Jos cu The Notebook!

random harvest1E vara si perioada fatidica 14 februarie – 1 martie – 8 martie e departe, insa va veni cu siguranta si acel moment cand multi masculi de pe mapamond vor fi obligati sa priveasca The Notebook. Departe de mine vreo obiectie la practica relationala in sine, eu am o galceava cu filmul respectiv, care este siropos pana la strepezirea dintilor.

Ca urmare, propun inlocuirea sa cu Random Harvest. Propunerea mea nu vizeaza destabilizarea mentalului colectiv feminin, ci doar trecerea la un nivel superior calitativ din punct de vedere cinematografic.

Trecerea n-ar fi brusca, deoarece si pelicula regizata de Mervyn Leroy abordeaza o poveste romantica prin prisma memoriei, a pierderii si a regasirii ei. Un veteran din Primul Razboi Mondial nu-si mai aminteste nimic, e ajutat sa scape din azilul unde il cufundase trauma de catre o foarte inimoasa dansatoare de vodevil, alaturi de care isi construieste o noua viata, pentru ca un accident sa ii readuca amintirile de dinainte si sa i le piarda pe cele noi.

O poveste melodramatica menita sa devina simbol are nevoie si de protagonisti stralucitori, iar Random Harvest bifeaza minunat aceasta conditie. Ronald Colman e foarte versatil in trecerile de la amneziacul buimac la omul de afaceri sigur pe el si la persoana chinuita de senzatia de deja vu.

random harvest2

Anul 1942 a fost unul de gratie pentru Greer Garson; e ceva sa nu poti sa fii nominalizata la Oscar pentru un rol superb precum cel din Random Harvest, pentru ca esti deja in carti pentru o statueta (castigata, de altfel) pentru unul la fel de reusit din Mrs. Miniver. As putea spune multe despre prestatia acestei superbe actrite in filmul de fata, dar o sa ma limitez doar la atat: are cea mai frumoasa ridicare de spranceana (retineti, va rog, singularul) pe care am vazut-o vreodata.

random harvest4

Avem si un bonus fata de The Notebook: un fir narativ secundar, dar bine integrat povestii principale, cu o pubera inamorata de protagonist, care ii prilejuieste lui Susan Peters o superba ilustrare a ambitiei, afectiunii si intuitiei feminine. De adorat de catre ele si de luat aminte de catre ei.

Sper ca pledoaria mea sa va fi convins, asa ca va rog sa scandati impreuna cu mine:

Jos The Notebook!

Traiasca Random Harvest!

random harvest3

 

Un drum lung cat istoria

drumul matasii thubronPutem explora lumea de acasa, cu o conexiune buna la Internet si cateva click-uri. Ce rost mai exploratorii intr-un astfel de context?

O varianta ar fi recreerea unor trasee celebre, cum a procedat Sylvain Tesson sau, in cazul de fata, Colin Thubron, care s-a inhamat la sarcina aparent mai usoara de a parcurge Drumul Matasii.

Redescoperind Drumul Matasii este cronica periplului sau care il poarta din leaganul Chinei antice pana in Antiohia, pe malul Marii Mediterane, trecand prin nenumarate si variate culturi si popoare.

Spuneam ca ca sarcina sa este doar aparent mai usoara decat a francezului, deoarece autorul calatoreste in locuri populate si nu e conditionat de deplasarea pedestra. Insa, poate cea mai mare calitate a acestei carti din categoria biografii, memorii, jurnale este ca reda fara menajamente precaritatea vietii in regiuni atat de vaste, incat ar incapea toata Europa in ele si ar mai si ramane loc de vreo jumatate de America. Asa de periculoase mi s-au parut unele situatii pe care le-a cautat, incat am avut indoieli ca Thubron a calatorit chiar de unul singur si nu a avut ceva proptele de logistica pe urmele sale, insa paginile in care isi contempla aspectul zdrentuit la final m-au convins de autenticitatea periegezei sale.

Erudit si trecut de varsta a doua, deci lecuit de entuziasmul romantic al descoperirii, autorul imbina observatii deloc cosmetizate asupra prezentului cu bine integrate si sintetizate informatii istorice, astfel incat a-l insoti este a te lasa leganat intre atunci si acum si indreptat catre un fel de senzatie a zadarniciei zbaterilor umane.

Si, totusi, exista o tusa poetica in scriitura sa, un dialog imaginar cu un negustor sogdian din vremuri de demult, care releva ca o calatorie solitara este si un drum catre si prin tine insuti.

Iar concluzia pe care am intrezarit-o inca de la mijlocul Drumului Matasii (cand ma minunam ca un strain strabate mii de kilometri prin tinuturi salbatice si sarace si supravietuieste) s-a confirmat in ultimele cuvinte schimbate cu proiectia mintii sale:

Prietene, ramas bun. Nu e chiar asa rau…

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-au desfasarat in fata ochilor un fir de matase.

Am fost gurmand connaisseur si mi-a placut (4)

degustare1

Trecuse ceva de timp de cand imi rasfatasem papilele gustative, iar vipia a fost un argument suplimentar, astfel ca am spus prezent cu mare promptitudine la degustarea organizata pe 30 iunie 2016 de Asociatia Bloggerilor Olteni si DictionarCulinar.ro la localul Vintage la Pasaj, in cadrul careia mi-am infipt dintii in branzeturi de Horezu fabricate de SC Five Continent si mi-am udat gatlejul cu vinuri de la Domeniul Dragasi.

Ca unul preocupat constant de propria sanatate (ipohondru, ar spune carcotasii, dar sa nu le dati ascultare), ma cam ingrijora ideea de a consuma alcool pe o caldura ce tindea spre infernala, insa temerile mi-au fost risipite de un mix de elemente organizatorice (localul e o veritabila oaza de umbra), chimice si sociale.

Ca degustator cu oarece pretentii de experienta, am remarcat cateva aspecte inedite. In primul rand nu au fost decat trei tipuri de vin, doua albe si un rose. Eram tentat sa spun „vinuri usoare”, insa aveau concentratii mari de alcool, iar unul dintre ele, vorba comeseanului Mihai Firica, era chiar „periculos”, prin modul cum evita sa iti lase un gust pronuntat dupa plimbarea prin cavitatea bucala, ispitindu-te astfel sa il gusti iar. Si iar. Si iar.

degustare4

Apoi, discutiile oenologice au fost inlocuite cu prezentarea reprezentantului Domeniului Dragasi, Razvan Stanciu, despre planurile de turism viticol ale organizatie din partea careia ne vorbea. Acestea presupun mai mult decat a te deplasa in zona respectiva si a bea in nestire, ci o experienta mai ampla, in care intra o anume savoir vivre pe care meleagurile romanesti (cele valcene in cazul de fata) o pot oferi fara doar si poate. Chiar daca aceste planuri sunt in faza incipienta (deocamdata sunt la nivelul unei crame boutique, cu o sala de degustare de 25 de locuri si o pensiune de 11 locuri) tot nu pot sa nu ma bucur ca initiativa privata (si inspirata) nu e o cauza pierduta in Romania.

O alta noutate, care, initial, nu dadea prea bine, a fost existanta unui singur soi de branza, situatie dezamorsata cu deja binecunoscuta maiestrie a lui Alin Sintimbrean de la DictionarCulinar.ro de a jongla cu asocierile gustative.

Astfel a rezultat combinatia care mi-a placut cel mai mult, aceea care a adus impreuna un vin Pelerin rose si o branza  de Horezu, presarata cu piper negru. O asociere de gusturi care si-a facut drum pana in cei mai adanci centri ai placerii senzoriale. Gustul racoros al vinului a compensat pe cel usor sarat al branzei, iar piperul a incununat colaborarea, lamurindu-ma pe deplin de ce aceasta mirodenie i-a convins pe marii exploratorii sa infrunte necunoscutul pentru a o obtine.

degustare3

Pentru amatorii de detalii bahice (Narcis, esti pe receptie?) vinul Pelerin rose pe care l-am savurat nu a fost obtinut din struguri rosii, ci din soiul Pinot Gris, culoarea fiind data de timpul mare de contact al pulpei cu pielita, timp specific tehnologiei de obtinere a vinurilor rosii.

Branza pe care am gustat-o era o faza intermediara (foarte tanara, nematurata inca) a celei pe care SC Five Continent o comercializeaza sub numele de Tierra de Valcea – fermented sheep cheese sau Horezu – branza fermentata. Sortii mi-au fost favorabili, asa ca am avut ocazia ca intimitatea salasului meu sa savurez si varianta fermentata, prilej cu care m-am lamurit si de ce a obtinut premiul Highly Commended Award la International Cheese Award Natwich in iulie 2015.

Si, asa cum cere uzanta, sintetizez senzatiile pricinuite prin cate un cuvant:

Pelerin Rose – racoare

Branza fermentata de Horezu – perenitate

Pelerin Rose + Branza fermentata de Horezu – relaxare

degustare2

Shakespeare 2016 – Hamlet, Who’s There?

Mi-aduc aminte ca a fost o editie a Festivalului Shakespeare cand au fost numai reprezentatii ale piesei Hamlet. Cred ca am vazut una si mi-a ajuns, e o creatie prea densa, prea macabra si prea grea din punct de vedere intelectual, incat plapandul meu creieras nu ar fi rezistat la o asemenea supradoza shakespeariana.

Anul acesta m-am incumetat sa o a doua punere in scena a acestei tragedii chintesentiale si bine am facut. Hamlet, Who’s There? este o abordare moderna, care comprima textul piesei, il reduce la personajele principale si concentreaza actiunea intr-o singura noapte, intr-un cadru minimal si familial, doldora de conflicte mocnite si ganduri chinuitoare.

Interpretarile actorilor englezi au fost impresionante; chiar si aceia care, initial, pareau a-si rosti replicile fara vreun aplomb dobandesc dimensiuni noi pe parcurs – Ofelia e stearsa la inceput si cutremuratoare la final, iar un Polonius foarte putin intrigant preia si rolul groparului pe care il compune cu o foarte inspirata tenta de absurd.

Campionii au fost insa cei doi mari dusmani – Claudius si Hamlet. Actorul care l-a jucat pe uzurpator si-a exprimat degradarea morala prin niste manifestari fizice gretoase, dar atat de bine integrate declamarii replicilor, incat si-au atins scopul.

De partea cealalta, dintr-o lunga serie de Hamleti care si-au manifestat complexitatea in fata ochilor mei, acesta castiga detasat titlul de cel mai dezaxat. Aceasta a fost, de fapt, directia de ansamblu a piesei: a explicat toata evolutia tragediei intr-un mod laic, din care dispar inefabilul si supranaturalul, in care totul e rodul unor tare psihice. Orice obiectie pe care ati avea-o fata de aceasta ciuntire ar disparea, daca l-ati fi vazut pe Hamlet in scena discutiei cu duhul tatalui. A fost asemanatoare cu aceea din piesa sud-africana, insa, daca acolo era foarte inspirat jucata in cheie parodica, aici a fost maladivitate pura, curat material pentru rezidentii de la psihiatrie. E suficient sa imi aduc aminte de consulviile personajului si simt nevoia sa ma scutur de acea imagine neplacuta.

De aici si paradoxul artei pe care l-am trait din nou: piesa neplacuta, care mi-a placut.

Sursa imgini: www.shakespeare.tncms.ro.

Cinematograful despre el insusi

bad and beautifulE ciudat si interesant sa constati ca o definitie veritabila a dragostei reiese dintr-un film care nu are un subiect acest simtamant, care, mai mult, e chiar terfelit in desfasurarea sa.

The Bad and the Beautiful este un sirag de trei povesti despre cum un producator fara scrupule se foloseste si raneste un regizor, o actrita si un scenarist, fiecare obiectul unei pretinse afectiuni a personajului principal la un moment dat.

Sub o structura narativa schematica si vadit inspirata de Citizen Kane, regizorul Roberto Rosellini desface invelisul stralucitor al Hollywood-ului si ni-l dezvaluie in toata meschinaria si dezumanizarea lui. Tehnologia si metodele de lucru s-au schimbat, poate, intre timp, insa indraznesc sa cred ca modul de a confectiona un star, lupta pentru fonduri, infidelitatile sau presiunile pentru redactarea unui scenariu raman de actualitate.

Mai mult decat orice, scenele in care diversi actori trec de la gesturi hieratice in fata camerei la unele pline de lehamite in spatele ei ne demonstreaza cat de inrobiti suntem la produsele fabricii viselor si cata diferenta e intre construtele fictive care ne hranesc imaginatia si realitatea deloc glorioasa.

Scenariul e acid tot timpul, spiritual deseori si chiar poetic pe alocuri, iar cuvantul „sex” (filmul e realizat in 1952!) este mentionat de un numar surprinzator de mare de ori.

bad and beautiful3

In ipostaza producatorului amoral si charismatic, Kirk Douglas face unul dintre marile sale roluri. Cunoscut pentru expansivitate si virilitate, le reduce aici turatia, reusind in acel fel sa proiectez un aer de permanenta duplicitate, pe care noi, spectatorii, o simtim, dar partenerii de ecran, nu.

Acestia se disting la randul lor prin interpretari reusite: Lana Turner isi exploateaza o latura non-actoriceasca, aceea de vedeta in afara ecranului, insa compenseaza printr-o puternica manifestare de isterie, intr-o scena de o intensitate aproape palpabil. Walter Pidgeon, un tip altminteri impozant reuseste, la fel ca si protagonistul, sa isi reduca din charisma, tocmai pentru ca figura sa stearsa sa serveasca rolului de contabil lipsit de imaginatie, iar Gloria Grahame e adorabila prin snobism si naivitate in rolul sotiei scenaristului blazat.

bad and beautiful2

Daca elimini pielea de pe un om, imaginea ramasa este dizgratioasa la prima vedere. Si totusi, la o examinare mai atenta, esti fascinat de extraordinarul mecanism care ne permite sa existam si sa ne manifestam.

Avand in titlu cele mai potrivite epitete, The Bad and the Beautiful ne spune acelasi lucru despre Hollywood.

bad and beautiful4

 

Latura buboasa a omenirii

tvrtko vujity calatorii in infernAcum ceva timp, parcurgeam un superb album despre marii exploratori, oferit de prietenii de la Libris, si identificam un filon comun de neastampar, care i-a indemnat sa lase siguranta si confortul deoparte si sa purceada in necunoscut, luminand astfel calea celor manati la randul lor de dorul de duca.

In prezent, gratie tehnologiei, cu greu se mai poate vorbi despre exploraratori in acel sens al cuvantului, insa Tvrtko Vujity si cartea sa din categoria biografii, memorii, jurnale, intitulata Calatorii in infern, mi-a confirmat ca gena n-a murit si se manifesta cu tarie in lumea reporterilor de investigatie.

Aceasta e slujba autorului, una pe care i-as invidia-o, daca am discuta din punct de vedere teoretic. Insa, urmarindu-i traseele, pericolele la care s-a expus si privatiunile la care s-a supus, marturisesc ca as declina ferm orice oferta de a ajunge prin locurile respective.

Colonia de leprosi din Etiopia, muntii de gunoaie din Pakistan, taberele de refugiati din Sahara Occidentala sunt argumente irefutabile ca lumea are o latura buboasa pe care o uitam cam des si cam usor.

Stilul lui Vujity este unul jurnalistic de calitate, precis in a reda peisaje si personaje, mirosuri si senzatii, e uneori poetic, alteori ardent subiectiv. O calitate, nu neaparat a scriiturii, cat a capacitatii sale de a vedea lucrurile, este faptul ca stie sa penduleze intre nivelul individual si cel macro. Destinele celor care ii ies in cale se disting in cadrul unor tablouri mai ample. Imaginati-va uluitoarea creatie a lui Ron Fricke, Baraka, cu vorbe si ganduri.

Dintre povestile intunecate pe care ni le spune, as alege doua care mi-au placut in mod special: cea a femeii-caine, pentru precizia si ineditul dramei si periplul in Coreea de Nord, in timpul caruia razi cu un ochi si lacrimezi cu celalalt.

Extrapoland, cam asa e viata, nu?

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris (care, apropo, au transport gratuit la orice comanda) pentru o privire lucida asupra suferintelor ascunse ale omenirii.

Shakespeare 2016 – Macbeth

by S. Levshin 1

Dintre toate spectacolele de la aceasta editie a Festivalului Shakespeare, Macbeth al rusilor din Sankt Petersburg chiar necesita o cunoastere prealabila a piesei.

Altfel, demersul artistic regizat de Luk Perceval, sublim in esenta lui, ar parea lipsit de noima; simteam in jurul meu dorinta ardenta a unora de a parasi sala la primul prilej, care nu s-a ivit, din fericire, pentru ca piesa a fost jucata intr-un singur act, iar scarile salii de teatru erau ticsite de curiosi sau pasionati.

Mizanscena mininala, dar eficienta si-a vadit sensul treptat, iar cand l-am patruns, am simtit o stima deosebita fata de inteligenta regizorala, resfranta oarecum si asupra mea, ca unul care a inteles-o. De fiecare data cand aveau loc discutii intime, tainice, actorii se gaseau in primul dintre spatiile de delimitate de barile atarnate deasupra scenei. Cand aveau loc interactiuni la nivel social (banchetul, de exemplu), acesteau se mutau in al doilea spatiu compus astfel. Iar al treilea dintre acestea era spatiul metafizic, al mortii si puterilor supranaturale, in care se retrageau cei care cadeau victima ambitiei lui Macbeth; tot aici protagonistul solicita prevestirile vrajitoarelor.

Am testat si rastestat aceasta descoperire si mi s-a confirmat cu fiecare scena care s-a scurs.

by S. Levshin 6

In rolul principal, un Macbeth mai rotofei decat eram obisnuit (poate ca sunt prea influentat de versiunile cinematografice ale lui Orson Welles si Roman Polanski), dar care s-a evidentiat prin forta formidabila de a reda dezumanizarea personajului si cotele paroxistice ale scelerarii pe care le atinge spre final.

Scena de debut, in care Lady Macbeth isi ispiteste sotul sa comita crima si sa preia puterea a fost socanta si magnifica si, cumva, a stabilit tonul intregii creatii teatrale – stilat, stilizat si fara menajamente.

Parca pentru prima data mi s-a luat un val de pe ochi si mi-am dat seama cat de nasol a fost Macbeth, desi, pun ramasag ca, daca il intrebati pe orice cititor de Shakespeare, Othello li se pare mai malefic.

Sursa imagini: www.shakespeare.tncms.ro.

 

 

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Timpul trece si cititul merge:

non fictiuni1

This Is Your Brain on Music – m-am aplecat cu mare entuziasm asupra acestei carti, dupa ce educatia muzicala mi-a fost considerabil imbogatita de extraordinarul proiect Europa Season al Filarmonicii Oltenia. Din pacate, cartea lui Daniel Levitin m-a descurajat rapid, pentru ca abunda in termeni tehnici neuro-muzicali, fiind probabil utila pentru un specialist din oricare din aceste doua domenii. Insa cu ceva tot am ramas: autorul mentioneaza multe creatii muzicale, de diverse feluri, pe care le cautam apoi, convingandu-ma de fiecare data ca aceasta capacitate a omului de a genera si asocia sunete este una dintre cele mai mari realizari ale sale.

non fictiuni2

Sceptical Essays – o colectie de panseuri ale unui mare, dar si controversat umanist al secolului trecut, Bertrand Russell. Cunoscandu-l din alte scrieri, i-am recunoscut si aici adversitatea fata de religie, poate justificata atunci, dar desueta pentru cititorul din prezent. La fel de depasite mi s-au parut si alte eseuri, fapt justificat intr-o oarecare masura de perioada in care au fost scrise (inainte de Al Doilea Razboi Mondial), insa sunt si pagini care explica de ce Russell a ramas un ganditor atat de popular – luciditatea, modul sistematic de a aborda scepticismul si fluiditatea argumentarii sunt de trecut prin cap si chiar ramas acolo, daca se poate.

non fictiuni3

Thinking, Fast and Slow – in seria de articole dedicate cartilor de non-fictiune, se regasesc multe lucrari care contin referinte la aceasta; nu e de mirare, pentru ca Daniel Kahneman este intr-adevar un titan al psihologiei aplicate, aceea care explica simplu si clar cum opereaza mintea umana, sau, mai bine zis, cum esueaza sa opereze. Premisa de la care porneste autorul este ca avem doua moduri de gandire, unul rapid, instinctual, bazat pe reflexe si emotii, oltenesc sa-i spunem, si unul incet, calculat, bazat pe cifre si statistici, ardelenesc sa-i spunem. Cartea este compusa din ipoteze si demonstratii ale modului cum sistemul oltenesc ii ia fata celui ardelenesc, fapt firesc pana la un punct, insa si cu rezultate nefaste in materie de aprecieri de situatii, oamenii si decizii. Lectura cartii lui Kahneman nu este chiar facila, pare redundanta pe alocuri, insa este un antrenament nepretuit in a ne indeparta, macar un pic, de irationalitatea care ne domina fiinta.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

 

Aferim cu rezerve

aferim1Gratie celor de la TVR 2, am reusit sa vad Aferim!, un film romanesc laudat de multi, dar si criticat de unii, iar tocmai aceasta lipsa de unanimitate in pareri mi-a zgandarit si mai abitir curiozitatea.

Dupa ce-am parcurs pelicula regizata de Radu Jude, per ansamblu personalitatea mi s-a scindat dupa cum urmeaza: doua treimi s-au dus catre entuziast, o treime catre ciufut.

Entuziastul a gustat limbajul arhaic (daca jucati Scrabble in romana, aveti aici o mina de aur) si precizia dialogurilor in a reda metehne perpetue ale celor care au vietuit si vietuiesc pe aceste meleaguri: coruptia, supusenia fata de cel mare si aroganta fata de cel mic, jelania in orice conditii, reaua credinta si ingustimea.

Tot despre acestea, insa, l-au trezit pe ciufut, care n-a putut sa nu remarce tezismul apasat al filmului. Robia tiganilor e o realitate istorica incontestabila, insa laturile pe care Radu Jude alege sa le accentueze i-au adus aminte de un alt film galonat nevoie mare, intitulat 12 Years a Slave, in care o alta pata a omenirii e exploatata artistic, cu scopul de a induce ideea ca a fost peste tot la fel de nasol.

Acelasi limbaj care l-a amuzat pe entuziast i-a parut ciufutului un pic prea cautat – prea multe arhaisme pe minut, fapt care n-ar fi fost asa grav, daca expresiile argotice, vizand parti anatomice si functionarea loc, n-ar fi fost pronuntate cu o claritate contemporana.

aferim2

La capitolul interpretari, ciufutul si entuziastul s-au pozitional in mod egal. Cu exceptia personajului principal, intepretat cu aplomb de Teodor Corban, restul distributiei si-a facut treaba onorabil si crispat, cu exceptia lui Victor Rebengiuc, care n-a facut decat sa il resusciteze pe Moromete  pentru cateva minute si sa ia bataie ca Nila.

Totusi, analizand Aferim! in integralitatea demersului, ciufutul accepta sa se dea deoparte si sa-l lase pe entuziast sa se manifeste in voie. Ca si in cazul romanului Fluturele negru de Radu Paraschivescu, am simtit o mandrie deosebita sa vad ca romanii isi depasesc conditia si se aventureaza in afara spatiului si timpului contemporan si plasmuiesc o creatie, chiar si cu betesuguri.

Imi exprim in mod oficial speranta ca Aferim! este doar inceputul unui nou val al cinematografiei romanesti, ca de blocuri, spitale si inchisori (toate mizerabile) m-am saturat. Macar sa vad un islic supradimensionat, ceva acolo.

aferim3