Pasiunea face un salt

La început, Reacţie Urbană, proiectul celor de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova mi s-a părut doar o ingenioasă metodă de promovare şi o şansă pentru cetăţenii cu un dram de curaj să iasă puţin din rutina cotidiană.

De la ediţie la ediţie, însă, spectacolele au evoluat în complexitate, culminând cu aceasta, intitulată De ce plec/De ce rămân?, a cărei premieră a avut loc în ianuarie 2019 şi a înregistrat un aşa succes, încât mai beneficiază de două reprezentaţii, una sâmbătă, 23 martie 2019, de la 14:00 şi de la 14:30, şi duminică, 24 martie, de la 20:00 şi de la 20:30.

De data aceasta, Reacţie Urbană nu se desfăşoară într-o singură sală, ci este un spectacol-instalaţie, un traseu pe care spectatorii îl urmează pentru descoperirea posibilelor răspunsuri și motive ale întrebării. La fiecare 4 minute, un grup de 4 persoane intră într-o galerie cu 12 spații în care exponatele sunt vii.

Pe pagina evenimentului aveţi distribuţia completă şi explicaţiile fiecărui moment, dar eu am evitat să o citesc, ba chiar să o privesc, tocmai pentru că ideea îmi place atât de mult, încât vreau să o augmentez cu adaosul descoperirii la faţa locului.

Pentru ca noblesse oblige, vă menţionez, totuşi, că acest concept şi coordonarea lui îi aparţin lui Vlad Drăgulescu, iar din echipa sa fac parte asistentele de regie: Irina Gabriela Lungoci, Alexandra Ștefania Iordache și asistenta de scenografie Anda Gavrilă. Imaginile au fost surprinse de fotografii proiectului, Cătălin Corneanu și Theofil Mihai Olteanu, iar veștile au fost răspândite de asistentul PR&Media, Gabriela Elisabeta Popescu.

Revelaţia pe care o veţi avea va fi, fără doar şi poate, să descoperiţi persoane de vârste, profesii, mentalităţi şi alte cele diferite, dar transfigurate de simplul fapt că au avut curaj să păşească pragul teatrului şi să îşi transceandă condiţia.

În final, mă minunez că am ajuns să redau cu satisfacţie un detaliu foarte mercantil: pentru acest spectacol Reacţie Urbană este necesar să cumpăraţi bilet (le găsiţi pe www.ebilet.tncms.ro sau la Agenţia Teatrală şi costă 11 lei, aşa că orice obiecţie indică o genă de Hagi Tudose), iar eu vă sfătuiesc să va grăbiţi, nu sunt doar rudele care vor să vină, ci şi o sumedenie de entuziasmaţi, ca mine.

Fotografiile ii aparţin lui Cătălin Corneanu.

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Sezoanele se schimbă, dar nu şi pasiunea pentru lectură, a cărei manifestare a rezultat în titlurile de mai jos:

Nudge – o carte celebră din domeniul economiei comportamentale, cu doi autori de marca – Richard H. Thaler şi Cass R. Sustein – dintre care primul este chiar un recent laureat de Premiu Nobel. Conceptul care dă şi titlul lucrării – „nudge” – s-ar putea traduce prin ghiontul discret pe care companiile şi instituţiile statului îl pot da individului, astfel încât acesta să ia cea mai bună decizie pentru sine şi pentru societate, totul în spiritul unui concept interesant, „paternalism libertarian”, menit a împăca atât dreptul omului de a alege, cât şi vestita sa incapacitate de a se purta raţional în dese rânduri. Exemplele prezentate acoperă multe domenii, însă unele se referă la realităţile din Statele Unite ale Americii, asadar mai puţin aplicabile pretutindeni, însă abordarea generală este o idee formidabilă, care merită explorată, dezbătută şi exploatată. Un bonus al acestei este capitolul care conţine reflecţiile asupra unui mod laic de a organiza instituţia căsătoriei, inteligente şi dătătoare de perspective.

The Future of Mind – peste tot ni se spune că trăim într-un „secol al creierului”, iar Michio Kaku duce această preocupare la culmi ameţitoare. În mod structurat, documentat, dar rezonabil de accesibil, autorul face incursiuni în căile prin care ştiinţa viitorului (sau chiar a prezentului) îi va spori omului capacităţile cerebrale, astfel încât mituri precum telekinezia sau telepatia să devină practici zilnice. Unele fragmente ale cărţii sunt fascinante sau de-a dreptul înspăimântătoare, mai ales că Michio Kaku şi-a făcut un punct de onoare din a prezenta doar tehnologii care există măcar în fază experimentală, dar în altele, deşi tot el declarase că nu se abate niciodată de la principiile fizicii, parcă se lasă furat de plăcerea speculaţiilor şi a previziunilor un pic prea îndrăzneţe. Chiar şi temperându-i entuziasmul, viitorul ne rezervă o combinaţie de delicii şi orori nemaivăzute.

So You’ve Been Publicly Shamed – in stilu-i aparte, caracterizat de incisivitate, lipsă de inhibiţii, rezervă în a judeca şi umor clasa I, Ron Jonson explorează un fenomen recent în formă, ancestral în fond: linşarea online. Protagoniştii acestei cărţi sunt persoane care au minţit sau au spus tâmpenii în public şi, mai ales, în marea învolburată a Internetului şi care şi-au văzut vieţile compromise de furia colectivă şi anonimă a opiniei publice virtuale. Deşi am râs copios în anumite momente, tonul general al lucrării nu este nepărat unul încurajator: chiar şi după aceşti condamnaţi (deseori pe drept) îşi ispăşesc vina cu vârf şi îndesat, nu se pot ascunde de memoria impacabilă a motoarelor de căutare, iar uitarea, marele dar făcut naturii umane, nu mai funcţionează în cazul lor. Ron Jonson nu se dezminte şi se fereşte a da verdicte definitive, folosindu-se de candoarea cu care îşi filtrează şi redă investigaţia pentru a ne lăsa să reflectăm mai bine despre impulsul de a scrie vreun „Huoooooo, hoţule, prostule, curvo!” pe net. Nu de alta, dar s-ar putea să ne pălească toate astea ca un bumerang mai târziu.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

Non-fictiuni pe care le-am citit (20)

Non-fictiuni pe care le-am citit (21)

Non-fictiuni pe care le-am citit (22)

Non-fictiuni pe care le-am citit (23)

Non-fictiuni pe care le-am citit (24)

Non-fictiuni pe care le-am citit (25)

Non-fictiuni pe care le-am citit (26)

Non-fictiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Amara pasare a captivitatii

Dupa El abrazo de la serpiente, Ciro Guerra avea la mine credit nelimitat, precum Marlon Brando in restaurantele mafiotilor italieni carora le-a proiectat o imagine atat de glorioasa.

Nu a trebuit decat sa aflu ca, alaturi de Cristina Gallego, a mai dat lumii o creatie, Pajaros de verano (Pasari calatoare), ca m-am si infiintat sa o vizionez.

Fata de sublimul inaintas, acest film se remarca initial printr-o estetica mai apropiata de realism, mai concentrata pe figura umana, nu pe coplesitoarea imensitate a naturii, nelipsindu-i, insa, un anume lirism.

Rapid observi ca doua dintre caracteristicele anterioare se mentin: alternanta lingvistica (desi diversitatea este mai redusa decat in El abrazo de la serpiente, si aici tranzitia dintre spaniola si limbile bastinase e naturala) si conflictul dintre modernitate si cutume.

Prima jumatate a filmului are un aer cunoscut si, intr-un mod liniar, inevitabil violent, dar impecabil construit, prezinta cronica unui clan din desertul columbian, care abandoneaza treptat caile traditionale si se deda la traficul de droguri, urmand un traseu ascendent din punct al avutiei, dar descendent din punct de vedere al moralitatii.

In stanga il puteti vedea pe Hermes

In aceasta parte, succesiunea oarecum conventionala a evenimentelor iti permite sa examinezi figurile minunat alese ale actorilor, autentice, dar si expresive in sens pur actoricesc, subtilele schimbari de decor si poezia unor imagini.

La un moment dat, insa, raportul pur antitetic dintre pofta de avere si traditii se estompeaza, iar Pajaros de verano dobandeste o ambivalenta inteligenta, care te scutura de impresia ca este cativa pasi in spatele ilustrului predecesor.

Personajele nu sunt robii unei singur zeu, banul, ci si ai conditionarii mentale pe care o impun onoarea, relatiile de familie si practicile ancestrale. Rationalul si irationalul, idealul si materialul se dedubleaza si schimba intre ele intr-un mod care ar ilustra foarte bine principiile fizicii cuantice.

Treptat, se regaseste si alta calitate a lui Ciro Guerra – faptul ca, desi isi extrage magma creatiilor din cadrul cultural caruia ii apartine, forma pe care le-o da e inspirata de monumente universale.Daca in El abrazo de la serpiente vedeam influente din Apocalypse Now, aici naratiunea ii apartine unui batran orb, este structurata pe canturi si reda fatalitatea unui conflict intre doua familii, curat Iliada.

Cine a vazut filmul si a citit Iliada va recunoaste in aceasta scena pe aceea cand Priam se duce sa ii ceara lui Ahile trupul lui Hector

Trairile omului si, mai ales, scaderile lui, sunt o constanta a existentei, de la inceputurile ei pe acest pamant.

In Craiova, Pajaros de verano va asteapta cu aripile deschise atat la Cinematograful Patria, cat si la salile retelei Inspire.

Cand il vedeti, va va fi un pic rau.

Dar, daca nu-l vedeti, va va parea si mai rau.

Uitati-va la figura lui: Ahile, Paris si Agamemnon in aceeasi persoana

Rivali in viata, aliati in posteritate

Vineri seara, pe 15 martie 2019, sala de conferinte a unui hotel de soi din Craiova era ticsita de oamenii veniti sa ii vada si ii asculte pe reprezentatii unei formatiuni politice noi.

Undeva mai in deal, sala de concerte a Filarmonicii din Craiova mai avea locuri disponibile, desi spectacolul de aici a avut mai multe de oferit, in ciuda discursurilor inchegate ideatic si coerente gramatical ale viitorilor oameni politici.

Marturisesc, motivul principal pentru care doar am aruncat o privire la dezbaterea aceea, pentru ca apoi sa ma reped la concert, a fost prezenta numelui lui Antonio Salieri in programul acestuia din urma.

Nu trebuie sa fii mare expert in muzica (iar eu, unul, nu sunt) sa stii ca acesta a fost marele rival al lui Mozart, daca nu din cultura generala, atunci din capodopera lui Milos Forman, Amadeus.

Este interesant ca duelul celor doi compozitori s-a trasferat si in competitia de la Oscarurile din acel an dintre F. Murray Abraham si Tom Hulce si, culmea ironiei, i-a dat castig de cauza interpretului lui Salieri.

Posteritatea, insa, l-a rasfatat pe Mozart, iar rivalul sau beneficiaza de notorietatea deloc glorioasa a unei anti-personalitati.

Intuiam cumva ca acea capodopera cinematografica a contribuit la aceasta eticheta nasoala, asa ca eram curios sa ascult pe viu ceva de Antonio Salieri.

Alegerea Concertului in Do major pentru flaut si oboi a fost ilustrativa pentru judecata la care a fost supus de istorie: o arie cuminte, placuta, care te destinde, dar pe care cu greu ti-o poti imagina generic de emisiuni sau coloana sonora de film.

Asta nu inseamna ca aceasta bucata muzicala n-a fost agreabila. Dimpotriva, insufletita de prezenta solistilor Catalin Opritoiu, al carui aer jovial mi-era cunoscut de la un alt minunat concert din cadrul Festivalului Craiova Muzicala, si al Cristinei Ordean, a carei prezenta pe covorul rosu de la Oscaruri ar face sa crape de invidie pe orice diva de la Hollywood, muzica lui Salieri s-a dovedit a fi un minunat preambul pentru ce a urmat.

Poate ca Salieri si Mozart au fost rivali in timpul vietii, insa muzica si timpul atenueaza chiar si cele mai acerbe animozitati.

Partea de concert care i-a apartinut compozitorului italian a fost flancata in program de doua creatii ale lui Ludwig van Beethoven: Uvertura Egmont, op. 84 si Simfonia nr. 7 in La major, op. 92.

Daca prima a fost din seria deja traditionalelor sesiuni de incalzire muzicala pe care le propun cei de la Filarmonica din Craiova, cea de-a doua a demonstrat cu varf si indesat cine este Beethoven si de ce este in stare.

Sub bagheta de o energie retinuta a dirijorului Bastien Stil si a interpretarilor mega-energice ale muzicienilor din Craiova, s-a napustit asupra-mi o creatie care m-a luat de guler si a dat cu mine de toti peretii. Ce-i drept, au mai fost momente cand m-a lasat jos, m-a mangaiat duios, dar asta n-a fost decat o pacaleala, pentru ca zbuciumul se relua rapid.

Sa iesi de la un concert cu senzatia ca ai fost batut si sa-ti mai si placa, asta inseamna muzica mare.

Iona merge inainte

E greu sa-l inlocuiesti pe Ilie Gheorghe ca Iona.

De fapt, nu, nu este greu, este imposibil.

Creatia sa este un cadou facut posteritatii.

Insa textul lui Marin Sorescu este atat de generos, incat permite interpretari si versiuni chiar si pe langa aceea de legenda a marelui actor plecat dintre noi.

Cel care se incumeta primul sa isi asume aceasta ingrata, sa recunoastem, sarcina, este Eugen Titu, din postura de actor la Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” din Targu Jiu, care va reprezenta Iona in sala Ion D. Sarbu a Teatrului din Craiova, joi, 21 martie 2019, de la ora 19:00.

Spectacolul pare a vira de la melancolia predecesorului spre o atitudine militanta, de zbatere impotriva defetismului si a mortii, propunand o scenografie mai ampla, apartinandu-i lui Mihai Topescu, precum si proiectii video, realizate de Florin Rotaru.

Iona al lui Ilie Gheorghe va dainui de-a pururi in inimile noastre, dar cred ca avem loc si pentru un confrate al acestuia.

Biletele costa doar 20 de lei si se gasesc la Agentia teatrala din Craiova si pe platforma online www.ebilet.tncms.ro.

Voci de dincolo

S-ar putea sa fie surprinsi si un pic dezamagiti prietenii de la Filarmonica „Oltenia” Craiova, pentru ca nu voi mai uza de stilu-mi flamboaiant si emfatic obisnuit.

De data aceasta, nu va voi spune decat ca am participat la Concertul extraordinar de muzica sacra, sustinut de Corala Academica a Filarmonicii, dirijat de Manuela Enache-Pîrvu si care a inclus cantecele de mai jos, pe care m-am incapatanat sa nu le copiez din materialele informative virtuale, ci sa le tastez litera cu litera, dintr-un simt de pietate laica:

Josef Rheinberger – Abendlied

Franz Schubert – Chor der Engel

Johannes Brahms – Warum ist Licht gegeben dem Muhselingen?

Camille Saint-Saens – Ave Verum

Franz Liszt – Ave Verum

Anton Bruckner – Christus Factus est

Serghei Rahmaninov – O Theotokos Ever – Vigilant in Prayer

Anton Bruckner – Graduale

Giuseppe Verdi – Laudi alla vergine Maria

Serghei Rahmaninov – Bogoroditse Devo

Restul e tacere.

Gigantii in adancuri

Filme cu si despre submarine sunt destule, dar indraznesc sa spun ca nu e niciunul cu un titlu care sa redea atat de sugestiv specificul luptelor care includ acest vehicul de razboi precum Run Silent, Run Deep.

Dincolo de titlu, insa, pelicula dezvaluie o panoplie de multe alte calitati, care o transforma intr-o creatie care merita sa fie scoasa din adancurile uitarii si pusa in formatie alaturi de multi-decoratul Das Boot.

Povestea are ceva din poezia obsesiei damnate din Moby Dick: in al Doilea Razboi Mondial, un comandant isi pierde vasul subacvatic ca urmare a dibaciei unei nave inamice si ramane cu dorinta de a-si lua revansa, pe care o pune in aplicare dupa ceva timp, cand primeste capitania unui alt submarin, pe care il indreapta tot spre zona cu pricina, ignorand ordine si atragandu-si revolta tacita a echipajului, in frunte cu foarte charismaticul secund.

Robert Wise, acelasi care ne-a oferit grandioasele The Sound of Music si West Side Story, isi dovedeste si aici, pe un taram tematic foarte diferit, iscusinta regizorala. Realizat cu peste sase decade in urma, Run Silent, Run Deep tot mai reuseste sa ne traspuna in atmosfera inghesuita si metalica din interiorul unui submarin, iar a treia parte a filmului, in care conflictul psihologic lasa loc celui armat, genereaza palpitatii veritabile, in ciuda unor efecte speciale care isi vadesc varsta.

Mai presus de toate aceste insa, Run Silent, Run Deep este infruntarea unor doi mari giganti ai cinematigrafiei.

Clark Gable, pe care rolurile din Gone with the Wind si It Happened One Night l-au proiectat in posteritate de-a pururi tanar, ne apare aici imbatranit, dar impozant, autoritar intr-un mod usor neplacut, dar coplesitor prin viziunea pe care si-o urmeaza neabatut.

De cealalta parte, Burt Lancaster, in floarea varstei, aratos, e acelasi lider cu voce domoala, dar capabil sa izbucneasca precum un tunet.

Scenele cand cei doi impart ecranul, mai ales ca spatiul claustrofobic al submarinului ii obliga sa stea aproape, sunt o desfatare pentru oricine priveste cu nostalgie spre epoca de aur a Hollywood-ului.

Acum trag aer in piept si ma cufund in marea de creatii a acelei perioade, pentru a descoperi in adancimile ei si alte comori uitate precum Run Silent, Run Deep.

Carte pentru barbati (dar citibila si de catre femei)

Daca…

Aveti un pic de umor si

Daca…

Aveti un pic de cultura generala si

Daca…

V-au nedumerit/agasat/exasperat/atras/respins/abandonat/incantat/speriat vreodata femeile,

Atunci…

Cititi neaparat, dar nu repede, ci pe indelete…

The Last Girlfriend on Earth and Other Love Stories de Simon Rich.

In ea nu veti gasi raspunsuri, ci doar foarte precise si dezastruos de amuzante relatari despre avatarurile interactiunilor dintre barbati si femei.

Nu garantez ca o sa va ajute sa o cuceriti pe aleasa inimii sau o sa va dea idea stralucita de a o face sa se intoarca, insa macar veti râde.

Poate asa trece sevrajul mai usor.

Am trait o aventura si mai urmeaza trei

Cuvinte de lauda pentru proiectul 11plus1 independent/ contemporan al celor de la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova am mai tot avut, insa luna martie a leatului 2019 pare a fi una speciala din acest punct de vedere.

De curand am asistat/gustat/trait Fapte vitejesti al celor de la Asociatia PETEC si Centrul National al Dansului din Bucuresti. Spectacolul se declara a fi pentru copii, de care era plina sala, iar atmosfera a fost minunata chiar si numai pentru asta (imaginati-va vreo cateva zeci de prichindei tipand a spaima simulata).

Insa, ma incumet sa spun ca mesajul ii viza mai degraba pe parinti, deoarece acestia isi imprumuta fricile si angoasele copiilor, asa cum reiese din cea mai consistenta scena a spectacolului. Cat despre cei mici, mi s-a spus ca prin alte parti ale salii pe cativa i-au trecut fiorii in anumite momente, dar eu am avut privilegiul sa ma aciuez langa unii cu un umor si un scepticism adorabile (nu o data le-am auzit exclamatia „Ba, ma lasi!”).

Altminteri, Fapte vitejesti este recomandat tuturor varstelor pentru verva cu care este jucat si dansat si pentru deosebita ingeniozitate a jocului de lumini si umbre, deopotriva de metaforic si de precis in sugestiile pe care le propune.

Daca v-a fost gadilat apetitul pentru productii independente si mai putin conventionale, aflati ca Fapte vitejesti este doar primul din cele patru (!) astfel de spectacole cu care ne rasfata cei de la Teatrul din Craiova.

Pe 12 martie 2019 vom avea De fapt_, in coregrafia Simonei Dabija, care ne va aduce in fata ochilor si a mintii o inglobare a cinci corpuri intr-o singura minte. Pe langa interesul a priori pe care il am pentru 11plu1 independent/ contemporan, acest spectacol ma atrage prin faptul ca se anunta a fi exact ilustrarea ideii din extraordinarul roman al lui Theodore Sturgeon, More than Human, pe care l-am citit de curand.

Pe 19 martie 2019 avem Body of Defiance de Ana Cucu-Popescu, in regia lui Raul Coldea, productie a Reactorului de creatie si experiment din Cluj, in care doua corpuri feminine si o singura voce traseaza doua linii narative aparent disparate, dar unite prin ceva ce ramane a fi descoperit. Nu ascund si ca faptul ca spectacolul este recomandat persoanelor peste 16 ani este un factor de atractie pentru mine.

Pe 26 martie avem Fragile. Handle with Care, un spectacol de dans contemporan, ale carui concept si coregrafie ii apartin Marianei Gavriciuc (Bucuresti) si care se anunta a fi invitatie la a ne expune cele mai vulnerabile trairi, tocmai pentru ca in lumea reala acestea sunt susceptibile a fi folosite impotriva noastra.

Biletele (deloc scumpe) pentru aceste spectacole sunt disponibile online pe www.ebilet.tncms.ro sau la Agentia teatrala (telefon: 0251 413 677).

Credit foto: Cristi Floriganta

Ce ne jucam, ce vedem, ce ascultam

Calitatea nu e singura trasatura a concertelor de la Filarmonica „Oltenia” Craiova, acum incepe sa se contureze si diversitatea.

Spectacolul de saptamana trecuta, care a avut ca tema muzica din filme si jocuri video a deschis o poarta catre un filon atat de bogat, incat si daca stagiunea i-ar fi dedicata exclusiv, n-ar reusi decat sa-l zgarie la suprafata.

Acest inceput a fost insa promitator si reusit, oferindu-mi o gama larga de senzatii inedite.

In primul rand, daca am privi structura de varsta a spectatorilor melomani prin prisma unei curbe gaussiene, de regula m-as afla la capatul ei din stanga. De data aceasta, insa, nu cred ca exagerez cand spun ca eram spre cel din dreapta, pentru ca sala Filarmonicii din Craiova era ticsita cu adolescenti.

Si, ca un facut, companionul meu din acea seara era tot un adolescent, cu ansamblul complet de apucaturi specifice: ireverentios, agitat si un pic narcisist.

I-am dat dezlegare sa plece oricand, daca s-ar plictisi, insa suita de imagini din jocuri video l-a captivat, le recunostea dupa doar cateva secunde si cu greu il domoleam cand incepea sa-mi insire parerile despre fiecare dintre ele.

Nici eu n-am ignorat partea vizuala (mestesugit asamblata de Riccardo La Chioma), mai ales ca mi-a prilejuit constatarea ca viata-mi a bifat ceva ani:

S-a cantat si proiectat din Fallout 4, iar eu am jucat Fallout, primul, legendarul.

S-a cantat si proiectat din Grand Theft Auto 4, iar eu l-am incercat si mi-a displacut primul.

S-a cantat si proiectat din Zelda, iar eu mi-am aduc aminte ca seria asta era deja consacrata cand am vazut pentru prima data un calculator.

Da, am imbatranit, dar ma uit inapoi la tineretea-mi ludica si mi-e drag.

Inedita a fost si conversatia din spatele meu, cea starnita de imaginile si coloana sonora din The Witcher. Daca ar fost trei baieti, probabil ca ar fi trecut neobservata, insa modul aprins cum trei fete gurese il dezbateau m-a facut sa ma intorc si sa intreb cu neincredere abia ascunsa:

Auziti, voi chiar ati jucat The Witcher?

Da, l-am luat de pe Steam.

Am tacut si m-am intors clatinand din cap a uimire.

A nu se intelege, totusi, ca acest spectacol superb n-a fost decat un prilej sa-mi revizuiesc parerea despre categoria de varsta careia ii apartin.

Concertul, in intregul sau, si-a atins exact scopul metafizic: sa simuleze acea experienta de evadare din realitate pe care o ofera un joc bun sau un film mare, dar si accentuand acel ceva fara de care nici unul nici altul nu ar avea acelasi efect: muzica.

La inceput, cand luminile pe scena s-au stins, in asteptarea dirijorului Ivano Guagnelli, si in dreptul fiecarui muzician s-a aprins o luminita, am simtit ca am intrat intr-o poveste de Hayao Miyazaki.

Iar la final, cand totul s-a sfarsit cu una dintre cele mai frumoase imagini ale cinematografiei din toate timpurile – bicicleta zburatoare pe fundal de luna din E.T. – am simtit ca s-a pecetluit o sentinta:

Suntem mai mult decat carne si oase, suntem vise, suntem imaginatie, suntem transcendenta, iar muzica este una dintre caile prin care le atingem.

P.S. Imi permit sa adaug si niste sugestii pentru prietenii de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova, pentru ca au deschis o cutia a Pandorei atat de adanca, incat simt ca mi se taie rasuflarea de drag numai gandindu-ma ca as putea vreodata asculta coloane sonore din:

Filme precum Gladiator, Grand Budapest Hotel, Indiana Jones, Star Wars, The Last Temptation of Christ, Inception, Requiem for a Dream, The Fountain, Moonrise Kingdom, Pirates of the Carribean, Interstellar, The Passion of the Christ, Lawrence of Arabia, The 13th Warrior sau Chariots of Fire.

Jocuri precum Starcraft (si cele vechi, si cele noi), Stronghold, Medieval: Total War, Myst (toate), Shadow of the Colossus, Homeworld (1 si 2), Planescape Torment, Sanitarium, Syberia, Deus Ex, Diablo (1 si 2) sau Heroes of Might and Magic III.