Pixeli puțini, neuroni mulți

Indiferent de gen, în prezent, jocurile video au nevoie de o grafică de calitate pentru a atrage atenția.

Dar nu a fost întotdeauna așa.

Era o vreme când, cu pixeli puțini, unele creații din domeniu puneau mulți neuroni la încercare.

E vorba, mai precis, de acele jocuri care odinioară erau denumite Quest (care îmi pare încă o titulatură mai sugestivă), iar care acum sunt încadrate generic drept Aventură.

Acestea sunt câteva dintre ele, îmbucurător fiind faptul că mecanismul ludic și intelectual s-a păstrat și e încă folosit de destui producători, dovadă fiind că lista de mai jos acoperă mai multe decenii.

***

Loom – un basm complex, plasat într-o lume îmbibată de magie, în care vrăjile sunt redate cu note muzicale.

Povestea ni-l prezintă pe tânărul Bobbin Threadbare, care trebuie să parcurgă un fel de bildungsroman și să se scuture de un blestem străvechi. Pe parcurs, are de rezolvat varii puzzle-uri și situații prin acel unic sistem care aduce cu un portativ (cei încrezători în urechea lor muzicală pot opta pentru varianta în care nu vezi notele și doar le redai din auz; n-a fost cazul subsemnatului).

Chiar dacă trama narativă pare încurcată, aproape ermetică, plăcerea de a construi o secvență reușită e neprețuită, iar coloana sonoră utilizează superb teme celebre din Lacul lebedelor al lui Ceaikovski, această nobilă pasăre fiind un simbol recurent în joc.

***

Beneath a Steel Sky – de pe tărâmul basmelor ajungem pe cel al SF-ului, cu un joc senzațional, pe care, parcurgându-l, l-ai vedea scris de un Isaac Asimov în colaborare cu William Gibson și cu adaosuri de la Douglas Adams, fapt care nu e departe de adevăr, pentru că designer a fost însuși Dave Gibbons, autorul celebrului volum de benzi desenate Watchmen.

Un tânăr crescut într-o comunitate tradițională este răpit și adus într-un oraș distopic. Ajutat de un robot sarcastic, trebuie să supraviețuiască și să descâlcească o urzeală sinistră, care presupune androizi, realități virtuale și un fel de Big Brother.

O sumedenie de personaje pitorești îi ies în cale, dar niciunul nu se compară cu robotul Joey, care ia diverse forme în decursul jocului, dar care își păstrează replici savuros de acide, dovadă că, și într-o lume postapocaliptică, umorul britanic o să supraviețuiască.

Compania care a realizat acest joc a continuat prin a plăsmui seria Broken Sword, un motiv în plus să le fim profund recunoscători.

Să nu uit, Beneath a Steel Sky e gratis pe www.gog.com.

***

Flight of the Amazon Queen – apărut după succesul enorm al unor titluri precum The Secret of Monkey Island și Indiana Jones and the Fate of Atlantis, acest joc împrumută ingredientele de succes ale amândurora.

Un pilot care se consideră irezistibil față de femei (și cam demonstrează asta) are de transportat o vedetă de cinema ciufută peste jungla amazoniană, dar avionul i se prăbușește tocmai acolo, punându-l în situația de a le ajuta pe amazoane (da, că doar acolo locuiesc, nu?) să dejoace un complot sinistru al naziștilor aciuați nu foarte subtil acolo.

Vreo două treimi, jocul constă în interacțiuni amuzante cu personaje care de care mai haioase, însă ultima parte, când protagonistul ajunge în templul străvechi, devine exagerat de greu, în special prin amploarea mizanscenei pe care o ai de gestionat.

Pentru unii, tranziția de la comedie bufă la aventură solicitantă poate fi cam abruptă, însă jocul merită încercat, mai ales că și pe acesta îl găsiți gratuit pe www.gog.com.

***

The Shivah – un efort de început al reputatei firme Wadjet Eyes, remarcabil prin consistența și documentarea universului în care plasează acțiunea.

Un rabin new-yorkez căpos, a cărui congregație e ca și inexistentă, primește o sumă neașteptată de bani prin testamentul unui enoriaș pe care el însuși îl izgonise odinioară, așa că purcede la a afla de ce a fost respectivul atât de mărinimos și descoperă pe parcurs detaliile unor afaceri murdare și periculoase.

Deși jocul are doar câteva scene și personaje, nu pare simplist, deoarece volumul de terminologie rabinică e excelent integrat acțiunii, iar unele situații trebuie soluționate în moduri afurisit de inteligente.

Luați aminte inclusiv la gluma cea bună din debut, fără ea nu-i chip să terminați jocul.

***

The Samaritan Paradox – un expert în coduri (o versiune deprimată a lui Tom Hanks) acceptă provocarea de a desluși testamentul criptic al unui scriitor suedez, prin care acesta vrea să o îndrepte pe fiica sa spre o presupusă moștenire prin intermediul capitolelor unei cărți scrise special pentru ea

Pe măsură ce înaintează cu investigația, descoperă atât detalii sordide ale comerțului cu arme ale unei țări care se vrea pașnică și, în contrapunct, lecturează acele capitole, care se materializează pentru jucător într-un univers medieval fantastic paralel celui modern în care are loc acțiunea principală.

Unele puzzle-uri sunt cam obscure, iar finalul e cel puțin dubios, dar provocarea intelectuală oferă destul momente de calitate.

Urzeala Tronurilor a la persienne

Prin modul cum este prezentată istoria antică în școlile noastre (pe unde se mai predă materia asta hulită și prigonită), perșii apar ca personaje negative și ca pierzători.

Ei îi atacă pe greci în câteva rânduri, prilejuind momente memorabile precum Marathon sau Termopile.

Ei și-o iau de la Alexandru cel Mare.

De fapt, chiar și dincolo de fruntariile curriculumului românesc, perșii au o imagine distorsionată, vezi cum e prezentat Xerses în 300 al lui Frank Miller, respectiv ecranizarea lui Zack Snyder.

Lloyd Lllewellyn-Jones își propune să remedieze această posteritate părtinitoare într-o lucrare de mare anvergură, intitulată Perșii. Epoca Marilor Regi.

Introducerea sa, excelent compusă și documentată, explică toate cele amintite de mai sus printr-un simplu fapt – cele mai multe izvoare despre Imperiul Persan sunt ale grecilor antici, care au inventat democrație și dezbaterea și filosofia, dar nu au fost nici pe departe imparțiali, ba dimpotrivă, îi priveau pe dușmanii lor tradiționați drept ”ceilalți”, depozitari a tot ce e în neregulă.

Autorul își propune să remedieze asta, cufundându-se în istoria perșilor pe cât posibil prin intermediul surselor documentare provenind chiar de la aceștia.

Preferința pentru subiect nu îl împiedică, totuși, să privească lucrurile lucid, cum procedează, de pildă, cu personalitatea lui Cirus cel Mare, proslăvit de istoriografie drept acela care a emis prima declarație a drepturilor omului (păstrată sub forma faimosului Cilindru de la British Museum), dar care trebuie să fi fost un invidid crud și cinic, așa cum cum toți cuceritorii de atunci și de acum.

Când vine vorba de viața și intrigile de la curțile regilor persani, Llewellyn-Jones își calcă pe inimă și se folosește de mărturii grecești, iar rezultatul e o urzeală fascinantă prin brutalitate, concupiscență și comploturi, care face A Game of Thrones să pară ceva gen Tânăr și neliniștit.

Dacă îi va pica vreunui producător hollywoodian fisa să ecranizeze tot ce s-a întâmplat de la Xerxes încolo până la apariția falangelor lui Alexandru, va da lovitura.

Până atunci, merită să îi repunem pe perși pe marele eșichier al civilizației mondiale.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris că îmi sprijină studiul celei mai frumoase și bogate povești a lumii.

Hai că nu-i așa rău

Valul de reacții iscat inițial de Mickey 17 a fost preponderent negativ.

Bănuiesc că mulți s-au raportat la Parasite, ceea ce nu e tocmai relevant.

Nu doar că acel film e o capodoperă absolută, așa cum unui regizor, chiar și unuia mare precum Bong Joon-Ho, nu îi iese orșicând, însă e și aparte din punct de vedere stilistic.

Păstrează, ce-i drept, obiectivul principal, acela de a ilustra probleme ale societății, însă o face mai subtil, nu la nivel de fabulă sau caricatură, așa cum îi e îndeobște felul cineastului coreean.

Dacă se stabilim filiații ale lui Mickey 17, cele mai consistente ar fi cu Okja, mai ales prin modul cum îngroașă anumite personaje și situații și prin introducerea unor creaturi neomenești, care, deși urâte la înfățișare, se dovedesc la umane decât alde Homo Sapiens.

Ce-i drept, Mickey 17 e sub Okja în ceea ce privește coerența și ritmul narațiunii. Aici se deschid prea multe fire narative care sunt abandonate, uneori satira e în supradoze nenecesare, așa că deznodământul nu mai are prea mare valoare emoțională.

Pe parcurs, însă, se înregistrează destule momente hazlii sau tensionate sau memorabile, grație impecabilei stăpâniri a meșteșugului filmic de către Bong Joon-Ho, dar și a distribuției care îi înțelege intențiile și nu se dă în lături de la nimic.

Robert Pattinson a ieșit de mult din acea prăpastie cinematografică numită Twilight, dar tot am fost suprins nițel să văd câtă disponibilitate actoricească zace în spatele acelui chip care mi se părea odinioară iremediabil pierdut pentru cea de-a șaptea artă.

Aici este mediocrul simpatic, individul fără prea multe calități decât o inimă bună și faptul că este un ”dispensabil”, adică poate muri (și o face din belșug) oricând, readus la viață fiind de o tehnologie de clonare cum s-a mai văzut prin SF și cu alte prilejuri.

Dincolo de expresivitatea posturii, dacă vocea aia narativă e chiar a lui (că, de când cu The Brutalist și AI-ul, nu mai poți să ai încredere în nimic), atunci îl așteaptă vremuri glorioase în lumea filmului.

În juru-i colcăie de interpretări distractive, de la Mark Ruffalo, care e un demagog limitat și narcisist, un fel de hibrid între Trump și Musk, secondat de o Toni Collette pe post de Leana din capu’ trebii plină de vervă, la Stevn Yeun cel escroc, care demonstrează că faciesul asiatic nu e nicicum un impediment în a reda nesimțirea universală.

Așa că nu aplecați urechea la toate clevetirile.

Mickey 17 nu e strălucit, dar nu e rău deloc.

Secretul armoniei de cuplu

Cu filmele de Oscar pătrunzi pe tărâmuri necunoscute, neplăcute uneori, care îți deschid porți către alte perspective sau ideologii.

E o aventură de-a pururi fascinantă.

Dar e solicitantă, noroc că n-are loc decât vreo lună și ceva pe an.

Între două sezoane de Oscar, trebuie să te dregi, iar eu am început deseriozificarea de primăvară cu o peliculă delicios de inteligentă intitulată Black Bag.

Ca tramă narativă, pare odrasla unui mariaj dintre Tinker Tailor Soldier Spy și Mr. & Mrs. Smith: un expert din serviciile de informații britanice își suspectează un grup de colegi apropiați că ar fi implicați în furtul unui secret tehnologic periculos.

Printre cei vizați de suspiciuni e chiar și consoarta lui și de aici să te ții tensiune și răsturnări de situație.

Descrierea n-ar fi, însă, completă, dacă n-aș adăuga la pedigree și Closer, adică drama maritală care subliniază cât de străvezie e onestitatea într-un cuplu.

Rezultatul final e un film de o lungime de mare bun simț, o oră și jumătate, care se scurge pe nesimțite, punându-te în pielea unui spectator deștept care îi urmărește pe alții făcând chestii deștepte.

Scenariul lui David Koepp e nerușinat și impecabil, coloana sonoră e antrenantă, decupajul ca de pe Savile Row, toate sub bagheta unui Steven Soderberg care ne aduce aminte de ce e regizorul care a primit odinioară două nominalizări la Oscar în același an.

Actorii de calitate premium nu asudă pentru roluri, dar nu pentru că nu se străduiesc, ci pentru că, precum personajele pe care le întruchipează, sunt atât de buni la ce fac.

Michael Fassbender îl reia pe reușitul taciturn din The Killer, îl perie puțin și îi dă mai multe vorbe, iar Cate Blanchett poate să fie oricând o scorpie un pic nevrotică și secretoasă deoarece e, na, Cate Blanchett.

Restul distribuției e pe măsură, deși nu pot să nu remarc cu câtă poftă s-a înfipt în rol Marisa Abela (fostă Amy Winehouse), a cărei scenă cu Fassbender și cu sfincterul rămâne preferata mea dintr-o producție pe care, nota bene, am savurat-o da capo al fine.

Că tot e vorba de spionaj în Marea Britanie, e făcut să nu i se facă loc și unui Pierce Brosnan îmbătrânit cu stil, care e la fel de fermecător și când face pe acritul.

Și mai e ceva ce trebuie neapărat să vă spun.

Orice mister plasat în Marea Britanie, declamat de interpreți cu acel accent inimitabil, care începe și se sfârșeșete agathachristian la o masă cu suspecți e mai tare decât orice omolog de peste ocean.

Bănuiesc că ați ajuns până aici cu cititul ca să aflați secretul cu care v-am momit în titlu

Hai că vi-l zic.

Secretul armoniei în cuplu este să îl supraveghezi pe celălalt până în pânzele albe, dar să nu te dai în lături de la nimic pentru a-l scoate din belea, dacă situația o cere.

Poftim de implementați-l.

Muzicienii și Oscarul

S-a încheiat de curând încă un sezon de Oscar și de fiecare dată când mă vă prins în mrejele chibițatului, îmi vin și idei de explorări în fel și chip ale istoriei acestor premii atât de râvnite, dar și atât de controversate.

De data aceasta, m-am aplecat asupra acelor muzicieni de marcă nomnalizați sau câștigători de Oscar.

Se cuvine, însă, să menționez două lucruri.

În primul rând, este vorba despre acele figuri marcante ale muzicii care și-au făurit renumele în afara lumii filmului, nominalizarea sau statueta venind ca un adaos la o carieră deja ilustră.

În al doilea rând, este vorba despre coloana sonoră a unei producții cinematografice, nu cântecul original, unde lista este mult mai vastă.

***

Supranumit ”Decanul Compozitorilor Americani”, Aaron Copland, autor al unor opere inspirate de istoria și întinderile Americii (Appalachian Spring sau Billy the Kid), a fost foarte activ și pe tărâmul muzicii de film, fiind nominalizat la Oscar de multiple ori și chiar a câștigat pentru The Heiress.

***

Neobosit dirijor și educator al celor tineri într-ale muzicii clasice, Leonard Bernstein (cărui Bradley Cooper îi închină un portret sugestiv, deși exagerat în Maestro), a cochetat și cu cinematografia, fiind nominalizat pentru coloana sonoră a capodoperei lui Elia Kazan, On the Waterfront.

***

Un nume de legendă al muzicii clasice, Dmitri Șostakovici, a primit o nominalizare la Oscar pentru creația sa din Khovanschina, versiune cinematografică a unui spectacol de operă care redă povestea din secolul al XVII-lea a boierului Ivan Khovansky, răzvrătit împotriva țarilor minori Petru I și Ivan al V-lea, conduși din umbră de sora lor, temuta regentă Sofia Alexeevna.

***

Colos al jazzului, Duke Ellington n-a fost străin de muzica de film, iar coloana sonoră a peliculei Paris Blues, esențială pentru povestea celor doi americani la Paris (Paul Newman și Sidney Poitier) i-a adus o nominalizare la Oscar.

***

Figură emblematică a muzicii soul, Isaac Hayes este cel care a impus în conștiința colectivă coloana sonoră din filmul Shaft, care i-a adus o nominalizare la Oscar și chiar o statuetă, căci acel cântec original din același film este practic chintensența creației extinse a întregii pelicule.

***

Ravi Shankar, cel care a devenit sinonim cu instrumentul specific indian numit ”sitar”, a fost nominalizat la Oscar împreună cu George Fenton pentru muzica din Gandhi, monumentală frescă a părintelui independenței Indiei și Pakistanului.

***

Artist plurivalent, care s-a remarcat nu doar în calitate de creator de muzică, dar și ca naș al unor albume care au făcut istorie (precum Thriller sau Bad ale lui Michael Jackson), Quincy Jones a fost de nenumărate ori nominalizat la Oscar, poate cea mai importantă creație a sa din acest domeniu fiind coloana sonoră din The Color Purple, al cărui producător a și fost alături de Steven Spielberg.

***

Philip Glass, unul dintre cei de seamă exponenți ai minimalismului în muzică, a primit trei nominalizări la Oscar până acum, poate cea mai interesantă dintre creațiile sale fiind cea din Kundun al lui Martin Scorsese, unde îmbină temele sale specifice cu sonoritatea aparte a Tibetului tradițional.

***

Artist eclectic și dedicat, Jon Batiste a făcut parte echipă cu Trent Reznor și Atticus Ross și a câștigat Oscarul pentru coloana sonoră din Soul, un film Pixar un pic atipic, care se adresează mai mult ca oricând adulților în căutarea sensului vieții.

Sezon de Oscar 2025 – Flow

Știu, acest sezon de Oscar s-a încheiat demult, însă printre rezultatele sale s-a regăsit și o imensă supriză – Flow (în original, Straume), film de animație leton, care a bătut toate producțiile hollywoodiene, printre care marii favoriți Inside Out 2 și, mai ales, The Wild Robot.

Cu acesta din urmă împărtășește ideea de la care pornește, așa că merită explorat ceva anume i-a fermecat pe votanți Academiei.

O mâță neagră nenumită (căreia îi vom spune Mâța de acum încolo) încearcă să supraviețuiască apelor care cresc necontenit și ajunge pe o barcă fără stăpân alături de alte animale, precum o pasăre secretar, o capibara, un lemur și un câine.

Împreună învață să se accepte, să colaboreze și să treacă peste ciondăneli și neîncredere organică, pentru a supraviețui călătoriei către un punct înalt care pare a fi izbăvirea supremă.

Totul are loc fără dialog, singurele replici fiind sunetele mai mult mai puțin specifice ale fiecărei viețuitoare.

Însă nu e nicio scenă a cărei psihologie să fie ambiguă, deoarece realizatorii, în frunte cu Gints Zilbalodis, conferă personajelor și situațiilor o expresivitate superbă, de la mimică la gestică, fără a ajunge la antropomorfizare tipică Disney, pe care o știm de când eram de-o șchioapă.

Din punct de vedere grafic, Flow pare necizelat față de competitorii hollywodieni cu bugete infinit mai mari, însă ce pornește ca neajuns sfârșește ca o calitate, mai ales că modul de compunere a secvențelor și dinamica scenelor sunt desăvârșit produse.

Tocmai pentru că aspectele fizice ale poveștii sunt atât de bine redate, cele emoționale se încheagă cu o forță pe care n-ai fi bănuit-o.

Urmărind-o pe Mâță, descoperind, suferind și simțind uimirea față de ea, ajungi la un atașament față de personaje pe care l-am asemuit unei lecturi de mare impact sufletesc de odinioară, cea a romanului The Road de Cormac McCarthy.

Și acolo lumea pare a fi suferit un cataclism, și acolo te agăți de protagoniști aproape cu disperare, și acolo îți dorești cu toată ființa să supraviețuiască.

Ajută și că Flow nu urmează canoanele moralității hollywoodiene, pe care o bifează fără abatere The Wild Robot, ci duce înțelesurile spre sfere mai profunde și mai complexe.

Mâța parcurge o călătorie inițiatică, iar noi avem privilegiul de a o însoți.

P.S. La întoarcerea de la film, ce-mi iese în cale?

O mâță neagră, semn că Universul îmi spune:

Ai făcut bine că ai fost la Flow, du-te și grăiește lumii despre această creație extraordinară.

Stări shakespeariene

Recunosc, în ultima vreme mă duc la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova pentru deliciile necunoscute, pentru a explora creații și instrumente și artiști pentru întâiași oară.

Însă, uneori, nu e nimic mai plăcut și mai folositor decât o doză de lucrări legendare, care să fie precum Alfred față de un Bruce Wayne copil, să te ia de umeri și să te convingă că lumea nu s-a sfârșit.

Programul a debutat cu Simfonia nr. 35 în Re major, K. 385, cunoscută și ca Simfonia Haffner a lui Wolfgang Amadeus Mozart, care e o explicație asupra unei percepții colective care dănuie de pe la 1800 încoace.

Acest geniu al muzicii a murit la 35 de ani, o vârstă mijlocie, dacă e să luăm în calcul speranța de viață din perioada respectivă.

Însă și eu, și voi, și oricine avem în minte un copil-minune care s-a stins de tânăr, iar sonoritatea jucăușă a acestei compoziții trebuie să fi contribuit la acest construct mental.

Principala componentă a spectacolului de la Filarmonica din Craiova a fost potpuriul din Romeo și Julieta de Serghei Prokofiev.

Aceste selecțiuni din Suitele I și II ar fi fost captivante în sine, însă o precizare a Ivonei Stănculeasa la început mi-a oferit o cheie de interpretare neprețuită:

Prokofiev n-a urmărit neapărat narațiunea piesei, ci stările psihologice ale personajelor.

Așa mi s-a deschis o nouă versiune muzicală a acestei tragedii, în condițiile în care cea a lui Franco Zeffirelli și Nino Rota este ștanțată iremediabil în psihicul meu.

Am receptat tensiunea insuportabilă a conflictului dintre familiile Montague și Capulet.

Am fost cutremurat de dramatismul morții lui Tybalt și al reverberațiilor funeste ale acestui eveniment.

Am fost sfâșiat de durerea despărțirii dintre cei doi îndrăgostiți.

Am simțit genunile deznădejdii lui Romeo, contemplând chipul stins al Julietei.

A ajutat la tot acest dramatism sonor și că dirijorul Tiberiu Soare venea cu experiența conducerii acestui spectacol de balet în București.

Transpunerea sa s-a transmis și restului orchestrei și, îndrăznesc să spun, și spectatorilor.

Festivalul Shakespeare nu părăsește niciodată Craiova.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Chiorul e tiran în țara orbilor

Era (și este) odată ca niciodată o minte strălucită, care putea însăila mesaje complexe, îmbrăcându-le într-o formă subtilă.

Această minte poartă numele de Matei Vișniec, iar una dintre emanațiile sale s-a întrupat la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova în piesa Țara lui Gufi.

Un spectacol realizat stilistic și interpretativ de Dan Tudor ca în vechime, fapt care, paradoxal, îi sporește relevanța pentru prezent.

În țara orbilor, Gufi e văzător și se folosește de acest avantaj pentru a a-și exercita dominația asupra celorlați.

Asta până în momentul când propria-i fiică pornește o revoluție cromatică personală.

Țara lui Gufi acționează pe două mari fronturi.

Primul este al alegoriei dictaturii, simplă în esență, dar ascunsă cu abilitate de Vișniec în straie de tramă de basm inițiatic.

Dacă orbirea e alt cuvânt pentru prostire, atunci Țara lui Gufi e România sau SUA sau oricare alt ținut de pe mapamond unde guvernanții, nici ei prea limpezi la vedere, încurajează și profită de îndobitocirea cetățenilor.

Al doilea front este pitorescul specific (contemporanii mai reduși ar spune unic în lume, ba chiar galaxie) al limbii române. Am auzit în Țara lui Gufi expresii deja considerate arhaice, dar de un farmec irepetabil.

Am auzit proverbe neaoșe, uneori ca atare, alteori răsucite cu tâlc.

Toate au fost declamate clar și bombastic în cel mai bun mod cu putință de distribuția excelentă, condusă de un Nicolae Vicol cu vocea-i tunătoare.

Iar ca suplimentară distincție pentru toți actorii, dicția impecabilă a fost dublată de o dedicare fizică scenică pe măsură.

La final, aplauzele n-au fost furtunoase.

Nici nu aveau cum.

Țara lui Gufi e o piesă care pare grea pentru creierul hiperdinamic hrănit cu digital.

E o creație care îți întrebuințează serios atenția și vocabularul și gândirea abstractă.

E despre metafore și efortul de a le decoda.

Dar tot acest efort a sporit senzația de sublim care învăluie momentul, minunat coregrafiat, când Iola, minunat jucată de Alexandra Francu, descoperă minunatele culori.

Câtă vreme ne putem minuna, tirania n-a obținut victoria definitivă.

Credit foto: Teatrul Național ”Marin Sorescu”.

Istoria pe dos tot acolo ajunge

Condițiile contrafactuale sunt un exercițiu al celor care studiază istoria și presupune interogații de tipul ”Ce-ar fi fost, dacă…?”.

Ce-ar fi fost, dacă Napoleon nu invada Rusia?

Ce-ar fi fost, dacă Hitler ar fi murit în complotul lui Stauffenberg?

Ce-ar fi fost, dacă vikingii ar fi prins rădăcini pe continentul american?

De la această din urmă ipoteză pornește Laurent Binet în romanul său contrafactual Civilizații.

Oamenii nordului nu sunt alungați rapid de pe meleagurile de peste Ocean, ba dimpotrivă, se integrează băștinașilor și, urmându-și instinctele de exploratori, ajung până în America de Sud, introducând acolo calul și fierul, cu mult înainte ca picior de spaniol să pășească pe celălalt țărm al Atlanticului.

Nevoit să plece în pribegie după ce războiul fratricid cu Huascar nu îi iese prea bine, împăratul incaș Atahualpa ajunge în Europa, iar de aici începe un șir de evenimente care schimbă radical soarta bătrânului continent.

Ca exercițiul condițiilor contrafactuale să funcționeze, e nevoie de erudiție, iar Laurent Binet o are din belșug. Se vede că nu e doar familiarizat cu marile etape istorice, ci și cu detaliile care fac diferența în momente-cheie.

Mai mult de-atât, pentru a a-și face cartea și mai atractivă și mai convingătoare, autorul se folosește de tot felul de mecanisme narative și stilistice, cronice sau legende spuse din moși strămoși, inclusiv un alt fel de jurnal al lui Cervantes.

Rezultă o lectură captivantă, care, chiar și vremelnic, suspendă cunoașterea factuală.

Iar concluzia e importantă:

Istoria e prelungă manifestare a hazardului, așa că hai să nu-i ascultăm pe autoproclamații experți, care ne spun cu ridicolă seriozitate ce o să se întâmple în viitor.

Habar n-au.

Nimeni n-are.

13 X 2 motive să redescoperim The 13th Warrior

Anul acesta se împlinesc 26 (2 X 13) de ani de când a apărut The 13th Warrior, un excelent film de acțiune, așa că iată mai jos tot atâtea motive de a fi descoperit:

1. Ideea intereferenței culturilor, arabul ajuns la vikingi și relatarea reală a lui Ahmad ibd Fadlan combinată cu Beowulf, pentru toate având a mulțumi lui Michael Crichton.

2. Antonio Banderas, în mare formă, expresivă și fizică, excelent ales să redea un arab.

3. Figura impozantă a lui Vladimir Kulich drept căpetenie a oamenilor nordului.

4. Modul cum se reliefează figura fiecăruia dintre ceilalți vikingi, precum Cei Șapte Samurai ai lui Kurosawa.

5. Farmecul inegalabil al unui Omar Sharif la senectute, în scurta lui apariția de la început.

6. Glorioasa coloană sonoră a lui Jerry Goldsmith (care știe exact ce să accentueze pentru a reda specificul civilizației pe care o tratează, vezi The Mummy).

7. Entuziasmanta scenă în care se anunță cei treisprezece războinici, numărați de Omar Sharif cu încântare crescândă.

8. Copleșitoarea declamație funerară a vikingilor.

9. Ținuturile cețoase pe care le străbate grupul protagoniștilor pe drakkar.

10. Faptul că realizatorii peliculei au rezistat tentației de a-l pune pe vreun viking să poarte coif cu coarne, una dintre marile făcături ale ficțiunii în ceea ce-i privește pe acești războinici.

11. Secvența în care personajul lui Antonio Banderas învață limba vikingilor într-o noapte (Neverosimilă? Da. Irezistibilă? DA!).

12. Modul cum vikingii râd de căluțul lui Ibd Fadlan.

13. Modul cum cal și călăreț le dau peste nas.

14. Modul cum vikingii râd de neputința arabului de a mânui o sabie de-a lor.

15. Iataganul pe care și-l face Banderas.

16. Modul cum râd iar vikingii de această armă.

16. Integrarea treptată, dar profundă a lui ibn Fadlan în rândul vajnicilor lui companioni.

17. Scena duelului și tâlcul ei.

18. Înfricoșătorii Wendoli.

19. Și mai înfricoșătoarea lor mumă.

20. Râurile de foc care se abat asupra localității apărate de protagoniști.

21. Scenele de luptă, intense și brutale.

22. Cum stai cu inimă la gură, știind cât de asimetric este conflictul.

23. Ideea că nu trebuie să îl aștepți pe dușman, trebuie să te duci tu peste el.

24. Confruntarea finală, cu tot tragismul și eroismul ei.

25. Reiterarea de maxim efect a copleșitoarei declamații funerare a vikingilor.

26. Se bea hidromel, când apare și pe la noi?