Caiet de insemnari

Pretendenţi la Oscar în 2020 – Klaus

By Iulian in Filme 29 ianuarie 2020 0 Comment

Klaus a supărat pe multă lume.

Nu doar Klaus din capul trebii noastre, ci și filmul cu același nume, care avut tupeul nemăsurat să sufle nominalizarea la Oscar lui Frozen II.

Spre deosebire de președintele României, care este unde este fără a avea merite speciale, această peliculă de animație, al cărei principal artizan este Sergio Pablos, are argumente solide în privința onorurilor pe care le-a primit.

O poveste care debutează precum o practică întâlnită și în rândul industriașilor români din perioada interbelică, aceea de a-și trimite progeniturile la munca de jos, ca să dobândească experiență și un dram de caracter, evoluează coerent și simpatic într-o geneză alternativă a lui Moș Crăciun și a obiceiului de a dărui cadouri celor care au fost cuminți.

Într-o creație despre spiritul Crăciunului, binele este condamnat să biruie, așa că suspans nu prea există, însă modul ingenios în care piesele puzzle-ului se succed și se aranjează are darul de a încânta copii și adulți, deopotrivă.

Iar în timp ce micuții exersează înduioșarea (ingredient indispensabil compasiunii ca trăsătură) și se delectează cu modul exagerat și inspirat în care sunt desenate personajele, cei mari pot gusta diverse subtilități: conflictul perpetuu ca mijloc pentru politicieni de a-și păstra puterea, pragmatismul ca sursă pentru altruism, necesitatea ca membrii comunității să se implice în propășirea ei, nu să dea bir cu fugiții, rolul educației pentru binele colectiv, integrarea minorităților sau greutatea turelor de noapte.

Cunosc mulți părinți care sunt în cumplita dilemă: să-mi încurajez sau nu odrasla să creadă în Moș Crăciun?

Eu, ca persoană de vârstă adultă, am învățat un lucru – bucuria de a dărui și fiorul de a deschide un cadou în dimineața zilei de 25 decembrie sunt stări sufletești pe care o să le țin în viață cât voi fi eu însumi în viață.

Nu contează cum și de ce a început un mit. Dacă are efecte benefice, să-i dăm înainte cu el.

Spre deosebire de Klaus din capul trebii, care, grație unor circumstanțe mult prea favorabile, a câștigat detașat, filmul Klaus are nenorocul de a candida împotriva lui Toy Story 4.

Însă, în mai puțin de două ore, acest Klaus mi-a făcut mai multă plăcere și mi-a fost mai de folos decât celălalt în cinci ani și ceva de mandat.

Pretendenți la Oscar în 2020 – 1917

By Iulian in Filme 28 ianuarie 2020 0 Comment

1917 al lui Sam Mendes nu a apărut din neant.

Filmografia despre cele două conflagrații mondiale e de viță veche, iar dacă vrem să găsim vreun strămoș direct, acesta nu poate fi decât Saving Private Ryan, cu care împărtășește ideea misiunii unui grup restrâns de soldați, plasați în mijlocului unui conflict amplu.

Un afin recent este Dunkirk, de care îl leagă tematica generală, dar și construcția narativă drept o goană contra cronometru.

Însă, de la jumătate încolo, 1917 vădește gene comune și cu The Revenant, mai ales prin ostentația regizorală și prin sadismul la care îl supune pe protagonist.

Mendes nu ezită să ne etaleze încă de la început faimoasa scenă continuă, atât de apăsat subliniată, încât rapid am dezvoltat ambiția de a identifica acele indispensabile momente de cusătură, de care nu s-a putut feri nici Alfred Hitchcock în Rope, și chiar cred că am dibuit câteva dintre ele.

Ca și confratele Alejandro Inarritu, cineastul englez se lasă furat de poezia propriei creații și elaborează fiecare moment din 1917 ca pe o lucrare de licență la facultatea de regie, pe care vrea să o absolvească magna cum laude. Răzbat și rădăcinile sale din teatru, mai ales în claritatea poziționării scenice și a conturării decorurilor, care uneori sunt acolo ca să concureze, nu ca să ajute actorii.

Iar macabrul primului carnagiu general al secolului trecut, pe care oricum literatura sau cinematografia nu l-au redat în deplinătatea grozăviei sale, devine aici pretext pentru niște lirisme vizuale și conceptuale menite a-l încânta pe estet, supăra pe istoric și debusola pe privitor, care tocmai se dedulcise la tensiune cu câteva minute înainte.

Această fluctuație ideatică rămâne, totuși, funcțională, grație personajului principal, asumat organic de tânărul George MacKay, al cărui angajament fizic nu e cu nimic mai prejos decât cel oscarizat al lui Leonardo DiCaprio. Protagonistul pătimește neverosimil de mult, însă duce istovitoarea gamă de reacții cu toată naturalețea pe care i-o permite povestea care alunecă deseori pe panta alegoriei.

În fața asalturilor mele analitice, 1917 iese precum soldatul pe care îl urmează pe toată durata sa: zdruncinat bine, dar încă în picioare.

Nu este un film pe care să îl facă oricine, oricând, iar locul său în cursa Oscarurilor de anul acesta este incontestabil.

Imaginea, regia și alte categorii tehnice sunt ca și câștigate (nu și scenariul original, nominalizare acordată cam ușor), însă vă spun verde în față:

N-aș vrea să-l văd triumfând și la premiul cel mare.

Prea ar fi victoria formei asupra fondului.

Dacă n-am pățit asta în anul cu The Revenant, sper să nu se întâmple nici acum.

Avem chiar mai mult de unde alege.

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

Vedetele populare

By Iulian in Carti 26 ianuarie 2020 0 Comment

Singura emisiune de tip concurs muzical pe care o urmăresc este Vedeta populară.

Dincolo de plăcerea chibițatului și a datului cu părerea, strădaniile concurenților îmi relevă câteodată comori folclorice de un sublim pe care mă bucur că am ajuns să îl pot recepta.

Sunt conștient, însă, că acele cântece sunt doar crâmpeie dintr-o lume care a fost și nu va mai fi, căci cursul istoriei, cu toată frumusețea sinusoidei sale, este nemilos.

Așa că orice prilej de a arunca o privire, chiar și fugară, într-un mod de viață dispărut este binevenit, iar volumul Străvezimea frumuseții întredeschide o astfel de poartă către trecut.

Îngrijit de Paul Gherasim și Marius Pandele, acest album de artă fotografică reunește imagini din satul românesc de odinioară, cu portul și spiritualitatea lui.

Imaginile cu figuri umane sunt cele care mi-au înțepenit de nenumărate ori mâna care se pregătea să dea pagina. Oameni aprigi sau apăsați de greutăți, însă nebiruiți de acestea, costume autentice, nu doar înzorzonate, și o atmosferă de veritabilă religiozitate, nu obscurantismul prezentului.

Vi se pare că am făcut o afirmație scandaloasă? Îmi vin în sprijin acele vorbe ale țăranilor, culese de sociologul și etnograful Ernest Bernea. Iată câteva dintre ele:

Lumea noastră e așa cum e; întocmită e de nu o poți dezlega, nu te poți împotrivi. Așează-te de ascultă cum sunt lucrurile întocmite și ai să câștigi mai mult. Mintea ți-e slabă, da nu-i dată degeaba; pune-o în lucrare.

Eu cred că tot cuvântu are putere, că e rupt din sufletu nostru, e plin de puterea noastră, că avem un suflet. Cuvântu-i totuna cu cugetu, cu mintea și sufletul nostru.

Toate se țin după lege și unde e lege e frumusețe.

Prietenii de la Libris vă lasă posibilitatea să vedeți câteva dintre imagini pe pagina dedicată acestui volum.

Convins fiind că veți fi fermecați de ele, mă opresc aici cu descrierea și vă las cu o reflecție la care m-a îmbiat însuși titlul albumului.

Frumusețea e ca o pânză de borangic.

Dacă știi să o țeși și să o înfășori, ursitul n-are cum să-ți scape.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o ocheadă aruncată în veșnicie.

P.P.S. V-am pomenit la început de concursul Vedeta populară. Cât timp am redactat acest articol, am ascultat din nou câteva dintre giuvaierurile pe care le-am adunat de-a lungul timpului: Ana Stavri – Miorița, Yasmine Polacek – Strigă mândra la neica sau Lenuța Purja împreună cu mama și fiul.

Suntem pe mâini bune

By Iulian in Intre muzical si conceptual 25 ianuarie 2020 0 Comment

„Anotimpurile” pentru vioară și orchestră ale lui lui Antonio Vivaldi.

Niște compoziții muzicale atât de cunoscute și ascultate, încât se regăsesc te miri unde, un prilej de care îmi face plăcere să îmi amintesc fiind unul dintre numerele pe gheață ale patinatorului Stephane Lambiel, cel mai mare piruetist al acestui sport minunat.

Pentru că, om fiind, nimic din ce este omenește nu îmi este străin, Anotimpurile îmi sunt adânc implantate în creier, așa că de îndată ce am auzit primele vibrații de corzi de pe scena Filarmonicii „Oltenia” din Craiova, reflexul pavlovian s-a activat cu promptitudine.

Inedit și negrăit de fascinant a fost însă să văd cum se confecționează muzical acest creații. Nu îmi mai fusese dat să fiu martor nemijlocit al tranziției de la acele frenetice alunecări colective ale arcușurilor la suavele dialoguri dintre vioara solistului și cea a concert maestrului, violoncelul cel dintâi sau clavecinul, prezență discretă, dar indispensabilă în poțiunea sonoră imaginată de Vivaldi.

Pentru că Openul Australian este în plină de desfășurare, voi asemui această radiografie cu a-i vedea pe Roger Federer sau Rafael Nadal dezgoliți de epidermă și de a constata cu uimire cum funcționează angrenajul muscular al acestor titani.

Ca protagonist al acestei evoluții climatico-muzicale, violonistul Dan Predoi s-a achitat cu succes de un rol dublu, la fel de dificil precum al Lupitei Nyong’o din Us, atât de agent provocateur, cât și pacificateur al semilunii de instrumentiști care îl înconjurau.

Și nu îmi pot reprima o glumă amară:

La ce schimbări climatice este supusă planeta noastră, peste o sută de ani, când nu vor mai fi anotimpuri așa cum le știm, cele ale lui Vivaldi, care vor continua să încânte și pe oamenii cyborgizați ai secolului viitor, vor avea nevoie de note explicative referitor la semnificațiile fiecărui sezon.

Cea de-a doua parte a spectacolului s-a îndreptat către Franz Liszt și a oferit delicii de o altă natură.

Concertul nr. 1 în Mi bemol major pentru pian și orchestră, G. 124 l-a adus pe scenă pe Ștefan Pretuleac, un pianist atât de tânăr, încât nu știam ce să apreciez mai întâi: talentul sau cutezanța de a se afla în fața unei săli pline alături de o orchestră de un asemenea calibru?

Poziția-mi în sală a favorizat o imagine cu valoare de simbol. Pianul din mijlocul scenei îl ascundea vederii pe dirijorul Alexandru Iosub, cu excepția mâinii stângi. Puțin mai jos, în diagonală, se ofereau privirii mele mâinile lui Ștefan Pretuleac glisând pe claviatură sau apăsând clapele cu ardoare dezlănţuită.

Pentru că seara metafizică începuse pentru mine cu un fragment din recitatul de poezie al maestrului Emil Boroghină (care, la 80 de ani, sfidează tot ce știu neuroștiințele despre hipocamp) ținând în mână o carte, și s-a încheiat cu Poemul simfonic „Preludiile”, S. 97 al aceluiași Franz Liszt, pot afirma cu acea tărie pe care ți-o dă expunerea la arta mare:

La noi, cultura e pe mâini bune, la alte domenii mai avem de lucru.

Pretendenți la Oscar în 2020 – Jojo Rabbit

By Iulian in Filme 22 ianuarie 2020 0 Comment

Că Taika Waititi are o înclinație către un umor mai deșucheat și cu tentă de macabru știam de la mult prea puțin lăudatul pe cât ar merita What We Do in the Shadows.

Urme ale personalității sale artistice se mai găsesc și prin Thor: Ragnarok, dar temperate de așteptările adulatorilor acestui univers imaginar.

În Jojo Rabbit îl găsim iar în formă maximă, fapt vizibil chiar din aplombul cu care îl joacă pe Hitler, prieten imaginar al unui puști înscris în tineretul nazist, care descoperă că mama lui adăpostește o tânără evreică în podul casei.

Waititi e și regizor, și scenarist, iar multipla ipostază conferă filmului o coerență stilistică, absolut necesara pentru ca absurdul situațiilor să funcționeze.

Dacă mizanscena urmează cărări bătătorite, scenariul este de o inteligență care se relevă cu adevărat după ce ți se mai estompează ilaritatea sau tristețea sau duioșia pe care le smulge pe moment.

Satira la adresa naziștilor, ororilor și îndoctrinării regimului loc se poate curăța de specificul ideologic și extrapola la o subtilă radiografie a psihicului infantil, care adoptă mituri și le urmează orbește până încep să se bată nas în nas cu realitatea palpabilă.

Iar optimismul care reiese, cum că bunătatea inerentă bate spălarea pe creier, nu pare neverosimil.

Dar să nu devenim excesiv de patetici, pentru că Jojo Rabbit nu se ia prea în serios și, deci, n-are sens s-o facem noi.

Plăcerea principală pe care o oferă este în terfelirea multor grozăvii într-un mod periculos de ireverențios.

Aici se poate produce fractura: unii se vor simți jigniți, alții captivați.

Îi înțeleg pe cei dintâi și mă bucur că sunt precum cei din urmă.

Câteodată, singura armă pe care o avem în fața prostiei, răutății, agresivității (și lista poate continua) este umorul.

Sucit, negru, sadic, iconoclast, cum o fi, umor să fie.

Jojo Rabbit n-ar avea nicio câtime din efectul său hazliu-sinistru, dacă n-ar fi populat de interpretări una și una.

Ca Hitler, Taika Waititi s-a distrat de minune și am auzit că a regizat destule scene chiar îmbrăcat așa. Sam Rockwell nu mai avea nevoie să demonstreze cât de tare e ca actor de compoziție comică, dar o face din nou.

După ce, ani de zile, a fost doar un sex-simbol, Scarlett Johansson și-a făcut anul acesta intrarea în lumea bună a actoriei în stil mare, obținând insigna de membru într-un club foarte select: aceia care primesc nominalizări și la rol secundar, și la rol principal în același an.

După superba naturalețe din Marriage Story, actrița desfășoară aici un mozaic de reacții, unele superb îngroșate, altele minunat sub-interpretate, construind un argument viu al ideii că, și în dictaturile cele mai acerbe, există oameni care își păstrează bunătatea sau uzul rațiunii. Partitura ei ar fi, însă, caricaturală, dacă n-ar exista un mic element contrar, acela că, în ciuda calităților ei umane, această mamă nu-și cunoaște pe deplin fiul.

Un rol care ar fi putut fi doar interesant, dar căruia Scarlett Johansson îi înzecește valoarea.

Dar să dăm Führerului ce e al Führerului (Taika Waititi o să aprecieze poanta asta, deși unii dintre voi poate n-o s-o facă) și să recunoaștem că starul veritabil al filmului este micuțul Roman Griffin Davis. Trăirile sale, în special după ce demarează interacțiunile cu Elsa (Thomasin McKenzie), nu sunt cu nimic mai prejos în materie de diversitate decât arsenalul pe care îl etalează însuși Joaquin Phoenix în JoJoker (altă glumă la care mă bazez, dacă nu pe voi, măcar pe Taika Waititi).

Deoarece tematica filmului, înfățișarea fizică, dar mai ales frumusețea prestației artistice sunt similare, personajul principal din Jojo Rabbit m-a trimis cu gândul la Ivan Jandl din The Search.

Diferența notabilă și îmbucurătoare este că, după vreo opt decenii, putem să facem mai mult mișto de ideologiile totalitare și să exclamăm, precum simpaticul Jojo:

Fuck off, Hitler!

A se înlocui Hitler, după preferinţe, cu Donald Trump, Ali Khamenei, Vladimir Putin, Jair Bolsonaro, Xi Jinping etc.

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

Beethoven la puterea a treia

By Iulian in Intre muzical si conceptual 19 ianuarie 2020 0 Comment

Cifra „trei” are o simbolistică amplă în multe culturi ale lumii, iar pentru mine a dobândit mai nou şi valenţe beethoveniene.

Ritualul de trecere a fost concertul de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova care şi-a propus să marcheze faptul că anul acesta se împlinesc 250 de ani de la naşterea lui Ludwig Van Beethoven, una dintre cele mai grandioase aranjări ale materiei umane din toate timpurile.

Programul spectacolului, condus de dirijorul Dumitru Cârciumaru, a fost compus din Concertul nr. 3 în Do minor pentru pian și orchestră, op. 37 şi Simfonia nr. 3 în Mi bemol major, op. 55, zisă şi „Eroica”.

Remarcaţi, vă rog, cifra magică „trei”.

Deşi diferite pe ici, pe colo, aceste două compoziţii mi-au prilejuit aprofundarea impresiilor care mi s-au format despre stilul acestui colos al muzicii.

Bethoveen nu te lasă să te relaxezi. Nici în momentele cele mai duioase, precum acelea când solista Diana Voroneţcaia mângaia clapele pianului, nu te simţi îndemnat să visezi, ci să guşti vremelnicul răgaz, aşa cum uităm din ce în ce mai des în viaţa şi truda zilnice.

Beethoven te agită, dar, paradoxal, nu te nelinişteşte, precum o face un Haciaturian, bunăoară.

Beethoven te ţine în priză, precum un general genial, care îşi struneşte trupele care ard de dorul bătăliei, exact până la momentul propice.

Atunci dă comanda, iar rezultatele sunt eroice, aşa cum o spune şi supranumele celebrei simfonii.

Ludwig Van Beethoven n-a fost mare la stat, dar la sfat a atins înălţimi astrale prin muzica pe care ne-a oferit-o.

Au trecut 250 de ani de la naşterea sa.

Nu ştiu dacă ne vom revedea la 500, dar muzica sa tot aici va fi.

Pretendenţi la Oscar în 2020 – Ford v Ferrari

By Iulian in Filme 16 ianuarie 2020 0 Comment

Din punct de vedere ideologic, faptul că Ford v Ferrari este pe lista filmelor nominalizate la Oscarul suprem, iar Bombshell nu, este triumful masculinitatii dominante și al spiritului donaldtrumpian „America Great Foreva”, precum şi al temelor facile faţă de cele grave.

Din punct de vedere strict cinematografic însă, este victoria unui meşteşug pe care Hollywood-ul l-a perfecţionat de-a lungul timpului, acela de a lua o poveste reală şi a o reda suficient de exact, încât omagiul să fie recognoscibil, dar şi suficient de antrenant, iar divertismentul să depăşească fruntariile genului.

Prin anii ’60 ai secolului trecut, cei de la compania Ford îşi pun în gând să îi bată pe alde Ferrari la faimoasa cursă de la Le Mans, iar pentru asta angajează profesionişti vajnici, dar şi căpoşi.

Clişeele unui astfel de film se regăsesc din abundenţă în Ford v Ferrari, atât de pregnante uneori, încât pe cei care nu ştiu să mai şi lase prinţipurile morale deoparte ar putea să-i supere. Vă dau un exemplu de astfel de scenă: Christian Bale meştereşte ceva sub maşină, iar nevasta vine cu fustiţa scurtă şi cu mers legănat să îi aducă de mâncare într-un coşuleţ. Momentul romantic este inevitabil.

Şi dihotomia dintre specialiştii într-ale automobilismului, oameni integri, neîmblânziţi, şi corporatiştii agasanţi sau fanfaroni cam tot din puţul convenţiilor vine, dar, după ce am avut de-a face cu această din urmă categorie umană de-a lungul vieţii, mărturisesc că îngroşarea caricaturală nu-i chiar departe de adevăr.

Ca să nu mai zic că rivalii italieni sunt creionaţi în cel mai apăsat stil arhetipal.

A nu se înţelege că Ford v Ferrari este un film prost. Nu, este chiar remarcabil că, în ciuda unui şablon pe care îl recunoşti în tot şi toate, de la momente tandre sau psihologice la caracterizări şi dozarea suspansului, nu are timpi morţi şi te distrează, chiar dacă nu nutreşti nici cea mai vagă pasiune pentru viteză şi adrenalină.

Scenariul, alert, previzibil ca întreg, dar savuros luat moment cu moment, le dă actorilor replici de ronţăit şi atitudini de etalat. Campion este, bineînţeles, Christian Bale, cu accentul deşănţat şi aerul coleric, excelent secondat de Matt Damon, tot cu accent deşănţat şi cu grimase preocupate. Dintre enervanţii care le pun beţe în roate, ies în evidenţă Josh Lucas drept alunecosul şi ranchiunosul director-combinator şi Tracy Letts, patronul orgolios, pe care l-am întâlnit pretutindeni, inclusiv în oraşul natal, unde diverşi potentaţi finanţează activităţi extracurriculare, doar pentru că rivalii din afaceri au procedat la fel.

Ford v Ferrari nu se bagă pentru nominalizaţii la interpretare sau la cei pentru scriere şi concurează cu şanse reale, chiar măricele, doar la montaj.

Pentru o peliculă care are de-a face cu testosteronul şi vitezometrul dat peste cap, decupajul de fracţiuni de secundă este indispensabil, iar aici merge pe sistem de mulţi cai putere.

Tare mi-e că vitezomanii, de care drumurile noastre nu duc lipsă, o să simtă un impuls suplimentar de la Ford v Ferrari.

Băieţi, lăsaţi-o mai moale, că şofatul nu-i ca-n filme!

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

Pretendenţi la Oscar în 2020 – Bombshell

By Iulian in Filme 14 ianuarie 2020 0 Comment

După anunţarea nominalizărilor la Oscaruri pentru 2020, purcedem la cronică oficială a acestei ediţii cu Bombshell, un film care n-a încăput în lista pentru statueta supremă, fapt puţin nedrept, având în vedere subiectul.

Titlul este mai mult decât sugestiv: mai multe bombe sexy (nu săriţi cu acuze gen „objectificarea muierii”, vorbim de Charlize Theron, Nicole Kidman sau Margot Robbie, da?) care lucrează la Fox News declanşează bomba acuzându-l de hărţuire pe şefoiul Roger Ailes (excelentul John Lithgow), care arată de parcă ar fi mâncat el însuşi o bombă.

Construcţia narativă elaborată de regizorul Jay Roach şi scenaristul Charles Randolph e juma’ The Big Short, adică un mozaic rocambolesc şi alambicat, cu spargeri de al patrulea zid, despre culisele sordide ale unei instituţii binecunoscute, juma’ The Insider, adică o aplecare către drama celor care au de ales între succes şi moralitate.

Bombshell nu se ridică la înălţimea niciunuia dintre remarcabilii predecesori, dar îşi face treaba în măcar a schiţa păienjenşul de concesii, tăceri, precum şi revoltele surde care compun respectivul post de televiziune, dar şi alte medii, fără doar şi poate.

Dacă filmul este printre jucătorii de la Oscarurile de anul acesta, este mulţumită interpretărilor.

Charlize Theron demonstrează încă o dată că are o relaţie aparte cu machiajul care o transformă, lăsându-i expresivitatea intactă. Dacă la început pare înţepenită în postura de ştiristă băţoasă, mecanismul psihologic pe care îl pune în mişcare revoluţia feminină de la Fox News o atinge şi îi prilejuieşte aceeaşi sfâşiere înălţătoare pe care acum ceva ani o admiram la Russell Crowe ca denunţător al industriei tutunului.

Şi că veni vorba de Russell Crowe, salut faptul că şi-a regăsit suflul actoricesc cu The Loudest Voice, unde îl joacă pe acelaşi Roger Ailes şi pentru care tocmai a luat un Glob de Aur, însă nu mă sfiesc să spun că nu mai am nevoie să vizionez serialul cu pricina, pentru că John Lithgow mi-a oferit tot ce era cazul să ştiu.

Impunător, grotesc şi concupiscent, nu numai că seamănă cu Jabba the Hutt, aşa cum el însuşi se vaită, dar mai prezintă şi abilităţile persuasive ale unui Don Corleone.

Cu atât mai meritorie pare cruciada declanşată de Nicole Kidman, căreia nu i s-a acordat suficient de multă atenţie în sezonul premiilor. Rolul ei nu este cu nimic mai prejos faţă de al colegelor de ecran.

Între acestea, Margot Robbie demonstrează că nu este doar o bunoacă. Spre deosebire de Charlize Theron, personajul ei, de o candoare vecină cu naivitatea, ca să nu zic prostia, nu este forjat de duritatea lumii mass-media, ci este un lut moale, numai bun de exploatat, cu urmări pe care actriţa le redă cu un ambivalent, deci veridic, ansamblu de trăiri.

De apreciat este că Bombshell nu este un manifest feminist îngust. Nu toţi reprezentanţii sexului tare sunt nişte porci şi nu toate reprezentantele sexului frumos pun etica şi principiile mai presus de carierism.

De fapt, probabil că lecţia cea mai importantă este că nicio dictatură nu înfloreşte fără colaboraţionişti.

Doamnelor şi domnişoarelor, vine un moment când trebuie să alegeţi.

Încercaţi să o faceţi gândindu-vă şi la cele care vin după voi.

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

Rachete bune pentru psihic

By Iulian in Intre muzical si conceptual 12 ianuarie 2020 0 Comment

Americanii dau cu rachete în iranieni.

Iranienii dau cu rachete în americani.

Iranienii dau cu rachete în avioane în care sunt și de-ai lor.

Cu toată rotunjimea cifrelor, 2020 este un an cu niște laturi atât de tăioase, încât a privi în viitor înseamnă a te expune frisoanelor.

Aici intervine imensul beneficiu al unui concert precum cel de Anul Nou al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova.

Să abată mintea de la tot ce e previziune negativă și să o stabilizeze.

Și ce altceva decât stabilitate sau continuitate poate transmite figura venerabilă, de o autoritate bonomă, a dirijorului Ilarion Ionescu-Galați?

Simpla sa prezență mi-a readus aminte că existe lucruri care dăinuie dincolo de toți Trumpii, ayatollahii și anticipatele de pe fața pământului.

Salut din nou decizia organizatorilor concertului de a-și permite libertăți față de cel prestigios de la Viena și de a construi un program care atinge și alte coordonate, nu doar pe cele ale valsurilor și polcilor.

Așa am avut neprețuita ocazie de a asculta bucăți din două musical-uri care concurează (dispută de-a pururi indecisă) pentru titlul de cel mai frumos din toate timpurile: My Fair Lady și The Sound of Music.

La detensionarea psihicului meu zdruncinat de atâtea știri proaste a contribuit și prezența voluptuoasă a sopranei Ana-Maria Donose, care m-a uimit și prin ușurința prin care, interpretând arii din Boema de Puccini sau Valurile Dunării de George Grigoriu, ridica notele până la înălțimi amețitoare. O armă supersonică menită a încânta, nu a distruge.

Iar când a venit momentul vivacei Hori Staccato a lui Grigoraș Dinicu sau a irezistibilei coloane sonore a Marelui Blond de Vladimir Cosma (pe care ne încăpățânăm să îl considerăm de-al nostru, deși a cunoscut consacrarea peste hotare), mi-am descoperit limitele perceptive.

Așa de repede lovea solista Nicoleta Tudorache corzile țambalului, încât nu puteam urmări traiectoria ciocănelelor, chiar dacă stăteam destul de aproape de scenă și mă concentram de îmi vibrau vasele de sânge cerebrale.

A nu se înțelege că acest Concert de Anul Nou a recreat evenimentul mai titrat de la Viena doar cu numele.

Nu au lipsit impunătorul Vals imperial al lui Johann Strauss-fiul, adorabila Polcă a fierarului al lui Josef Strauss și, bineînțeles, Marșul Radetzky al lui Johann Strauss-tatăl, veritabil moment pavlovian pentru orice meloman, indiferent de vârstă sau experiență.

Tot arsenalul pe care vi l-am desfășurat mai sus m-a blindat împotriva provocărilor pe care viitorul mi le va arunca înainte.

Douăzeci-Douăzeci, dă tot ce-ai mai rău!

Nu mi-e teamă!

Cei doi popi

By Iulian in Filme 10 ianuarie 2020 0 Comment

Un duel/duet actoricesc care este foarte drag inimii mele este acela dintre Charlton Heston drept Michelangelo şi Rex Harrisson drept Papa Iulius al II-lea în The Agony and the Ecstasy a lui Carol Reed, poate şi pentru că are loc în cel mai înălţătoare manifestare a prezenţei umane pe Pământ: Capela Sixtină.

Nu e o întâmplare, cred, că un alt mare tandem interpretativ, acela dintre Anthony Hopkins şi Jonathan Pryce din The Two Popes, atinge zenitul în acelaşi loc.

Magia pe care o degajă arta care îi înconjoară pe cei doi actori a ridicat pe culmi de umanitate universală o versiune romanţată şi edulcorată a tranferului de har şi atribuţii manageriale dinspre strictul şi autoritarul Papă Benedict al XVI-lea (Joseph Ratzinger) şi tolerantul şi mundanul Francisc I (Jorge Bergoglio).

Nu că aş fi anti-clerical din fire, dar refuz să cred că acel „inspirat din evenimente reale” nu a fost cosmetizat în stil Green Book, rezultând încă o mostră a inegalabilei capacităţi a Hollywood-ului de a scoate mesaj frumos şi optimism chiar şi din piatra pe care s-a clădit Biserica Sfântului Petru.

Regizorul Fernando Meirelles este un excelent meseriaş, iar atenţia renascentistă acordată detaliilor fizice şi procedurale de la Vatican este una dintre sursele încântării pe care o smulge The Two Popes.

Celelalte îi vizează pe cei doi protagonişti, a căror sublimă compatibilitate mă face să propun celor de la Academie premiul pentru duet, ca variantă la Oscarului pentru întreaga distribuţie, pe care l-am mai tot ridicat la fileu distinşilor membri ai acestei instituţii. Dacă la MTV Movie Awards se poate şi dacă Papa Francisc I a început să predice unele lucruri pe care alde Papa Borgia sau Clement al V-lea nici nu le-ar fi visat, de ce nu s-ar putea şi aici?

Lui Jonathan Pryce îi revine partitura mai complexă, de spirit progresist şi deschis, dar muncit de ambiguitatea morală din trecut (pe care Meirelles îl redă cu aceeaşi forţă tragică din The Constant Gardner), însă parcă lui Anthony Hopkins rolul i-a fost modelat pe însăși persoana sa.

Venerabil ca vârstă şi aureolat de un prestigiu imens, aidoma personajului real pe care îl interpretează, acest actor de legendă ne oferă un testament artistic similar cu ale greilor din The Irishman.

Ca şi în cazul cuplului din Marriage Story, mi-ar părea rău să văd că nominalizarea la Oscar îl prinde pe unul dintre cei doi protagonişti din The Two Popes, iar pe celălalt îl ocoleşte. Sper ca măcar scenariul semnat de Anthony McCarten să se regăsească pe lista celor adaptate, chiar şi pentru singurul motiv că, în ciuda unor locuri comune pe care se încăpăţânează să le bifeze, ne face un cadou nepreţuit – imaginea a doi papi, unul argentinian, altul neamţ, chibiţând la finala Campionatului Mondial de Fotbal din 2014.

Da, un film bun, un meci tare sau Capela Sixtină sunt câteva moduri de a-i ajuta pe oameni să uite de tot ce îi desparte.