Daca vreti sa vedeti cum se descurca barbatii suedezi in postura de tatici, de la schimbat scutece la metamorfoze emotionale, aveti ocazia sa o faceti in cadrul expozitiei Swedish Dads, organizata de Ambasada Suedei, Europe Direct Craiova si Study in Sweden in perioada 28 septembrie – 12 octombrie 2017 si gazduita de Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova.
Mai jos aveti cateva poze care pe mine, unul, m-au convins sa merg negresit.
Am mai fost in situatia de a scrie despre o carte stiintifica si careia nici macar de non-fictiune nu-i poti spune, iar aceiasi prieteni, care atunci radeau de mine pe infundate, mi-au declarat acum raspicat si sardonic:
Sa vedem cum mai scoti camasa, scriind despre pietroaie!
Da, recunosc, exista un oarece impediment, deoarece o carte de geografie si topografie precum Roci si minerale. Totul despre natura nu este pentru oricine. Dar daca…
… sunteti pasionati de mediul inconjurator, ca sa nu mai zic ca aveti vreo meserie in domeniu.
… va incanta natura ca artist si bogatia infinita de forme pe care o plasmuieste.
… aveti gust pentru nume exotice, precum skarn, paragnais, xenolit sau sferosiderit.
… va blindati cultura generala in vederea unei noi editii de Vrei sa fii milionar?.
… sunteti fericitii parinti ai unui nou-nascut si vreti ca odorul vostru sa creasca intr-o casa cu volume din toate domeniile, de la Mizerabilii lui Hugo pana la atlase anatomice sau unul ca acesta.
Atunci s-ar putea sa va intereseze lucrarea editata de Monica Price si Kevin Walsh. S-ar cam strange un public interesat maricel, nu-i asa, amici sceptico-ironici ai mei?
Toti cei de mai sus, dar si altii pe care ii invit sa se prezinte, ar fi incantati de bogatia de informatii si de modul judicios in care sunt imbinate vizualul si textele informative. Desi fiecare roca beneficiaza de doar jumatate de pagina, dupa ce o parcurgi cu privirea si citesti detaliile, simti ca ai cunoscut-o, ca nu mai e doar un nume obscur, ca iti doresti sa o intalnesti si aievea.
Foarte utile pentru mine, profanul intr-ale rocilor, a fost si sectiunea de inceput, in care, schematic si ilustrativ, sunt trasate principiile si elementele de baza ale analizei si clasificarii materialelor geologice intr-un mod deloc pretentios.
Si rocile au povesti de spus acelora care vor sa isi plece urechea si mintea asupra lor.
P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o incursiune in lumea celor care apar greu si dispar si mai greu.
Posibile raspunsuri:
Incepe sa te ia nervul sciatic de fiecare data cand se schimba vremea.
Nu mai rezisti in club pana la 5 dimineata, iar daca te incapatanezi sa o faci, ai nevoie de perfuzii doua zile dupa aceea.
Ajungi sa vezi la acelasi teatru pe unde iti faci veacul din adolescenta o alta punere in scena a aceleiasi piese pe care ai vazut-o impreuna cu niste colegi de liceu care acum sunt rataciti prin toate colturile lumii si isi iau copiii de la scoala.
Nu ma indoiesc ca lista poate continua, insa acest din urma raspuns se pliaza pe senzatia pe care mi-au oferit-o cei de la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova, care, pe 22 si 23 septembrie 2017 (in ambele zile de la ora 19:00) deschid o noua stagiune cu spectacolul Gaitele de Alexandru Kiritescu.
Aceasta piesa de o amara si, pe alocuri ,hilara luciditate asupra naturii umane mi-e cunoscuta din versiunea televizata sau din cea anteriora a teatrului craiovean, iar acum ma pregatesc sa o redescopar in versiunea propusa de regizorul Alexandru Boureanu si scenografa Andreea Negrila.
In distributie ii regasim pe Tamara Popescu, Costinela Ungureanu, Petra Zurba, Alina Mangra, Romanita Ionescu, Geni Macsim, Raluca Paun, Catalin Vieru, Alex Calangiu, Nicolae Vicol, Ioana Andone, Catalin Miculeasa, Ioana Vicol si Romana Vicol.
Ca un supliment pentru nostalgia care m-a cuprins este amanuntul ca doamna Tamara Popescu care, in versiunea anterioara juca rolul Wandei, daca nu ma inseala memoria (din motive invocata inca din titlu), aici apare in ipostaze celei dintai dintre „gaite”, partitura care odinioara i-a revenit regretatei Iosefina Stoia.
Da, am imbatranit, dar, avand acest teatrul alaturi de mine, pot spune ca am imbatranit frumos.
Decoruri somptuoase
+
Costume extravagante, dar cu gust
+
Un scenariu haios si ireverentios
+
Rosalind Russell la puterea a treia, punand in rolul matusii nonconformiste acea vitalitate care i-a fost crez de viata
=
Auntie Mame, un film despre o persoana fericita, care te face fericit.
De regula, cand vine vorba de evenimente culturale, sunt ca un iepure cu urechile ciulite, sensible la orice stire din domeniu.
Acum, insa, ma vad nevoit sa recunosc: daca n-as fi vazut, intamplator, un articol al colegului de breasla bloggereasca Daniel Botea, as fi fost in stare sa ratez un proiect deosebit: Craiova Jazz Festival, care va avea loc in perioada 14 – 17 septembrie 2017.
Colegul mai sus amintit e mai disciplinat si mai riguros ca mine, asa ca va invit sa ii cititi articolul pentru a afla programul acestui festival in cele mai mici amanunte.
Eu o sa ma las in voia informarii creative si o sa va explic ce e cu titlul nitel dubios.
In primul rand, concertele din cadrul Craiova Jazz Festival vor avea loc atat in superba sala a Filamornicii Oltenia (a carei acustica mi-a fost laudata mai deunazi de catre un amic, impatimit al echipamentelor audio, dar si terifiant de exigent in materie de echipamente audio si sunete, in general), cat si la Teatrul de Vara din Parcul „Nicolae Romanescu”, adica veti putea inspira si oxigen proaspat, si muzica de calitate.
In al doilea rand, formatiile si solistii care vor concerta vin atat din Romania, cat si din Germania, Chile sau Cuba.
Vreti tambal? Ii aveti pe cei de la Ethnotic Project.
Vreti tamburine caraibiene? Ii aveti pe cei de la Ekue Band.
Daca printre voi, cititorii, exista vreunul caruia i s-a luminat finalul de saptamana afland despre Craiova Jazz Festival, atunci ziceti „Bogdaproste!”, cum am zis si eu cand mi-a iesit in cale articolul lui Daniel Botea.
Galceava mea cu arta foarte moderna dateaza de mult, iar un moment crucial in deteriorarea relatiilor dintre noi a fost cand, parcurgand o expozitie de pictura franceza, ce incepea din Renastere si ajungea in prezent, am descoperit in ultima sala, a contemporaneitatii, o musama.
O musama cu buline albastre.
O suprafata de plastic pe care as pune-o pe masa era plasata la loc de cinste si banuiesc ca mi-as fi indatorat urmasii pana la a zecea spita, daca i-as fi facut ceva.
Va imaginati ce incantat am fost cand am regasit-o peste cativa ani la Centrul „Georges Pompidou”, acest templu al creatiilor artistice cel putin dubioase.
Animat de o curiozitate enervata si de dorinta de a-mi pacifica psihicul, am solicitat celor de la libmag.ro o carte de referinta, O istorie a artei moderne de Will Gompertz.
Ca fost director al Tate Gallery, autorul e indrituit sa vorbeasca despre acest subiect, iar calitatile de povestitor il recomanda ca ghid intr-o aventura atat de pasionanta, incat am uitat de multe ori de inversurarea care ma indemnase sa ma aplec asupra lucrarii.
Spre deosebire de Arta si perceptia vizuala a lui Rudolf Arnheim, pe care am citit-o pe indelete, acordandu-mi pauze de reflectie, pe aceasta am parcurs-o pe nerasuflate. Aici e meritul lui Gompretz, fara doar si poate. Stilul sau este lejer, iar capacitatea sa de a sintetiza personalitatile si motivatiile artistilor, dar si caracteristicile fiecarei perioade, este formidabila. Sa pui ordine si linearitate, coerenta si structura in cele mai desantate forme de exprimare a libertatii si aiurelii umane e oricum, numai usor nu.
Stiu ce urmeaza sa ma intrebati:
Te-ai reconciliat cu arta moderna?
In parte, da. Am inteles mai bine ce e cu Pop Art-ul, cu patratele lui Malevici sau chenarele colonare ale lui Mondrian.
Dar cu musamaua nu m-am impacat defel.
Tot pe masa as pune-o, desi as avea grija sa le spun tuturor ca e o musama de arta.
S-a intampla uneori ca natura si arhitectura sa conlucreze in a oferi imagini care variaza de la amuzante la poetice:
Frumusetea pusa la zid
Alcov inverzit
Omida
Rebecca si templierul
Similitudini
Parola?
Segregare
Zidurile au cazut, el nu
V-am mai spus si acum ceva timp despre 11plus1 independent/contemporan, proiect al celor de la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova, care va debuta din octombrie 2018.
Am primit de curand detalii de la prietenii de la teatru si va spun raspicat: te lingi pe pleoape de curiozitate!
O necesitate care se impune in legatura cu aceasta stagiune 2017-2018 este ca ziua de marti trebuie arvunita incepand de luna urmatoare, pentru ca ni se vor oferi, succesiv, 6 spectacole de dans contemporan si 6 de teatru independent, pe care o sa le enumar mai jos, pentru simplul motiv ca imi face mie, unuia, placere sa le trec in revista si sa ma supun la deliciul anticipatiei.
Ca manifestatii dansante avem:
– Me, Myself and I – concepul si coregrafia: Carla Waltner, scenografia: Inocentiu Ieremia;
Doua femei contemporane – coproductie LINOTIP, Centru independent coregrafic si Centrul National al Dansului, Bucuresti;
When Darkness Becomes Light – Contemporary Creative Dreamers, regia: Dragomir Daniel Alexandru.
Lay(ers) – Asociatia pentru Teatru si Carte (PETEC), produs de George Apostu Bacau, in colaborare cu Trois C-L Luxembourg;
Lasa-ma sa om – Teatru FiX, coregrafia: Beatrice Volbea;
The Great Scheme of Things – A Puzzle by Fierbinteanu, spectacol realizat de Gabriela si Cristian Fierbinteanu.
Ca manifestatii teatrale avem:
MaRó de Szekely Csaba – regia Andi Gherghe, scenografia: Adrian Ganea;
Habemus bebe de Elena Vadareanu – regia: Robert Balan;
Pe jumatate cantec de Crista Bilciu – productie independenta Teatrul de Foc, regia si scenografia: Crista Bilciu;
Refractie – un spectacol produs de Rodica Buzoianu;
O femeie, adaptare dupa Peter Esterhazy – spectacol al Trupei Țais, conceptul si regia: Andreea Gavriliu;
Omul-Perna de Martin McDonagh – realizat de Fundatia Calea Victoriei in parteneriat cu Teatrul Act, regia: Eugen Gyemant.
Si acum o sa va mai impartasesc ceva: pe aceasta din urma piesa am vazut-o mai demult, iar acum nu ma ajuta sinapsele sa gasesc niste elogii suficient de puternice la adresa ei.
Ce mai reuseste, totusi, creierul meu la ora asta tarzie cand scriu aceste randuri este sa faca un calcul:
Daca Omul-Perna a fost aleasa in rand cu restul spectacolelor, nu inseamna cumva ca si acestea vor fi de la exceptionale in sus?
Locuri noi, prilejuri noi de a lasa mintea sa lucreze ineditul pe care natura il ofera cu atata generozitate:
Giacometti in negativ
Chiorul e rege in tara orbilor
Lorica plumata
Lichenoglife
Diapazon
Bec ecologic
In lumea lor
Fantastic Mr. Fox
Despre cat de incantat sunt de colectia de carti de calatorie HEXAGON de la Polirom v-am mai spus, asa ca o sa intru direct in subiect, ca un calator care da piept cu muntele, fara sa se sinchiseasca de povarnisurile care il asteapta amenintatoare.
O plimbare in padure de Bill Bryson nu se abate cu nimic de la seria de calitati care caracterizeaza aceste epopei ale mersului biped si foarte rar asistat de alte mijloace de locomotie: umor, cinism, simt de observatie, si mai mult umor, eruditie, acuitate psihologica in raport cu ceilalti, foarte mult umor.
O particularitate a acestui jurnal este ca Bryson, spre deosebire de restul calatorilor pe care i-am urmarit pana acum, si-a luat si un tovaras pentru supliciul de pe cararea Muntilor Apalasi, iar interactiunile dintre ei sunt de un asa haz, incat nu e de mirare ca Hollywood-ul a mirosit oportunitatea si a pus de-o ecranizare, avandu-i in rolurile principale pe Robert Redford si Nick Nolte.
Oricat de cinefil as fi, nu cred, insa, ca o sa vad vreodata acel film, deoarece vocea lui Bryson-scriitorul mi-a devenit prea apropiata si a avut harul de a mi se infiltra in minte prea mult, pentru a mai putea fi substituita. Prin intermediul ei mi-au fost dezvaluite detalii obscure, dar pasionante, despre zonele strabatute de acel traseu, si mi s-a oferit sansa sa ajung la concluzia ca mutilarea padurilor prin prostia si nemernicia autoritatilor nu este doar apanajul romanilor. Reconfortant? Nu chiar.
Tot Bill Bryson m-a ajutat sa imi reglez socotelile cu o disonanta cognitiva care ma roade de cand am inceput sa ma aventurez in drumetii montane, alaturi de niste amici. Cat timp sunt departe de munte, ii pisez pe ceilalti sa mergem cat mai degraba, cand sunt acolo, nadusind pe versanti, imi blestem zilele. Bunaoara, cand escaladam Muntele Cozia a doua oara, imi revenea in minte un proverb japonez:
Un intelept merge pe Muntele Fuji o data, iar un nebun merge si a doua oara.
Acum m-am inseninat, nu e doar o fractura in sinea mea, e un simptom pe care il incearca oricine indrazneste sa infrunte maiestuoasa si nemiloasa natura.
P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris ca mi-au oferit inca un El Camino, de data aceasta pe cararile Muntilor Apalasi.