Profeti defecti

Profeti care sa tune si sa fulgere de pe un deal si sa mute inimi si maini nu se mai gasesc asa usor, insa eu cred ca ii putem dibui deghizati in scriitori.

Citeam mai deunazi, de pilda, On the Road de Jack Kerouac si, fascinat de spiritul de libertate desantata emanat de acest roman, imi imaginam cum generatii intregi de americani si nu numai si-au lasat balta slujbe si familii pentru a emula peripetiile naratorului si amicilor sai.

Dat fiind marea influenta pe care scriitorii, sau mai precis, operele lor, o au asupra oamenilor, exista tendinta (incurajata si de profesorii sau criticii scortosi) de a-i idealiza, de a le conferi calitati umane peste medie si de a le scuza scaderile.

Nimic mai gresit!

Viata secreta a marilor scriitori de Robert Schnakenberg e exact antidotul pentru o asemenea inclinatie catre idolatrie. Iconoclast si plin de haz, autorul scormoneste in biografiile marilor nume ale literaturii dupa cele mai nasoale si neplacute detalii, organizate intr-un mod aerisit, usor de lecturat, exact ca o revista de scandal din sfere intelectuale superioare

L-ati citit cu nesat pe Balzac? Aflati ca baga in el ca un porc.

Asteptati, ca si mine, urmatoare editie a Festivalului Shakespeare? Aflati ca Marele Will era un afemeiat care pratica intens evaziunea fiscala, dar nu se sfia sa se dedea la camatarie.

V-ati delectat neuronii cu deductiile lui Sherlock Holmes? Aflati ca Arthur Conan Doyle avea niste credinte oculte care i-ar fi facut pana si pe adeptii Oliviei Steer sa para niste oameni de stiinta.

Daca v-am starnit apetitul pentru picanterii din lumea literelor, atunci renuntati la Click sau Libertatea o saptamana, doua si cumparati Viata secreta a marilor scriitori.

Nu numai ca o sa va placa nepermis de mult, ba chiar s-ar putea sa va vina chef sa cititi si cateva dintre operele scrise de cei dezgoliti in paginile ei.

Iar asta ar fi cel mai mare castig.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris ca mi-au aratat ca si scriitorilor li se aplica proverbul „Sa faci ce zice popa, nu ce face popa”.

Greu e pretul sfinteniei

Pentru cei ce cred, nicio explicatie nu este necesara. Pentru cei ce nu cred, nicio explicatie nu este posibila.

Motto-ul unui film realizat acum 70 de ani este de o frapanta actualitate, insa aceasta nu este singura sa calitate.

The Song of Bernadette este produsul unui Hollywood al anilor ’40, acea perioada fertila a cinematografiei americane in care idealismul, optimismul, realismul si divertismentul reuseau cumva sa conlucreze.

Pelicula regizata de Henry King poate inspira neincredere sau deriziune din oficiu, deoarece este povestea Bernadettei Soubirous, o tanara fara prea multa scoala, care a sustinut ca o doamna angelica i s-a aratat in locul ce a devenit in timp faimosul loc de pelerinaj de la Lourdes.

Ce impresioneaza ca ansamblu este abilitatea realizatorilor de a balansa naratiunea religioasa si pur umana cu tabloul mai amplu al transformarii comunitatii si al jocurilor de interese si convingeri care il compun. Li se acorda voci si credinciosilor, si scepticilor, si oportunistilor, iar protagonista are potential sa isi pastreze simpatia si compasiunea privitoritor, indiferent ca acestia sunt dintre aceia care stau cu orele ca sa ajunga la mormantul lui Arsenie Boca, sau dintre aceia care ii ironizeaza acid pe cei dinainte.

Cunoscand perioada din care provine, una in care filmele erau preponderent rodul unei munci de studio, The Song of Bernadette se desfasoara surprinzator de mult in aer liber, iar preocuparea pentru detaliu in privinta decorurilor sau a costumelor ii confera un caracter de documentar romantat, desi grija pentru spectatorii americani carora le era destinata in principal povestea a generat o mostra de umor involuntar: titlurile ziarelor care transpun evolutia fetei cu viziuni sunt intr-o engleza apasata, dar restul sunt in franceza.

Prestatiile actorilor iau partea leului din masivul bagaj de laude pe care le atrage acest film. In rolul principal, Jennifer Jones are un rol de Oscar veritabil; candoarea, simplitatea, fragilitatea si hotararea pe care le arata in fata fortelor superioare care incearca sa ii influenteze conduita sunt nuantate de un strat permanent de tristete si de pulsiuni omenesti care o pun in conflict cu misiunea spirituala ce i-a fost incredintata, poate fara voia ei. Toate acestea beneficiaza si de acel angajament corporal (mai pregnant in partea de final, cand suferinta corpului fizica se inteteste), care a devenit o reteta intens utilizata de catre aceia care ravnesc la premiile Academiei).

Este inconjurata de personaje mai schematice, dar jucate fara cusur de o pleiada de actori inzestrati: Charles Bickford este un paroh aspru, dar patrunzator, Lee J. Cobb este un doctor care pretuieste stiinta, dar nu exclude miracolul, Audrey Mather este un primar venal, dar simpatic, pe care il vad rupt din realitatile cotidiene romanesti, Anne Revere este o mama exigenta, dar iubitoare, iar Vincent Price isi utilizeaza figura aparte si vocea inimitabila pentru a construi un superb nihilist.

Insa personajul care se distinge dintre toti acestia este cel al calugaritei interpretate de o mare doamna a artei dramatice (a avut o cariera de 70 de ani in teatru si cinematografie) – Gladys Cooper. Adversitatea implacabila si intunecata pe care i-o arata protagonistei pe aproape toata durata peliculei nu contribuie doar la sporirea luminii pe care o degaja Jennifer Jones, ci si la un moment de cutremuratoare descarcare emotionala.

Atei sau habotnici, cinefili sau cinefagi, nu cred ca este cineva care sa ramana de piatra la The Song of Bernadette.

 

Non-fictiuni pe care le-am citit (25)

Sa mai adaugam alte trei carti de non-fictiune la lista celor citite si trecute prin filtrul gandirii:

Information: A Very Short Introduction – potrivit multor voci si minti luminate, traim in era informatiei (cunoscuta si ca „big data”), iar Luciano Floridi isi propune sa mearga la esenta acestui concept. Ce este informatia si cum functioneaza ea? Autorul construieste un model teoretic pe care l-as caracteriza drept decent de coerent si il aplica la diverse domenii, precum tehnologia, economia sau biologia. Prezentarile astfel rezultate merg destul de departe in abstract si necesita concentrare pentru a le patrunde, macar superficial, sensul, iar eu marturisesc ca nu l-am dozat constant acest efort pe tot parcursul lecturii. Merita, insa, pentru acele momente cand Floridi iese din intelectualismul sec si da exemple sau elaboreaza analogii care te lovesc in moalele capului prin inteligenta lor. Preferata mea este cea prin care preconizeaza ca omenirea se va intoarce la panteismul religios originar, dar sub o forma noua: toate obiectele si mecanismele inteligente (vezi Siri si suratele ei) care ne inconjoara ne vor vorbi si ne vor ghida orice actiune. The Return to Innocence, cum canta Enigma? Sau cosmarul suprem? Timpul ne-o va spune.

Geography – se spune ca „istoria este geografie in miscare”, insa cartea scrisa de Danny Dorling si Carl Lee poate fi descrisa exact invers, ca o istorie a modului cum aceasta stiinta a influentat, dar si reflectat modul de actiona si gandi al oamenilor, precum si pledorie in favoarea profesiei de geograf in lumea contemporana. Lucrarea nu are vreo coloana vertebrala prea clara, dar lectura este agreabila si ofera destule informatii inedite, incat interesul sa ramana treaz pana la incheiere. Ocazional, tonul autorilor devine usor sumbru, in special cand se refera la spectrul incalzirii globale si al suprapopularii, insa expunerea mediatica intensa a acestor subiecte in ultima vreme a mai atenuat din impactul profetiilor lor. Ramane, totusi, un adevar faptul ca specialistii in diverse laturi ale acestui domeniu vast pe care il numim geografie sunt aceia care vor lupta sa tina excesele omenirii in loc si sa pastreze aceasta minunata planeta in viata.

How Emotions Are Made – o carte care si-a propus sa zdruncine mult din ce credeam ca am invatat despre mecanismul emotiilor, ceea ce este un lucru bun, pentru ca, daca am asimilat ceva din ce sustine Lisa Feldman Barrett, este ca nicio teorie nu trebuie luata ca un pe fapt imuabil. Ipoteza pe care o sustine este ca starile afective nu sunt predefinite, nu exista din oficiu in creierul nostru, ci sunt create de un ansamblu de circuite si procese cerebrale, dar si fiziologice. Si mai socant pentru ce vrem sa cred despre mintile noastre este ca emotiile nu sunt universale, asa cum sustin grei din domeniu, precum Paul Ekman, ci invatate, iar autoarea da exemple din diverse culturi, exploatand o tendinta recenta, aceea a explorarii unor expresii din diverse limbi ale mapamondului, greu de tradus si de echivalat. Consecinta ideilor pe care le propune este drastica: orice om are o doza mare de responsabilitate pentru propria conduita si nu mai poate da vina doar pe genetica, daca e idiot, pardon, daca se comporta ca un idiot. Iar un alt aspect practic pe care l-am deprins din aceasta ampla pledoarie este ca e bine sa ne diversificam vocabularul, atat referitor la propriile emotii, cat si in ceea le priveste pe ale altora, inclusiv ale copiilor. Mai multe cuvinte genereaza o sanatate mintala mai buna.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

Non-fictiuni pe care le-am citit (20)

Non-fictiuni pe care le-am citit (21)

Non-fictiuni pe care le-am citit (22)

Non-fictiuni pe care le-am citit (23)

Non-fictiuni pe care le-am citit (24)

Mare nostrum

„Mare nostrum” era expresia utilizata in timpul apogeului Imperiului Roman, prin care se afirma, nu fara mandrie, ca Marea Mediterana era inconjurata de provincii ale acestuia. Insa eu folosesc expresia in sens mai larg, pentru ca marea este, daca nu leaganul civilizatiei, atunci provocarea ce a impins limitele omenirii mai mult decat orice altceva.

Iar daca afirmatia mea vi se pare hazardata, cartea lui Lincoln Paine, Marea si civilizatia (pe care am primit-o prin bunavointa celor de la libmag.ro), e un compendiu de argumente pe care epitetul „exhaustiv” nu-l caracterizeaza suficient.

Autorul comaseaza in aceasta lucrare atat de multa informatie, incat cred ca si un student medicinist care se pregateste de rezidentiat ar fi un pic coplesit. Nu exista farama de poveste a istoriei navigatiei si urmarilor sale care sa-i fie straina lui Lincoln Paine.

Ca urmare, lectura unei asemenea carti necesita un efort de planificare prealabil. De pilda, eu, unul, pomenindu-ma in fata acestui monument de eruditie precum un calator rebegit la poalele Muntilor Himalaya, m-am hotarat sa citesc cate un capitol, ales in functie de interesul pe care mi-l starneste vreun factor exterior.

Asa s-a intamplat ca am azut acea superba versiune a Great Expectations regizata de Sir David Lean, si m-am pomenit gandindu-ma la avantul vaselor cu aburi. Inutil sa mai spun ca bucata din Marea si Civilizatia dedicata acestei tehnologii si impactului pe care l-a avut mi-a satisfacut cu varf si indesat orice nelamurire as fi avut.

O alta experienta pe care v-o recomand si cu care inchei aceasta prezentare este sa alternati lectura unor pasaje din cartea lui Lincoln Paine cu priviri contemplative asupra operei unui alt indragostit de valurile marii: Ivan Aivazovski (picturile sunt luate de pe www.wikipedia.org):

Vasul „Cei doisprezece apostoli”

 

Tarm de mare noaptea. Langa far

 

Curcubeul

11plus1 a fost de 10+

Saptamana aceasta a avut loc ultimul act al proiectului 11plus1 independent/ contemporan, un proiect al celor de la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova, pe care l-as vrea reeditat (dar cu spectacole noi, ca sunt lacom de senzatii inedite) in stagiunea urmatoare. Si cum placerea consta in ce traiesti, dar si in ce iti amintesti, m-am gandit sa fac o anamneza a tuturor pieselor si reprezentatiilor din cadrul acestei initiative:

Me, Myself and I

Me, Myself and I – spectacolul de dans care mi-a deschis apetitul pentru cele de acest gen si care mi-a oferit imaginea unui pustan atarnat de niste draperii in moduri care sfidau gravitatia, dar care simulau un zbor icarian de mai mare frumusetea.

The Great Scheme of Things – aici atitudinea mi-a luat-o pe cai ambivalente: pe de o parte, am fost sufocat de stridentele si repetitiile acestui spectacol, iar un moment care a depasit pragul critic de ridicol mi-a prilejuit un ras spasmodic, insa detasarea ulterioara m-a ajutat sa gasesc noima in aceasta hiperbola a tarelor societatii moderne.

Layer(s) – voi fi sincer, spectacolele de dans au fost tot timpul cu o treapta de interes sub cele de teatru in ceea ce ma priveste; nu insa si aceasta, care are o idee de o simplitate sublima, dar pusa in scena in mod atat de eficace, incat aproape ignori faptul ca interpreta se dezbraca la nudul gol, cum spunea bunicul. Am spus aproape, iar daca tu, Costache, citesti aceste randuri, simt nevoia sa iti reamintesc ca ai pierdut. Enorm.

Layer(s)

Doua femei contemporane – doua atlete desavarsite, intruchipand laturi ale feminitatii lumii moderne; paradoxal, cele mai atractive momente nu au fost acelea in care protagonistele s-au contorsionat in moduri care imi provoaca rupturi musculare mentale, rememorandu-le, ci acelea in care au declamat platitudini deliberat alese.

Lasa-ma sa… Om – pe acesta l-am ratat, insa au niste prieteni binevoitori care imi tot spun ca am fost fraier ca n-am facut un efort. Nu, nu Costache, altcineva.

When Darkness Becomes Light – imaginati-va siluetele pictate de Michelangelo pe pe tavanul Capelei Sixtine, in miscare si intr-un clar obscur a la Caravaggio; parca niciodata nu m-am simtit eu, mascul heterosexual, mai fascinat de frumusetea coapselor unei femei, iar acum inteleg de ce Bracusi a ales sa se aplece asupra acestei parti a corpului unei urmase a Evei.

MaRo

MaRo – unguri si romani in diverse situatii, toate stupide; in rest nu va spun decat ca m-am prapadit de ras, m-am stricat de ras, m-am tavalit pe jos de ras, m-am schimonosit de ras s.a.m.d.

Refractie. O perspectiva asupra autismului – potpuriu de momente care sugereaza sau descriu viata prin filtrul unei persoane cu autism; induiosatoar si inaltatoar pe alocuri, spectacolul a fost completat de discutia complexa si inteligenta de dupa incheiere.

Habemus Bebe – un mozaic de trairi si ipostaze ale maternitatii, confirmate de cunoscutii din sala care au copii; cea mai haioasa amintire ramane melodia hip-hop despre alaptat, asezonata cu hahaitul lui Traian Basescu.

Habemus Bebe

O femeie – nu l-am vazut si regret, asa ca merg repede mai departe.

Pe jumatate cantec – o piesa scurta si amara despre ce inseamna sa te lasi prins in capcana de a nu iti urma chemarea.

Omul-perna – nu se putea gasi un final mai bun pentru acest proiect decat aceasta exceptionala piesa scrisa de Martin McDonagh, acelasi care ne-a oferit la fel de exceptionalul Three Billboards Outside Ebbing, Missouri; pentru ca am avut ocazia sa vad spectacolul mai demult, mi-am cedat locul de bunavoie, avand grija sa trimit la el o cohorta de prieteni. A doua zi, toti erau socati si incantati deopotriva.

Omul-perna

11plus1 independent/ contemporan, editia a doua, te astept cu bratele, ochii, mintea si urechile deschise!

Au mai muls vaca un pic

Inainte de a ma avanta in a-mi prezenta parerile despre Solo: A Star Wars Story e nevoie sa enunt o distinctie pe care o fac intre doua categorii de fani ai acestui univers.

Pe de o parte ii avem pe dreptcredinciosii Star Wars, pe fanii pravoslavnici, aceia care nu mai inceteaza sa deplanga calea gresita pe care a apucat-o aceasta saga si care vor ei stiu ce.

Pe de alta parte, ii avem pe aceia care cunosc bine personajele si actiunea din toate filmele, dar care n-au vreo viziune anume in minte si vor doar sa fie aruncati intr-o poveste cu aratari dubioase si hazlii, cu nave rapide, hyperspace, sabii laser si blaster-e cat cuprinde.

Eu, unul, apartin acestui din urma grup si, ca urmare, n-am avut nicio obiectie la existenta acestui nou film, menit, fara indoiala, sa mai stoarca niste bani de pe urma unui basm care a prins radacini in mentalul colectiv al lumii intregi.

Cata vreme mi se livreaza ceva acceptabil, pot fi ingaduitor cu mercantilismul, oricat de desantat ar fi.

Exact asta este Solo: A Star Wars Story: o experienta acceptabila, chiar agreabila, care a reusit o mica performanta – sa ma faca sa uit ca nu am telefonul la mine (am lansat un program de detoxifiere psihica, iar asta e un aspect important al lui) si sa constat ca timp de doua ore n-am manifestat reflexul de a duce mana la buzunar.

Naratiunea care mi-a halit astfel timpul poate fi rezumata cu urmatoarea analogie: daca intregul confluct galactic din Star Wars este razboiul din fosta Iugoslavie, atunci actiunea din Solo consta in peripetiile unor traficanti, care vor sa fure niste benzina si o sa treaca peste Dunare.

Aceste zbateri meschine sunt puse in scena cu decenta iscusinta de un veteran intr-ale regiei, on Howard, ale carui abilitati se vad mai cu seama in scenele dinamice, dintre care aceea cu trenul suspendat are o intensitate remarcabila. Interactiunile verbale si, mai rau, sentimentale, sunt ca o pedeapsa pe care spectatorul e nevoit sa o indure, ca sa isi castige dreptul la o noua doza de adrenalina.

S-au otarat multi in privinta alegerii interpretului din rolul principal, Alden Ehrenreich; da, Harrison Ford este unic si inegalabil in rolul lui Han Solo, insa protagonistul de aici beneficiaza de o configuratie faciala interesanta – capacitatea de a sta incruntat si de a zambi in acelasi timp. O combinatie care serveste incarcaturii pseudo-emotionale a multor momente din film si care mi-a adus aminte de acest exceptional actor care este Michael Shannon.

Nu e de lepadat nici versiunea mai tanara a lui Lando Calrissian (jucata in trilogie cea veche de fermecatorul Billy Dee Williams), intruchipat aici cu un sarm bine evocat de Donald Glover, iar veteranii Woody Harrelson si Paul Bettany fac ce stiu ei mai bine, cu un plus pentru aerul de escroc versat al lui Harrelson si un minus pentru chipul exagerat de brazdat a lui Bettany.

Si chiar daca nu sunteti de acord cu mine si considerati ca Solo: A Star Wars Story este cel mai prost film care a fost generat vreodata de acest univers fictiv (dar aduceti-va, va rog, aminte de uluitoarea nesimtire din The Force Awakens), ceva tot le-a iesit.

Androidul din acest film (pe numele sau L3-37) este la fel de amuzant si sarcastic ca oricare din serie, inclusiv legendarul duo C-3PO si R2-D2, propunand o personalitate si niste teluri robotesti pe care nu exclus sa le vedem in viitorul nu foarte indepartat.

Daca stiti ca, macar o data in viata, ati pierdut timpul de pomana, atunci aveti dezlegare sa petreceti si vreo doua ore la Solo: A Star Wars Story.

Cuceriri SF (13)

Alte patru romane SF isi asteapta de ceva ocazia sa se arate in fata voastra prin prisma intelegerii mele:

Way Station – fara a fi impresionanta in sens absolut, cartea lui Clifford Simak se remarca prin scriitura care trece fara dificultate de la pagini de science-fiction pursange la descrieri reusite sau profunde meditatii asupra conditiei umane. Altminteri povestea soldatului din Razboiul Civil American, care este contactat de extraterestri si devine administratorul unei halte intergalactice, nu activeaza prea mult adrenalina si deschide cateva fire narative pe care le solutioneaza lapidar sau deloc. Interesant este si cum se poate extrage perceptia contemporana autorului asupra Razboiului Rece (cartea este aparuta in 1963) si a unui potential razboi nuclear si de a o compara cu creatii pe aceeasi tema (cum ar fi A Canticle for Leibowitz).

The Stainless Steel Rat – versiunea literara a unei povesti care pare plasmuita pentru marele ecran, avandu-l ca personaj central pe un escroc cu nume simpatic – James Bolivar diGriz – si maniere asemenea, care se vede nevoit sa colaboreze cu autoritatile si sa isi infrunte inteligenta cu una cel putin egala, dar mai lipsita de scrupule, a unei adversare de sex opus. Nu stiu daca e o intamplare ca numele acesteia este Angelina, dar duelul celor doi mi-aduce aminte de Mr. and Mrs. Smith; analogia cu lumea cinematografiei este inevitabila, deoarece actiunea are acea naivitate ingenioasa si fermecatoare a anilor ’60, foarte reconfortanta si agreabila, daca manifesti un pic de ingaduinta fata de modul cum autorul Harry Harrison imagineaza tehnologii si situatii fix pentru a-i sluji narativ. Persoana I ca mod a-l urmari pe protagonist a fost o alegere excelenta pentru fluiditatea lecturii.

Altered Carbon – daca romanul anterior era tributar filmelor anilor ’60, acesta mi-a reamintit pregnant de cele ale anilor ’90. Protagonistul are cam acelasi profil cu predecesorul, insa beneficiaza de o doza mai mare de cinism, fiind angajat de un bogatas, ca sa investigheze asasinarea acestuia din urma. Elementul cheie in universul imaginat de Richard K. Morgan este faptul ca oamenii nu mai pot muri in mod definitiv, deoarece constiintele lor sunt stocate intr-un disc amplasat undeva in zona cervicala (care, in prezent, nu ne ofera decat spondiloza) si pot fi transferate dintr-un corp intr-altul. Autorul exploateaza intens aceasta premisa, iar naratiunea astfel rezultata este intortocheata si beneficiaza de doze consistente de violenta, sex, locuri comune si umor. Ca si mai sus, naratiunea la persoana I a contribuit la adancimea la care m-am cufundat in lectura.

The Three-Body Problem – dupa cum poate ati observat, intotdeauna ultimul roman dintre cele patru pe care le prezint este cel care mi-a starnit cel mai aprig interesul, mi-a trezit cele mai vii emotii sau mi-a gadilat cel mai placut inteligenta. Acesta intruneste conditiile de mai sus, dar ofera si cateva argumente speciale. In primul rand, faptul ca un autor chinez – Cixin Liu – a elaborat o poveste de o asemenea complexitate ideatica si consistenta stiintifica este extraordinar, la fel de imbucurator fiind si entuziasmul cu care a fost primita pe toate meridianele lumii. In al doilea rand, am sesizat o  preocupare de a exorciza trecutul zbuciumat si plin de orori al perioadei maoiste, prezentandu-i sechelele ca factor ce influenteaza actiunea in mod decisiv. Nu in ultimul rand, am remarcat si un aspect care poate nu bucura pe multi, dar este o realitate: in carte, initiativa apartine personajelor chineze, iar europenii sau americanii (unii descrisi usor caricatural) sunt cooptati si partasi la amplul teatru de operatiuni ce se dezvaluie treptat, dar niciodata nu sunt pusi in prim-plan; eu, unul, vad in asta o expresie a ambitiei Chinei zilelor noastre de dobandi, daca nu intaietatea in lume, atunci un loc fruntas. Ce se intampla in roman e greu de rezumat in cateva cuvinte, o sa va spun doar ca se intampla si in trecut, si in prezent, si in planul real, si in cel virtual, si pe Pamant, si pe o planeta indepartata. Si mai pot sa va spun ceva: de-abia astept sa citesc continuarea!

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Totalitarismul care inca ne bantuie

Dupa ce m-a incantat prezentarea deopotriva de accesibila si de consistenta a fascismului, am ales sa ma aplec asupra unei alt volum din aceasta colectie – Istoria ilustrata a comunismului.

Spre deosebire de fascism, pe care il privim cu detasare, de parca ar fi inchis intr-o vitrina de muzeu, si care, in ciuda ororilor pe care le-a promovat, nu ne starneste decat dispret vag amuzat, comunismul este printre noi, atat ca sechele pe care le-a generat, cat si ca spectru amenintator al unui potential viitor in care oamenii se indeparteaza prea mult unii de altii, iar prin fisura generata va erupe un cataclism ideologic.

Spre deosebire de lugubrele mele metafore, Istoria ilustrata a comunismului face onoare primului cuvant din titlu si prezinta fara vreo urma de caracter tendentios indelunga evolutie de la geneza la acestei doctrine la prabusirea regimurilor care au imbratisat-o.

Impresioneaza si aici aceeasi impecabila redactare a materialului scris si bogatia ilustratiilor, care variaza de la imagini arhicunoscute la unele inedite, dar capabile impreuna de a reda istoria comunismului chiar si pentru cei pe care lectura nu ii prea pasioneaza.

Spre deosebire de lucrarea dedicata fascismului, care trata, in esenta, o singura tara si o perioada mai scurta de timp, aceasta este nevoita sa comprime o cronologie si o geografie mult mai ample, insa autorul Marcello Flores se achita de aceasta exigenta fara vreo dificultate.

Placerea salasuieste uneori in detalii, iar in cazul acestei carti a fost sa descopar o aspecte pe care le mai auzisem, dar nu-mi suscitasera un interes anume. Un exemplu lapidar: un colaborator apropiat al lui Mao Zedong a fost Zhou Enlai; privindu-i figura cu trasaturi elegante, am simtit o nedumerire – cum se face ca intre el si liderul suprem al Chinei nu s-a nascut nicio rivalitate acerba? Cum a rezistat acest tandem care, de la distanta, seamana cu vremelnica prietenie dintre Caesar si Pompei?

In incheiere, o parafrazare a versurilor lui Mihai Margineanu:

Comunismul n-a murit, comunismul se transforma.

Unii o sa se sperie citind asta, altii o sa se bucure.

Fiecare dupa cum devine.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un manual care ar merita un loc in programa scolara.

Natura ca arta (31)

O a doua vizita la Crama Avincis de pe Domeniul Dobrusa (despre prima expeditie puteti citi in detaliu aici) mi-a prilejuit explorarea unor colturi de natura care mi-au catalizat nenumarate analogii, atat de multe, incat cele de mai jos sunt doar jumatate.

Razbate

 

Triumfator

 

Tifosi

 

Demonii printre noi

 

Quit playin’ games with my heart

 

USL

 

Silueta ganditoare

 

Perla neagra