Pledoarie polivalenta

Scris de Iulian in Filme 0 Comentarii

L’avventura este o pledoarie…

… pentru titlul de „Cea mai frumoasa tara din lume” decernat Italiei.

… pentru includerea lui Michelangelo Antonioni in galeria celor mai mari regizori din toate timpurile.

… pentru interpretarea cinematografiei drept pictura in miscare.

… pentru enervanta, dar inevitabila eticheta de „Cei mai afurisiti (si aratosi) seducatori” care le revine barbatilor italieni.

… pentru necesitatea filmelor alb-negru.

… pentru acordarea post-mortem a Premiului Nobel pentru Psihologie lui I.L. Caragiale, care a gasit cheia, enuntand sintagma „Femeia, ochi alunecosi, inima zburdalnica”.

… pentru asemanarea dintre dragoste si depresie, care merge dincolo de faptul ca incep cu aceeasi litera.

… pentru film ca exercitiu de rabdare, nu de excitare.

Daca va veti gasi vreodata in situatia de a apara una dintre temele de mai sus, nu trebuie decat sa invocati L’avventura si sa va relaxati, argumentatia o sa mearga de la sine.

Pasi catre intelepciune

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

Mi-e greu sa descriu trairile intelectuale pe care mi le-au provocat scrierile lui S.Y. Agnon.

Exista motive obiective pentru aceasta.

Talcul tuturor faptelor (pe care am primit-o prin bunavointa celor de la libmag.ro) este o colectie de povestiri hasidice ale unui autor laureat cu Premiul Nobel pentru Literatura tocmai pentru ca a reinviat un fel de a scrie care pare rezervat doar celor initiati.

Initiati in detaliile culturii ebraice (iar aici eu doar zgarii suprafata) si initiati in provocarile literaturii care nu e divertisment si nici educatie facila, ci o taina pe care o deslusesti dupa un proces pe care insusi autorul il descrie in mod desavarsit:

Prima oara omul citeste si pricepe. A doua oara citeste si se minuneaza. Ma amageam cand imi inchipuiam ca pricep, fiindca, de fapt, nu pricepeam o iota, nimic. A treia oara pricepe si nu pricepe, a patra oara pricepe ce nu pricepuse si nu intelege ce intelesese si tot asa de fiecare data. Si daca se osteneste mult si o ia de la capat de multe ori pana cand uita de cate ori a luat-o de la capat, si mai are si ajutorul lui Dumnezeu, atunci incepe sa priceapa. Si asta e inceputul intelepciunii.

Nu stiu cum va simtiti voi dupa lectura acestui citat, dar eu gasesc ca e cazul sa fiu umil, chiar si daca ma consider un cititor experimentat.

Ce am impresia ca am inteles este o inversare interesanta a modului de a extrage informatii si idei din naratiunile lui S.Y. Agnon. Daca, de obicei, citesti o naratiune care are o actiune anume si din desfasurarea ei extrapolezi anumite invataminte, Talcul tuturor faptelor propune o lectura consistent filosofica si metafizica, din care transpar crampeie de viata dintr-un dintr-un univers aparte, pentru mine, ca roman in Anul Centenarului, cel mai de impact regasindu-se in povestea care se desfasoara intr-un Iasi de demult, efigia unui spatiu multicultural, din pacate disparut intre timp, din acelasi filon cu acela care ne-a oferit o comedie spumoasa precum Tache, Ianche si Cadîr.

Sper ca Romania sa redevina acest spatiu al tolerantei si cosmopolitismului, iar un simplu pas spre acest deziderat este lectura unei carti precum Talcul tuturor faptelor.

Psihologii trebuie sa citeasca mult

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

Nu de putine ori am sustinut ca literatura este psihologie pentru to(n)ti, idee care mi-a fost aprig disputata de catre cativa care lucreaza in acest domeniu.

Lor le semnalez, in primul rand, o lucrare cu o idee stralucita, aceea de a pune fata in fata un scriitor (si nu oricare, ci unul de inalta clasa) si un profesionist intr-ale mintii si psihicului.

Povestea cea buna este colocviul intretinut de J.M. Coetzee (laureat cu Nobel si dublu castigator de Booker Prize) si Arabella Kurtz (asa e ca prenumele va trezeste amintiri placute, daca sunteti nascuti prin anii ’80?) si, desi se citeste usor, dar asta nu inseamna ca este usor.

Dimpotriva, simplul fapt ca avem discursuri in registre diferite este o provocare pentru intelect. Pe de o parte, Coetzee impresioneaza printr-o extraordinara fluiditate a ideilor si a interogatiilor pe care le adreseaza interlocutoarei, dar si prin modul cum le imbraca stilistic. Am mai spus-o si o s-o tot mai spun, nimeni nu poate atenta la sistemul de convingeri pe care il ai la un moment dat decat un scriitor mare.

De cealalta parte, Arabella (ce-mi place sa amintesc numele asta) Kurtz useaza de limbajul sec al psihologului, cu un amplu arsenal de termeni specifici, incat nu o data am avut o impresie similara cu cea lasata de lectura discursului unui politician. Insa m-am scuturat de aceasta proiectie nefavorabila ei, constientizand ca e natural sa nu ii poata face fata lui Coetzee din punct de vedere al stilului si ca treaba ei este sa ne ofera perspectiva cealalta, intotdeauna necesara.

Beneficiind de contributiile amandurora, am avut parte de o extinsa, dar niciodata definitiva, analiza asupra rolului pe care il joaca povestile in viata noastra, a modului cum sunt construite, precum si a interactiunii, nu neaparat pasnice, dintre cele individuale si cele colective.

Desi continutul cartii a fost trecut, neindoios, prin filtrul unui editor, remarcabil este ca nu lasa niciodata senzatia ca discutia a fost regizata. Cei doi se contrazic, vireaza catre diverse subiecte si nu isi propun niciodata sa ofera o rezolutie.

Aici este punctul in care scriitorul si psihologul se contopesc si isi indreapta privirile spre mine cititorul-pacient.

Ce inteleg?

Ce vreau?

Ce sunt dispus sa fac?

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-au oferit un loc la un talk-show mai util decat toate cele televizate la un loc.

Superbele avataruri ale birocratiei

Scris de Iulian in Filme 0 Comentarii

Procesul de Franz Kafka este greu de citit, daramite de ecranizat.

Insa Orson Welles, omul exceselor si al stilului care copleseste forma, nu s-a temut de aceasta provocare si si-a asumat-o, cu rezultate multumitoare din punct de vedere ideatic si superbe din punct de vedere vizual.

Ce se remarca la Le procès inca din primele scene este ca Orson Welles are la dispozitie resurse ample, aproape ca la Citizen Kane, precum si libertatea de a proiecta ambiguitati, refuzat unor creatii precum The Magnificent Ambersons.

Explicatia e simpla: nu Hollywood-ul i-a finantat lui Orson Welles acest noua joaca artistica, ci mai multe studiouri europene, iar distributia, in care le regasim pe Jeanne Moreau si Romy Schneider, reflecta acest cosmopolitism.

In rolul principal, Anthony Perkins, cu nevrotismul sau din oficiu, a fost o alegere inspirata in a-l intruchipa pe K., functionarul acuzat de un delict metafizic, pe care nu stie sa i-l desluseasca nimeni.

Bineinteles, Orson Welles nu pierde ocazia de a-si manifesta narcisismul si de a-si oferi un rol important, inexistent in materialul sursa, o decizie controversata, pentru ca personajul sau da un oarecare sens conflictului de idei pe care este construit iluzoriul proces, insa stirbeste din ambiguitatea care face din romanul lui Kafka o emblema a literaturii absurdului.

Daca actoriceste Orson Welles atrage atentia mai ales prin dimensiunile corporale considerabile, vocea sa, parca facuta pentru a povesti, este utilizata cu efect maxim in tulburatoare parabola „Before the Law”, o scurta secventa animata, care reuseste sa insufle viata intr-o naratiune altminteri prea abstracta.

Pentru un privitor contemporan, Le procès poate da gres in multe feluri, dar nu si cand vine vorba de aspectul vizual. Fiecare scena este o mica opera de arta, cu o compozitie si unghiuri de filmare care uimesc si incanta, pe care le simti departe de cinematografia care vrea sa spuna ceva anume, dar pe care le admiri pentru ele insele.

Mai mult ca niciodata, imaginile, pe care le asociez unui articol pentru a respecta niste vagi canoane publicistice, sunt aici o pledoarie de sine-statatoare pentru un film care isi da silinta, fara a reusi pe deplin, sa fie mare.

Iar daca ariditatea subiectului ne adoarme, Orson Welles, acest mare poznas al cinematografiei, are grija sa ne trezeasca printr-un deznodamant de un macabru exploziv.

Cum, necum, finalul din Le procès ne prinde socati, asa cum si-ar fi dorit insusi Kafka.

Trecute vieti de doamne si domnite

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

Am sa incep cu un act de mare impietate: Nicolae Iorga nu stia sa scrie istorie.

Cartile lui sunt un potop de informatii, pe care e greu sa le urmaresti uneori, iar stilul e departe de ironia fina a lui C. Gane din minunata lucrare al carei titlu este impartasit si de articolul de fata.

Ce nu i se poate contesta barbosului si inaltului la stat si la sfat istoric este himalayana capacitate de a absorbi si aduna informatii, iar opera-i monumentala e dovada peremptorie in acest sens.

Ca parte a unui program personal dedicat Anului Centenarului, am ales sa ma aplec asupra unei picaturi din oceanul istoriografic pe care Iorga l-a revarsat asupra posteritatii, adica o lucrare minora, dar inedita – Scrisori de femei.

Asa cum o arata si numele, micul volum aduna epistole scrise de si catre doamne si domnite din diverse perioade ale istoriei romanilor, incepand din epoca lui Neagoe Basarab si ajungand pana in perioada ulteriora castigarii Independentei.

Desi nu exclud ca o lectura de tip sotron al lui Julio Cortazar ar putea oferi niste comparatii interesante, recomand totusi una liniara, strict cronologica, pentru ca sa se pot releva cateva evolutii demne de constientizat.

In primul rand, stilistic, se poate constata un caracter arhaic pana in zorii secolului al XIX-lea, fapt care confirma inca o data ca meleagurile romanesti au sarit din Evul Mediu aproape direct in epoca moderna, iar aceasta tranzitie care a ars etape esentiale isi vadeste chiar si astazi urmarile.

In al doilea rand, observam ca multe dintre preocuparile doamnelor se refera la aspecte pecuniare sau materiale, cu precadere la marea avutia a timpului respectiv, mosiile. Preocupari mai abstracte si mai aproapiate de imaginea pe care o avem despre spiritul feminim apar, ati ghicit, dupa ce Tarile Romane intra intr-o consonanta tarzie cu spatiul european.

Istoria ca materie de invatamant este si asa destul de oropsita, insa tot nu pot sa nu recomand oricarui profesor care slujeste aceasta disciplina sa utilizeze la clasa carti precum Scrisori de femei de Nicolae Iorga, deoarece elevii au nevoie sa-si cunoasca trecutul nemijlocit, nu prin intermediul unor manuale care servesc concluzii de-a gata.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru niste crampeie din latura feminina a istoriei romanilor.

Piese vechi cu regizori noi

Scris de Iulian in Teatru 0 Comentarii

Vara ploioasa ne tine in casa sau, o alternativa mai indicata, la teatru, iar sezonul estival (de regula pauza pentru slujitorii acestei arte) nu este un impediment, pentru ca Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova, in colaborare cu Departamentul de Arte al Universitatii din Craiova si Casa de Cultura „Traian Demetrescu”, organizeaza in perioada 27 – 30 iunie 2018 Festivalul International al Tinerilor Regizori ca parte a Theater Networking Talents.

Evenimentul este o competitie, menita a incuraja activitatea tinerilor regizori, iar concurenta din acest an pare a fi si mai acerba decat cea de anul trecut, daca judecam dupa numarul mare si varietatea pieselor ce vor fi prezentate:

Antigona de Sofocle – regia Patrik Lazić – Facultatea de Arte Dramatice din Belgrad (Serbia);

Caii la fereastra de Matei Visniec, regia Ester Mitrofan – Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „I. L. Caragiale” din Bucuresti (Romania);

Colectionarul de John Fowles, regia Ciprian Hutanu – co-productie Universiatea Nationala de Arte „George Enescu” din Iasi (Romania) cu Teatrul „Ion D. Sirbu” din Petrosani (Romania);

Pisica pe acoperisul fierbinte de Tennessee Williams, regia Denislav Yanev – Academia Nationala de Teatru si Film din Sofia (Bulgaria);

Lectia de Eugen Ionescu, regia Diana Tanase, UNATC Bucuresti (Romania);

In (cerc) de Paul M. Sava, regia Bianca Baraboi – co-productie FTT-UBB si compania independenta Create. Act. Enjoy din Cluj-Napoca (Romania);

Napasta de I. L. Caragiale, regia Iana-Frezia Elena Oprisa-Sulyok, Facultatea de Teatru si Televiziune, Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca (Romania);

Sub apa de Carmen Ella Freenhill, regia Sebastian Marina – co-productie Universitatea de Arte din Targu-Mures (Romania) cu Teatrul Municipal „Matei Visniec” din Suceava (Romania).

Chiar daca acest eveniment este destinat in primul rand celor din lumea teatrului, eu, unul, o sa ma fac luntre si punte sa ajung la cat mai multe piese, mai ales ca multe dintre ele sunt titluri pe care le-am mai vazut, fie in alte puneri in scena, fie ca ecranizari cinematografice.

Ia sa vedem, domne’, cum mai regizeaza tineretul din ziua de azi!

Profeti defecti

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

Profeti care sa tune si sa fulgere de pe un deal si sa mute inimi si maini nu se mai gasesc asa usor, insa eu cred ca ii putem dibui deghizati in scriitori.

Citeam mai deunazi, de pilda, On the Road de Jack Kerouac si, fascinat de spiritul de libertate desantata emanat de acest roman, imi imaginam cum generatii intregi de americani si nu numai si-au lasat balta slujbe si familii pentru a emula peripetiile naratorului si amicilor sai.

Dat fiind marea influenta pe care scriitorii, sau mai precis, operele lor, o au asupra oamenilor, exista tendinta (incurajata si de profesorii sau criticii scortosi) de a-i idealiza, de a le conferi calitati umane peste medie si de a le scuza scaderile.

Nimic mai gresit!

Viata secreta a marilor scriitori de Robert Schnakenberg e exact antidotul pentru o asemenea inclinatie catre idolatrie. Iconoclast si plin de haz, autorul scormoneste in biografiile marilor nume ale literaturii dupa cele mai nasoale si neplacute detalii, organizate intr-un mod aerisit, usor de lecturat, exact ca o revista de scandal din sfere intelectuale superioare

L-ati citit cu nesat pe Balzac? Aflati ca baga in el ca un porc.

Asteptati, ca si mine, urmatoare editie a Festivalului Shakespeare? Aflati ca Marele Will era un afemeiat care pratica intens evaziunea fiscala, dar nu se sfia sa se dedea la camatarie.

V-ati delectat neuronii cu deductiile lui Sherlock Holmes? Aflati ca Arthur Conan Doyle avea niste credinte oculte care i-ar fi facut pana si pe adeptii Oliviei Steer sa para niste oameni de stiinta.

Daca v-am starnit apetitul pentru picanterii din lumea literelor, atunci renuntati la Click sau Libertatea o saptamana, doua si cumparati Viata secreta a marilor scriitori.

Nu numai ca o sa va placa nepermis de mult, ba chiar s-ar putea sa va vina chef sa cititi si cateva dintre operele scrise de cei dezgoliti in paginile ei.

Iar asta ar fi cel mai mare castig.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris ca mi-au aratat ca si scriitorilor li se aplica proverbul „Sa faci ce zice popa, nu ce face popa”.

Greu e pretul sfinteniei

Scris de Iulian in Filme 0 Comentarii

Pentru cei ce cred, nicio explicatie nu este necesara. Pentru cei ce nu cred, nicio explicatie nu este posibila.

Motto-ul unui film realizat acum 70 de ani este de o frapanta actualitate, insa aceasta nu este singura sa calitate.

The Song of Bernadette este produsul unui Hollywood al anilor ’40, acea perioada fertila a cinematografiei americane in care idealismul, optimismul, realismul si divertismentul reuseau cumva sa conlucreze.

Pelicula regizata de Henry King poate inspira neincredere sau deriziune din oficiu, deoarece este povestea Bernadettei Soubirous, o tanara fara prea multa scoala, care a sustinut ca o doamna angelica i s-a aratat in locul ce a devenit in timp faimosul loc de pelerinaj de la Lourdes.

Ce impresioneaza ca ansamblu este abilitatea realizatorilor de a balansa naratiunea religioasa si pur umana cu tabloul mai amplu al transformarii comunitatii si al jocurilor de interese si convingeri care il compun. Li se acorda voci si credinciosilor, si scepticilor, si oportunistilor, iar protagonista are potential sa isi pastreze simpatia si compasiunea privitoritor, indiferent ca acestia sunt dintre aceia care stau cu orele ca sa ajunga la mormantul lui Arsenie Boca, sau dintre aceia care ii ironizeaza acid pe cei dinainte.

Cunoscand perioada din care provine, una in care filmele erau preponderent rodul unei munci de studio, The Song of Bernadette se desfasoara surprinzator de mult in aer liber, iar preocuparea pentru detaliu in privinta decorurilor sau a costumelor ii confera un caracter de documentar romantat, desi grija pentru spectatorii americani carora le era destinata in principal povestea a generat o mostra de umor involuntar: titlurile ziarelor care transpun evolutia fetei cu viziuni sunt intr-o engleza apasata, dar restul sunt in franceza.

Prestatiile actorilor iau partea leului din masivul bagaj de laude pe care le atrage acest film. In rolul principal, Jennifer Jones are un rol de Oscar veritabil; candoarea, simplitatea, fragilitatea si hotararea pe care le arata in fata fortelor superioare care incearca sa ii influenteze conduita sunt nuantate de un strat permanent de tristete si de pulsiuni omenesti care o pun in conflict cu misiunea spirituala ce i-a fost incredintata, poate fara voia ei. Toate acestea beneficiaza si de acel angajament corporal (mai pregnant in partea de final, cand suferinta corpului fizica se inteteste), care a devenit o reteta intens utilizata de catre aceia care ravnesc la premiile Academiei).

Este inconjurata de personaje mai schematice, dar jucate fara cusur de o pleiada de actori inzestrati: Charles Bickford este un paroh aspru, dar patrunzator, Lee J. Cobb este un doctor care pretuieste stiinta, dar nu exclude miracolul, Audrey Mather este un primar venal, dar simpatic, pe care il vad rupt din realitatile cotidiene romanesti, Anne Revere este o mama exigenta, dar iubitoare, iar Vincent Price isi utilizeaza figura aparte si vocea inimitabila pentru a construi un superb nihilist.

Insa personajul care se distinge dintre toti acestia este cel al calugaritei interpretate de o mare doamna a artei dramatice (a avut o cariera de 70 de ani in teatru si cinematografie) – Gladys Cooper. Adversitatea implacabila si intunecata pe care i-o arata protagonistei pe aproape toata durata peliculei nu contribuie doar la sporirea luminii pe care o degaja Jennifer Jones, ci si la un moment de cutremuratoare descarcare emotionala.

Atei sau habotnici, cinefili sau cinefagi, nu cred ca este cineva care sa ramana de piatra la The Song of Bernadette.

 

Non-fictiuni pe care le-am citit (25)

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

Sa mai adaugam alte trei carti de non-fictiune la lista celor citite si trecute prin filtrul gandirii:

Information: A Very Short Introduction – potrivit multor voci si minti luminate, traim in era informatiei (cunoscuta si ca „big data”), iar Luciano Floridi isi propune sa mearga la esenta acestui concept. Ce este informatia si cum functioneaza ea? Autorul construieste un model teoretic pe care l-as caracteriza drept decent de coerent si il aplica la diverse domenii, precum tehnologia, economia sau biologia. Prezentarile astfel rezultate merg destul de departe in abstract si necesita concentrare pentru a le patrunde, macar superficial, sensul, iar eu marturisesc ca nu l-am dozat constant acest efort pe tot parcursul lecturii. Merita, insa, pentru acele momente cand Floridi iese din intelectualismul sec si da exemple sau elaboreaza analogii care te lovesc in moalele capului prin inteligenta lor. Preferata mea este cea prin care preconizeaza ca omenirea se va intoarce la panteismul religios originar, dar sub o forma noua: toate obiectele si mecanismele inteligente (vezi Siri si suratele ei) care ne inconjoara ne vor vorbi si ne vor ghida orice actiune. The Return to Innocence, cum canta Enigma? Sau cosmarul suprem? Timpul ne-o va spune.

Geography – se spune ca „istoria este geografie in miscare”, insa cartea scrisa de Danny Dorling si Carl Lee poate fi descrisa exact invers, ca o istorie a modului cum aceasta stiinta a influentat, dar si reflectat modul de actiona si gandi al oamenilor, precum si pledorie in favoarea profesiei de geograf in lumea contemporana. Lucrarea nu are vreo coloana vertebrala prea clara, dar lectura este agreabila si ofera destule informatii inedite, incat interesul sa ramana treaz pana la incheiere. Ocazional, tonul autorilor devine usor sumbru, in special cand se refera la spectrul incalzirii globale si al suprapopularii, insa expunerea mediatica intensa a acestor subiecte in ultima vreme a mai atenuat din impactul profetiilor lor. Ramane, totusi, un adevar faptul ca specialistii in diverse laturi ale acestui domeniu vast pe care il numim geografie sunt aceia care vor lupta sa tina excesele omenirii in loc si sa pastreze aceasta minunata planeta in viata.

How Emotions Are Made – o carte care si-a propus sa zdruncine mult din ce credeam ca am invatat despre mecanismul emotiilor, ceea ce este un lucru bun, pentru ca, daca am asimilat ceva din ce sustine Lisa Feldman Barrett, este ca nicio teorie nu trebuie luata ca un pe fapt imuabil. Ipoteza pe care o sustine este ca starile afective nu sunt predefinite, nu exista din oficiu in creierul nostru, ci sunt create de un ansamblu de circuite si procese cerebrale, dar si fiziologice. Si mai socant pentru ce vrem sa cred despre mintile noastre este ca emotiile nu sunt universale, asa cum sustin grei din domeniu, precum Paul Ekman, ci invatate, iar autoarea da exemple din diverse culturi, exploatand o tendinta recenta, aceea a explorarii unor expresii din diverse limbi ale mapamondului, greu de tradus si de echivalat. Consecinta ideilor pe care le propune este drastica: orice om are o doza mare de responsabilitate pentru propria conduita si nu mai poate da vina doar pe genetica, daca e idiot, pardon, daca se comporta ca un idiot. Iar un alt aspect practic pe care l-am deprins din aceasta ampla pledoarie este ca e bine sa ne diversificam vocabularul, atat referitor la propriile emotii, cat si in ceea le priveste pe ale altora, inclusiv ale copiilor. Mai multe cuvinte genereaza o sanatate mintala mai buna.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

Non-fictiuni pe care le-am citit (20)

Non-fictiuni pe care le-am citit (21)

Non-fictiuni pe care le-am citit (22)

Non-fictiuni pe care le-am citit (23)

Non-fictiuni pe care le-am citit (24)

Mare nostrum

Scris de Iulian in Carti, Sa privim pictura! 0 Comentarii

„Mare nostrum” era expresia utilizata in timpul apogeului Imperiului Roman, prin care se afirma, nu fara mandrie, ca Marea Mediterana era inconjurata de provincii ale acestuia. Insa eu folosesc expresia in sens mai larg, pentru ca marea este, daca nu leaganul civilizatiei, atunci provocarea ce a impins limitele omenirii mai mult decat orice altceva.

Iar daca afirmatia mea vi se pare hazardata, cartea lui Lincoln Paine, Marea si civilizatia (pe care am primit-o prin bunavointa celor de la libmag.ro), e un compendiu de argumente pe care epitetul „exhaustiv” nu-l caracterizeaza suficient.

Autorul comaseaza in aceasta lucrare atat de multa informatie, incat cred ca si un student medicinist care se pregateste de rezidentiat ar fi un pic coplesit. Nu exista farama de poveste a istoriei navigatiei si urmarilor sale care sa-i fie straina lui Lincoln Paine.

Ca urmare, lectura unei asemenea carti necesita un efort de planificare prealabil. De pilda, eu, unul, pomenindu-ma in fata acestui monument de eruditie precum un calator rebegit la poalele Muntilor Himalaya, m-am hotarat sa citesc cate un capitol, ales in functie de interesul pe care mi-l starneste vreun factor exterior.

Asa s-a intamplat ca am azut acea superba versiune a Great Expectations regizata de Sir David Lean, si m-am pomenit gandindu-ma la avantul vaselor cu aburi. Inutil sa mai spun ca bucata din Marea si Civilizatia dedicata acestei tehnologii si impactului pe care l-a avut mi-a satisfacut cu varf si indesat orice nelamurire as fi avut.

O alta experienta pe care v-o recomand si cu care inchei aceasta prezentare este sa alternati lectura unor pasaje din cartea lui Lincoln Paine cu priviri contemplative asupra operei unui alt indragostit de valurile marii: Ivan Aivazovski (picturile sunt luate de pe www.wikipedia.org):

Vasul „Cei doisprezece apostoli”

 

Tarm de mare noaptea. Langa far

 

Curcubeul