Desuet de actualitate

In era cand e indicat sa iti acoperi camera de la laptop sau cand ar fi recomanabil sa nu ai discutii private in preajma televizorului celui nou, un film despre microfoane pitite in tocul usii ar aparea atat de desuet, incat ar fi rizibil.

Insa The Conversation e cu atat mai eficace acum, la peste jumatate de deceniu, pentru ca nu vizeaza tehnologia, ci acea stare de te simti urmarit din toate partile, pe care o numim clinic paranoia.

Un expert in supraveghere inregistreaza o conversatie intre o femeie casatorita si cel care pare a-i fi amant, din care reiese ca se tem pentru viata lor. Sotul ei ar fi un om violent, care ar reactiona brutal, daca ar afla ceva.

Aceasta deductie obtinuta din franturi de discutie trezeste o scanteie de constiinta in protagonistul admiral jucat de Gene Hackman, care demareaza o investigatie pe cont propriu.

Regizor si scenarist este Francis Ford Coppola, autorul unor filme mari, care aici are un spatiu de manevra mai intim si, ca urmare, mai concentrat artistic. Nu avem epopeice conflicte mafiote sau tablouri cosmaresti de razboi, insa modul cum actiunea este filtrata prin psihicul tot mai chinuit al personajului principal constituie cea mai inalta realizare a acestui cineast. Da, sunt perfect lucid cand spun asta.

Inca de la inceput am avut o impresie vag claustrofobica, in care sunetele par a avea o rezonanta sporita, amenintatoare, ca un ecou intr-o camera goala, iar scenariul cu vorbe trunchiate a sporit-o treptat.

Iar finalul, dincolo de surprizele sordide de pe parcurs, este cel care a desavarsit-o. Am vizionat The Conversation acum destui ani, insa tragismul ultimei imagini a lui Gene Hackman ma urmareste de atunci.

O lume in care esti privit si ascultat oriunde te-ai afla e, poate, mai sigura, insa nu e deloc confortabila.

 

Istorie care inca se cauta

Ce poate sa spuna istoria unui proces care este inca in desfasurare? E nevoie de timp si detasare pentru a contura cauzele si consecintele, iar contemporaneitatea are darul de a forta viziunea catre hic et nunc.

Cu toate acestea, cartea de cultura generala intitulata Fenomenul Google e o lectura care depaseste simpla adunare a unor informatii usor accesibile pe Internet. Autorul John Battelle are ambitia de a acoperi nu numai lungul drum de la initiativa studenteasca la gigant mondial, ci si controversele care s-au agatat precum ciulinii de Google, pe masura ce si-a castigat titlul de unealta indisponibila vietii de zi cu zi.

Prima parte a cartii e mai tehnica si mai putin atractiva, insa nu recomand evitarea ei, pentru ca explicatiile referitoare la tehnologie intregesc tabloul care se contureaza in a doua jumatate a lucrarii, cel in care incepem sa vedem luminile si umbrele care invaluie acest motor de cautare.

La incep de drum, povestea Google este asemanatoare cu a Facebook-ului lui Mark Zuckerberg sau Amazon-ul lui Jeff Bezos – entuziasm, intuitie, indrazneala si un dram de noroc. In ceea ce-i priveste pe cei implicati in aceasta epopee antreprenoriala, nu pot sa remarc ca, in ciuda unui stil un pic haotic in a-si prezenta ideile, Malcom Gladwell vede arhetipurile si le categoriseste elocvent in The Tipping Point.

Pe masura ce succesul se inteteste, hubris-ul celor de la Google a inceput sa se manifeste pregnant, iar populatia tot mai dependenta de serviciile lor se vede scindata in profitori si victime, admiratori si detractori, utilizatori si tematori. Printre atatea puncte de vedere, John Battelle isi asuma greaua sarcina a echidistantei, care ii iese destul de bine.

O concluzie pe care am desprins-o din aceste pagini este ca, nevazute, se dau batalii deloc sangeroase, dar acerbe, care ne influenteaza viata mai mult decat declaratiile sforaitoare ale politicienilor.

Spuneam acum aproape un an despre un alt colos al Internetului: Jeff Bezos si amazon.com sunt niste despoti luminati ai vremurilor noastre. Pentru a-i putea combate, e nevoie sa ii intelegem mai intai.

Inlocuiti numele de mai sus cu Google si afirmatia ramane valabila.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o istorie care nu s-a scris inca definitiv.

 

Cum s-a dat ortu’ popii in istorie

Am primit o invitatie de a participa la un concurs initiat de TargulCartii.ro, careia i-am raspuns cu mare drag, mai ales ca am primit astfel o carte intitulata Dictionnaire de la mort des grands hommes.

Imi imaginez ca sunt deja destui psihologi care isi freaca mainile cu bucurie, gandind ca au un client asigurat, si banuiesc ca sunt si cativa psihiatri care scriu deja retete, insa ii voi dezamagi.

Nu ma sfiesc sa spun ca aceasta lucrare a Isabellei Bricard este captivanta si pot sa aduc duzini de persoane care sa depuna marturie ca n-am nicio aplecare spre macabru. Frantuzoaica manifesta, insa, o rigoare si o eruditie care te prind, ce-i drept, cu o conditie – sa exista un oarece interes pentru istorie din oficiu.

Daca este intrunita aceasta minima necesitate, traseul de tip ricoseu prin relatarile despre cum s-au stins figuri importante din marea poveste a omenirii va releva cateva idei preconcepute de care n-ar strica sa ne dezbaram. Un exemplu ar fi ca istoria spusa in stil standard confera o alura semizeiasca acestor personalitati, insa realitatea a fost (si este) ca nu sunt decat fiinte din carne si oase, supuse acelorasi legi inexorabile ale naturii. Uneori au fost rosi de boli necrutatoare, alteori s-au luptat cu infirmitati congenitale.

Unii au suferit degradarea exact a acelor facultati care le asigurau manifestarea harului, precum pierderea treptata a vederii de catre Edgar Degas.

Altii au procedat in moduri pe care azi le-am numi prostesti, precum Machiavelli, care lua doftorii cu pumnul, fapt care i-a si grabit sfarsitul.

Cel mai mult m-a impresionat, insa, jumatatea de pagina despre moartea lui Beethoven, care depaseste simpla conditie de scriitura enciclopedica si capata dimensiuni literare prin tragism si prin atentia acordata detaliilor.

Am mai remarcat ca paragrafele alocate regilor sunt cu mult mai lungi decat cele despre artisti sau oameni de stiinta. O nedreptate care, adusa, in contemporaneitate, s-ar materializa in atentia exagerata acordata politicienilor, in dauna celor care chiar fac ceva pentru semenii lor.

Dictionnaire de la mort des grands hommes nu e o carte de citit din scoarta in scoarta. Ofera mai degraba placerea lecturii accidentale care, la randul ei, indeamna la un exercitiu mental pe cat de greu, pe atat de util: contemplarea provocarii supreme.

 

Merge mintea la Baiatu’

Mica la stat, dar mare la sfat. Cam asa ar suna chintesenta impresiei mele despre cartea de literatura contemporana a lui Dinis Machado, intitulata Ce spune Molero.

Avem dupa cum urmeaza: doi functionari vag conturati, Austin si Mister DeLuxe, care dezbat raportul unui anume Molero despre viata si activitatea unei figuri enigmatice pe nume Baiatul.

Curat Citizen Kane, daca ma intrebati pe mine, mai ales ca marturiile si datele adunate de anchetatorul Molero sunt departe de a fi niste date seci. Dincolo de faptul ca la un moment dat nu mai stii cat e vorba despre opera, cat despre om, mai suntem si mitraliati cu un iures de personaje si pagini evocatoare, de consideratii filosofice despre te miri ce si enumerari generoase, incat, pastrand limitele comparatiei, am simtit ca autorul a vrut sa incerce romanul total, precum Augusto Roa Bastos in Eu, supremul.

Si nu-i putin lucru ca mi-a starnit o astfel de paralela, pentru ca paraguayanul nu face rabat la lungimea actului literar, pe cand portughezul isi impune o austeritate pe care o respecta fara efort.

Ca ansamblu, cartea conduce la o concluzie mai degraba trista: viata este o experienta personala inscrutabila, orice tentativa de a o privi din afara e condamnata la superficialitate, ba chiar la distorsiune.

Una dintre atractiile acestei editii a Ce spune Molero este faptul ca acele pasaje cenzurate in perioada comunista sunt marcate prin paranteze drepte. Ni se arunca astfel interesanta provocare de a observa ce ii deranja pe responsabilii cu forfecarea pe vremea lui Nea Nicu’, iar ce am constatat nu e neaparat negativ.

Cu exceptia eliminarii mentiunii directa a Romaniei, inlocuita cu relativ onesta expresie „undeva in Balcani”, restul pasajelor suprimate vizau detalii sexuale un pic deviante si uneori scabroase. Ce-i drept, orice atingere adusa textului este o intinare a dreptului autorului de a se exprima cum crede de cuviinta, insa chiar e condamnabil ca autoritatile voiau sa ii fereasca pe cetateni de un fel de pornografie, in conditiile in care supraexpunerea din prezent este infierata de cohorte intregi de psihologi?

Pana va hotarati asupra unui raspuns, dati-mi voie sa vi-l recomand pe acest Ce spune Molero. Nu va lasati inselati de statura sa pipernicita, e mai generos decat va imaginati.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o roman mic la stat, dar mare la sfat.

Succes cu orice pret

Asa cum am considerat ca un mod frumos de a-l sarbatori pe Neagu Djuvara la implinirea a 100 de ani a fost sa ii citesc o carte, tot asa am gasit ca este nimerit sa celebrez centenarul lui Kirk Douglas povestind despre unul dintre primele sale mari filme, Champion.

E bataie acerba (cum altfel?) pentru un loc in galeria celor mai ilustre pelicule cu box: Million Dollar Baby, Raging Bull, The Fighter, chiar si Rocky, iar lista poate continua, insa Champion reuseste cumva sa dea din coate si sa-si faca loc printre fruntasi.

Ingredientele succesului sunt multiple. Unul ar fi dinamismul scenelor din ring, care, desi sunt rudimentare in comparatie cu ale mai ilustrelor urmase, au o brutalitate naturala si eficienta in a transmite exact ce este boxul: o reminiscenta a animalitatii omului.

Scenariul este suprinzator de ambivalent – isi propune sa infatiseaze visul american, al omului de jos care, prin forte proprii, isi cladeste drum catre varf, dar nu ocoleste nici scaderile umane care insotesc traseul spre marire: promisiuni uitate, oportunitati inhatate fara scrupule sau debarasari de persoane-balast. Perioada in care este facut filmul (1949) impune, insa, si o tenta moralizatoare, manifestata prin existenta unor personaje apasat nobile (precum Arthur Kennedy in rolul fratelui), neabatute de pe cararea dificila a virtutii.

Evident, nu aceste personaje constituie principala atractie din Champion, in ciuda unor interpretari meritorii, ci protagonistul, cu luminile si umbrele sale. Kirk Douglas s-a mai transpus in cinici care nu se impiedica de principii pentru a-si atinge scopurile, insa parca niciodata, nici macar in The Bad and the Beautiful, nu o facut-o cu o mai mare finete ca aici.

Sunt momente cand il intelegi si il aprobi, dar si altele in care simti repulsie fata de deciziile pe care le ia. Pe langa aceasta complexitate, impresioneaza si angajamentul fizic de mare intensitate, asemanator cu al lui Leonardo DiCaprio in The Revenant – scenele in care se antreneaza sunt alerte si par foarte moderne, in comparatie cu restul filmului, realizat in stil static, specific perioadei.

In cei o suta de ani de viata si cateva zeci de cariera prolifica, Kirk Douglas a proiectat nenumarate imagini memorabile ale persoanei sale, insa, daca este sa aleg una singura, cu certitudine ar fi cea a boxerului cu fata tumefiata, dar emanand o energie furibunda, care fascineaza si infricoseaza deopotriva.

 

 

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Cu greu ma pot gandi la argumente impotriva cititului, insa foarte usor in favoarea lui:

Aristotle and an Aardvark Go to Washington – dintre toate tentativele duetului Thomas Cathcart & Daniel Klein de a reda in stil haios domenii serioase si abstracte (au mai incercat cu filosofia si cu aspectele transcedentale), aceasta mi se pare cea mai reusita. Mai precis, cei doi apeleaza la terminologia retoricii clasice pentru a scoate diseca declaratii politice inepte sau de rea-credinta. Chiar daca bascalia lor educativa vizeaza preponderent demagogia si stupiditatea de peste Oceanul Atlantic, mecanismele de identificare a discursurilor falacioase sunt universal valabile.

Drive – produs exponential al stiintei americane de a face marketing, aceasta carte are subtitlul The Surprising Truth About What Motivates Us, dar, dupa ce m-am scuturat de aceasta afirmatie bombastica, am putut sa apreciez coerenta expunerii lui Daniel H. Pink. Ideile avansate se compun intr-un esafodaj decent conturat si, desi unele dintre ele mi s-au parut discutabile, am gasit pasaje despre anumite experimente psihologice ingenioase, ale caror concluzii (cum ar fi despre traseul asimptotic catre maiestrie) pot sa-mi nuanteze gandirea despre acest subiect.

The Happiness Hypothesis – in ciuda suprasaturarii pietei si spatiului virtual cu lectii de intelepciune inspirata de antici, aceasta carte a lui Jonathan Haidt s-a remarcat rapid printr-o viziune bine structurata si cu idei indraznete, care contrazic o buna parte a literaturii motivationale. De exemplu, nu respinge din start consumul de antidepresive, ci il recomanda pentru aceia pe care nu i-a ajutat „loteria corticala”. Aceasta expresia este una din multele metafore reusite pe care autorul nu se sfieste sa le foloseasca pentru a-si ilustra decalogul componentelor unei existente implinite. Daca ar fi sa-i imit stilul de expunere, as spune ca Haidt nu e un condeier, ci un arhiect iscusit, care ne ofera, la final, planul detaliat al constructiei celei mai importante pe care o avem de gestionat: propria viata.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

 

 

Lectii de la cei mici pentru cei mari

Daca n-as fi fost in vizita la Magicamp, documentarul poetic Pries Parskrendant i zeme (Inainte de a zbura inapoi pe pamant) mi s-ar fi parut neverosimil si chiar insuportabil.

Dar am fost acolo, in locul in care adultii par infantili pe langa copiii care sufera de boli oribile si care dobandesc o intelepciune si o vointa de a trai pe care as vrea s-o vad mai des printre cei foarte numerosi care se vaita ca viata e grea.

Astfel ca filmul lituanianului Arunas Matelis a insemnat o revizitare a acestei lectii, redata cu toata mijlocele audio-vizualului, la caror realizare au contribuit insisi copiii suferinzi, dar zburdalnici, carora li s-a dat cateodata o camera si libertatea de a filma si vorbi ce doresc.

Ansamblul de imagini prelungi cu spatii de spital, de interviuri in prim-plan cu micutii, dar si cu maturii care ii insotesc, precum si de stop-cadre care ar sta loc de cinste in orice galerie de arta mi-a umplut o ora din viata fara sa-mi dau seama cum a trecut timpul. De fapt, nu a trecut, ci s-a estompat, pentru ca lirismul dureros din Pries Parskrendant i zeme e atemporal.

Este despre lupte castigate sau pierdute, despre suferinta si speranta si despre curajul in fata mortii.

O ora de educatie pe care cei mici ne-o daruiesc noua, cei zisi mari.

Si haina l-a facut pe om

Daca ar fi dupa mine, as avea o garderoba minimala si functionala. Am avut insa noroc cu doua figuri feminine importante care mi-au nuantat si imbogatit arsenalul vestimentar, plus cativa prieteni cu mai mult stil, care au contribuit ocazional la acesta.

Chiar si in conditiile unui astfel de interes scazut pentru toale, tot am fost fascinat de Moda. O istorie completa, volum monumental coordonat de Marnie Fogg.

Ce m-a impresionat la aceasta carte de moda e cat de consistent intruneste conditiile de lucrare de istorie. Povestea hainelor incepe din antichitate si continua pe firul unei cronologii impecabile, ce nu omite nicio perioada sau arie geografica esentiala pentru omenire, pana in contemporaneitate.

Fiecare capitol beneficiaza de o expunere generala, interesanta din punct de vedere al conexiunii dintre evenimentele politice sau transformarile culturale si evolutiile vestimentare din epoca si continua cu studii de caz asupra unor diverse creatii, explicate in detaliu. Cu acest prilej, umanistul din mine, care considera ca poseda un vocabular peste medie, a constatat ca lumea modei are un repertoriu lingvistic mult mai bogat decat si-ar fi imaginat vreodata.

Imaginile sunt esentiale pentru o astfel de istorie a straielor omenesti, iar Moda. O istorie completa exceleaza din acest punct de vedere. Pe o canapea comoda, cu un ceai aromat si o muzica ambientala adecvata, parcurgerea pur vizuala a acestei carti devine o aventura la fel de pasionanta precum exceptionala serie a lui Sir Kenneth Clark, Civilisation.

O concluzie pur personala asupra evolutiei modei este ca apogeul este atins in perioada cuprinsa intre sfarsitul Primului Razboi Mondial si anii 1960, cand creatorii par sa inceapa a o lua razna. Din acel moment, realizarile stilate sunt mai degraba disparate, precum minunatul rosu Valentino.

Dar, asa cum spuneam la inceput, sunt un profan, astfel ca nu e cazul sa ma luati prea in serios si va invit sa va formati propriile pareri.

Si sa furati niste idei de toalete pentru Revelion.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o istorie a modului cum haina l-a facut pe om.

 

 

Au mai dres busuiocul

A trecut un an si aversiunea fata de Star Wars: The Force Awakens nu mi s-a diminuat cu nimic.

Astfel ca Rogue One: A Star Wars Story a venit cu avantajul a priori ca macar nu stiam ce o sa se intample pe parcursul sau, desi deznodamantul mi-era cunoscut si au lipsit elemente clasice, precum introducerea de basm.

Filmul se impune, insa, rapid prin consistenta realizarii: peisajele, spatiale sau planetare, sunt grandioase si redate cu grija pentru detaliu, beneficiind de iscusite ocheade aruncate unora locuri reale (Iordania, Dubai sau jungla civilizatiei mayase), muzica uzeaza de crescendo-uri inspirate cand o cere actiunea, iar costumele si decorurile sunt realizate asa cum se cuvine.

Treptat au inceput sa apara si personajele, schematice la prima vedere, insa care tind sa fie mai mult decat simple prezente pe ecran. Poate ca aceasta aspiratie catre complexitate esueaza, dar o face intr-un mod frumos, iar cei care au populat si animat aceasta poveste pot veni in fata spectatorilor pentru niste aplauze, daca nu frenetice, atunci meritate.

Si, tot referitor la distributie, marturisesc ca rar mi-a fost dat sa vad conceptul de „corectitudine politica” bifat cu mai multa iscusinta. Avem actori de culoare (Forest Withaker, care domina cele cateva minute care ii sunt rezervate cu o superba intruchipare a paranoicului), de origine asiatica (Donnie Yen si Weng Jian, amuzant duo format dintr-un credincios si un sceptic), hispanica (Diego Luna, care reuseste sa para apasat de ororile pe care le-a patit sau pe care le-a comis), araba (Riz Ahmed, haiosul interpret din Four Lions), scandinava (Mads Mikkelsen, aratosul cu figura aparte, prea putin intrebuintat actoriceste aici) si pot sa jur ca unul dintre soldati care participa la batalia finala da rapoarte cu un apasat accent irlandez.

Pe langa toti acestia, o avem pe englezoaica Felicity Jones in rolul protagonistei, fara vreun merit deosebit in afara de acela ca isi arcuieste spatele intr-un mod care ii pune admirabil in valoare pieptul.

Eforturile de a innoda firul narativ cu trilogia initiala, adaugand cateva personaje binecunoscute, recreate prin intermediul efectelor speciale, mi s-au parut indraznete, inedite si un pic sinistre. Leia n-are decat cateva secunde de prezenta scenica si e si partial ascunsa de voal, ca doar Carrie Fisher e inca in viata*, insa resuscitarea digitala a raposatului Peter Cushing in rolul guvernatorului Tarkin m-a izbit prin ambitie si, de ce sa nu recunosc, m-a infricosat putin. Tehnologia nu a ajuns inca sa ofere un substitut perfect la fiinta umana, dar stim ca evolueaza inexorabil si ma intreb: In viitor, ce va mai fi celula vie si ce va fi pixel?

Ni se face si favorul de a-l vedea pe Darth Vader, si nu oricum, ci insotit de acea voce cavernos-demiurgica a lui James Earl Jones. Vizual au fost si niste stangacii: daca, la inceput, ni se induce o stare de incantatoare anticipatie printr-o imagine fugitiva cu o silueta diforma, conectata la aparate si inconjurata de slujitori smeriti, cand acest colosal print al intunericului apare asa cum a fost imortalizat in mitologia contemporana, are un mers leganat, de fotomodel.

Heeeiii! Ce s-a intamplat cu deplasarea robotizata, atat de adecvata acestui semizeu infernal?

Un pacat pe care filmul il ispaseste in scena de final, ce il are in prim plan. Mai mult decat toate epopeicele lupte spatiale, masivele incrucisari de lasere si ametitoarele sarituri in hau de pana atunci, excelent orchestrate de altfel, aceste cateva minute alerte si brutale ne aduc aminte ca suntem in acel minunat vis intitulat STAR WARS.

*intamplarea tragica a facut ca aceasta actrita sa se stinga la scurt timp dupa redactarea acestui articol.

 

 

Inca o sansa pentru Herta Muller

Nu-mi place Herta Muller.

Nu ma iau de modul cum arata, ca sa nu-mi pun spatiul virtual in cap.

Am un ce impotriva modului cum scrie, fapt pe care l-am dezbatut la ceva timp dupa ce a luat premiul Nobel pentru literatura, cand mi-a picat in mana una dintre cartile ei.

Si pentru ca nu-mi place, nici n-am mai cautat sa ma intalnesc cu ea in calitate de cititor.

Insa, pe datele de 17, 18, 20 si 21 decembrie, la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova, regizorul Alexandru Istudor si actorii Romanita Ionescu, Adrian Andone, Marian Politic, Gabriela Baciu, Stefan Cepoi, Corina Druc, Vlad Udrescu si Raluca Paun incearca sa ma reconcilieze cu Herta Muller prin intermediul spectacolului intituat Cealalta tara.

Piesa se bazeaza pe trei romane ale ei (Calatorie intr-un picior, Omul este un fazan pe lume si Inca de pe atunci vulpea era vanatorul) si urmareste istoria personajului Irina si a familiei acesteia in Romania anului 1989, precum si incercarile lor de a parasi tara cu destinatia Germania.

Da, stiu, subiectul este grav si tragic, insa scriitura nemtoaicei, pe care romanii s-au grabit sa o revendice, de parca ar fi meritul lor ca au prigonit-o si au trimis-o spre Nobel, n-a rezonat cu fiinta mea.

Dar am mai imbatranit si am devenit mai tolerant, asa ca nu ascund ca sunt curios cum o s-o receptez acum.