Tristetea unui clovn

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

Sunt ani buni de cand mi s-a format opinia ca tagma clovnilor si a saltimbancilor de tot felul cuprinde oameni foarte tristi, iar incursiuni diverse pe taram artistic imi confirma constatarea.

Cea mai recenta intarire a acestei observatii vine din partea cartii de literatura contemporana intitulata Ultimul dans al lui Charlot.

Initial, mi s-a parut ca autorul Fabio Stassi pacatuieste prin faptul ca preia fara prea multa subtilitate supra-structura Seherezadei in construirea romanului: in fiecare seara de Craciun, Charlot/Charlie Chaplin face ce face si pacaleste Moartea, castigand timp pentru a-si depana povestea catre fiul pe care l-a avut la o varsta cand altii sunt deja bunici.

Si intitularea capitolelor cu titlul de „Rola” mi s-a parut o ingrosare dispensabila, menita sa ne aduca aminte, inca o data, ca este vorba despre cinematografie, insa toate aceste neajunsuri au fost compensate de scriitura propriu-zisa a pataniilor personajului principal, care intruneste si rolul de narator.

Ce pare initial o autobiografie romantata a lui Charlie Chaplin devine rapid o incursiune in spiritul vagabondului cu care aceste cineast genial s-a identificat pana la contopire. Peregrinarile sale au ceva din explorarea metafizica din Micul Print de Antoine de Saint-Exupery sau Picatura de Aur de Michel Tournier.

Treptat, Ultimul Dans al lui Charlot isi contureaza doua directii, ca doua sine de cale ferata care se despart si se intretaie periodic.

Pe de o parte, avem elegia lumii muribunde a circului, cu bufonii si acrobatii sai, alegorie pe care o putem extinde la nivelul intregii societati: calatoria cu trenul si tovarasii de drum demonstreaza ca fieare dintre noi are o masca pentru public, uneori mai stravezie, alteori mai opaca.

Pe de alta parte, suntem purtati si in universul tragicomic al debuturilor cinematografiei, avand ocazia sa aruncam o ocheada in spatele butaforiei Hollywood-ului din epoca sa embrionara.

Nu am ras citind aceasta carte, asa cum indeamna Charlie Chaplin pe coperta. Dar m-am simtit bine cufundandu-ma in povestea ei.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-au dat voie sa il insotesc pe un Vagabond.

 

Calvar contra cronometru

Scris de Iulian in Filme 0 Comentarii

Ma asez confortabil in scaun si astept sa inceapa Dunkirk, pregatit fiind pentru cel putin un sfert de ora de expozitiune si acalmie.

Dupa maxim cinci minute, pulsul imi sare si acolo ramane.

Dunkirk nu este un film care se urmareste, ci se traieste si se construieste. Adevarul istoric este doar un pretext pentru regizor sa compuna o experienta traumatizanta si fascinanta, despre viata care atarna doar de un fir, despre antinomia datorie vs. dezertare si despre acel ceva pe care eu il numesc „poezia razboiului”.

A nu se intelege ca pelicula lui Christopher Nolan face vreo apologie a pornirilor belicoase ale omului; dimpotriva, cea mai mare parte a actiunii infatiseaza zbateri de protejare a existentei individuale, dar, in acele momente cand imi mai permiteam sa-mi trag sufletul, m-am delectat cu veritabile picturi cinematografice.

Cateva imagini imi trec prin minte fugitiv chiar acum: racursiul castilor aliniate pentru imbarcare, barcazuri luptand cu o mare involburata de parca ar fi iesit de sub penelul lui Ivan Aivazovski sau avionul in flacari proiectat pe un crespuscul impresionist.

Pana sa ajung sa vad Dunkirk, auzisem ca lui Christopher Nolan i se imputa faptul ca personajele nu sunt suficient reliefate, un repros despre care vreau sa fac cateva observatii. In primul rand, nu stiu daca asta i-a fost intentia, dar ideea ca in razboi individualitatile se estompeaza, iar fiinta umana nu pretuieste prea mult este o axioma dureroasa.

In al doilea rand, iti dai rapid seama ca Dunkirk nu e povestea cuiva anume si ma vad nevoit sa revin la ce am spus mai sus – nu este un film oarecare, ci o experienta care merge dincolo de intelectual.

Nu in ultimul rand, sunt actori care, prin aplecarea cu care isi abordeaza rolul, reusesc sa-si depaseasca conditia de pioni in acest haos perfect controlat de Nolan. Un exemplu graitor este Mark Rylance, care, ca simplu capitan de vaporas, impune cel putin la fel de mult ca figura cazona a lui Kenneth Branagh.

Ce au in comun Memento, The Prestige, Inception sau Interstellar? Acelasi gust al lui Nolan pentru o trama narativa care se asambleaza treptat, cu o innodare la final a unor ite aparent disparate. Dunkirk este inca un astfel de puzzle – scenele din aer sau din apa, de o parte si de alta a Canalului Manecii, par initial doar crampeie dintr-un conflict care depaseste putinta noastra de a-l cuprinde, dar gradual se dezvaluie ca elemente ale unei triangulatii care ne ofera o ilustrare a celebrului discurs al lui Churchill, amintit si in finalul acestui film si pe care vom avea ocazia sa-l auzim recitat de nemaipomenitul Gary Oldman spre finalul acestui an.

Ca Richard Burton, Peter O’Toole, Deborah Kerr sau Alfred Hitchcock nu au luat niciodata un Oscar sunt cateva dintre marile nedreptati ale cinematografiei pe care le-am acceptat volens nolens.

Insa in ruptul capului nu o sa accept ca acest magnific cineast care este Christopher Nolan nu are inca la activ o nominalizare ca regizor si sper ca inceputul lui 2018 sa rezolve aceasta colosala scapare a Academiei Americane de Film.

Iar Hans Zimmer nu a mai luat de mult o statueta, desi si aici, ca si in multe alte productii cinematografice, e unul dintre principalii responsabili pentru starile pe care le traim.

Da, puteti sa considerati ca am deschis sezonul Oscarurilor din 2018.

 

Non-fictiuni pe care le-am citit (20)

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

A trecut cam multisor de cand nu v-am mai povestit despre non-fictiunile care mi-au brazdat intelectul, asa ca haideti sa recuperam:

The News. A User’s Manual – ultimele experiente de lector al panseurilor lui Alain Botton au fost nesatisfacatoare, asa ca am intampinat cu bucurie o oarecare revenire de forma a acestui adept al filosofiei aplicate vietii cotidiene. Cartea sa exploreaza relatia omului modern cu stirile, precum si modurile cum acestea din urma dau gres in a-si indeplini rolul formativ, adaos esential la cel informativ. Consumam stiri cu un apetit cvasi-religios, asa ca Botton e de parere ca materialele jurnalelor televizate si ale ziarelor ar fi mai utile la nivel emotional, daca ar imprumuta mai mult de la cinematografie sau literatura. Mie, unuia, mi se pare ca se face exces de astfel de tuse artistice si inselatoare, asa ca nu pot fi de acord cu el, insa modul cum desluseste resorturile psihologice legate de diversele tipuri de stiri este patrunzator, iar ideile au fluiditate si coerenta.

Emotional First Aid – zilnic, ba nu, din minut in minut, suntem supusi unor lovituri psihice de tot felul, iar Guy Winch si-a propus sa elaboreze un fel de manual cu prescriptii pentru astfel de traumatisme emotionale. Dupa ce i-am descris demersul in linii mari, o sa operez o distinctie intre ce i-a iesit si ce nu: clasificarea surselor de stari negative este impecabile, ca si pasii de urmat in fiecare dintre aceste situatii; pe de alta parte, continutul fiecarui capitol in parte nu exceleaza prin vreun aspect practic, ci asambleaza aceleasi concluzii de natura cognitiva si comportamentala pe care le-am intalnit in numeroase carti, dintre care multe se regasesc in aceasta rubrica. Insa aspectul pe care il apreciez cel mai mult la aceasta carte este insusi conceptul care ii confera si titlul – sanatatea psihica este fragila, ca si cea fizica, iar o cunoastere a modului cum opereaza si cum poate fi mentinuta este o abilitate indispensabila.

 

The Better Angels of Our Nature – daca va luati dupa Alain de Botton, asa cum l-am descris mai sus, si va uitati la stiri, veti avea impresia ca lumea este mai rea ca oricand, insa Steven Pinker este de alta parere. Ideea centrala a cartii sale este ca violenta a scazut de-a lungul timpului si ca omenirea a devenit mai buna. O parere pe care o impartasesc, insa in niciun caz n-as fi putut s-o argumentez atat de grandios cum a facut-o autorul. Nu ma sfiesc sa folosesc acel termen bombastic, pentru ca efortul intelectual la care s-a inhamat Pinker, care exploreaza zoologia, antropologia, istoria, statistica, psihologia, e coplesitor. Nu doar soliditatea argumentelor, ci si volumul lor te obliga sa ii accepti concluziile. Sa speram ca evolutia pe care o traseaza este reala si se va adanci, altfel nu mai e nimeni in siguranta.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

 

Tuse romanesti la Hollywood (Musical-ul)

Scris de Iulian in Filme 0 Comentarii

Caracterul aventuros al lui Jean Negulescu s-a reflectat, tematic si stilistic, in filmele pe care a ajuns sa le regizeze, iar Daddy Long Legs reprezinta inca o incursiune revelatoare in personalitatea sa artistica.

Acest musical nu face parte din galeria marilor realizari ale genului, apartinand mai degraba esalonului doi, adica filme agreabile, cateodata si brazdate de idei interesante, care functioneaza mai mult ca pretexte pentru numere muzicale reusite. Un exemplu care imi vine in minte la o accesare fugitiva a memoriei este Lili, care, ca o coincidenta, o are ca protagonista tot pe Leslie Caron.

In ciuda tramei narative schematic construite, Daddy Long Legs atrage, totusi, atentia prin subiectul delicat si controversat chiar si in zilele noastre: relatia dintre o tanara si un barbat cu mult mai in varsta, precum si acuzele care i se aduc acestuia din urma, desi sentimentele sale sunt reale si intentiile dintre cele mai curate.

Cei doi actori din rolurile principale, Leslie Caron si Fred Astaire, se adauga la lunga galerie a numelor celebre care s-au gasit sub bagheta lui Jean Negulescu. Ingenuei Caron Negulescu n-a avut ce sa-i spuna, decat sa fie la fel de adorabila ca intotdeauna, sa danseaze cu aceeasi verva si sa-si rosteasca replicile in engleza cu acel merveilleux accent frantuzesc.

De cealalta parte, insa, avem un Fred Astaire lovit in timpul filmarilor de o mare tragedie: moartea sotiei. Cu atat mai impresionant este, insa, profesionalismul sau, care il ajuta sa aiba o prestatie consistenta, atat in scenele muzicale, cat si in cele dramatice.

Film de studio, Daddy Long Legs penduleaza intre cadre (multumitor construite) care redau apartamente de zgarie nori, campus universitar american si manastire provinciala franceza, insa scenele onirice, desfasurate in contrapunctul actiunii, sunt cele in care pictorul din Jean Negulescu se dezlantuie cu adevarat.

Colorate si dinamice, aceste bucati cinematografice sunt o incantare pentru ochi si pentru auz, iar ipostazele imaginare ale lui Fred Astaire sau peregrinarile lui Leslie Caron prin gigantice decoruri suprarealiste se agata de cotloanele memoriei la fel ca Gene Kelly cantand in ploaie sau Julie Andrews haulind pe dealuri.

Visteria filmelor vechi este atat de mare, incat nici nu stii ce sa alegi, insa eu tot ma incapatanez, din cand in cand, sa cotrobai in cautarea cate unui mic medalion care are gravat pe el numele lui Jean Negulescu.

 

Mecanismul suspansului

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

Sa ridice mana toti cei care nu au vazut niciodata un film regizat de Alfred Hitchcock; pregatiti-va sufleteste, caci am de gand sa va ofensez:

Voi credeti ca ati trait cu adevarat pana acum?

Pentru toti ceilalti, cei care au fost fascinati, oripilati si nelinistiti de creatiile acestui mare maestru al morbidului si suspansului, am o veste buna:

Exista o carte, intitulata Hitch (pe care eu am avut ocazia sa o citesc prin bunavointa celor de la TargulCartii.ro), scrisa de John Russell Taylor, care intra in culisele vietii si activitatii acestui cinest, intr-un mod care reuseste cumva sa imbine si gustul pentru picanterii, dar si analiza serioasa.

Prima parte, a copilariei, tineretii si debuturilor sale regizorale este cea in care m-am cufundat cel mai mult din punct de vedere al interesului, deoarece reprezentau o terra incognita pentru mine, iar anumite amanunte din perioada cand nu era un nume greu la Hollywood sunt haioase foc: pataniile cu o rola de pelicula pe care au introdus-o in Elvetia precum contrabandistii, sau mofturile facute de cate un artist sau altul.

Dupa ce Hitchcock isi construieste soclul pe care isi va ridica apoi monumentul, si cariera sa, si cartea devine mai lineare. Marturisesc ca am apelat la o lectura selectiva si am ocolit paginile despre filmele pe care nu le-am vazut (ar fi fost curata sinucidere intelectuala, nu credeti?), insa le-am infulecat mental pe cele despre productiile care mi-au trecut prin fata ochilor, precum Shadow of a Doubt, Rear Window, Notorious, Spellbound, To Catch a Thief, North by Northwest, Rebecca, Strangers on a Train sau Lifeboat. Par multe, dar cartea de fata mi-a dezvaluit ca mai am destule de descoperit.

Ca orice cititor al erei digitale,mi-a dat ghes pardalnica de curiozitate sa citesc si ce au scris altii despre lucrarea lui John Russell Taylor. Multe voci il acuzau pe autor ca s-a aventurat cam prea departe cu interpretarile psihanalitice, ca personalitatea lui Hitchcock nu e musai reflectata in fiecare cadrul al peliculelor lui.

Eu, unul, nu am avut vreo astfel de reactie, pentru ca i-am privit consideratiile ca pe litere de evanghelie, ci tot ca pe niste eforturi, precum cele umile ale subsemnatului, de a deslusi sensuri intr-o creatie. Efort furil, uneori, dar indicat pentru antrenarea propriei materii cenusii.

Hitch nu este cartea definitiva despre acest sadic genial, insa e una care te face sa uiti de trecerea timpului.

Exact ca filmele lui.

Strangere de fonduri pentru Rise Project

Scris de Iulian in Special 0 Comentarii

Rise Project este o comunitate de jurnalisti, programatori si activisti; nu stiu ai cui sunt, dar e suficient sa cititi cateva dintre articolele de pe site-ul lor, sa va dati seama ca fac treaba in genul celei care l-a dat jos pe Nixon. Au fost cooptati in reteau internationala care s-a ocupat de Panama Papers, iar asta nu e putin lucru, mai ales cand ne uitam la tembelismele care se vehiculeaza prin presa romaneasca.

Ca urmare, m-am gandit sa initiez o minuscula strangere de fonduri care functioneaza dupa cum urmeaza:

Am 6 carti (stiu ca numarul pare derizoriu, dar sunt primele pe care le-am gasit, scotocind in pripa prin biblioteca) pe care le voi da primilor 6 prieteni de pe Facebook (din Craiova) care imi atesta cumva (cel mai simplu printr-o poza trimisa intr-un mesaj privat) ca au donat o suma de minim 30 de lei celor de Rise Project (detalii despre cum puteti face asta aveti aici).

Pentru predarea cartilor, ne intalnim personal cat de repede se poate.

Cartile se dau potrivit principiului „primul venit, primul servit”, iar cei care ma contacteaza prea tarziu se vor bucura de gratitudinea mea calduroasa.

Titlurile sunt urmatoarele (daca dati click pe titlu, veti afla mai multe detalii despre cartea respectiva):

Jean-Francois Gautier – Istoria vinului

Gwenaelle Aubry – Nimeni

Roger-Pol Droit – Maestrii gandirii

Irvin D. Yalom – Plansul lui Nietzsche

Octavian Simu – Herghelia verde

Andrea Camilleri – Forma apei – s-a dat, iar comentariul care a insotit alegerea a fost: „Pai daca in ultimele ore stirile sunt despre mafioti o sa aleg Forma Apei”

Haideti sa ii sprijinim putin pe cei care si-au asumat ingrata sarcina de a scotoci prin puroiul societatii romanesti!

 

 

La La Gang

Scris de Iulian in Filme 0 Comentarii

Mi se intampla cateodata sa ma pun contra curentului. Nu e chestiune de teribilism, ci de pura preferinta.

Ati putea spune ca, intr-o societate fara restrictii, ca a noastra, nu e asa mare scofala si nu ati gresi prea mult, insa pentru mine, care analizez si corelez ce spune gura lumii, pentru a-mi alege experiente cinematografice reusite, este un efort sa ma opun frontului comun al fanilor pasionali si al criticilor extaziati.

Si, totusi, am s-o fac fara sa ezit si o sa spun ca adulatul Baby Driver se apropie asimptotice de o mare porcarie.

E plina industria hollywoodiana de filme de succes refacute pentru a stoarce bani cu nerusinare, mai ales de la generatiile prea tinere sa isi aminteasca originalele, iar pelicula regizata de Edgar Wright se inscrie in aceeasi meteahna, insa intr-un mod care se vrea mai smecher.

Se iau si se amesteca locuri comune din anii ’90 si ’00, adica masini feroce si urmariri aiuritoare, talhari charismatici, sefi criminali atotputernici, violenta gratuita impotriva personajelor episodice, jafuri de banca neverosimile si un personaj principal care participa la faradelegi impotriva vointei lui, baiat bun, care traieste cu si prin muzica (Blues Brothers?!), cronometrand-si operatiunile in functie de melodii (numele Hudson Hawk va spune ceva?).

Toate acestea sunt amestecate cu nerv hiperactiv, menit, probabil (spun „probabil”, pentru ca la mine nu a mers figura, dar se pare ca altfel a functionat de minune), sa acopere ineptia scenariului, care nu are nici macar superficialitatea simpatica dintr-un Gone in Sixty Seconds, bunaoara.

Cu o exceptie, nici distributia, in frunte cu pustanul in ascensiune Ansel Elgort, si din care mai fac parte altminteri captivantul Jon Hamm si senzationalul Kevin Spacey, nu mi-a cauzat vreo placere mai de doamne-ajuta.

Singurul care mi-a saltat putin psihicul din senzatia acuta ca pierd timpul a fost Jamie Foxx in rolul unui dezaxat; deloc subtil sau original, insa in mare verva a retoricii si manifestarilor psihotice, mi-a provocat acea fascinatie asociata cu disconfortul, pe care o resimt intotdeauna fata de o interpretare reusita a unui astfel de personaj.

Nu stiu daca vocea mea carcotasa se va face auzita in oceanul de entuziasm in care inoata Baby Driver, dar eu mi-am facut datoria si-am incalecat pe-o sa si v-am spus dezamagirea-asa.

 

 

Rani care nu se inchid

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

Cred ca e mai usor sa scrii o carte din perspectiva unei persoane care e victima unei tulburari mentale (fara sa ma chinui prea mult, imi vin in minte Foamea de Knut Hamsun, Junky de William Burroughs sau chiar Matusa Julia si condeierul de Mario Vargas Llosa), decat din cea a unei persoane apropiate suferindului.

In primul caz, exista manifestari recurente ale diverselor afectiuni, recognoscibile chiar si unui cititor care nu are pregatire psihiatrica, insa, in al doilea, exista un amestec neomogen de rusine, afectiune, neputinta, adversitate sau compasiune, stari care se imbina sau concureaza, provocand persoanei o durere unica prin dinamismul ei.

La dificila sarcina de a reda acest amalgan s-a inhamat Gwenaelle Aubry in cartea de beletristica intitulata Nimeni. Starui putin asupra titlului, deoarece, in franceza in original, acesta este „Personne”, care, intr-adevar, se traduce prin „nimeni”, dar si prin „persoana”, iar aceasta ambivalenta mi se pare cheia in care o persoana sanatoasa clinic o percepe pe una bolnava – aceasta din urma nu mai apartine lumii concrete, reale, previzibile, insa ramane un individ in carne si oase, de care te leaga emotii sau amintiri.

Romanul nu are un fir narativ linear, este o perpetua pendulare intre fragmente dintr-un manuscris postum, apartinand unui avocat lovit de sindromul manical-depresiv (zis si bipolar), si trairile conexe ale fiicei care rememoreaza diversele ipostaze in care l-a cunoscut, direct sau din spusele altora. Ordonarea capitolelor in mod alfabetic este doar o vaga solutie pe care insasi vocea auctoriala o recunoaste ca fiind o incercare de a pune ordine in haosul care s-a instapanit pe mintea tatalui ei si pe relatia dintre cei doi.

Lectura este dureroasa si ingreunata putin de lirismul poate prea apasat al unor pagini. Dar cine sunt eu sa contest marea involburata din interiorul unei fiice care este condamnata sa fie contemporana cu moartea inceata a celui caruia ii datoreaza viata si sortita sa traiasca apoi cu o cumplita intrebare:

Ar fi putut oare fi altfel?

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o sedinta de terapie in care eu am fost in ipostaza specialistului care asculta pe cineva confesandu-se.

El Camino nipon

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

Colectia de carti de calatorie de la Polirom este o veritabila bonanza, din care extrag periodic cate o aventura pe care o sorb prin lectura cu o asa pofta, incat imi spun ca poate ar fi cazul sa-mi fac bagajul.

De data aceasta imboldul a venit de la Alan Booth si al sau uluitor periplu prin Tara Soarelui Rasare, descris in Drumurile catre Sata.

De ce uluitor? Pentru ca acest englez putin sarit de pe fix s-a gandit sa parcurga distanta dintre Capul Soya (cel mai nordic punct al Japoniei) si Capul Sata (cel mai sudic). Adica 3000 de kilometri, o cifra care, oricum ai intoarce-o, tot infioratoare pare.

Scrisa in anii ’80 ai secolului trecut, cartea prezinta realitati sociale care s-au estompat, poate, intre timp, insa proza lui Booth este savuroasa, iar interesul informativ initial este sporit de placerea de a-i parcurge observatiile amuzante si usor uracioase, aspect pe care constatat ca exploratorii moderni il au in comun (l-am regasit si la Sylvain Tesson).

Desi indragostit de Japonia in asa hal, incat i-a invatat limba si a luat o localnica de nevasta, autorul o priveste cu acea unica privire europeana, care admira calitatile, dar nu cruta defectele, o atitudine rezumata de vorbele unui batran perspicace:

O tara e ca o foaie de hartie; are doua fete. Pe o parte sunt caligrafiate multe – asta e partea care e etalata peste tot in public. Dar exista intotdeauna si versoul foii de hartie – o pagina pe care pot fi mazgalituri urate, graffiti sau Dumnezeu mai stie ce. Daca vreti sa scrieti despre o tara, asigurati-va ca scrieti despre ambele fete.

Aceasta luciditate cinica este, insa, lasata deoparte cand ajungem la Hiroshima si, prin deznadejdea si goliciunea sufleteasca pe care Alan Booth le exprima, traim noi insine abisul acelui crunt moment.

Trece Japonia testul acestei ample radiografii care o strabate pe lungime?

Fara doar si poate.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un El Camino nipon.