Adam Sandler știe să joace!

Mari senzații cinematografice nu mi-a oferit Adam Sandler de-a lungul timpului.

Dar știu că m-am distrat la destule dintre filmele sale.

Și da, unele au fost execrabile.

Uncut Gems este, însă, acea revelație că un actor pe ale cărei limite puteai să juri că le știi deține rezerve nebănuite de talent.

Remarcabil că acest Adam Sandler, comerciant de bijuterii aproape scăpătat, aproape divorțat și aproape să dea lovitura cu o rocă neșlefuită pe care o pierde și o recuperează în moduri aiuritoare, nu este alt Adam Sandler.

Este același, dar o versiune de o bogăție a reacțiilor uimitoare, generate de ritmul narațiunii mafiote pe care frații Benny și Josh Safdie o derulează cu nerv și nu o lasă niciodată să treneze.

Inițial, filmul mi s-a părut o pastișă de Guy Ritchie, însă după ce m-am acomodat cu vocabularul mustind de f*ck-uri și cu reacțiile bombastice ale personajelor, am început să simt și ce sarcină interesantă are Sandler de îndeplinit.

Pe rând, îl vedem păcălit și păcălitor, aburit și aburitor, jucat și jucător, niciodată stăpân pe reacțiile sale, dar întotdeauna cu un zvâcnet de instinct care să îl poarte mai departe, la următoarea scenă în care își contrazice propriile decizii și emoții.

Fără a fi realist, rolul său este o minunată ilustrare a unui paradox: în natura umană, raționalul are de rezolvat instrucțiunile derutante trasate de irațional.

Una dintre plăcerile pe care mi le ofer începând cam cu perioada aceasta estivală este, de regulă, să urmăresc evoluția previziunilor pentru Oscarurile din anul următor.

Este o cursă pasionantă, care uneori virează în direcții nebănuite.

În 2019, numele lui Adam Sandler apărea acolo, printre favoriții la o statuetă pentru rol principal.

N-a prins lista scurtă, dar mă felicit pentru propria-mi documentare.

Așa am avut parte de o comoară de creație, un giuvaier pe care și-l poate atârna la gât orice actor mare.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Umbra Covidului stăruie asupra omenirii, însă e nevoie să mergem înainte cu ce ne ține în viață, iar pentru mine, un astfel de ventilator psihic este lectura:

The Balkans – o regiune cu o istorie infernal de încurcată, pe care Mark Mazower își propune să o sintetizeze în doar câteva sute de pagini, ambiție extremă, pe care și-o atinge, totuși, pentru că nu urmează cronologia, ci tematica. Geografia, lingvistica și economia sunt analizate dintr-o perspectivă de ansamblu, din care putem extrage ideea că Balcanii n-au fost întotdeauna un butoi cu pulbere, ci și un spațiu al coabitării unor religii și culturi diferite. Cel mai provocator aspect este că autorul asociază această ”pax balcanica” cu dominația Imperiului Otoman. Evident, o astfel de ipoteză e menită a isca niște controverse aprige, însă expozeul său este coerent, cu informații și detalii din diverse colțuri ale regiunii, inclusiv din Principatele Române. Care apar ca fiind printre cele mai oropsite, cu o populație rurală sărăcită și marcată de un regim comunist feroce. Vorba ceea: ca la noi, la nimeni.

The Big Nine – Inteligența Artificială se infiltrează ușurel în viața noastră. Dacă nu credeți, luați puțin aminte la cât s-au îmbunătățit recomandările din Facebook. Cum se va desfășura viața noastră alături de AI? Amy Webb ne prezintă trei scenarii, pe care le denumește optimist, pragmatic și pesimist (și pe care eu le văd ca nasol, foarte nasol și incredibil de nasol), iar traiectoriile variază în funcție de deciziile luate în SUA și China, cei doi mari jucători, care, în moduri diferite, se întrec în a pune mâna pe acea formă de Inteligență Artificială care știe de capul ei singură. Ca americancă, autoarea își infuzează cartea cu un spirit de urgență patriotică, deși nu se sfiește să se refere la soborul Microsoft, IBM, Facebook, Google, Amazon drept G-Mafia, în timp ce trio-ul Baidu – Alibaba – Tencent este BAT. BAT din China! Deși uneori se lasă furată de un avânt SF-istic, Webb are dreptate: nu putem să îi lăsăm pe câțiva tipi din Silicon Valley sau din cercurile conducătoare chineze să își pună amprenta pe viitorul tuturor. Am scăpat de destule apocalipse până acum, ar fi păcat să ne îngroape ceva ce trimite la cea mai înaltă calitate a omului – Inteligența.

Naked Statistics – condamnat la lucrul de acasă, mi-am propus să mai învăț câte ceva prin intermediul unor cursuri online, iar unul dintre acestea a fost despre statistică. La început părea revelator, dar treptat a alunecat spre o simplă expunere de formule și calcularea lor. N-am abandonat subiectul, însă l-am abordat într-o formă semnificativ mai ilustrativă și mai amuzantă. N-am scăpat de formule, dar le-am prins schepsisul, iar poveștile de care Charles Wheelan uzează copios te captivează suficient, încât concepte aride precum regresie sau deviație standard au noimă și chiar încep să apară în cifrele despre Covid de care suntem asaltați zilnic. Însă tot autorul are grijă să ne sublinieze repetat cât de mult ne pot păcăli statisticile. Care ar merita studiate în școală, la matematica aia pe care o deplâng vlogger-ii cu mare priză la puștani.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Menestrelului îi șade bine cu drumul

Știind că Sergei Parajanov n-a apucat să facă prea multe filme, le văd cu măsură, ca să îmi ajungă vreme cât mai îndelungată.

Dar nici nu pot să stau departe de ele.

Ashug-Karibi (sau Ashik-Kerib) mi-a întregit aventura în opera maestrului georgiano-armean care s-a încăpățânat să exploreze tradițiile popoarelor ținute sub bocanc în URSS, deși asta i-a atras persecuții și marginalizare.

Regizat în colaborare cu Dodo Abashidze, filmul are o poveste simplă și elocventă, așa cum oferă comunitățile care nu și-au tăiat punțile cu trecutul (vezi și Bas ya Bahr): un menestrel (același tip de ashug precum în Sayat Nova) se îndrăgostește de fata unui negustor înstărit. Deși sentimentele sunt reciproce, e refuzat brutal pentru că e sărac, așa că pleacă la drum pentru a strânge ceva avere.

Pe traseu este păcălit, ademenit, cetluit, firitisit, dar nu renunță la misia sa, aducând bucurie celor lipsiți de noroc (scena cu nunta orbilor este vârful de sublim al unei creații care nu duce lipsă de sublim în general) și rămânând fidel unui anume ideal al artistului.

Știind că Ashug-Karibi este ultima producție terminată a lui Parajanov, e tentant să crezi că este și un testament ideatic al acestui mare estet.

De când e lumea, arta a fost siluită, schilodită și aservită puterii. Însă un miracol al istoriei este că a reușit uneori să o păcălească sau să îi supraviețuiască.

Fără astfel de filtre de interpretare, filmul poate părea uneori ininteligibil sau chiar ridicol, cu toate că e mai linear și mai puțin ermetic decât Sayat Nova, cu care împărtășește modul preponderent frontal de realizare.

Parajanov și-a extras seva inspirației din diverse culturi: în Tini zabutykh predkiv au fost huțulii din Carpații noștri și ai Ucrainei, în Sayat Nova spațiul civilizației armene medievale, iar aici ne întoarcem într-un Azerbaidjan ca spațiu de confluență și de tranzit pentru Drumul Mătăsii.

Dar nu a făcut din etnografie un scop în sine, ci un mijloc pentru narativitate. Costumele sunt departe de a fi reconstituiri fidele ale portului azerilor, însă pitorescul și opulența lor se înscriu în atmosfera orientală la care mai contribuie scurtele cadre cu obiecte decorative și, mai ales, muzica.

Dacă vizualul mai dă greș câteodată, prin exces sau prin tranziții care își vădesc vârsta, coloana sonoră, constând în cântece tradiționale, este încântătoare de la capăt la altul. Dintre toate componentele filmului, ea îl ridică cel mai mult de la nivelul de simplu exercițiu stilistic la cel de expresie a magiei din O mie și una de nopți.

Sergei Parajanov i-a dedicat acest film lui Andrei Tarkovski.

Eu îi dedic acest articol lui Sergei Parajanov și îi redau versurile superbului cântec al lui Aurelian Andreescu din Veronica, știind că menestrelul din el le-ar aproba surâzând:

Nimic nu mă sperie, nimic nu mă doboară,

Să vină orice vreme, dar dați-mi o chitară!

Cuceriri SF (19)

O pandemie și izolarea pe care o provoacă (celor cu un dram de simț al responsabilității) este un bun prilej pentru lecturi, așa că iată alte câteva romane SF care mi-au hrănit imaginația în ultima vreme:

Second Foundation – în această a treia parte a legendarei serii, Isaac Asimov demonstrează mai degrabă abilitatea de a întreține și dezvolta o narațiune, decât a veni cu ceva original. Dacă prima carte a fost monumentală, iar ceea de-a doua îl introduce pe Catâr, un personaj infuzat cu mai multă viață decât toate celelalte pe care scriitorul le creionează cu precizia și răceala-i obișnuite, aici am simțit lipsa unei sentiment al epocalului, înlocuit de intrigi ca de spionaj. Poate că această senzație a fost catalizată și de discrepanța majoră dintre cele două secțiunii ale romanului: cea dintâi, mai scurtă, este strălucită și ne oferă ocazia de a-l revedea pe Catâr într-o încleștare pe care mi-aș dori s-o văd ecranizată de Christopher Nolan; cea care urmează, însumând trei sferturi din lectură, stârnește suspans din belșug, dar îl soluționează cam abrupt. În apărare lui Asimov se poate spune, totuși, că, la cât de sus și-a ridicat singur ștacheta, era greu să îi iasă toate chiar la fel de bune.

Old Man’s War – jumătate deliciu pur, jumătate omagiu adus unor clasici ai genului precum Robert A. Heinlein sau John Haldeman, romanul lui John Scalzi pornește de la premisa ”cine n-are bătrâni în spațiu, să-i ia de pe Pământ”. Ajunși la senectute, anumiți cetățeni ai Terrei beneficiază de șansa de a fi reconfigurați trupește, antrenați animalicește și aruncați în luptă împotriva unor specii și civilizații care i-ar mânca, la propriu și la figurat. Până să înceapă operațiunile militare cele brutale, am râs ținându-mă de burtă; după acel punct, l-am putut urmări pe un scriitor pe deplin stăpân pe abilitățile sale, printre care se numără una foarte rară, aceea de a reutiliza locuri comune fără a le lăsa să degenereze în clișee. Scalzi conturează un univers fictiv de care te atașezi, dar nu îl epuizează. Iar eu, neputincios, știu că o să-l vizitez din nou în viitor.

Ringworld – una dintre pietrele de temelie ale oricărei antologii de Science-Fiction, cartea lui Larry Niven este atât de ambițioasă și complexă, încât oricine poate găsi în conținutul ei ceva de plăcut sau dezaprobat. Undeva, într-o galaxie îndepărtată, există un obiect celest misterios, de forma unui inel gigantic. Întru explorarea lui purcede un echipaj minuscul, dar haios, format din doi pământeni (un tip foarte în vârstă, dar recondiționat să fie ager, și o tipă conturată într-un fel care i-a atras lui Niven acuzații de misoginism) și reprezentanții a două specii de extratereștri, atât de pitoresc și simpatic reliefați, încât le-aș putea dedica un întreg articol. Descrierile de orice fel sunt copleșitoare, dar interacțiunile dintre personaje sunt sarea și piperul acestei epopeice expediții. Da, Ringworld e acolo, printre marile creații ale SF-ului.

Spin – de când am citit acest roman al lui Robert Charles Wilson, mă uit mai atent și cu mai mult drag la stele. Cum ar fi dacă, într-o bună zi, ar dispărea de pe cer? Acesta este evenimentul la care naratorul, copil fiind, și doi prieteni de-o seamă mai înstăriți, frate și soră, sunt martori și care pune în mișcare o poveste frumoasă la nivel intim și veridică la nivel societal. Pământul a fost învăluit într-o husă întunecată, iar în jurul său timpul se scurge cu o viteză aiuritor de mare, care apropie momentul când soarele se va stinge, se va dilata și va devora tot ce e în jur. Anii trec, iar această perspectivă a sfârșitului domină psihologia personajelor și le mână pe diverse căi. Unii căută răspunsul în știință, alții refugiul în religie. Wilson redă minunat evoluția tuturor acestor căi de a supraviețui, singurul reproș care i se poate aduce fiind niște intervenții auctoriale prea didactice. Un neajuns care pălește în comparație cu umorul și compasiunea relațiilor dintre figurile umane pe care ajungi să le cunoști îndeaproape. Din tot ce am spus până acum, m-ați putea întreba: Spin chiar aparține genului SF? O, da, și va rămâne în anale drept o grandioasă realizare a sa, însă eu, când îl rememorez, nu pot să nu mă gândesc cât de mult i se potrivesc versurile lui Dante:

Asemeni roții mă-mpingea-nainte

Iubirea ce rotește sori și stele.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Cuceriri SF (17)

Cuceriri SF (18)

Suflete aproape moarte

O operă de artă veritabilă este autosuficientă, n-are nevoie nici măcar de a-l ști pe autor.

Există, însă, unele care se sprijină pe legenda creării lor, sunt susținute de poveștile care le înconjoară ca niște aparate de terapie intensivă.

The Misfits al lui John Huston aparține acestei din urmă categorii.

Posteritatea recunoaște filmul drept cel acela care ni i-a oferit ultima dată pe ecran pe Clark Gable și Marilyn Monroe, cărora li se alătură o altă figura remarcabilă și damnată, Montgomery Clift.

Regizorul vine să întregească povestea din culise cu demonii săi (bea și juca la păcănele și lipsea cu zilele de pe platou), iar scenarist este Arthur Miller, a cărui căsnicie cu inimitabila blondă se destrăma chiar în acea perioadă și care construiește personajele din crâmpeie ale realității lor.

Povestea este neimportantă și uneori este o simplă însăilare de monologuri: o proaspăt divorțată (Monroe) începe o relație cu un cowboy îmbătrânit, dar încă viguros și seducător (Gable), iar în jurul acestui cuplu mai gravitează un mecanic menit a fi lăsat pe planul doi (Eli Wallach, cu cea mai consistentă interpretare a peliculei), o gureșă damă de vârstă a treia (Thelma Ritter, oricând de încredere în roluri secundare) și un alt pintenat participant la rodeo-uri (Clift), debusolat rău de tot.

Toți suferă sau au fost modelați de suferință.

Cu excepția ultimei jumătăți de oră, când John Huston se trezește din mahmureală și construiește o secvență magnifică, atât din punct de vedere tehnic, cât și simbolic, The Misfits lâncezește.

Mai sunt scăpărări de inteligență în replici pe ici, pe colo, dar angajamentul afectiv pe care îl suscită este insesizabil, fiind substituit de interesul de a identifica detaliile biografico-psihologice pe care fiecare dintre personaje le lasă să răzbată.

Clark Gable nu se sfiește să îl întruchipeze pe Don Juan-ul care s-a căsătorit și a iubit de multe ori, dar și pe rebelul care a luat Oscarul împrumutat fiind de studiourile unde avea contract la o casă de producție mai mică, drept pedeapsă.

Marilyn Monroe își etalează cu o îndrăzneală surprinzătoare acele forme voluptoase imposibil de descris doar în cuvinte (vezi definiția gentleman-ului de Bob Hope), dar și fragilitatea psihică, caracterul schimbător și drama de a fi privită mai degrabă ca un obiect.

Montgomery Clift demonstrează același talent formidabil, de altă factură decât cel impunător al lui Gable, dar strecoară și câteva aluzii la accidentul care i-a desfigurat fața, precum și la zbuciumata relație cu tatăl său.

Toate cele de mai sus sunt nuanțe greu accesibile celui ce nu are vreo aplecare pentru scormonit biografii.

În absența cunoașterii unor astfel de informații prealabile, The Misfits poate părea exact precum titlul – un film inadaptat, neînțeles și distant.

Dar imaginea celor trei figuri tragice, reunite într-o înălțătoare tentativă de a găsi un sens existenței, este ca un artefact aparte, pe care orice muzeu al artei cinematografice și-ar dori să o expună.

Perlele sunt prea scumpe

Am un amic a cărui ambiție e să călătorească în toate țările lumii, ba chiar și să meargă pe Lună, când zborurile de agrement spre astrul ceresc vor deveni disponibile.

Și mie îmi surâde o astfel de ambiție, însă sunt conștient că e greu de atins în plan fizic, așa că am găsit o cale de a o îndeplini mental, prin intermediul cinematografiei.

Cu Bas ya Bahr, am reușit să trec fruntariile Kuwaitului, iar experiența a fost una de veritabilă întoarcere în timp.

Filmul regizat de Khalid Al Siddiq este realizat în 1976, dar vizează o perioada chiar mai îndepărtată, în care locuitorii micului stat din Orientul Mijlociu își câștigau existența nu prin exploatarea petrolului, ci prin lupta cu marea.

Nu întâmplător titlul poate fi tradus drept O, mare crudă!, pentru că relația omului cu această zeitate generoasă, dar capricioasă nu era pentru kuwaitieni una romantică, de prelungă contemplare.

Una dintre puținele metode de a atinge bunăstarea era pescuitul de perle, ocupație primejdioasă, care l-a lăsat schilodit pe un tată exigent, a cărui ambiție e să îl împiedice pe fiu să îi calce pe urme.

Cine se poate împotrivi, însă, glasului iubirii? Feciorul este îndrăgostit de o fată dintr-o familie mai înstărită, iar societatea, așa cum reiese în Bas ya Bahr, este una stratificată, paternalistă, deși ritualurile păstrează o aparentă coeziune.

Ca urmare, protagonistul cel tânăr se îmbarcă pentru o expediție menită a scoate din străfunduri prețioasele produse ale scoicilor, iar pericolele și privațiunile la care suntem martori au o inestimabilă valoare documentară.

Deși montajul este naiv, iar uneori chiar defectuos, scenele de pe nava pescuitorilor de perle au intensitate dramatică și coerență narativă. Stilul abrupt și înghesuit al cadrelor este similar și proiectează aceeași neliniște precum în pelicula lui Roman Polanski, Nóz w wodzie. Pe o navă, nu te poți ascunde de ceilalți decât mental și ești dependent de camarazi prin legături văzute sau nevăzute, o metaforă pe care o prezintă într-un mod de neuitat și Herman Melville în Moby Dick.

Poate cea mai mare calitate a acestei pelicule simple, după vorbă, după port, este că generozitatea cu care reconstituie tradiții și cutume nu este gratuită, ci servește dramei, care, deși localizată într-un colțișor îndepărtat al Golfului Persic, poate fi trăită și înțeleasă de oricine, fie că ești din jungla amazoniană sau înghețata Laponie sau Câmpia Bărăganului.

Bas Ya Bahr este încă un episod trist, dar viguros redat din zbaterea care l-a însoțit pe om de când a făcut ochi pe acest Pământ.

Sursă imagini: www.worldscinema.org.

Arta te-ajută, dar nu-ți bagă și-n traistă

Alain de Botton e un tip inteligent, care ține morțiș să îi ajute pe alții să trăiască mai bine.

Uneori îi iese, alteori nu.

În Arta ca terapie ansamblul ideilor sale funcționează peste media altor lucrări similare, care explorează filosofia, religia, călătoriile sau știrile, pentru că (și asta e poate lecția supremă) se lasă ajutat de un specialist în domeniu, John Armstrong, iar rezultatul colaborării este un demers solid, chiar și când nu mi-a întrunit acordul deplin din punct de vedere ideatic.

Coerent și didactic împărțită, cartea își propune să șteargă operele de artă de praful elitismului și să le folosească pentru a aduce alinare sau înțelegere sau a trasa o direcție debusolatului spirit al omului mileniului III.

Dragostea, natura, banii sau politica sunt domeniile în care autorii ne călăuzesc într-ale îmbunătățirii, cu efecte care, în ceea ce mă privește, au variat de la mici epifanii la strâmbat din nas, mai ales când recomandările erau fie prea prescriptive, fie trase din punct de păr la nivel de interpretare artistică.

Departe de mine pretenția ca un astfel de volum să mă mulțumească în tot și toate. Acesta este farmecul artei, că suscită discuții și dezbateri și controverse.

Iar oferta autorilor este extrem de bogată și integrează expunerii creații dintr-un spectru extrem de larg, iar eu recunosc că am fost în situația rarisimă de nu mai simți că trăznăile artei contemporane distonează cu sublimele realizări ale Renașterii, bunăoară.

A fost o aventură intelectuală și estetică plăcută, iar ca semn de recunoștință către Alain de Botton și John Armstrong, am încercat să lecturez și să aplic mental conținutul cărții lor chiar într-unul dintre locurile care oferă material didactic din abundență și de o calitate desăvârșită – Muzeul de Artă din Craiova.

Ce metamorfoze și reconcilieri subtile au avut astfel loc în sufletul meu nu vă spun.

Arta ca terapie este individuală și irepetabilă.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un manual despre o (altă) cale de a savura și consuma arta.

Nisipuri mișcătoare pentru papile gustătoare

De fiecare dată când am dat peste ele (din fericire, doar în cinematografie), nisipurile mișcătoare au prilejuit scene sinistre sau cu suspans insuportabil.

Însă senzația pe care (probabil) o oferă este cea mai adecvată pentru a descrie ce am simțit când am consumat (era să spun gustat, dar era un eufemism nesincer) delicatețurile de la Sunday Bites.

Misiunea pe care și-au asumat-o (și pe care mă bucur să o văd îmbrățișată de din ce în ce mai mulți mici și agili întreprinzători locali) este să ofere produse de-ale gurii fără conservanți și alte chimicale dubioase.

În cazul lor este vorba în principal despre a prepara unt de arahide fără sare, fără uleiuri adăugate și fără grăsimi hidrogenate.

Din punct de vedere nutritiv, acest tip de produs este o sursă bogată de proteine, grăsimi sănătoase, vitamine, minerale, antioxidanți și fibre, dar mărturisesc că mie nu la asta mi-a stat mintea îl timp ce savuram untul de arahide și pe frățâne-su, untul de migdale și curmale.

La sugestia amicului Daniel Botea le-am combinat cu măsline, le-am întins pe pâine prăjită, pe biscuiți dulcegi, pe felii subțiri de cașcaval și pe orice altceva mi s-a năzărit în diverse accese de inventivitate culinară.

Însă senzația despre care vorbeam și pe care o asemuiam cu nisipurile mișcătoare a fost simpla cufundare a linguriței în borcan și introducerea ei în cavitatea bucală.

Atunci am înțeles cu adevărat ce înseamnă a molfăi de plăcere.

Așa cum știți, pe măsură ce te zbați în nisipurile mișcătoare, te afunzi și mai mult.

Așa se întâmpla cu lingurița și cu nivelul de unt din borcan, care a scăzut cu o tristă repeziciune.

Dar nu e o problemă, am un frigider încăpător, unde încap multe viitoare borcane de la Sunday Bites.

Un théâtre dans un théâtre

Îmi face o deosebită plaisir ca, de Ziua Națională a Franței, să scriu despre un film remarcabil al cinematografiei sale – Le dernier métro.

Povestea este a unei actrițe (de-a pururi eleganta Catherine Deneuve) care se vede pusă în situația de a gestiona multiple provocări: teatrul ca instituție, punerea în scenă a unei noi piese, caracterul suspect al unui actor mai nou (Gerard Depardieu), secretul adăpostit în pivniță și avansurile ofițerilor germani.

Pourqoui allemands?

Parce que totul are loc în timpul ocupației, iar prin acest context Francois Truffaut construiește o păpușă Matrioșka narativă de o mare subtilitate.

Inițial, filmul mi s-a părut realizat cam îngrămădit: camere, o scenă de teatru nu foarte încăpătoare, pivnițe și niște străzi pietruite destul de dosnice.

Dar, pe măsură ce acțiunea continuă și suspansul se acumulează, se vădește și inteligența regizorală a acestei mise-en-scène.

Și înăuntru, și în afară, totul e teatru, totul e prefăcătorie.

Nu doar că suntem martori la durerile facerii unui spectacol dramaturgic, dar asistăm și la stânjenitoarele interacțiuni duplicitare între francezi și germani.

Și unii, și alții se prefac că totul e în regulă, că nu există nicio diferență între ocupanți și ocupați, deși privilegiile unora și condiția inferioară a altora se manifestă constant.

Vorba bardului de peste Canalul Mânecii:

All the world’s a stage,

And all the men and women merely players.

Indiferent de cel rol joacă în această stratificată piesă, Catherine Deneuve strălucește. Rar se poate găsi vreo actriță care să fi părut mai frumoasă în floarea vârstei decât tânără. Filmul este construit în jurul ei, dar interpreta duce aceasta povară, suplimentată de niște complicații sentimentale neașteptate, cu grație și discreție.

Și Gerard Depardieu face dovada imensului său talent prin aceeași plurivalență actoricească, deși figura-i inimitabilă nu te poate convinge cu niciun chip că a fost vreodată tânăr.

Restul distribuției e compus din actori la fel de simpatici și cu partituri pe măsură, compunând ansamblul unui microcosmos care se străduiește să supraviețuiască, ba mai mult, chiar să creeze, în niște condiții deloc favorabile.

Francezii n-au uitat perioada ocupației germane și încă încearcă să o evoce într-un mod demn, dar și expiator, așa cum o face Patrick Modiano în romanele sale.

Le dernier métro tot din această ambivalentă dorință izvorăște, dar mai mărturiește și un adevăr simpatic și universal valabil:

Câteodată minciuna îți salvează viața.

Biologică și sufletească.

O ultimă strălucire a Epocii de Aur

Când vezi că un film îi are în distribuție pe Katharine Hepburn și Henry Fonda, bagi automat un marșarier cronologic și te duci către Perioada de Aur a Hollywood-ului.

On Golden Pond uimește, însă, pentru că a propus această formulă actoricească de vis în anii ’80 ai secolului trecut, când ambele legende ale cinematografiei erau la vârste înaintate, pe care le exploatează impresionant din punct de vedere artistic și emoționant din punct de vedere uman.

Povestea este simplă și suficient de convențională, încât să lase în față interpretările și interacțiunile.

Un cuplu în etate vine să petreacă vara la casa de vacanță de pe marginea unui lac pitoresc și se vede în situația de a avea grijă de odrasla adolescentă a noului prieten al fiicei lor, provocare din care toate părțile au de câștigat afecțiune și experiență.

O linie psiho-narativă secundară este relația mustind de resentimente și reproșuri mute dintre tată și fiică, sortită inevitabil reconcilierii în stil hollywoodian, și care ar fi fost un balast, dacă pe Jane Fonda și Henry Fonda nu i-ar fi legat exact această relație de sânge. Nu poți să nu te întrebi cât din înfruntarea lor a fost pur scenică și cât transpunere a celei din realitate. Oricum, a-i vedea împreună la lucru e un privilegiu de savurat.

Cu toate clișeele și dezvoltările emoționale previzibile, On Golden Pond rămâne copleșitor prin spectacolul calității asupra căreia nici măcar timpul nu are putere.

Ambii veterani (aveau în jur de 75 de ani!) și-au adjudecat Oscarurile acelei ediții, realizare epocală, la care fiecare a contribuit într-un fel anume.

Deși până la acel moment Henry Fonda avea deja asigurată nemurirea în analele celei de-a șaptea arte, nu fusese vreun răsfățat al nominalizărilor, așa că e tentant să crezi că Academia l-a răsplătit onorific, mai ales că marele actor s-a stins la mai puțin de un an după ceremonie.

Dar ar fi o greșeală și o nedreptate. Personajul său ciufut, dar nu meschin, ramolit, dar nu total decrepit, este irezistibil și beneficiază de cele mai amuzante scene. Când îmi mai lăsa câte un răgaz de la râs sau înduioșat, mă tot chinuiam să îl recunosc în figura uscățivă, postura bățoasă și vocea răstită pe Juratul 8, vocea rațiunii din capodopera 12 Angry Men. Poate că asta e chintesența unui actor mare: își domină rolurile, nu e dominat de ele.

Partenera de ecran, Katharine Hepburn, oferă altceva. Nu e o altă ipostază a imensului său talent, ci o manifestare a lui care sfidează vârstă. Pe fondul unui tremur incontrolabil, generat de o boală neurologică, de care actrița a suferit în ultimele decade ale vieții, o regăsim pe energica și nesupusa din The Philadephia Story. La început, privind-o, o compătimeam. Spre final, o admiram.

Hepburn lua primul său Oscar în 1934 la 26 de ani. Acum îl câștiga pe al patrulea la peste 70 de ani. Da, funcțiile vitale se degradează, dar spiritul e de neînvins.

Cei doi mari ai ecranului au strălucit cu precădere în era peliculei turnate în studio, așa că a-i urmări filmați de regizorul Mark Rydell într-un cadru natural superb dobândește valoarea unei alegorii.

Din acolo venim și tot acolo ne vom întoarce, iar ce putem face în acest răstimp care ne este să ținem unii la alții, așa cum o fac bătrâneii simpatici din On Golden Pond și să oferim ceva remarcabil semenilor, așa cum o fac cei doi incredibili artiști care le insuflă viață.