O luptă pe care nu am câștigat-o încă

Înainte de Iliada,

Înainte de Odiseea,

Înainte de Republica,

Înainte de Etica Nicomahică,

Înainte de Baghavad-Gita,

Înainte de Cântecul Nibelungilor,

Înainte de Edda,

Înainte de I, Ching,

Înainte de Oceanul sufletului,

Înainte de toate acestea a fost Epopeea lui Ghilgameș.

Cu o vechime de peste cinci milenii, fragmentată și ciobită, această poveste a regelui-semizeu al Urukului și a căutărilor sale te sfredelește cu acele conflicte cărora omenirea e încă departe de a le fi aflat soluția.

Nu insist asupra personajelor și a momentelor acțiunii, le puteți găsi ușor în lumea noastră virtuală, care nu mai are nevoie de tăblițe de lut pentru a imortaliza cuvinte, asta dacă nu cumva sunteți și voi din generația care a crescut cu Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru, căruia îi adresez încă un gând de recunoștință pentru cum a intermediat contactul nostru cu sufletul etern al umanității.

Dacă sunteți dintr-o generație mai tânără, aveți la dispoziție pentru a vă documenta acest minunat videoclip animat de pe ted.com.

În primul rând, Epopeea lui Ghilgameș enunță un antagonism incomod, pe care încercăm să-l ocolim sub masca atitudinii ecologice a prezentului: oraș vs. natură.

Suntem ființe citadine și nu cred că e cineva care citește aceste rânduri dintr-o colibă încropită manual din mijlocul pustietății. Aveți net, deci sunteți undeva unde orașul și-a întins tentaculele.

Însă prosperitatea urbană vine cu un preț – stoarcerea naturii în folosul celor care au ales să sălășluiască în interiorul perimetrului zidurilor (vezi importanța acordată acestora de protagonist și de ceilalți, precum și caracterul sacru al porții ca simbol al trecerii către o lume cu reguli care se contrapun celor ale naturii).

Expediția lui Ghilgameș și a prietenului său Enkidu împotriva monstrului Humbaba, stăpânul pădurii prețioșilor cedri, este eroică, dar, dacă o privești prin prisma prezentului, nu diferă cu nimic de exploatările nemiloase ale junglei amazoniene, prilej de frecvente știri dureroase.

Așa că ar fi un util exercițiu de sinceritate să ne asumăm că, de vreo cinci mii de ani, n-am reușit să reconciliem urbanismul cu ecologismul. Poate ne vom înțelepți la un moment dat, dar, așa cum spune Ut-Napishtim, nemurirea este doar a zeilor.

Ajungem aici la cel mai tulburător aspect al epopeii.

Când a apărut omul pe Pământ?

Când a făcut saltul dinspre regnul animal către ființa cugetătoare de azi?

Epopeea lui Ghilgameș ne propune un răspuns dur, dar greu de ocolit:

Când omul a înțeles că este muritor.

Și l-a cuprins frica.

O frică profundă, pe care lamentațiile lui Ghilgameș o redau tulburător.

Și animalele simt frica, veți spune.

Da, așa e, văd asta în fiecare dimineață, când pun grăunțe pe pervaz pentru o pereche de guguștiuci aciuată prin preajmă și constat că, deși vin flămânzi, dacă fac apoi vreo mișcare mai bruscă prin cameră, zboară imediat spre siguranța copacului.

Dar, după ce s-au ghiftuit, guguștiucii uită cu desăvârșire că va veni o vreme când nu vor mai fi, când arborele care îi adăpostește nu va mai fi sau când mâna care pune grăunțele nu va mai fi.

Omul nu uită asta și îl îngrozește.

Și, de la Epopeea lui Ghilgameș încoace, încearcă să lupte cu moartea.

Prin alcool, prin sex, prin artă, prin morminte grandioase, prin progrese în medicină.

Încă n-a câștigat și nu știu dacă o va face vreodată.

Pentru final, am lăsat un aspect care mi-a atras atenția tocmai pentru că simt că îl trăim aievea.

Unele dintre cele mai puternice rânduri ale poveștii relatează despre potopul asmuțit de zei asupra omenirii.

Dar, spre deosebire de mânia implacabilă a divinității, așa cum apare în Biblie, mai-marii cerești ai Mesopotamiei antice își dau seama că au făcut o greșeală, că, mânați de furie, au scăpat lucrurile de sub control și că ei înșiși vor avea de suferit, pentru că nu o să mai fie cine să le aducă jertfe și să îi slăvească.

Să ne uităm acum la retorica tuturor părților în chestiunea Ucrainei. Sper să mă înșel, dar zăngănitul armelor e cam prea puternic, să stăm liniștiți. Sper că Putin, Biden et comp. au în minte ideea că, odată pornit, potopul va mătura pe toată lumea, nu doar pe ceilalți.

Și dacă nu știu asta, să se uite în Epopeea lui Ghilgameș și în celelalte mari mituri ale omenirii.

Cele mai multe răspunsuri sunt deja acolo.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru începutul unei lupte pe care ființa umană n-a câștigat-o încă.

Patinajul artistic în filme

S-a încheiat Campionatul European de Patinaj de la Talinn, iar în perioada care ne desparte de competiția supremă a gheții de anul acest, Olimpiada de Iarnă de la Beijing din februarie 2022, am putea să ne umplem așteptarea urmărind câteva filme care au ca subiect acest sport minunat.

The Cutting Edge – o patinatoare râzgâiată și un fost jucător de hochei încearcă să participe împreună la proba de perechi. Scenariu neverosimil, clinciurile verbale inevitabile, idila așijderea, însă actorii (Moira Kelly și D. B. Sweeney) fac treabă bună, iar scenele de gen sunt excelent realizate. Sub acest titlu s-au mai realizat încă vreo câteva filme, iar într-unul dintre ele și face apariția însăși Oksana Baiul, campioana olimpică de la Lillehammer din 1994.

***

Blades of Glory – nu știu decât un singur film (oarecum) serios al lui Will Ferrell. Și nu e ăsta. Doi campioni la băieți, adversari înverșunați, sunt descalificați, dar găsesc o chichiță juridică prin care pot participa la olimpiadă la perechi. Cred că deja am stabilit cam ce ne așteaptă, Ferrell primește o replică pe măsură din partea lui Jon Heder, iar pelicula nu dezamăgește în aiureala ei, ba chiar e o pledoarie convingătoare pentru frumusețea acestui sport.

***

I, Tonya – Tonya Harding a rămas în istorie drept vinovată sau măcar complice la atacul asupra rivalei și colegei Nancy Kerrigan, dar aici avem măcar ocazia să întrezărim ce ansamblu de traume au împins-o spre acest traseu nefericit. Povestea are accente absurde pe alocuri, dar interpretările sunt, fără excepție, de la excelente în sus, în frunte cu odioasa Allison Janney și fabuloasa Margot Robbie (care a avut nevoie să se urâțească un pic pentru rol).

***

One in a Million – Primul din multele filme realizate la Hollywood de Sonja Henie, norvegianca triplă laureată cu aurul olimpic în era romantică a patinajului (anii ’20 – ’30). Povestea ascensiunii unei simple pasionate către culmi de glorie e secundară, atracția principală fiind reprezentată de numerele muzica-dansante pe gheață, pentru care pelicula a primit chiar o nominalizare la Oscar.

***

Carmen on Ice – suprema întâlnire dintre arta audio-vizualului și cea a patinajului. După ce câștigase cel de-al doilea aur olimpic la Calgary în 1988 chiar cu un program bazat pe opera lui Bizet, Katarina Witt era alegerea firească pentru rolul focoasei gitane, dar o altă lovitură de geniu a realizatorilor a fost să îi distribuie drept rivali pentru afecțiunea ei pe Brian Boitani și Brian Orser, al căror duel sportiv era în epocă un fel de FeDal al patinajului masculin. Filmul e fără cuvinte, dar mai sunt oare necesare, când ai asemenea artiști și asemenea muzică la dispoziție?

Tușe românești la Hollywood – Marilyn

Nu mai știu românii prea multe despre Jean Negulescu, însă un detaliu de mare noblețe s-a perpetuat fără încetare:

Românul care a lucrat cu Marilyn Monroe la Hollywood!

Asta s-a întâmplat cu ocazia realizării filmului How to Marry a Millionaire (1953), nici pe departe cea mai reușită creație a sa, dar care rămas în istoria cinematografiei drept una dintre primele producții care a utilizat sistemul CinemaScope, un fel de precursor al IMAX-ului de astăzi.

Povestea are un tipar pe care Negulescu l-a utilizat ulterior și în Three Coins in a Fountain sau The Pleasure Sekeers – trei demoazele frumușele caută să se mărite în fel și chip și sfârșesc prin a găsi dragostea adevărată.

Cu timpul împărțit între trei narațiuni, schematismul și superficialitatea situațiilor sunt inevitabile, fiind compensate parțial de prezențele elegante ale actorilor, de magnifice imagini din ”Orașul care nu doarme niciodată” și de câteva replici savuroase pe ici, pe colo.

Cele trei new-yorkeze care își împrumută grațiile ecranului celui larg sunt Betty Grable, Lauren Bacall și Marilyn Monroe.

Deși Grable era la vremea respectivă sex-simbolul consacrat și, deși Bacall pare a beneficia de partitura o idee mai răsărită intelectual, e imposibil să nu fii sedus de Monroe și de simpla, dar adorabila ei ipostază de mioapă.

Într-un interviu dat la scurt timp după prematura și tragica ei moarte (îl găsiți aici), Negulescu demonstra cât de bine i-a înțeles personalitatea zbuciumată și i-a dat una dintre cele mai bune indicații regizorale din carieră (a lui și chiar a ei):

Marilyn, don’t try to sell the sex. You are sex. You are the institution of sex. The only key to this part is that you are blind as a bat without glasses.

Și ce dreptate a avut!

Marilyn Monroe din How to Marry a Millionaire e departe de senzualitatea asumată din Gentlemen Prefer Blondes sau cea naivă din Some Like It Hot. Aici frumusețea e un sprijin pentru interpretare, nu un scop în sine.

Nu încearcă să fie steaua strălucitoare a filmului, ci devine asta prin drăgălășenie și inocență și compasiunea amuzată pe care o inspiră.

Pentru scurt timp uiți toată concupiscența și drama care i-au înconjurat viața și te simți bine.

Iar pentru asta avem a-i mulțumi și craioveanului nostru Jean Negulescu.

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)

Tușe românești la Hollywood (Preafrumoasa Sophia)

Tușe românești la Hollywood (Muzică și nevroze)

Tușe românești la Hollywood (Dezastrul)

Tușe românești la Hollywood (Noir-ul).

Aș da zile de la mine, ca să pot să scriu ca tine

Un doctorand în studiul manelelor, fumător înrăit și băutor de bere înveterat, aciuat în Ferentari în scopuri de studiu, dar nu numai, se înamorează de un țigan tânăr, gras și cu serioase tulburări emoționale.

Da, e vorba despre homosexualitate în Soldații. O poveste din Ferentari de Adrian Șchiop.

Dacă aveți stomac pentru premisa pe care v-am expus-o mai sus, veți fi răsplătiți cu un roman scris cu un talent de haur, mânca-ți-aș.

Relația dintre cei doi este foarte coerentă în etapele ei (forming, storming, norming și performing), fiind totodată o mostră a procesului cum afecțiunea și atracția, a căror autenticitate o recunoști, vrei, nu vrei, sunt subminate ireversibil de zestrea de apucături nasoale ale fiecăruia dintre cei doi, precum și de de-a pururi spinoasa problemă a banilor.

Bineînțeles, toate astea se relevă treptat, înfruntând descrieri fără perdea de practici sexuale ale orientării cu pricina, ba chiar crâmpeie de perversiuni, așa cum au loc în acel infern numit închisoare.

Toate relatate la persoana I, ca să fie și mai abitir împinse în conștiința îngrozită a cititorului.

Ca o paranteză, impresia de ansamblu pe care mi-a trezit-o această lectură mi-a adus aminte de vizita în Les Égouts, adică Muzeul Canalelor din Paris (cărora însuși Victor Hugo le dedică un capitol în Mizerabilii), care mi s-a imprimat în memorie prin mirosul ală călduț și vag fetid și senzația că am pătruns în lumea subterană și fascinant de scârboasă de sub cel mai stilat oraș din lume.

Viscerală de-a dreptul, cartea lui Adrian Șchiop nu se poticnește niciodată în grețos, grație condeiului său care merge ca lubrifiat (scuze, nu m-am putut abține).

Până și englezismele cu care îți împânzește proza sunt la locul lor.

Dacă idila aceasta damnată brokebackmountainiană nu vă convinge, rămân figurile fugar zugrăvite pe parcursul ei. Într-o singură pagină, scriitorul plămădește un ipochimen de un farmec direct proporțional cu beteșugurile, iar galeria acestor marginali este ca un buchet de flori de mucigai din care un Henry Miller și William Burroughs ar face o coroniță și ar pune-o pe creștetul românului nostru care a scuipat fiere și fecale sufletești pe hârtia neprihănită și ne-a oferit minunăția asta literară.

Soldații. Poveste din Ferentari nu e doar scatologie, e și filosofie, uneori percutantă ca pumnul îmbrăcat în box al unui recuperator trimis la un amărât de rău-platnic.

Uitați o mostră:

[…] când le ajunge cuțitul la os, amărâții nu fac revoluții, ci mafii, drumul cel mai scurt spre prosperitate.

Mai vreți?

Știți cum se spune, prima doză e gratis, restul sunt pe bani.

Așa că luați de citiți cartea asta a lui Adrian Șchiop.

E beton, să-nnebunesc, dacă vă mint!

Dacă Europa își are ipocriții ei, de ce să nu avem și noi ipocriții noștri?

Perfetti sconosciuti este un film italian din 2016, realizat de Paolo Genovese și care a venit cu o idee ingenioasă și crudă.

La o reuniune, un grup de prieteni constând din cupluri căsătorite de vârsta a doua convine să joace un fel de Adevăr ca provocare, adică să împărtășească orice mesaj primit pe telefon și să răspundă de față cu ceilalți la orice fel de apel.

Inevitabil, se dezlănțuie o sarabandă de dezvăluiri și momente nasoale, care pun la grea încercare trăinicia relațiilor respective.

Pelicula a fost reluată și refăcută de cinematografiile, țineți-vă bine, greacă, spaniolă, turcă, chineză, franceză, rusă, ungară, poloneză, armeană, germană, mexicană, vietnameză, japoneză, olandeză, israeliană, ceho-slovacă și mai e în lucru în alte cîteva.

Și, dacă la un Campionat Mondial de Fotbal nu o să mai participăm până la Paștele Cailor, măcar aici bifează prezența și România, cu producția intitulată Complet necunoscuți.

Esența e aceeași, dar, deși nu am văzut originalul, bănuiesc că unele aspecte sunt adaptate plaiurilor mioritice, mai ales la nivel de limbaj, care este din partea locului în toate detaliile lui.

Colectivul de actori este bine selecționat și se achită de sarcinile interpretative aferente, regia lui Octavian Strunilă e impecabilă în limitele impuse de natura dramaturgică a scenariului, iar trama narativă suscită fix ce își propune – o permanentă senzație de jenă, punctată pe ici, pe colo, de hohote sănătoase de râs, precum și de una, două epifanii inteligente.

Întrebarea care se impune este:

Era oare necesar să avem filmul ăsta și în română?

Iar răspunsul meu este un fără echivoc da.

Da, pentru că tehnologia ne-a invadat și nouă viețile și, mai mult decât oricând în istoria ființei umane, ne pune în situația de a ne construi universuri invizibile, care deseori contravin imaginii pe care vrem să o scoatem la înaintare.

Altfel spus, avem neîntrerupte prilejuri să ne manifestăm ipocrizia, iar cei mai mulți dintre noi nu le pierdem.

Iar palma asta merită dată și în română.

Primul pas la Viena, al doilea la Craiova

De ceva timp, conștientizarea mea întru faptul că Pământul a mai efectuat o mișcare de revoluție în jurul Soarelui are loc în doi pași.

Primul este Concertul de Anul Nou de la Viena, care e ca senzația acea tare pe care o încerci deschizând geamul într-o dimineață de iarnă. După ce mintea a fost îmbuibată de petarde cu o seară înainte, eleganța de a colo e ca o purjare sufletească.

Însă trezirea definitivă, dușul rece, contactul nemijlocit cu muzica, are loc la Concertul de Anul Nou de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Ca masa de Revelion a românilor, spectacolul este garnisit cu de toate, iar ediția din debutul lui 2022 nu a dezmințit această tradiție a îmbelșugării artistice.

N-au lipsit compozițiile ca o punte cu evenimentul de la Musikverein, precum Polka Tristsch-Tasch sau Marșul Radetzky ale dinastiei Johann Strauss, dar nici unele neaoșe și săltărețe, precum Hora staccato de Grigoraș Dinicu sau hora din Trei dansuri românești de Theodor Rogalski.

Să ridice mâna cine n-a făcut niciodată confuzia între Dunărea Albastră a lui Johann Strauss Fiul și Valurile Dunării de Iosf Ivanovici (a mea e sus deja). Cei de la Filarmonica din Craiova au avut înțelepciunea de a ne ajuta să lămurim acest minunat duel, incluzându-le pe amândouă în program.

Au fost momente când am simțit împunsătura lui Eris, zeița discordiei, încercând să-mi dau seama care îmi place mai mult, dar m-am prins rapid că sunt în dilema lui Paris și că n-are sens să încep un Război Troian în propriu-mi cap, mai ales când în schemă a apărut și superbul Vals nr 2 din Suita a II-a de jazz a lui Dmitri Șostakovici.

Dacă e să trimitem semnale în Univers, menite să demonstreze altor posibile forme de viață că nu suntem doar o specie belicoasă și consumistă, cu acest triumvirat avem șanse să căpătăm până și bunăvoința klingonienilor.

Desertul se servește de obicei la final, dar acum a fost presărat pe tot cuprinsul concertului și a constat din porții gustoase precum Uvertura operei Coțofana hoață de Gioacchino Rossini, Can Can-ul din Orfeu în Infern al lui Jacques Offenbach (e veselie mare acolo jos, nu credeți?), Intermezzo din opera Cavalleria Rusticana de Pietro Mascagni, Bacchanale din opera Samson și Dalila de Camille Saint-Saens sau Uvertura operei Ruslan și Liudmila de Mihail Glinka.

Câteva cuvinte despre dirijorul Bogdan Vodă.

Că dă dovadă de o admirabilă dăruire, știam.

Că la un astfel de concert special consumă și mai multă energie, știam.

Dar, având în vedere că, la cererea unui public flămând și însetat de muzică bună, spectacolul se ține trei seri la rând, nu pot să nu trimit un gând de îngrijorare față de soarta acestui om care slujește arta muzicală cu o așa abnegație.

Dintre multiplele suplimente smulse orchestrei filarmonicii craiovene de un public entuziast s-a numărat și Polka Pizzicato a lui Johann Strauss Fiul, o compoziție redată pe bază de ciupituri.

Așa să fie și acest val 5 al pandemiei de Covid.

Față de mușcăturile hulpave ale precedentelor ofensive ale virusului, sper ca acesta doar să ne ciupească și să ne lase să trăim frumos și bine.

Că motive avem.

Vezi tot ce am scris mai sus.

Imaginile sunt surprinse de tovarășul meu de audiții și aplauze, Daniel Botea.

O distracție acuzatoare

Penelopa (nu Cruz) a rămas în mentalul colectiv drept modelul de soție virtuoasă, care își așteaptă soțul cu răbdare și fidelitate și găsește tertipuri să îi îndepărteze pe pețitorii cu tupeu.

În The Penelopiad, Margaret Atwood pare hotărâtă să demonteze acest arhetip.

Și o face cu umor, sarcasm și inteligență, care ies și mai mult în evidență, dacă ești un pic familiarizat cu detaliile mitologice necesare, adică, de pildă, dacă faci parte din generația care s-a jucat Lapte gros în serile lungi de vară și a citit Legendele Olimpului de Alexandru Mitru în serile lungi de iarnă.

Ca în multe alte romane ale sale, Atwood dă glas unei naratoare la persoana I, dar nu de oriunde, ci din împărăția lui Hades însuși, sporind astfel potențialul comic al discursului. Tonul este înțesat cu același feminism lucid, care lovește în apucăturile nefaste masculine, dar nici nu ocolește practici păguboase sau iritante ale urmașelor Evei.

The Penolopiad n-ar fi decât o mostră de savoare și erudiție din partea autoarei, dacă n-ar ataca și un amănunt care trece deseori neobservat la lectura Odiseei. După ce personajul masculin eponim revine în Itaca și dă de pământ cu pețitorii care îi agasau nevasta și îi consumau averea, pune să fie spânzurate și doisprezece slujnice care pactizaseră (înțelegi mătăluță cum) cu respectivii, voit sau mai puțin voit.

Aici scriitoarea pune cea mai multă energie polemică și reușește să transmită cititorului acea senzație că aceste femei nenumite au fost victimele unei profunde nedreptăți. Iar pentru maximul de efect stilistic, uzează de un registru variat, de natură lirică, la fel de bine întors din condei precum creațiile în versuri din The Year of the Flood.

Remarcabil este că Atwood încearcă să deslușească această mică, dar profundă enigmă, neocolind nicio ipoteză, inclusiv pe aceea că Penelopa nu era chiar ușă de biserică.

Tocmai pentru că o admir atât de mult, îmi permit să îi adresez acestei imense figuri a literaturii contemporane o mică întrebare:

Distinsă doamnă, nu v-ați gândit că soarta tristă a acestor femei este poate prima mărturie a belelelor care cad pe capul colaboraționiștilor?

Au fost atenieni care au colaborat cu spartanii și au pățit-o ulterior.

Au fost francezi care au colaborat cu nemții și au pățit-o ulterior.

Au fost afgani care au colaborat cu americanii și au pățit-o ulterior.

Iată de ce miturile Antichității sunt încă vii.

În ele găsim cam tot ce trebuie să știm despre natura umană.

Robert Eggers are mare încredere în oameni

Făcând The Lighthouse, Robert Eggers a dat dovadă de multă încredere în oameni.

Încredere că nu o să-l urască aceia care cred că un film este numai despre distracție facilă.

Încredere că nu o să-l deteste aceia care nu suportă să vadă degradarea fizică și morală a omului.

Încredere că n-o să se uite urât la el aceia care consideră că imaginea alb-negru e rezervată peliculelor cu subiect nobil sau elegant.

Încredere că n-o să-i poarte pică aceia care văd în faleze și faruri doar peisaje idile, nu locuri ale pierzaniei.

Încredere că n-o să-l linșeze fanele lui Robert Pattison care îl știu doar din Twilight.

Încredere că n-o să se burzuluiască la el iubitorii de pescăruși.

Încredere că n-o să-l pizmuiască adoratorii Păsărilor lui Hitchcock, pentru că acelea de aici le fac pe cele din filmul lui Hitchcock să pară duioase.

Încredere că n-o să-i poarte sâmbetele aceia pe care i-a devastat emoțional izolarea din pandemie, pe care parcă a prefațat-o cu acest film (apărut în 2019).

Încredere că n-o să-i poarte râcă aceia care, crezând că știu engleză, o să fie doborâți de limbajul arhaic și marinăresc pe care îl folosesc cele două personaje.

Încredere că n-o să fie dușmănit de aceia care n-o văd ca sirenă decât pe Ariel a celor de la Disney.

Încredere că o să mai lucreze vreun actor cu el, după ce le-a făcut lui Willem Dafoe și Robert Pattinson.

Nu știu despre alții, dar eu, unul, nu i-am înșelat încrederea lui Robert Eggers și, ca recunoștință că mi-a acordat-o, i-o ofer pe a mea necondiționată pentru noul său film, The Northman, care vine în curând, în aprilie 2021.

Aveți încredere în Robert Eggers!

Un sac de madlene

I-am făcut cartea asta cadou unu prieten pentru că: a) este din aceeași generație cu mine și am crescut amândoi În fața blocului; b) are un fiu, un puștan dezghețat, pe care l-am văzut și altfel decât cu telefonul în mână; c) amicul în cauză e designer, iar volumul a atras destulă atenție din punctul ăsta de vedere, după se poate observa mai jos.

Și, în dulcele stil Donnie Brasco, după ce i-am dăruit-o, i-am și cerut-o cu împrumut.

În fața blocului este inițiativa lui Mihai Gheorghe și Vlad Tomei și reunește 55 dintre jocurile pe care aceia născuți spre crepusculul Epocii de Aur și crescuți în Era Cum I-o Zice care a urmat le-au jucat în gașcă în fața blocurilor (sau în spatele lor, că dacă ne vedeau părinții, le băgau în casă negreșit).

Lucrarea se constituie din cartoline a câte patru pagini, care descriu regulile câte unui joc, precum și o foarte bine structurată analiză a particularităților lui fizico-psihologice.

În linii mari, este un extraordinar efort antropologic și nu, nu arunc cu cuvintele în vânt. Se vede munca și se vede și pasiunea depuse în realizarea lui.

În linii mici, este un deliciu mnezic.

Dacă Proust a scris ditamai romanul-fluviu de la o singură madlenă, În fața blocului are darul de a-mi inspira tomuri întregi de amintiri.

Bătaia cu zăpadă m-a făcut să rememorez un moment pe care nu te-ai mira să-l vezi într-o comedie cu Jim Carrey sau Eddie Murphy sau Leslie Nielsen sau cine vreți. Erau două alianțe de câte doi și ne foloseam de mașini ca paravane, pentru că, așa cum (ar trebui) să știți, e ușor de luat muniție de pe parbriz. În timp ce le distrăgeam atenție adversarilor, încasând cu abnegație trasoare de la amândoi, camaradul s-a strecurat în spatele unuia dintre ei și i-a dat cu o bucată plată de gheață în cap. Noroc că nu era groasă. Nu neapărat pentru binele țintei, ci pentru că modul cum s-a spart în bucăți îmi va rămâne în minte cât oi avea zile.

La Lapte gros, am regăsit senzația dureroasă pe care mi-o provoca un coleg din generală, care avea un stil anume de a se înălța și a cădea fulgerător pe spinările adverse. Și nu era gras, era uscățiv și ciolănos.

La Ghionturi, amintirea are două componente, una de mândrie personală, alta spectaculoasă în sine.

Pentru că ningea afară și pentru că sala de sport era ocupată, profesorul de sport ne-a adunat în clasă și i-a pus pe băieți să se dueleze în felul ăsta. Eu am nimerit chiar cu colegul de bancă, simțitor mai mare ca mine, dar am compensat printr-o abordare tactică strălucită. De îndată ce am primit semnalul de start, m-am repezit spre el, fără tatonarea țopăită obișnuită. Nu era pregătit și l-am dezechilibrat, întorcându-mă în bancă în uralele colegilor.

Cel mai așteptat duel era cel dintre cel mai mare din clasă și cel mai bătăuș din clasă. Gabaritul a avut câștig de cauză, iar înfrântul a zburat pe ușă. La propriu.

Ca să nu mai zic că pistol de pătlagină fac și acum, când îmi iese materia primă în cale.

Bineînțeles, am revăzut în minte și jocurile pe care soru-mea și gașca ei gureșă le practicau cu o dăruire aproape rituală.

O mențiune specială se cuvine modului sugestiv cum numele fiecărui joc este redat, astfel încât să se constituie într-un fel de caligramă a esenței sale cinetice sau dureroase.

Recunosc, din punct de vedere ale SSJ (Securitatea și Sănătatea în Joacă), jocurile astea sunt înfiorătoare, așa că nu pot spune că le recomand oricui și oricum.

Dar e păcat ca, peste vreun secol, cartea asta să fie doar obiect de studiu la cursul opțional Tezaur folcloric urban juvenil din cadrul Facultății de Sociologie.

Până la urmă, În fața blocului am învățat să supraviețuiesc.

Tredecimeronul micilor celule cenușii

Am avut parte de destule lecturi solicitante anul care tocmai s-a încheiat, dar, printre ele, am strecurat și câte una mai lejeră.

Lejeră, dar nu lipsită de provocări.

În vasta operă pe care ne-a lăsat-o, 13 probleme este o carte pentru la care Agatha Christie mai degrabă și-a făcut mâna, decât a muncit în mod serios.

Volum însumează numărul respectiv de povestiri, relatate de participanți la diverse reuniuni, în stilul Decameronului, iar restul audienței are sarcina să rezolve fiecare dintre enigme.

Cu această ocazia Miss Marple își face intrarea discretă, dar grăitoare în universul ficțiunii. Domnișoară bătrână și perspicace, mai puțin savuroasă decât Hercule Poirot, dar la fel de eficientă în a da de cap misterelor pe care le plăsmuiește scriitoarea.

Arma ei este cunoașterea profundă a naturii umane, ceea ce o apropie cumva de Maigret al lui Georges Simenon.

Fiecare dintre enigmele din 13 povestiri este construită în așa fel, încât mintea mea rula pe două benzi în timpul parcurgerii lor: una era a lectorului, alta a detectivului, care, bazându-se pe atenție și flerul de cititor cu ștate vechi al Agathei Christie, încerca să intuiască răspunsul înainte de dezvăluirea finală.

Mi-a ieșit de patru din treisprezece ori; poate că nu pare un KPI strălucit, dar satisfacția chiar și la una dintre ele a fost imensă, comparabilă cu aceea de câștiga la Cluedo, clasicul joc de deducție, care, după zeci de ani, este încă neegalat în privința modului cum redă ludic atmosfera dintr-un roman de Agatha Christie.

Mircea Eliade spunea că națiile superficiale citesc cărți siropoase, iar cele serioase cărți polițiste.

Nu știu cum stă cea română per ansamblu, dar eu încerc să îi mai dreg un pic scorul.