The Day the Earth Didn’t Stand Still

Scris de Iulian in Filme 0 Comentarii

Pentru că acum nu mult timp s-au împlinit 75 de ani de la Debarcarea din Normandia, eveniment de răscruce al celui de-al Doilea Război Mondial, merită să evocăm producţia cinematografică care, răspunzând cu aceeaşi măsură a anvergurii, a redat această încleştare epopeică.

The Longest Day a fost un film ambiţios, care şi-a propus să redea stările de spirit premergătoare, precum şi evenimentele din D-Day de pe fronturi multiple, adică şi din taberele Aliaţilor, şi din cea a nemţilor, dar şi din rândul populaţiei franceze, care nutrea speranţe şi lucra subversiv la a-i ajuta pe cei dintâi.

Din această grandioasă viziune rezultă un film captivant, dar inegal, mai ales că scenele de fiecare parte au fost realizate de regizori diferiţi; şi scenariul a avut parte de acelaşi tratament, efectul la fel de mozaical, variind de la replici şi atitudini convenţional patriotarde (inevitabil întrucâtva, având în vedere că pelicula e, totuşi, hollywoodiană) la unele lirice sau chiar amuzante.

Un detaliu care mi-a atras atenţia: printre scenarişti se numără şi Romain Gary, acel romancier francez dublu câştigător de Goncourt (povestea aceasta este în sine demnă de un film), şi, fără a mă fi afundat prea mult în documentare, mă încumet să afirm că intuiesc măcăr una dintre scenele care îi revin, una pe care Richard Burton, cu superba sa morgă shakespeariană, o transformă într-o parabolă a ridicolului războiului.

Ca orice producţie de acest gen, The Longest Day se bazează masiv pe efecte speciale, iar acestea n-au îmbătrânit prea bine. Dată fiind şi distanţa în timp, e greu să găseşti vreo scenă comparabilă ca execuţie cu acele douăzeci de minute coşmăreşti la care ne supune Steven Spielberg în debutul lui Saving Private Ryan. Există, însă, altele, impresionante mai ales ca îndrăzneală a concepţiei şi tulburătoare ca ilustrare a carnagiului şi distrugerii, precum aterizarea paraşutiştilor sau oraşul devastat, filmat de la înălţime.

Ce rezistă fără clintire în faţa trecerii timpului este încântarea de a descoperi ce pleiadă de actori gigantici a populat acest film, chiar şi prin apariţii episodice. Îi menţionez din memorie pe cei pe care am reuşit să-i remarc, lucru nu foarte uşor, pentru că ritmul desfăşurării acţiunii nu prea lăsa loc de luat aminte la figuri fugitive: John Wayne, Robert Mitchum, Richard Burton, Henry Fonda, Rod Steiger, Edmond O’Brien, Robert Ryan, Sean Connery, Bourvil, Red Buttons, Leo Genn.

Chiar şi cu micile sale scăderi, The Longest Day rămâne un omagiu demn şi nu lipsit de simţ artistic faţă de o zi în care istoria omenirii a apucat-o pe un alt făgaş.

Câteva motive de a zâmbi

Scris de Iulian in Intre vizual si conceptual 0 Comentarii

Când călătoreşti undeva, te impresionează lucrurile mari, însă şi acelea mici, care îţi ies în cale în mod neaşteptat, au contribuţia lor la plăcerea trării şi reamintirii. În excursia mea în Bulgaria am adunat alte câteva motive de a zâmbi, unele creaţii ale naturii, altele ale omului, iar altele rod al conlucrării lor.

Dacă vreţi să descoperiţi mai multe despre locurile unde mi s-au oferit aceste prilejuri de zâmbi, puteţi descărca aplicaţia Nature in Hand.eu (o găsiţi pe Google Play şi App Store).

Călătorind pe meridianele literaturii – În vremuri biblice (via Irlanda)

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

De data aceasta, călătoria mea prin literatura globului s-a petrecut şi în timp, nu numai în spaţiu.

Destinaţia este Ţara Sfântă a perioadei răstignirii lui Iisus, iar povestea este Testamentul Mariei, în care autorul irlandez Colm Tóibín manifestă o îndrăzneală egalată doar de dexteritatea sa scriitoricească.

Această Madonă are un discurs dur şi neliniştit, departe de imaginile diafane pe care ni le-a lăsat Rafael. Mai mult de-atât, nu este nici pe departe protagonistă în acele evenimente epocale, care vor schimba faţa lumii, ci este un martor depărtat, căreia nu i se spun prea multe, care este un pion protejat, dar şi neglijat.

Aici am simţit şi o revanşă istorică pe care scriitorul o ia în numele mamei Mântuitorului, dar şi al femeilor pe care lumea masculină a apostolilor le-a condamnat la o condiţie inferioară în secolele care au urmat.

Fecioara Maria rămâne însă mamă. Una plină de obidă, însă mamă, fără doar şi poate, iar persistenţa acestui suprem sentiment în amalgamul de stări negative pe care i le simţim este partea cea mai înălţătoare a romanului.

Care nu ne face, însă, vreo concesie şi ne propune un final neaşteptat şi iconoclast şi care încununează tot fluxul conştiinţei Marie pe care îl parcursesem până atunci.

Ca zugrav al epocii istorice, Colm Tóibín are o mână sigură, de artist care se ştie atât de sigur pe capacităţile sale evocatoare, încât face uz de minimul de detalii pentru a ne transporta în perioada respectivă, mizând şi faptul că locurile, costumele şi relieful sunt ferm întipărite în mentalul colectiv.

Aş fi curios cum ar juca-o Maia Morgenstern pe această Fecioară Maria a lui
Colm Tóibín. Am o bănuială că ar fi ceva diferit de cea din filmul lui Mel Gibson.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru vocea unei mame suferinde.

Arhipelagul liniştit

Scris de Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comentarii

De regulă, figura dirijorului care conduce un concert pe scena Filarmonicii „Oltenia” din Craiova este unul dintre factorii care confera fiecarui eveniment de acest fel un caracter aparte.

Aceasta mi s-a relevat cu şi mai multă putere de îndată ce mi-au căzut ochii pe dirijorul Sabin Pautza. Figura sa m-a trimis automat cu gândul la scriitorul Aleksandr Soljenițîn, autorului monumentului cutremurător intitulat Arhipelagul Gulag.

Prin bunăvoinţa prietenilor de la filarmonică, am citit şi un articol din care am aflat că aceşti doi mari artişti se aseamănă nu numai facial, ci şi prin faptul că au cunoscut recunoaşterea dincolo de hotarele ţării de baştină.

Totuşi, spre deosebire de ororile prezentate de Soljenițîn, spectacolul dirijat de Sabin Pautza a fost menit a ne aduce pe o insulă de linişte într-un ocean agitat al existenţei cotidiene.

Prima dintre arii a fost Simfonia nr. 4 în Do minor, D. 417, supranumită şi „Tragica”, de Franz Schubert, care, însă, are ceva aproape tandru şi care nu ar fi nelalocul ei în contexte definite ca pline de serenitate.

Programul serii s-a încheiat cu Fantezia în Do minor pentru pian, cor și orchestră, op. 80 de Ludwig van Beethoven care, la rându-i mi-a lăsat aceeaşi impresie de balsam, ceea ce cu atât mai surprinzător, cu cât vine din partea unui expert al compoziţiilor vijelioase.

Cu acest prilej l-am urmărit desfăşurându-se în plenitudinea atingerii clapelor pe pianistul Mihai Ungureanu, pe care nu avusesem ocazia de a-l urmări până la acel moment decât la bucăţi muzicale cuminţi.

Între aceste două momente s-a găsit o compoziţie a lui Sabin Pautza însuşi, „Te Deum” pentru cor şi orchestră, despre care voi spune acelaşi lucru şi îmi face plăcere să o fac:

Mi-a turnat încă un strop de linişte în suflet.

Aceasta este muzica: un arhipelag, ale cărui insule diferă ca relief sau formă sau geneză, însă pe oricare te-ai afla, eşti ferit de talazurile lumii dezlănţuite.

Călătorind pe meridianele literaturii – Spania traumatizată

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

Următorul popas al peregrinării mele literare este o Spanie sângerândă după Războiul Civil.

Patru povestiri ale lui Alberto Mendez compun volumul intitulat Floarea-soarelui oarbă şi toate au ca punct de convergenţă (pe lângă legăturile biografice pe care le descoperi treptat) înfrângerea.

Pentru învinşi este mai dureroasă şi se manifestă pe tot spectrul fizic-psihic, însă nici învingătorii nu sunt scutiţi de urmările unui conflict care a rupt Spania în două şi ale cărui cicatrici mai ustură când sunt atinse de condei.

Autorul îşi demonstrează această teză aproape sistematic, dar fără a ne supune la vreun moment repetitiv. Deşi nuvela care dă şi titlul cărţii este cea mai complexă şi suscită cel mai intens angajament emoţional, fiecare dintre celelalte te întristează într-un fel anume.

Alberto Mendez impresionează prin dualitatea scriiturii: pe de o parte, are o precizie realistă în redarea acţiunilor şi spaţiilor fizice, pe de alta, te loveşte constant cu metafore dureroase sau surprinzătoare sau lirice. E ca şi cum ceva din tehnica narativă a lui Mario Vargas Llosa s-ar întâlni cu poezia prozei lui Gabriel Garcia Marquez.

Floarea-soarelui oarbă este încă o demonstraţie a istoriei mici, a modului cum evenimente descrise frust în enciclopedii au distrus destine, omorât speranţe şi alterat vieţi.

De acum încolo, când o să văd un spaniol râzând (ceea ce nu e o raritate), o să mă întreb:

Oare ştie?

Oare îşi mai aduce aminte?

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o excursie la memorialul durerii Spaniei.

Natura ca artă (43)

Scris de Iulian in Intre vizual si conceptual 0 Comentarii

În inima parcului natural Vratsa din Bulgaria există o peşteră, Ledenika, cea mai friguroasă în care am păşit vreodată (nimic surprinzător, totuşi, deoarece însuşi numele ei asta exprimă), dar foarte bogată în forme care îmbie imaginaţia să zburde:

Spuneţi după mine: zimţi, zimţi, zimţi…
Consiliul bătrânilor
Meleul ciupercilor
Xenomorph
Cuneiforme
Satâr
Rage, rage, against the dying of the light!
Thanos atacă
Selenar
Where the Wild Things Are

Dacă vreţi să descoperiţi mai multe despre peştera Ledenika şi alte obiective turistice din regiune, puteţi descărca aplicaţia Nature in Hand.eu (o găsiţi pe Google Play şi App Store).

Călătorind pe meridianele literaturii – Malta

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

Pentru că sezonul călătoriilor este în toi, am demarat şi eu o amplă expediţie literară, care mă va purta prin diverse ţări şi perioade de timp.

Primul popas este pe un tărâm romanesc unde nu mi-a mai călcat neuronul niciodată: Malta, acea ţară unică prin melanjul de culturi care s-au depus asupră-i, prin limba aparte şi prin literele nemaiîntâlnite.

Şederea mea s-a concretizat în romanul lui Immanuel Misfud, În numele Tatălui (şi al Fiului), fiind una scurtă, dar nici pe departe facilă.

Stilul este liric, dar şi cu adaosuri de trimiteri literare şi politice, iar subiectul este acea veche samsara a relaţiilor dintre părinţi şi copii.

Vocea naratorului porneşte de pretextul găsirii jurnalul tatălui său şi ne poartă prin meandrele unei încercări de a distila ambivalenţa emoţională faţă de acesta şi de a o reconcilia cu propria şi proaspăta ipostază de părinte.

În numele Tatălui (şi al Fiului) mi-a adus aminte de două filme mari: Fences şi I Never Sang for My Father. Ca şi aici, în ambele figura paternă este impunătoare, dar şi marcată de slăbiciuni care îl rănesc pe fiul care îl respectă, dar se şi revoltă împotriva-i.

Rezultatul este o tristeţe pe care cititorul/ privitorul o resimte aproape personal, mai ales dacă s-a aflat vreodată într-una dintre taberele eternului conflict dintre generaţii.

Două aspecte merită discutate despre cartea lui Immanuel Misfud. În primul rând, tentaţia iniţială ar fi de a-i contesta încadrarea ca roman, având în vedere că are sub o sută de pagini, redactate cu un font măricel. Însă impactul emoţional, subtila deplasare în timp pe care o propune proza maltezului şi valoarea universală pe care o capătă personajele, deşi par a fi doar specifice locului scot În numele Tatălui (şi al Fiului) din tagma nuvelelor şi îi fac loc în cea a suratelor mai mari la stat şi la sfat.

În al doilea rând, cartea pare a avea un vag caracter autobiografic, însă eu, unul, m-aş feri de a atribui o asemenea etichetă. De la un articol al lui Pascal Bruckner despre cazul Tanacu am învăţat să nu am încredere în scriitori.

Ştiu ce şi cum să scrie.

E şi cazul lui Immanuel Misfud, un autor pe care îl voi avea în vedere de acum încolo.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru un prin popas într-o vacanţă literară.

Cerul de la Belogradchik (2)

Scris de Iulian in Intre vizual si conceptual 0 Comentarii

Încă o serie de imagini de la Belogradchik, această Petra împădurită, une Geea şi Uranus se sărută mai înfocat decât Elizabeth Taylor şi Richard Burton pe platourile de filmare de la Cleopatra:

Dacă vreţi să descoperiţi mai multe despre Belogradchik şi alte obiective turistice din regiune, puteţi descărca aplicaţia Nature in Hand.eu (o găsiţi pe Google Play şi App Store).

Lacrimi la generic

Scris de Iulian in Filme 0 Comentarii

În lipsă de un cuvânt mai bun, Human al lui Yann Arthus-Bertrand este categorisit drept documentar, însă doar câteva cadre sunt suficiente pentru a-l poziţiona în sfere mult mai înalte.

Structura este una simplă şi repetitivă: scene de anvergură, naturale sau antropice, care alternează cu prim-planuri de persoane din diverse părţi ale lumii, răspunzând unor întrebări nevăzute despre fericire, dragoste, bani, război, moarte şi alte coordonate ale existenţei.

Demersul este copleşitor şi, cu fiecare capitol care se succede, simţi cum freamătă ceva în tine, pe măsură ce te confrunţi cu păreri contrare sau surprinzător de apropiate, de la semeni din diverse părţi ale mapamondului.

Deşi lasă loc varietăţii de opinii, Human îşi relevă o anumită ideologie: libertarianism, egalitarism, pacifism, deplângerea consumerismului şi a degradării naturii.

Nu întâmplător, din acest film provine faimosul mini-discurs al lui José Mujica, remarcabilul preşedinte ale Uraguayului, în care sunt trasate, apăsat, tarele societăţii de consum. Simplă apologie a unui socialism frugal? Poate, dar e încântător să vezi că arta retoricii nu a murit şi şi-a găsit o expresie atât de puternică şi de un autentic rarisim.

Aş avea un beteşug de semnalat la Human: mi s-a părut că lipsesc anumite zone ale globului şi că unele au fost mai slab reprezentate decât altele. Triere în scopuri de a culege doar acele opinii care servesc mesajului? Sau obstacole dintr-acolo? Nu m-am documentat atât de temeinic, însă, cred că
Yann Arthus-Bertrand ar aproba o viziune lucidă şi complexă asupra propriei creaţii.

Scenele de amploare, filmate de la distanţe şi unghiuri care impresionează când începi să le conştientizezi, apropie Human de grandioasele componente ale trilogiei Qatsi sau de suratele lor Baraka şi Samsara. Ca şi în cazul ilustrelor predecesoare, şi aici coloana sonoră sporeşte trăirea şi reflectă diversitatea culturală înfăţişată de vizual.

Cât despre cele intime, spuneam că am simţit un angajament emoţional ascultându-i şi văzându-i pe toţi acei fraţi şi surori din specia umană, însă nu am putut ocoli nici senzaţia că a existat un intervievator nevăzut care a ştiut ce şi cum să întrebe, precum şi o echipă de montaj care le-a decupat declaraţiile într-un anume fel.

La genericul de final, însă, Yann Arthus-Bertrand lasă chingile ideologice şi le dă cuvântul în mod liber, iar acele câteva minute am simţit umanitatea în cea mai pură şi frumoasă expresie a ei.

Atunci mi s-au umezit ochii şi nu mi-e ruşine să spun asta.

Şi eu sunt om.

Cerul de la Belogradchik

Scris de Iulian in Intre vizual si conceptual 0 Comentarii

O excursie în Bulgaria mi-a relevat o bogăţie de locuri superbe, aflate la o aruncătură de băţ peste Dunăre. Primul mărgăritar din acest şirag a fost Belogradchikul, unde, pentru că nu îmi era necunoscut, m-am aventurat o cărare lăturalnică, descoperind astfel un fel de Petra împădurită, în care Geea şi Uranus se sărută pasional:

Dacă vreţi să descoperiţi mai multe despre Belogradchik şi alte obiective turistice din regiune, puteţi descărca aplicaţia Nature in Hand.eu (o găsiţi pe Google Play şi App Store).