Râdem, glumim, înjurăm, gândim!

Articolul ăsta despre Teambuilding o să fie citit de către…

… aceia cărora le-a plăcut filmul și vor să-și vadă părerile confirmate.

… aceia cărora nu le-a plăcut filmul și vor să-și vadă părerile confirmate.

… aceia care n-au văzut filmul și vor să știe dacă merită.

… aceia care n-au văzut filmul și fac pe fasonații elevați, dar sunt curioși nevoie mare.

… aceia care mă cunosc și care sunt nu înțeleg cum reușesc să reconciliez gustul pentru pelicule fine și vulgaritatea de aici.

Kind reminder pentru toți aceștia că fiecare are dreptul la opinie.

Și de alegere.

Iar dacă niște români au hotărât să facă un film ca acesta este un fapt care merită apludat.

De ce?

Pentru că este excelent realizat, coerent în grosolănia lui, amuzant cât cuprinde și excelent jucat.

Spre deosebire de Miami Bici, unde exista un dezechilibru accentuat între Matei Dima și Codin Maticiuc din punct de vedere al capacităților interpretative, aici lucrurile se balansează bine de tot între Bromania, pe care din nou îl văd ca pe un Fernandel de România, și Cosmin Nedelcul alias Micutzu, fiecare dintre ei având personalitățile comice deja cristalizate și utilizate pentru a stârni distracția aproape pavlovian.

Lor li se adaugă deja veteranul Șerban Pavlu, bașca o pleiadă de actori tineri care nu se sfiesc să se manifeste în cele mai ridicole moduri, întru hohotele de râs ale spectatorilor, printre care se numără și mandea.

Nu vă plictisesc cu un kind reminder al tramei narative, o știați deja din cele câteva zeci de vizionări ale reclamelor (hai, nu vă ascundeți, de parcă ați fi la vreo ședință de evaluare a Chei-Pi-Ailor).

Ce trebuie spus este că, deși muile și țâțele iau fața, e multă glagorie în glumele din teambuilding. Nu sunt atinse doar ipocrizia și lehamitea corporatiste, ci și arhetipurile regionale și mentalitățile conspiraționiste, precum și afecțiuni prevalente în contemporaneitate, cum ar fi anxietatea.

Un comentator mai ciufut asemuia filmul scris și regizat de Dima și Nedelcu (Rodgers și Hammerstein mai țopârlani, dar ai noștri) cu American Pie.

Vericule, asta nu e insultă, asta e laudă!

Pentru că dacă e să aleg ce apreciez cel mai mult la Teambuilding este cum preia modelul hollywoodian al comediei scabroase, dar care reușește cumva să înnoade toate atentatele la bunul simț într-un mod care arată ce contează cu adevărat în viață și care invită la speranța că poate totuși umanitatea învinge.

Nu prea v-ați distrat cu recenzia asta până acum, așa-i?

Da’ ce sunt io, bă, HR-ul vostru?

Ia mai duceți-vă în motivația mea!

Ba nu, mai bine duceți-vă la Teambuilding!

În grup cât mai mare.

Sursă imagine: www.cinemagia.ro.

Confesiunile unui cafegiu de ocazie

Nu beau cafea.

Ce-aș căuta atunci la o degustare de cafea?

După minunatul eveniment organizat de Muse Coffee la Librăria Elena Farago, la care am avut privilegiul să particip prin mijlocirea prietenilor Diana și Cristi Nedelcu, se cuvine a pune o altă întrebare:

Cum aș fi putut să lipsesc de la o astfel de degustare de cafea?

Jorge Luis Borges își imagina raiul ca pe o bibliotecă.

Îmi permit să aduc unele amendamente la spusele ilustrului scriitor.

Pentru mine raiul este o încăpere tapetată cu rafuri de cărți, în mijlocul căreia se află o masă zdravănă de lemn, pe care adastă cești și alte ustensile într-o armonie aproape muzicală. Aceeași încăpere este populată de oameni deschiși, simpatici, pasionați, care știu să pună și să răspundă la întrebări, să râdă și să asculte.

Faptul că nu beau cafea nu mă împiedică să îi recunosc imensa influență culturală. Până la urmă, există un episod din Dexter’s Laboratory dedicat cafelei și consecințelor nefaste ale lipsei ei.

Prin poveștile ramificate și documentate ale reprezentanților Muse Coffee, Gigi Corneanu și Ovidiu Șodolea, am fost purtat într-o aventură pe întreg mapamondul și prin întreaga odisee care duce cafeaua de la arbustul originar din fascinanta Etiopie până la buzele tremurânde de dorință ale unei bune părți a omenirii.

La finalul documentarului The Private Life of Plants, Sir David Attenborough făcea o remarcă, jumătate în glumă, jumătate în serios:

Ni se pare că noi am domesticit plantele, dar nu cumva e invers? Până la urmă, plantele ne-au convins să le luăm și să le cultivăm peste tot pe glob. Ele ne îndeamnă să le căutăm forme tot mai bune și mai productive.

Și tot ele ne-au înrobit cu gustul, așa cum au făcut aceste umile semințe care, la prima vedere, nu au nimic spectaculos.

Secretul care face tranziția dintre această formă neglorioasă a cafelei și ingredientul pentru licoarea fără de care mulți nu pot să funcționeze este prăjirea.

Dacă la auzul sau vederea acestui cuvânt vă gândiți la o operațiune banală, vă înșelați amarnic. Din tot ce ne-au relatat reprezentanții Muse Coffee a reieșit că este vorba despre o alchimie în care precizia științifică se contopește cu intuiția artistului.

Încă o dovadă în acest sens a fost modul în care a fost luată spuma de pe cafelele pe care le-am încercat în cadrul degustării.

Nu m-a captivat doar ingeniozitatea mișcărilor.

Nu m-a impresionat doar acuratețea neverosimilă a rezultatului.

Cel mai mult îmi stăruie în minte modul cum toate erau repetate ritualic, fără greșeală, fără abatere.

E ilustrarea prin cafea a ce mi-a spus odinioară unul dintre marii actori de la Teatrul Național din Craiova, Angel Rababoc.

Nu e greu să construiești un rol, greu să îl faci din nou și din nou, seară de seară.

Multe și variate informații mi s-au adunat în minte în această seară de superbă amintire.

Una ar fi diferența dintre tipurile de cafea Arabica și Robusta, etern duel între calitate pentru cunoscători și accesibilitate pentru publicul larg.

Alta ar fi legată de conceptul de cafea de specialitate, adică acea cafea care ocolește meandrele procesării industriale, este prăjită de profesioniști și este preparată cu o grijă vecină cu ceremonia ceaiului.

Nu că deliciile enumerate până acum n-ar fi fost suficiente, dar răsfățul cafelei a fost dublat, nu, triplat de dulceața și lichiorul de trandafiri pe care Diana și Cristi Nedelcu le-au împărtășit cu mărinimie tuturor mesenilor.

Gustul lor și al cafelei m-au transportat în lumea aceea a schițelor lui Caragiale sau Bassarabescu sau Bacalbașa, dar nu pentru că mi-ar fi venit să pun cuiva dulceață în șoșoni. Dimpotrivă, am băgat un borcan rămas plin pe trei sferturi în rucsac. Cu voia autorilor, bineînțeles.

Cafegiu nu mă fac, dar tot nu pot să nu închei cu un citat din Little Women al Louisei May Alcott:

I’d rather take coffee than compliments just now.

Imaginile sunt surprinse de Daniel Botea, căruia nu i-a tremurat mâna nici după vreo câteva păhărele cu lichiorul soților Nedelcu.

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Aceasta este o ediție specială din seria articolelor dedicate unor cărți de non-ficțiune, pentru include un număr mai mare de cărți, iar acestea se referă la un singur oraș – Florența.

Dar ce oraș!

În spațiul său relativ restrâns a adunat o concentrație de comori culturale și artistice greu de egalat care îți provoacă așa des senzația că rămâi fără oxigen de uimire, încât ești chiar în pericol să mori de drag.

The House of Medici. Its Rise and Fall – o foarte bună introducere în istoria Florenței, urmărind destinul familiei care a dus urbea italiană pe culmile gloriei. Povestea începe cu umilul, dar abilul Giovanni di Bici de Medici și continuă cu iluștrii Cosimo și Lorenzo, pentru ca apoi să fie cronica unui declin ireversibil. Autorul Christopher Hibbert nu doar relatează, ci și pictează tabloul mentalităților epocii, fără a ocoli detalii grotești și amuzante, precum episodul cu unul dintre ultimii Medici, care alcoolic fiind, vomita, se ștergea cu peruca din cap, pe care o punea apoi la loc pe scăfârlie.

Lorenzo Magnificul – o incursiune mai amănunțită în viața și cariera celui în timpul căruia Florența a devenit dintr-un prosper oraș toscan centrul vremelnic al lumii. Cartea lui Ivan Cloulas vine în completarea celei de dinainte cu o amplă descriere a sistemului politic și electoral al orașului (fascinant prin mecanism), precum și cu o secțiune dedicată creațiilor lirice ale lui Lorenzo de Medici, atât de reușite, încât te întrebi cum de acceptăm în prezent să fim conduși de agramați care nu știu nici măcar să citească un discurs de pe hârtie.

Machiavelli – când îi spui numele te gândești la ce e mai rău, însă Niccolo Machiavelli n-a fost nici pe departe un infam care a propovăduit cinismul și amoralitatea în politică. Cu același condei inspirat, pe care i-l cunoșteam din alte biografii, Marcel Brion îl umanizează și îl plasează în contextul complicatei urzeli a Italiei acelei perioade, fărâmițată și belicoasă. Să-l văd eu pe ăla care supraviețuia cu moralitatea intactă în atare condiții!

Death in Florence – pe lângă toate capodoperele artistice, pe lângă strălucirea lui Lorenzo de Medici sau inteligența lui Machiavelli, capitala Renașterii a mai oferit istoriei și figura predicatorului fanatic și charismatic – Girolamo Savonarola. Documentat și metodic, Paul Strathern îi urmărește evoluția de la un plăpând și deloc convingător călugăr la mesager al Apocalipsei. Ca și Brion, autorul nu încearcă să îl idealizeze, dar nici să îl demonizeze, iar personalitățile cu care a intrat în contact sau în conflict beneficiază de același tratament. De pildă, Lorenzo Magnificul apare ca un lider politic care n-a ezitat să bage mână în fondurile statului în folosul propriu, practica mai mult decât curentă printre guvernanții de azi. Încleștarea religioasă și ideologică din final are ceva dintr-un thriller și nu mi-ar displăcea ideea unei ecranizări cu un duel actoricesc la fel de savuros precum cel din The Agony and the Ecstasy.

Brunelleschi’s Dome – linia orizontului Florenței este dominată de domul catedralei Santa Maria del Fiore, creația monumentală a lui Filippo Brunelleschi și locul unde am obținut o mare victorie împotriva propriului meu creier. Cu o sumedenie de detalii tehnice, dar niciodată inaccesibile, cu o sumedenie de povești colaterale, dar niciodată plictisitoare, Ross King ne e ghid în construcția acestei capodopere de ingeniozitate și perseverență. Și, reconfortant sau nu, mașinațiunile din cadrul comisiei de lucrări sau scandalurile legate de costuri au un pronunțat parfum de contemporaneitate.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Dă-mi, Doamne, o fărâmă din conștiința fetei ăsteia!

Cartografierea structurilor puterii și imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individului.

Aceasta a fost motivația juriului Nobel când i-a acordat premiul lui Mario Vargas Llosa.

Și aceasta poate fi și descrierea abstractă a filmului Sophie Scholl – Die letzten Tage (Ultimele zile a lui Sophie Scholl).

În Germania nazistă a anului 1943, o studentă și fratele ei distribuie manifeste împotriva regimului care dusese țara în război cu lumea, e arestată, judecată și condamnată la moarte.

Pelicula urmărește acest traseu kafkiano-represiv, redat cu un amestec un pic inegal de scene dramatice (însoțite de o muzică exagerat de dinamică) și altele pur retorice, mai de efect. Dacă e să recurg la clișee, e un produs nemțesc, solid, dar nu foarte subtil.

Există totuși o bucată a filmului când o anume subtilitate e totuși atinsă. E secvența interogatoriului care îi opune pe Sophie Scholl anchetatorului Robert Mohr (jucat excelent de Alexander Held), când simți că asiști la un Skandenberg moral, în care reprezentatul puterii aproape o doboară, pentru ca, printr-un efort de voință și conștiință, aparent neputincioasa studentă reușește să ridice mâna adversarului și să îl facă să tremure în convingerile-i nestrămutate.

În rolul principal, Julia Jentsch își compune gama extrem de variată de reacții pe un fond de platitudine care îi servește tocmai pentru a le reda nici prea fățiș, nici la nivel de microexpresii pe care numai un Paul Ekman (alias Tim Roth în Lie to Me) le poate depista.

Sophie Scholl – Die letzten Tage îți acordă timp să deslușești psihologia celei care alege să nu tacă, să pună valorile mai presus de siguranță, însă o face clinic, fără un angajament emoțional prea solicitant.

Asta până spre final, când tragedia ia dintr-o dată avânt și te izbește în coșul pieptului, făcându-te să respiri mai adânc, ba chiar să oftezi.

Atunci mi-am pus întrebarea.

Mai e necesar să fii idealist acum, când, cel puțin în societatea în care îmi duc zilele, nu mai există un aparat represiv organizat și fățiș, împotriva căruia să lupți?

Mă uit, însă, în jur și văd instaurându-se o lehamite generală, o lipsă de încredere într-o lume mai bună, o dictatură a pesimismului mai puțin brutală, dar mai insidioasă și nu mai puțin periculoasă.

Deci răspunsul e da, mai e nevoie să ridici glasul, să atragi atenția, să nu rămâi pasiv în fața abuzurilor.

Dar pentru asta e nevoie de conștiință vie, care să nu sucombe la primul pericol sau eșec.

Pentru că unele dintre cele mai emoționante momente ale acestui film sunt când Sophie se roagă, închei acest articol, așa cum l-am început:

Dă-mi, Doamne, o fărâmă din conștiința fetei ăsteia!

20 de ani de când Chicago e musicalul meu preferat

Din nou și din nou m-am pronunțat în favoarea musicalului drept suprema expresia a cinematografiei.

Și, deși am explorat acest tărâm în lung și în lat, preferatul meu rămâne Chicago, apărut exact acum 20 de ani.

Iar pentru fiecare dintre acești ani pot găsi câte un motiv pentru care îmi place atât de mult.

1. Atmosfera de razzle dazzle.

2. Cinismul impecabil și adorabil, aplicabil foarte bine și astăzi.

3. A fost primul film de lungmetraj al regizorului Rob Marshall. Și ce film i-a ieșit!

4. Distribuția de clasă, nominalizată la Oscar cu o singură excepție, Richard Gere. Așa nedreptate, mai rar în istoria Academiei (vezi mai jos motive)!

5. Richard Gere dansând step.

6. Richard Gere făcând pe păpușarul.

7. Richard Gere folosind cuvântul ”erroneous”.

8. Richard Gere cuprins se vervă în sala de tribunal, obiectând la propriile spuse.

9. John C. Reilly, naiv și talâmb, curat Mr. Celophane.

10. Queen Latifah drept Big Mama: If you’re good to Mama, Mama’s good to you!

11. Roxie exclamă: Jesus, Mary and Joseph. Big Mama răspunde: You’re talking to the wrong people.

12. Rivalitatea scânteietoare dintre Roxie (Renee Zellweger) și Velma (Catherine Zeta-Jones).

13. Când Velma se duce la Roxie cu un număr muzical de mare vervă, Roxie îi dă cu flit.

14. Când Roxie leșină, însărcinată, chipurile, Velma are o reacție de tigresă în capcană.

15. Când Big Mama se vopsește blondă, Velma rostește cu năduf: Not you too, Big Mama!

16. Scena spânzurătorii, sinistră și de efect.

17. Melodia de grup din închisoare, cu refrenul He had it coming – încântătoare.

18. Melodia de grup din închisoare, cu refrenul He had it coming – înfricoșătoare.

19. Velma și Roxie pun de-o colaborare și schimbul de replici cu ocazia asta: It’ll never work. Why not? Because I hate you. There’s only one business where that’s no problem at all.

20. Richard Gere urmărindu-le surâzând.

Ca noi toți care vedem și revedem Chicago.

Încăpățânare sau credință?

Des hommes et des dieux este ambivalența însăși.

Este lent, dar este și tensionat.

Este spiritual, dar este și foarte uman.

Este precis localizat geografic, dar și universal.

Sunt semnul ambivalenței stă și povestea din această peliculă.

Într-o zonă muntoasă și aspră a unei Algerii cuprinse de frisoanele fundamentalismului, călugării francezi ai unei mânăstiri trapiste, dedicați comunității necreștine din care fac parte, primesc tot mai multe semnale că extremiștii islamici le-au pus gând rău.

Unii dintre ei se sperie, alții își văd credința întărită. Unii vor să plece, alții să rămână. Nicio reacție nu seamănă cu alta.

Și atitudinea sătenilor este ambivalentă. Unii dintre ei se tem pentru viața celor pe care, deși de altă religie, au ajuns să-i considere de-ai lor.

Alții, atinși de ideile venite de departe, încep să-i privească precum niște intruși.

Cu multă precizie cinematografică și fără a se grăbi deloc, regizorul Xavier Beauvois construiește această dramă a ambivalenței, fără a dori să impună vreo morală, preocupat fiind mai mult de fidelitatea ritualică.

E multă atenție acordată practicilor călugărilor trapiști, iar scenele recurente ale cântecelor lor devin un fel de imn al rezistenței împotriva unei lumi în veșnică și nu neapărat benefică schimbare.

Din distribuția aleasă inspirat se remarcă figurile veteranului Michael Lonsdale și Lambert Wilson, actor pe care îl știm îndeobște din roluri răutăcioase, dar care aici vădește o superbă serenitate.

Deși tragic în formă Des hommes et des dieux are și ceva reconfortant în substanță.

Orice om se teme.

Orice om poate conviețui cu ceilalți.

Orice om are nevoie de ceilalți.

O crimă nu trebuie rezolvată niciodată singură

După cum am mai avut onoarea a vă spune, îmi acord câteodată câte o pauză de suspans, adică lectura unui roman polițist, care să îmi lase o parte din neuroni, dar nu pe toți, în pace.

De data aceasta, repausul detectivistic s-a intitulat Justiția lui Cross de James Patterson și, deși s-a încadrat în paradigma enunțată mai sus, n-a fost deloc prilej de trândăvie intelectuală.

Asta pentru că acest autor vine din partea cealaltă a Oceanului, iar intriga, personajele și soluționările conflictelor nu au distincția infuzată de o Agatha Christie și nici aerul flegmatic imprimat de un Georges Simenon, ci intensitatea unui film hollywoodian.

Unii ar putea vedea în asta un neajuns, însă Patterson are o proză atât de bine strunită, încât produce efect stilistic și emoțional chiar și cu scene precum în care o mașină are frânele lucrate, iar personajul principal se dă de ceasul morții să o stabilizeze și să nu zboare de pe o serpentină. Trăire pe care o cunoaștem audio-vizual și pe care o retrăim lingvistic.

Povestea din roman îl urmărește pe detectivul Alex Cross, întors împreună cu familia în orășelul natal, pentru a stabili dacă acuzațiile abominabile care i se aduc unui văr stau în picioare sau nu.

Ajuns aici, nu are de înfruntat doar păienjenișul unei comunități dominate de corupție, dar și demonii propriului trecut.

Între timp, într-un oraș mai mare dintr-un stat vecin au loc crime misterioase, care includ multă modă și ceva travesti.

Când cele două fire narative s-au închegat, curiozitatea care mă mâna să dau pagină cu pagină era dublată de cea referitoare la modul cum autorul urma să le unifice într-un mod coerent.

Nu numai că Patterson reușește asta fără dificultate, dar vădește și o știință a finalurilor hotărâtoare care îl apropie de marii dramaturgiei, precum Moliere. Știu că pare o afirmație hazardată, dar îmi veți da dreptate când sfârșitul din Justiția lui Cross vi se va dezvălui și vouă.

E interesant cum universul cultural din care provine un scriitor de romane de suspans își pune amprenta asupra modului cum evoluează și se rezolvă misterele pe care le plăsmuiește.

Agatha Christie propune distincție și utilizarea intensă a micilor celule cenușii.

George Simenon se concentrează pe puterea cutumelor, a autorității și a psihologiei.

James Patterson favorizează acțiunea.

În multe momente-cheie, personajul său Alex Cross alege să nu stea locului, se zbate, riscă, forțează nota.

Iar asta mută lucrurile.

E o lecție în sine.

Spre dreptate trebuie să te îndrepți, nu să aștepți să cadă din cer.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru încă o porție de suspans, de data acesta savurată în sistem de fast-food.

10 idei de proiecte pentru spățoiul de sub Oul lui Brâncuși din Craiova

S-a inaugurat cu mare fast și multă incompetență retorică un proiect remarcabil, de ce să n-o recunoaștem, Centrul Cultural Brâncuși din Craiova, care constă într-o spectaculoasă construcție de sticlă (cu analogii diverse), sub care se află un ditamai spațiul expozițional.

Acesta din urmă mi-a atras atenția, așa că m-am provocat la a găsi zece idei de proiecte care își pot găsi adăpostul vremelnic sau permanent acolo.

1. Expoziție Jean Negulescu – nu renunț la ideea asta cât oi trăi și e musai ca evenimentul să includă și o proiecție cu un film al său, preferabil Boy on a Dolphin, pentru Sophia Loren ieșind din apă cu rochița, și așa sumară, lipită de corp. Cu plăcere.

2. Speed dating cultural – știți cum funcționează conceptul (hai nu faceți pe niznaii, e la fel ca la pornografie, nimeni, nimic), iar aici regula suplimentară va fi că discuțiile vor fi exclusiv despre preferințe culturale. Ești sartrian, iar tipa camusiană? Asta e, următoarea. Îi place Bach și ție Handel? Se poate încropi ceva.

3. Proiecții Țuculescu – vizitatorii intră în sală, lumina se stinge, iar pe pereți, pe podea și pe tavan sunt proiectate detalii din picturile acestui artist unic, însoțite de muzica noastră de fluier sau nai sau caval. Am trăit experiența asta în altă parte, într-o hală industrială, în care erau proiectate detalii din tablourile lui Klimt, iar efectul a fost ca în Inception:

You create the world of the dreams, you bring the subject into that dream, and they fill it with their secrets.

4. Call center pentru lectură – un spațiu special destinat, cu personal pregătit (voluntari sau plătiți), care răspund la telefoane. Alo, aș vrea ceva polițist, dar nu Agatha Christie? Luați de-ale lui Simenon, cu Maigret. Alo, am o criză de identitate religioasă, ce să fac? Yann Martel vă poate ajuta în Viața lui Pi. Și tot așa.

5. Mini-piese TNC – la un moment dat, Teatrul Național din Craiova va intra în renovare; oricât le-as dori actorilor noștri să plece în turnee, tot mai vreau să-i văd, să-i aplaud sau să-i beștelesc.

6. Cabine de urlat – cabine izolate fonic, dar transparent, în care oricine are nevoie intră și urlă din toți bojocii, conștientizând în același timp că nu e singur pe lume în acea situație.

7. Oricine e artist – știu persoane care sculptează în lut, care pictează, care fac piese origami de toată frumusețea; dar nimeni nu le poate admira lucrările. Cu programare bine pusă la punct, oricine își expune trei creații, timp de trei zile și, cine știe, dăm peste următoarea Alexandra Nechita sau, mai bine, de următorul Brâncuși.

8. Doctor în Alaska – numele vine de la faptul că ideea este inspirată de singurul episod pe care l-am văzut vreodată din acest serial, însă care mi-a stăruit în memorie de atunci. Personajului principal îi moare o rudă apropiată și, evreu fiind, are de adunat câțiva coreligionari pentru a derula ritualul funerar cum se cuvine. Nu reușește, așa că hotărăște să îi cheme pe cei apropiați din comunitate, cărora le spune:

Eu o să citesc ritualul din ebraică, dar voi nu trebuie să mă urmăriți. Nu trebuie decât să fiți alături de mine și să vă gândiți la cei dragi pe care îi aveți sau pe care i-ați pierdut sau la orice altceva veți dori.

Așa și aici: cu programare, cineva care are nevoie de sprijin își cheamă apropiații, care vin după cum îi lasă inima și, împreună petrec timp în tăcere.

9. Dobândirea simfoniei – corzi de diverse rezonanțe și lungimi, legate de pe perete pe tavan, de pe perete de podea, în felurite orientări. Un număr anume de vizitatori se mișcă printre ele, le ating și generează sunete. În timp, vor învăța să răspundă la sunetele create de alții, iar din polifonie se poate ajunge la simfonie. Și dacă vi se pare că sunt genial, și dacă vi se pare că sunt nebun, o să fiți dezamăgiți. Am trăit această experiență în altă parte și a fost ceva înălțător, deși am stat și culcat pe podea.

10. Asumarea rușinii – pe podea sunt diverse cercuri colorate, cu diverse roluri mult înfierate: mama adolescentă, dependentul de alcool, votanți cu partide dubioase, iar lista poate continua. Orice vizitator pășește pe acel cerc și, cât alege să rămână acolo, va fi împroșcat cu injurii și insulte specifice de actorii TNC (vezi punctul 5), dar și de alți vizitatori. Se vorbește mult de empatie zilele astea. Hai s-o învățăm pe bune.

Credit foto: Imaginile sunt luate de la Daniel Botea, care are scule mai bune și ochi așijderea.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Cititul este încă ieftin, spre deosebire de alte activități, așa că să vedem ce s-a mai înregistrat pe frontul ăsta:

How Bad Are Bananas – dacă sunteți dintre aceia care acceptă ansamblul de fenomene numite schimbări climatice, precum și că sunt cauzate de oameni în principal, atunci vă este familiar și conceptul de ”amprentă de carbon”, adică volumul total de emisii pe care o organizație, un produs sau o persoană le generează într-un anume interval de timp. Mike Berners-Lee își propune să ia la puricat cam toate componentele existenței noastre, de la blugi la complexe industriale, de la cafea la zboruri cu avionul, pentru a calcula cât este amprenta fiecăreia. Cum el însuși recunoaște, oricât de mult l-ar rafina, modelul său de calcul este departe de a fi perfect, însă, chiar și așa fiecare analiză este admirabilă prin modul cum descompune întregul în părți infinitezimale, este o lecție despre cum să privești lucrurile în profunzime. Iar pe alocuri, autorul, englez, mai trântește și câte o mostră de umor specific, exemplul care îmi vine în minte acum fiind cel cu utilizarea fierului de călcat. De apreciat și că nu se țin lecții de morală anti-consumistă, fiecare cititor fiind liber să își extragă propriile concluzii și ia propriile măsuri. Eu, unul, am hotărât să port câte un tricou încă o dată, economisind astfel, energia, apa și gradul de uzură ale mașinii de spălat. Sper ca relațiile mele cu cei din jur să n-aibă de suferit, totuși.

103 activități de grup – departe de a fi doar colecția de exerciții propusă de titlu, cartea lui Judith A. Belmont este o foarte coerentă și structurată incursiune în moduri de auto-cunoaștere, de cunoaștere a celorlalți și de gestionare a relațiilor cu aceștia, uneori problematice. Volumul are diverse secțiuni, referitoare la stres, flexibilitate de gândire, adaptare la schimbare, interacțiunea cu personalitățile dificile, adică aspecte care, într-un fel sau altul, sar și ne înfig colții în față în viața de zi cu zi. Unele activități sunt mai interesante decât altele (în opinia subsemnatului, bineînțeles), dar acelea care mi-au atras atenția îmi vor rămâne în arsenalul lucrului cu oamenii fără doar și poate. Și dacă ar fi să aleg un singur beneficiu al acestei lecturi, acela ar fi faptul că mi-a scos în cale foarte înțeleptul poem Oricum al Măicăi Tereza.

This Is Not Propaganda – ne-am confruntat cu toții cu avalanșa de zvonuri, păreri și informații contradictorii referitoare la pandemia de Covid-19 sau la războiul din Ucraina sau alte câte și mai câte. Nimic special, n-am fost decât un crâmpei dintr-un război modern, unul care are în centru informația, distorsionarea ei și propagarea întru schimbarea atitudinilor oamenilor. Pentru a desluși puțin trăsăturile inedite istoric ale acestui conflict, Peter Pomerantsev călătorește pe toate meridianele lumii, de la Manila la Moscova, de la Beijing la Londra, și intervievează experții de o parte și de alta a baricadei dintre manipulatori și dezinformatori și aceia care îi combat. Cred că fiecare dintre noi are un prieten sau o rudă care, deși persoană de toată isprava, a aderat la idei și scenarii dubioase, cel mai adesea preluat de pe rețelele sociale. Înainte de a-i cataloga rapid drept proști, merită să îl urmăm pe Pomerantsev în măruntaiele acestei imense mașinării a minciunilor, omniprezentă și din ce în ce mai uzitată de guverne, chiar și cele democratice. Provocarea adresată omului modern nu este de a mai învinge cenzura, ci de a cerne o pepită de adevăr în noianul de mizerii care ne asaltează. E o sarcină grea, care pe mulți îi obosește și îi face să piardă încrederea în viitor. Dar e o sarcină pe care trebuie să ne-o asumăm.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Craiova Authenticity (sau Jazziness în patru acte)

Așa cum declaram în cadrul articolului despre Craiova Intencity, unul dintre reperele culturale ale orașului, unul dintre pilonii pe care urbea noastră ridică o Veneție deasupra mâlului existenței cotidiene este Festivalul de Jazz care are loc, de regulă, la început de lună septembrie.

Deja îl asociez cu ziua unui foarte bun prieten, cu debutul, uneori apăsat, alteori abscons, al toamnei, cu râsetele școlarilor și cu amărăciunea celor de-abia întorși din concediu.

După ce pandemia i-a silit pe cei de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova să improvizeze, utilizând cu mare succes, dar și cu oarecare limitări, teatrul de vară din Parcul Romanescu, Craiova Jazz Festival, ediția 2022 s-a întors la matcă și a făcut-o în stil mare.

De fapt, atât de bogat a fost acest eveniment că, scriind aceste rânduri, știu că m-am înhămat la o sarcină aproape sisifică în viața de zi cu zi – să pun ordine în haosul de impresii și senzații și momente de care am avut parte.

Acum, însă, a le organiza va fi o plăcere, pentru că din plăceri se revendică.

În primul rând, jazzul este endemic unui anume context, pe care organizatorii au avut excelenta idee să îl recreeze, plasând deschiderea festivalului la Terasa Debarcader din Parcul Romanescu.

Așa se ascultă și se savurează jazzul, în clinchet de pahare, foșnet de rochii vaporoase, bârfe șoptite și idile trecătoare. Autenticitatea acestei trăiri ar fi fost suficientă în sine, dar faptul că mi-a oferit ocazia să îl revăd pe maestrul Horia-Dinu Nicolaescu îi conferă valoare de privilegiu.

Cu un pic mai puțină energie fizică, dar debordând de aceeași energie spirituală și de același umor pe care îl guști numai dacă ești tu însuți înzestrat cu așa ceva, octogenarul (da, da, ați citit bine) lider muzical a condus cu mâinile de pistolar concertul celor de la Cico’s Jazz Orchestra, cărora li s-au adăugat concitadini de la Oltenia Big Band.

Acesta să fie oare elixirul tinereții fără de bătrânețe?

Pasiunea pentru un domeniu și generozitatea în a-i învăța pe ceilalți?

Nu știu despre voi, dar eu am de gând să îl încerc.

Apoi, jazzul, ca manifestare muzicală, s-a desfășurat în plenitudinea versatilității sale.

Există jazz clasic, fluid și cu însușirea de a coborî de la înălțimea unui strigăt la sublimul unui murmur, așa cum mi-au demonstrat recitalurile triumviratelor lui Petrică Andrei sau Puiu Pascu sau formația lui Răzvan Cojanu.

Există jazz care, precum Captain Planet, care înglobează diverse elemente ale naturii, canalizează energia instrumentelor în persoana cântăreței, așa cum mi-au argumentat Trioul Laurei Orian sau formația Roana Red Project.

Există jazz care o poate apuca pe calea funky a criticii sociale, precum m-au convins agitații și pitoreștii de la Blazzaj.

Și, nu în cele din urmă, jazz poate fuziona cu folclorul nostru inestimabil, după cum m-a cutremurat până în măduva sufletului prestația lui Adrian Naidin și a tovarășilor de scenă.

Ca și în cazul altor ediții, și Craiova Jazz Festival 2022 și-a încălcat flagrant de lăudabil titulatura, înglobând și alte stiluri de muzică.

Așa am bâțâit din cap, mâini și picioare, de parcă aș fi avut streche, la recitatul celor de la Othello Trio, care au balansat ca rumânii imparțiali între bluesuri strălucite de la mama lor, de pe peste Ocean, cu unele neaoșe, cu versuri de un delicios pe care numai limba noastră îl îngăduie.

Tot așa mi-am fript palmele la melodiile antologice pe care Hot Leeks ai lui Paul Negoiță și Iulian Vrabete le-au interpretat în cheie proprie, făcându-le cinste autorilor și nouă dor de zbânțuială.

Însă nu doar muzica a înălțat la Craiova Jazz Festival 2022, ci și umanul, în plenitudinea splendorii și varietății sale.

Puiu Pascu, Titi Herescu și Virgil Popescu sunt de 37 de ani împreună!

Adrian Naidin ne-a condus în Ciuleandra ca un șaman care își mână tribul către o transă colectivă.

Jezebel, combinație de Maria Tănase, Edith Piaf și Bette Davis, a mâncat o trântă pe scenă, de ne-a stat inima-n loc tuturor, însă grația, umorul și naturalețea cu care a reacționat după aceea sunt demne de manualul oricărui comunicator de criză.

Parteneru-i de scenă, Alexandru Burcă, a strălucit alături de ea, pentru ca apoi să revină și să strălucească și alături de Adrian Naidin.

Laura Orian, îmbrăcată într-o rochie de un roz intens, ca să nu zic turbat, s-a așezat la pian și, cântând divin, nu s-a adresat doar auzului, ci și văzului; al meu a regăsit simfoniile cromatice ale lui Renoir sau Whistler.

Maestrul de ceremonii Alexandru Șipa a dansat cu o doamnă și a făcut-o enervant de bine.

Nimeni, absolutamente nadie, n-a făcut playback.

Paul Negoiță și ai lui au ridicat sala în picioare.

Cu ce?

Cu Elvis, bineînțeles!

Așa am terminat Craiova Jazz Festival 2022.

În picioare.

Pandemia, războiul, criza și toți ceilalți cavaleri ai Apocalipsei nu ne-au doborât.

Suntem încă aici și ne bucurăm de viață.