Cursa pentru Oscar in 2019 – Black Panther

Scris de Iulian in Filme 0 Comentarii

Astazi s-au anuntat nominalizarile la Oscar pentru 2019 si tot azi incep si eu analiza peliculelor angrenate in cursa pentru statuete.

Pardalnica de curiozitate nu mi-a dat pace si, consultand previziuni variate, am stiut din timp care vor fi multe dintre acestea, asa ca pe unele le-am vazut deja si le-am trecut prin filtrul mintii (puteti gasi link-uri catre recenziile aferente la finalul acestui articol).

In mod oficial, deschid chibitatul pentru cursa Oscarurilor de anul acesta cu Black Panther, filmul care ma intereseaza cel mai putin, atat de putin, incat, desi l-am vazut primul, n-am considerat ca merita luat la puricat pana acum, cand am constatat ca este bagat in seama exagerat de mult.

Stiind ce istoric de tendinte socio-culturalo-politice au membrii Academiei, nu e chiar de mirare ca Black Panther si-a gasit un loc in galeria cea mai ilustra, a peliculelor nominalizate pentru Oscarul suprem. Asa cum se spunea despre A Gentleman’s Agreement, este un film mai degraba important, decat unul mare.

Vedem manifestandu-se o multipolizare a omenirii, in care valorile si universurile fictive ale albilor anglo-saxoni si europeni nu mai sunt general valabile si in care isi gasesc locul si expresii ale unor alte civilizatii.

Black Panther este expresia popcornizata a conceptului de „Négritude”, a redesteptarii Africii negre si a revendicarii de catre aceasta a contributiei pe care o are la civilizatia umana. Privit prin aceasta perspectiva, filmul regizat de Ryan Coogler este laudabil, dar sa nu uitam ca Oscarurile, controversate cum sunt ele, mai trebuie sa aclame si calitati estetice si intelectuale, iar aici am niste obiectii majore.

Nu plecati urechea la aceia care deplang lipsa nominalizarilor la unele categorii importante, precum regia sau scenariul. Black Panther este realizat ca orice film cu super-eroi, adica beneficiind de investitii masive in tot ce inseamna efecte speciale si alte briz-briz-uri (costume, decoruri), iar toate acestea si-au gasit recunoasterea. Insa Ryan Coogler nu e Alfonso Cuaron, sa te socheze, sau Pawel Pawlikowski, sa te incante. Treaba lui este sa puna in scena un spectacol colorat si exploziv si atat.

Cat despre scenariu, sa ma iertati, cu toate mesajele de critica si auto-critica, povestea din Black Panther este un talmes balmes anacronic de tehnologie si practici tribale, cu momente ale actiunii impecabil de conventionale.

Da, actorii sunt alesi bine si isi fac treaba, insa nici aici nu se pune problema de nominalizari. De apreciat ca, desi in societatile traditionale africane femeia are un status inferior barbatului, in film nu e nicio diferenta de charisma intre partea masculina – Chadwick Boseman si Michael B. Jordan – si cea feminina – Danai Gurira si Letitia Wright (careia ii revin cele mai haioase si inteligente replici). Mai titratii Lupita Nyong’o si Daniel Kaluuya sunt utilizati la un randament de 10% din potential, iar asta e inca un argument pentru subtirimea scenariului.

Pentru impatimitii de filme cu super-eroi, faptul ca Black Panther e acolo, printre filmele importante ale anului, trebuie sa fie ceva remarcabil.

Pentru mine este inca o dovada ca Oscarurile nu se dezmint si lasa si politica sa-si bage coada. Dar, pana la urma, unde nu se intampla asta?

Sa ne bucuram asadar, s-a dat startul oficial in cea mai tare intrecere cinematografica a mapamondului!

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Traim asa cum visam: singuri

Scris de Iulian in Teatru 0 Comentarii

In titlu regasiti un citat tulburator din Lord Jim de Joseph Conrad. E greu sa i te supui, dar e greu sa il contesti.

Mi-a venit in minte cand citeam descrierea celei mai noi piese pe care o vor pune in scena cei de la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova:

White Room este un eseu despre realitatea distopica creata prin contopirea a doua realitati, diferite ca substanta si ca manifestare, ale individului: cea imediata și cea virtuala.

Intr-o lume in care omul contemporan are nevoie sa evadeze din realitatea imediata pentru a visa, realitatea virtuala ofera cel mai potrivit refugiu pentru a face acest lucru.

White Room este o radiografie poetică a unei societăți care se confruntă cu una din cele mai mari probleme ale omului de azi: solitudinea.

N-am nici cea mai vaga idee cum este textul Alexandrei Badea si abordarea regizorala a lui Florin Caracala, insa aceasta sintagma a „camerei albe” ma trimite cu gandul la acelea ale unui ospiciu. Neplacuta si incitanta premisa, nu-i asa? Nu e de mirare ca spectacolul nu este recomandat celor care au varsta biologica (pentru ca la cea mentala discutia e ampla) sub 16 ani.

Aceia care isi vor imprumuta avatarurile pentru a insufleti aceasta realitate imateriala sunt Romanita Ionescu, Alex Calangiu, Claudiu Mihail, Gabriela Baciu, Ramona Dragulescu, Catalin Miculeasa, Stefan Cepoi, Corina Druc, Dragos Macesanu, Anca Dinu si Raluca Paun.

White Room isi deschide pentru prima data tainele catre public pe 19 si 20 ianuarie 2019, la ora 19:00, urmand sa mai primeasca utilizatori ai universului virtual pe care il propune pe 24 ianuarie si 6 februrarie 2019.

Un bucket list pe invers

Scris de Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comentarii

Un concept care s-a raspandit mai dihai ca pesta porcina este acela de „bucket list”, care s-ar putea traduce prin mai neaosul „lucruri pe care sa le faci pana nu dai ortu’ popii”.

Daca ne uitam pe listele melomanilor (si ale snobilor, dar asta e alta poveste), am convingerea ca in doua treimi dintre cazuri am gasi participarea la faimosul Concert de Anul Nou de la Viena. Nu e de mirare, atat de frumos este acest eveniment, incat si la mine ar aparea in Top 10, daca as avea o asemenea lugrubra enumerare de obiective personale.

Insa exista si o alta calea de a-ti masura viata. Cel mai frumos am gasit-o definita intr-o superba prelegere de pe ted.com a lui Ricardo Semler.

Acesta enunta ideea unei examinari a propriei existente prin prisma lucrurilor pe care le-ai facut deja, nu pe care n-ai reusit sa le atingi inca.

Aplicand un altfel de algoritm, rezulta ca am nu una, ci doua participari la un Concert de Anul Nou. Ce-i drept, nu in capitala Austriei, ci a Olteniei, la Filarmonica avand acelasi nume.

Se intampla pentru prima data la inceputul lui 2018, iar acum, in 2019, mi s-a cristalizat opinia ca este o metoda minunata sa-ti incepi noua perioada de rotatie a Pamantului in jurul Soarelui.

Concertul s-a intitulat Calatorind cu Strauss si a urmat tiparul echivalentului sau mai ilustru, oferindu-ne o bogata varietate de polci si valsuri, din care n-au lipsit deja traditionalele Dunarea Albastra si Marsul Radetzky (acesta din urma fiind si beneficiarul unei galanterii foarte reusite).

Unul dintre elementele de atractie la Concertul de Anul Nou este dirijorul si modul cum isi imprumuta personalitatea restului orchestrei. Anul acesta, la Viena a fost un riguros Christian Thielemann, in timp ce, in 2017, bunaora, admiram exploziva energie a lui Gustavo Dudamel, iar in 2002 figura brazdata, dar impunatoare a lui Seiji Ozawa.

Cel din Craiova a bifat cu brio si aceasta cerinta, in persoana dirijorului Marius Hristescu, a carui charisma sugubeata si relaxata s-a extins ca stare de spirit la instrumentisti, pe care i-am vazut zambind pe tot parcursul spectacolului.

Si nu pot sa nu mentionez (cu un dram de mandrie patriotica locala si malitioasa) ca magnificul concert din orasul lui Mozart si al lui Strauss nu a beneficiat vreodata de o prezenta la fel de diafana precum a solistei soprane Ianna Novac.

Momentele sale muzicale au adus culoare pe scena si in obrajii spectatorilor, sau macar ai celor care au aderat la spiritul de comuniune pe care frumoasa artista il propunea. Ajuns aici, ma simt nevoit sa spun ca publicul din Craiova are nevoie sa invete si sa fie expansiv, nu doar civilizat, mai ales cand artistul de pe scena vreau un duet cu aceia pe care ii are in fata, nu un monolog ca de studio.

Dar e inceput de an si nu se cade sa critic prea aspru.

Avem un intreg 2019 la dispozitie sa ne dezlegam baierile psihicului, astfel incat, la Concertul de Anul Nou din 2020, sala Filarmonicii „Oltenia” din Craiova sa fie un vulcan de emotie, asa cum este Sala Polivalenta cand joaca SCM Craiova.

Cand rusu’ dadea lovitura

Scris de Iulian in Filme 0 Comentarii

Se spune ca presedintele Ronald Reagan a vizionat de mai multe ori Moskva slezam ne verit (Moscova nu crede in lacrimi), ca sa inteleaga mai bine sufletul rus.

Probabil ca nu avea prea mult timp sau dispozitie sau consilierii sai erau in dulcele stic clasic american, adica nu foarte in tema, deoarece nu acesta, oricat de agreabil ar fi, este filmul care explica esenta acestui popor remarcabil si inspaimantator.

Voina i mir al lui Serghei Bondarciuk ofera atatea, incat si cei mai exigenti esteti sau exegeti se vor simti coplesiti. In 7 ore (sapte!) ni se desfasoara in fata ochilor spectacolul ecranizarii fidele a monumentalului roman al lui Lev Tolstoi.

Cum alegi o scena minunata din acest film?

La intamplare.

Fie ca sunt de anvergura, iar aici gama este foarte ampla, de la baluri somptuoase la batalii cum nu s-a mai vazut pe planeta cinematografiei, fie ca sunt intime sau poetice, momentele care alcatuiesc aceasta capodopera (n-ai cum sa te feresti de un astfel de cuvant) incanta ochiul, delecteaza urechea si provoaca intelectul.

In Voina i mir gasim adanca pofta de viata a rusilor, abisul gandurilor negre, gustul pentru fastuos, credinta vecina cu superstitiile, curajul ruda cu inconstienta, aroganta aproape mesianica, dragostea cu accente de fetis fata de patrie si alte cate si mai cate trasaturi care l-ar fi ajutat poate pe Reagan sa inteleaga ca URSS e mai mult decat doctrina sovietica.

Insa filmul lui Serghei Bondarciuk nu este o simpla desfasurare de forte, facilitata de sprijinul autoritatilor si de bugetul incalculabil. Nu este o parada a rachetelor intercontinentale, menita a baga spaima in Apus, ci o opera de arta veritabila.

De pilda, scenele de amploare nu se concentreaza neaparat pe veridic, ci dobandesc o latura metaforica. As avea exemple nenumarate, insa o sa ma limitez la scena retragerii trupelor lui Napoleon prin cumplita iarna ruseasca. Nu are ambitie documentara, insa modul cum este elaborata si senzatia pe care o incerci vazand cum se subtiaza sirurile de oameni care infrunta troinele e cutremuratoare.

Apoi, destinele individuale pe care le urmareste romanul lui Tolstoi isi pastreaza importanta, nu sunt strivite de evenimentele la scara larga in care sunt angrenate.

Prestatia lui Serghei Bondarciuk ca Pierre Bezuvoh mi s-a parut limitata, insa, avand in vedere ca interpretul avea de dirijat si tot gigantescul spectacol, nu pot decat sa fiu indulgent. Veaceslav Tihonov, cu trasaturile-i parca daltuite in piatra, e desavarsit in rolul complexului print Andrei Bolkonski, iar Boris Zakhava, rotofei si greu la umblet, e un Kutuzov care n-are nimic eroic, dar este un comandant la fel de stralucit precum Napoleon.

Dar cred ca sunt in asentimentul tuturor acelora care au vazut acest film (si sper sa fie multi, din ce in ce mai multi) ca Liudmila Savelieva in rolul Natasei este particula sa elementara. Frumusetea-i ravasitoare si evolutia-i de la zgatie la femeie desavarsesc umanitatea acestei povesti, demonstreaza ca, dincolo de mari conflicte geopolitice, viata omenirii este animata de emotii, minuscule la scara planetara, dar esentiale pentru individ. Iar sublimul izvoraste din faptul ca aceste emotii nu sunt intotdeauna in consonanta.

Exista si un dram de tezism in filmul lui Sergei Bondarciuk, insa eu, unul, am trecut totul cu vederea, tocmai pentru ca vederea mi-era fermecata de acest moment aproape unic in istoria celei de-a saptea arte.

Spun „aproape”, pentru ca Voina i mir nu are decat un singur echivalent in lumea filmului: Citizen Kane. Doar atunci, creatorul a mai beneficiat de asemenea resurse, care sa-i permita sa se exprima conform preaplinului inspiratiei sale.

Cel mai mare film facut vreodata?

Pentru prima data in viata, ma simt ispitit sa raspund:

Poate.

Un thriller indraznet si necesar

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

Dupa ce adeptii religiei ebraice au fost catalogati in lucrari de fictiune timp de secole drept ocultisti si conspiratori, dupa ce mai-marii Bisericii Catolice au infruntat reverberatiile starnite de scrierile lui Dan Brown, iata ca se incumeta cineva sa plasmuiasca un thriller cu pretentii scandaloase si referitor la religia musulmana.

Este vorba despre romanul lui Philip Le Roy, Poarta de aur, care il urmareste pe un protagonist cu origini misterioase, Simon, in cautarea adevarului despre o redactare a Coranului anterioara celei considerate canonice acum.

Marturisesc ca habar n-am si nici nu m-a interesat sa aflu daca aceasta carte este izvorata din vreo dorinta a autorului de a plati vreo polita adeptilor Islamului sau pur si simplu din pragmatismul de a exploata un filon rentabil in zilele noastre: suspansul bazat pe istorie, cu incursiuni turistice, mici popasuri gastronomice si actiune antrenanta.

Cert este ca, desi, la nivel stilistic, Poarta de aur este redactata aproape rudimentar, naratiunea mi-a tinut captiva atentia de la o pagina la alta. Philip Le Roy nu este vreun Sir Arthur Conan Doyle sau vreo Agatha Christie, insa are mana buna atat in creionarea momentelor alerte, cat si a contura din cateva tuse sugestive diversele locuri pe unde se perinda protagonistul: Londra, Paris, Ierusalim, Berlin si destule altele. Eu, unul, am avut ocazia sa le vizitez pe cateva dintre ele si le-am recunoscut fara dubiu in acele cateva randuri pe care li le aloca autorul.

Despre validitatea istorica a premisei pe care se bazeaza romanul nu pot sa ma pronunt. Nu pentru ca mi-ar fi teama ca voi impartasi soarta celor de la Charlie Hebdo, ci pentru ca nu am suficiente cunostinte in domeniu. Insa, si acesta este un merit incontestabil al lui Philip Le Roy, aventura palpitanta in care am fost angrenat prin lectura ma ispiteste sa lecturez candva in viitorul apropiat Coranul. Pana la urma, este una dintre marile carti ale omenirii si merita explorata, chiar si numai din punct de vedere strict intelectual.

De mentionat si ca nu cred ca Poarta de aur va avea vreun ecou rasunator la nivel institutional in cadrul religiei musulmane.

Insa ramane o carte agreabila, cu care merita sa va incepeti anul, pana sa va dezmortiti si sa abordati lucrari mai solicitante.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o inedita pauza de suspans.

Londra. Criza. Magia rezista

Scris de Iulian in Filme 0 Comentarii

Seria Fantastic Beasts… a fost fara doar si poate o manevra cu finalitate financiara, executata cu sange rece asupra pasionatilor de Harry Potter.

La Mary Poppins Returns nu cred ca motivele au fost atat de cinice, deoarece ne despart peste 50 de ani de acel legendarul film originar, care s-a imprimat ireversibil in mentalul colectiv.

Noua incursiune in lumea reala tulburata de magia personajului eponim este o tentativa, reusita zic eu, de a resuscita atitudinea supercalifragilisticaepsialidociousiana (l-am scris dintr-o rasuflare, va rog sa ma credeti) pentru o noile generatii, care, desi bombardati cu productii de gen, merita la randul lor o Mary Poppins.

De aici rezulta o pelicula in care nostalgicii suficient de varstnici (si constat ca deja ma numar printre ei) vor recunoaste reinterpretarea creativa a tuturor momentelor si motivelor memorabile din Mary Poppins cel din 1964. De asemenea, tot ei, iar eu declar ca sunt in fruntea acestei opinii, vor aprecia calitatea si consistenta acestor pastise, rod al competentei incontestabile in domeniu a regizorului, Rob Marshall, acelasi care ne-a oferit magnificul Chicago.

Scurt si la obiect, Julie Andrews este si va ramane Mary Poppins, asa ca noua interpreta avea o sarcina foarte ingrata, insa Emily Blunt, talentata si frumoasa intr-un mod aparte, reuseste sa nu isi construiasca rolul pornind neaparat de la al predecesoarei, ci de la manierismele acelei Mary Poppins literare: cocheta, intransigenta si dedicata. Faptul ca ea insasi canta, si nu o face foarte rau, ii sporeste meritele si o pune chiar in cursa pentru o nominalizare la Oscar, desi bataia pe acele cinci locuri este acerba, mai ceva ca admiterea la medicina pe vremuri.

Daca Julie Andrews a fost minunat secondata de Dick Van Dyke in rolul lui Bert, Emily Blunt beneficiaza si ea de excelentul aport al lui Lin-Manuel Miranda, care, fiind interpret specializat in musical-uri de pe Broadway (face furori cu Hamilton, la care nici John Oliver nu prinde bilete, poate doar Lia Olguta Vasilescu), e ca pestele in apa drept Jack, nu cosar, ci lampagiu de data asta, dar la fel de inimos.

Restul distributiei (care include si cateva aparitii speciale, dar nu vi le divulg, nici sub tortura) este la fel de bine aleasa si se achita cu brio de sarcinile actoricesti, ba chiar mi s-a parut ca Meryl Streep si Colin Firth s-au distrat de minune in schematicele partituri care le-au fost alocate.

Despre poveste nu insist, pentru ca este in aceeasi nota agreabil-moralista ca a predecesorului, in care valorile umane si familiale triumfa in lupta cu mercantilismul.

Ma simt totusi dator sa precizez ca exista ceva ce nu i-a iesit acestui film: sa propuna melodii memorabile, pe care sa te pomenesti fredonandu-le te miri cand. Nu, nu cred ca, matur fiind, mi s-a tocit capacitatea de a le absorbi, una dintre trasaturile pe care mi le cultiv este neotenia intelectuala. O explicatie ar fi ca in jumatatea de secol scursa de atunci lumea cinematigrafiei s-a imbogatit constant cu numere muzicale remarcabile, iar a veni cu o noutate este din ce in ce mai dificil.

Prima data cand am vazut Mary Poppins eram mititel si ma ghemuiam langa mama mea. Ghiciti langa cine am stat cand l-am vizionat pe acesta?

Mary Poppins Returns este despre familie si merita vazut in familie.

Because she’s the heroine the world deserves, and also the one it needs right now. So we’ll follow her. Because she can lead. Because she’s not just our heroine. She’s a silent guardian, a watchful protector.

She is practically perfect in every way.

Demolam un mit, construim altul

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

Mi-a placut intotdeauna mitul Ghepardului lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa – unicul roman al unui scriitor inzestrat, publicat postum si descoperit printr-o pura intamplare.

Inestimabila valoare stilistica a cartii a contribuit la aceasta aureola care imi staruia in minte.

Volumul Sirena si alte povestiri a venit, insa, si mi-a demolat mitul operei singulare. Asadar, aristocratul care a creionat ca nimeni altul amurgul lumii sale a avut preocupari si ambitii literare mai ample?

E aproape dureros sa iti vezi o proiectie mentala ravasita, insa placerea de a citi aceste creatii auxiliare a compensat cu varf si indesat repozitionarea cognitiva.

Cartea propune mai multe mostre de proza scurta, fiecare cu deliciile sale.

Amintirile din copilarie sunt o inevitabila extensie a Ghepardului, prin descrierile vii ale spatiilor fizice si figurilor umane care compuneau patura sociala superioara a Siciliei sfarsitului de secol al XIX-lea. Precizia descriptiva si nostalgia autentica de care uzeaza scriitorul cand evoca incaperile resedintei familiale a functionat asa de bine asupra mentalului meu, incat mi-a readus in prim-plan somptuosul si pitorescul Palazzo Te, pe care l-am vizitat in Mantova.

Bucuria si legea este o mica si reusita tentativa de schita psihologica, al carei titlu este mai important in intelegerea ei decat pare la prima vedere.

Sirena da si numele prezentului volum si este limpede de ce. Scriitura lui Lampedusa atinge aici culmi de virtuozitate, atat la nivel al dialogului, cat si la cel al lirismului. Cine a fost fermecat de stralucirea eterna a Greciei si de nemuritoarea sa mitologie este victima sigura a acestei povestiri, asa cum erau sarmani marinari condusi catre pieire de cantecele hipnotice ale acestor ademenitoare fapturii ale marii.

Insa Doi pisoiasi orbi, nuvela de final, a fost pentru mine marea revelatie si a consfintit noul mit pe care il voi asocia de acum incolo cu Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Ma incumet sa spun ca daca aceste pagini s-ar fi continuat cu un roman intreg, asa cum planuia autorul, ar fi fost un rival acerb al Ghepardului insusi, unul mai putin melancolic, dar mai savuros.

O singura obiectie as fi avut: sa-i schimbe titlul – Doi pisoiasi orbi e prea duios pentru spiritul sau caustic – si sa il imprumute pe al lui Nicolae Filimon.

Ciocoii vechi si noi all’siciliana.

Ce roman am fi putut avea!

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru demolarea unui mit si construirea altuia in loc.

Nu va pripiti cu bilanturile pe 2018!

Scris de Iulian in Filme 0 Comentarii

Inainte sa va repeziti sa faceti liste despre cele mai bune filme pe care le-ati vazut in 2018, aveti grija sa vedeti Spider-Man: Into the Spider-Verse si o sa fiti nevoiti sa le adjustati, precum rata inflatiei din Romaniei, adica masiv.

Aveti nevoie de motive?

Am nenumarate si, pentru ca imediat dupa Anul Nou incep sesiunile, o sa vi le prezint sub forma de note:

Idee generala – 10!

Realizare – 10 cu elogii!

Scenariu – 10 cu felicitari!

Replici inteligente – 10!

Momentele cand sunt folosite replicile inteligente – 10!

Aluzii pentru cunoscatori – 10!

Dinamism – 10!

Racordare la valorile contemporane – 10!

Coloana sonora – 10 atat de apasat, incat imi trece prin foaia de examen!

Accesibilitate pentru cei mici – F.B.!

Subtilitate pentru cei mari – 10 Magna cum laudae!

Implementare tehnologie 3D – 10!

Interpretarile actorilor care isi imprumuta vocile – 10!

Coerenta momente emotionale – 10!

Mai vreti si alte motive? Oricum, tot 10 vor avea, iar media e curat de bursa de merit.

Insa, odata cu distractia mare, vine si responsabilitatea mare, asa ca eu insumi am obligatia sa devin un fel de Spiderman si sa prind in panza-mi de paianjen pe cat mai multi, pe care sa ii pun sa vizioneze acest film.

O sa ma urasca pentru ca i-am imobilizat, dar o sa ma iubeasca dupa il vor fi vazut.

P.S. Imi pare rau, Pixar, Incredibles 2 v-a iesit minunat, dar anul asta pierdeti Oscarul pentru cel mai bun film de animatie.

We didn’t need sex, we had Tyrone Power

Scris de Iulian in Filme 0 Comentarii

Vorbele de mai sus nu ii apartin oricui, ci Barbarei Cartland, prodigioasa scriitoare de romane siropoase, la care adaug si eu amanuntul ca Tyrone Power figureaza si la inceputul volumul Istoria frumusetii, editat de Umberto Eco, ca reprezentativ pentru cum a evoluat conceptul de aratos de-a lungul istoriei.

Iar daca va doriti o explicatie a unor astfel de elogii, avem filmul Nightmare Alley.

Pelicula regizata de Edmund Goulding urmareste traseul fulminant al unui mentalist (iluzionist specializat in citirea gandurilor), de la umila conditie de circar la vedeta prin cercuri inalte, unde bogatasi cu constiinte incarcate ii iau abilitatile de bune.

Traseul sau catre succes si hubrisul de care se lasa cuprins ii prilejuiesc lui Tyrone Power un veritabil tur de forta actoricesc, in care dovedeste ca, fara a fi fost cel mai mare interpret a vremurilor sale, beneficia de o doza de talent care n-a apucat sa dea roade pe deplin (s-a prapadit la doar 44 de ani).

Figura sa eleganta, dictia curgatoare si privirea intensa, usor hipnotica si luciferica, sunt perfect adecvate momentelor cand da reprezentatii. Il ajuta si scenariul inteligent, care dezvaluie detalii din culisele artei prin care unii oameni ii imbrobodesc pe altii.

Nightmare Alley prezinta si un superb paradox, pe care numai Hollywood-ul din Epoca sa de Aur il putea oferi: desi protagonistul si cele trei dame care ii marcheaza viata sunt situate de partea escrocheriei, asadar, macar teoretic, de partea cealalta a celei in care ne aflam noi, privitorii, sunt de o frumusete impecabila si de o expresivitate lipsita de grotesc, astfel incat spectacolul inselaciunii nu e deranjant, ci pasionant.

Filmul prezinta si o morala dureroasa, dar omniprezenta in cultura umana, de la vechii greci la paremiologia romaneasca:

Nu te intinde mai mult decat iti e plapuma.

Recomand vizionarea lui Nightmare Alley in pereche cu The Razor’s Edge, in care il regasim pe acelasi actor, intr-un rol de o foarte diferita factura.

Din amandoua veti ramane cu imaginea lui Tyrone Power intiparita in memorie.

Un tip al naibii de frumos, care nici nu juca rau.