Un film care a îmbătrânit ca vinul

Scris de Iulian in Filme 0 Comentarii

Există filme care acresc odată cu trecerea timpului, însă The Truman Show nu este unul dintre ele.

Când a apărut, acum mai bine de douăzeci de ani, avea un gust tare şi înţepător, de Tămâioasă cu un grad ridicat de aciditate, recomandat pentru consum imediat, ca orice vin alb.

După două decade în care tehnologia şi mentalităţile au evoluat (sau involuat, după preferinţe), filmul, regizat de Peter Weir cu măiestria unui oenolog de cea mai înaltă clasă şi îmbogăţit precum minunata licoare de Porto de scenariul strălucit al lui Andrew Niccol, se prezintă precum un vin roşu grandios, cu un buchet de sensuri atât de actuale şi pregnante, încât te înfiori ca şi cum taninurile ţi-ar invada nemilos cavitatea bucală.

Dezgolirea existenţei cotidiene, publicitatea insidios integrată acesteia, irezistibila atracţie faţă de vieţile altora, dispariţia intimităţii, bugete incomensurabile alocate divertismentului sunt arome foarte familiare, nu-i aşa?

Trăirile gustative imediate sunt potenţate de antiteza celor doi actori principali: nevrotismul hilaro-trist al lui Jim Carrey şi caracterul demiurgic reţinut al lui Ed Harris, la care adăugăm subtila manifestare a Laurei Linney.

Post-gustul este acela care copleşeşte, însă. Să simţi că, şi după o perioadă de maturare considerabilă, o peliculă a intuit cu atâtă înfricoşătoare claritate mecanismul iluziilor care ne compun existenţa este un gând care persistă, nu pe limbă, ci direct în cortex.

Latinii aveau o vorbă mare:

In vino veritas.

The Truman Show este un astfel de vin.

Scoateţi-l din beciul uitării, lăsaţi-l să respire pe noile ecrane şi delectaţi-vă cu gustu-i vizionar.

Călătorind pe meridianele literaturii – Investigaţie mozambicană

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

Un nou circuit menit să mă conducă prin incredibila diversitate a literaturii universale a început cu un popas în Mozambic.

O ţară cu un trecut zbucimat, chiar şi cel recent, iar asta se reflectă în romanul Veranda cu fragipani al lui Mia Couto.

Având o structură vag asemănătoare cu Crima din Orient Express a Agathei Christie, cartea urmăreşte investigaţia de la un azil de bătrâni al cărui director a fost ucis, însă naraţiunea detectivistică este doar cadrul unei alegorii a unei naţiuni sfâşiate în diverse feluri.

Pe de o parte, avem zbaterea unui creuzet etnic în care omogenitatea este inexistentă: negrii n-au încredere în albi, albii sunt apăsaţi de trecutul colonial, iar mulatrii pătimesc din ambele sensuri.

Pe de altă parte, ca orice ţară africană, şi Mozambicul este depozitarul unei culturi ancestrale, cu fricile, datinile şi ororile ei, contrapuse spiritului modern, pe care detectivul din capitală şi legile sale îl întruchipează.

Peste toate acestea domneşte spectrul hâd al râzboiului, încheiat pe câmpurile de bătălie, dar nu şi în sufletele oamenilor.

Dacă mai menţionze şi că întreaga naraţiune este guvernată de o metempsihoză, atunci o să înţelegeţi parţial admiraţia pe care o am pentru performanţa scriitoricească a autorului, care nu scapă din mână coerenţa alegoriei nici în cele mai bizare momente.

Am spus „parţial”, pentru că e nevoie să intri în contact direct cu proza lui Mia Couto pentru a-i simţi valoarea. Dincolo de incursiunea într-o cultură atât de depărtată de a noastră, este poezia scriiturii, care oferă prilejuri de contemplare a sublimului la fiecare pagină.

La post-scriptumul acestui articol veţi găsi un exemplu care singur poate servi drept argument pentru a vă pune Veranda cu fragipani în fruntea listei de lecturi viitoare.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru rânduri precum acesta:

Cuvintele sunt chei care se frâng în uşile pe care le-au deschis.

Cuceriri SF (16)

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

Doar puzderia de activităţi lucrative sau recreative m-a împiedicat până acum să vă mai spun despre patru romane SF lecturate:

The Apocalypse Troll – după un început fulminant, cu o încleştare intergalactică palpitantă şi în care fizica spaţială pare coerentă, acţiunea propusă de David Weber ajunge pe Pământul prezentului, unde ia forma unei naraţiuni militare pline de clişee şi punctate de o idilă aproape puerilă. Ce-i drept, acţiunea are ritm, iar autorul stăpâneşte admirabil terminologia forţelor armate, dar tot nu m-am putut scutura de impresia ca romanul este scris de parcă ar uma să fie ecranizat de Michael Bay. Un aspect interesant este atacul făţiş al scriitorului asupra figurii tele-evanghelistului american, venal şi dispus la orice pentru bani şi putere.

Use of Weapons – deşi lăudată drept cea mai bună carte din seria Culture, acest al treilea roman al lui Iain M. Banks asupra căruia m-am aplecat (cu mari aşteptări, recunosc) mi-a provocat, pentru prima dată de când îl cunosc pe acest mare scriitor, o umbră de dezamăgire. Acţiunea îl urmăreşte pe un mercenar angajat de aceeaşi civilizaţie umană avansată şi căreia îi place să se amestece în sisteme societale din afara jurisdicţiei sale, pentru a înscena un fel de lovitură de stat pe o astfel de planetă retrogradă. Acest fir narativ este cam îmbâcsit şi nu suscită prea mult interes, poate pentru că autorul s-a concentrat pe povestirile din contrapunct, în care urmărim, în ordine invers cronologică, diverse episoade din viaţa protagonistului. Acestea sunt, într-adevăr, superbe din punct de vedere stilistic şi al varietăţii. Ca întreg, acest romanul este unul pe care îl recomand cu rezervă, dar, la cât credit deschis are Iain M. Banks la mine, probabil nu este ultima dată când ne întâlnim. Nu mă pot lispi de umorul dronelor, care şi aici este la înălţime.

Little Brother – scris acum mai bine de zece ani, acest roman de Cory Doctorow pare mai actual ca oricând. În San Francisco are loc un atentat terorist teribil, iar protagonistul, adolescent cu ample abilităţi şi înclinaţii de hacker, şi câţiva prieteni ai săi se văd prinşi în investigaţia derulată
cu mijloace cam neortodoxe de serviciile secrete ale propriei ţări, la care răspund cu o revoltă specifică erei Internetului. Deşi autorul devine exagerat de didactic în momentele când explică tehnologiile care dictează cursul acţiunii, condeiul îi merge brici şi naraţiunea n-are lag-uri (ca să mă aventurez un pic în domeniu), nici chiar când vine vorba de trăirile adolescentine amoroase. Lupta pentru intimitate şi viaţă privată în era noastră este de-abia la început, dar se va înteţi, iar acest roman SF îşi îndeplineşte menirea de căpătâi: trage un semnal de alarmă.

More than Human – există romanele SF care eclozează din găoacea genului căruia îi aparţin şi se avântă spre zenitul literaturii mari. Theodore Sturgeon dă astfel de aripi unei creaţii inteligente, emoţionante, grandioase prin viziune şi superb scrise. Mai multe personaje, ale căror legături se relevă treptat, chiar şi în ultimele pagini, se văd treptat împinse unele spre altele pentru o finalitate copleşitoare. Mă limitez la astfel de explicaţii sumare, pentru că ar fi o cruzime de torţionar să vă răpesc posibilitatea de a ajunge la rândul vostru la această revelaţie şi la mesajul ei înălţător. Ce vă voi dezvălui, însă, este un sfat: să aveţi încredere că, oricât de derutante prin diferenţe ar părea, iniţial, cele trei părţi ale cărţii, firul care le uneşte le va înnoda negreşit. More than Human este More than Science Fiction.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Mintea n-are voie să-şi ia vacanţă

Scris de Iulian in Filme 0 Comentarii

Aşa cum se stabileşte vârsta unui copac măsurându-i cercurile dendrologice, aşa îmi dau şi eu seama cât am înaintat în etate, gândindu-mă câte versiuni şi generaţii de Spider-Man mi-au trecut prin faţa ochilor.

Acum am ajuns la epoca Tom Holland, iar noua aventura care îl are drept protagonist, Spider-Man: Far from Home, ar fi putut foarte bine să se piardă în marea de ecranizări care îmi însoţesc traseul spre senectute.

Însă a reuşit să nu o facă, ba chiar să se impună ca o peliculă adusă la zi, atât din punct de vedere al situaţiilor care te fac să pufneşti în râs, cât şi al celor care îţi smulg câte un „Ahaaa!”.

Ca şi la Shazam!, trăirile adolescentine sunt baza emoţională a filmului şi generează situaţii haioase şi hilare. Umorul este augmentat şi de curajul remarcabil al aluziilor în răspăr la sacrosancta saga Avengers, exemplul cel mai elocvent fiind Nick Fury de aici, jucat cu o simpatică tuşă ridicolă de acelaşi pururea pitoresc Samuel L. Jackson.

Despre Jake Gyllenhaal nu vă spun mare lucru, din raţiuni de decenţă pentru care îmi veţi mulţumi, după ce veţi fi vizionat filmul, însă nu mă împiedică nimeni să remarc încă o dată cât talent are în a-şi altera privirea. Vedeţi voi ce şi cum.

Există o modă în rândul producţiilor cinematografice ale căror subiecte depăşesc graniţele naturalului – utilizarea unor destinaţii celebre. Spider-Man: Far from Home o urmează întocmai şi ne poartă prin Veneţia, Praga, Berlin sau Londra, iar dacă aţi avut privilegiul de a le fi vizitat pe unele dintre ele, veţi simţi o încântarea aparte văzându-l pe Omul-Păianjen ţopăind şi sărind prin locuri pe unde v-au purtat paşii în realitate.

Iar vizionarea de pe scaunele ca nişte veritabile şezlonguri de la sala VIP a Inspire Cinema Craiova potenţează experienţa de loisir.

Dincolo de experienţa agreabilă şi relaxantă, Spider-Man: Far from Home atrage atenţia asupra unui fenomen de o acută actualitate: distorsionarea realităţii pe care o percepem prin intermediul tehnologiei tot mai performante.

În film, binele învinge, însă oare se va întâmpla tot aşa şi în rândul nostru, al celor care nu beneficiem de aportul vreunui supererou?

Da, cu o condiţie:

Mintea n-are voie să-şi ia vacanţă.

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

Motive obiective m-au împiedicat să vă povestesc despre cele mai recente cărţi de non-ficţiune pe care le-am citit, dar o voi mintenaş:

Arta de a trăi bine – încă o colecţie de sfaturi de la Rolf Dobelli, de data aceasta despre cum să ai o viaţă bună. Evident, e greu de definit acest epitet, însă, dacă ar fi să centralizez şi să sintetizez ideile autorului, aceasta ar însemna să duci o viaţă liniştită şi fără prea mult zbucium. Ca şi în cartea anterioară, nici aici Dobelli nu excelează prin originalitate, având meritul de a da o formă narativă unor principii enunţate de nume mari din filosofie, psihologie sau economie. Însă tot am rămas cu câte ceva, cum ar fi sistemul „tit for tat” sau regula lui 37%.

Sfânta Rusie – o carte admirabilă, atât prin erudiţia de care se slujeşte autorul, cât şi de coerenţa demonstraţiei sale. Alain Besançon urmăreşte un concept care, iniţial, pare vag şi neimportant, ambivalenţa atitudinii ruşilor faţă de ei înşişi şi faţă de ceilalţi, înspăimântătoare, fascinantă şi care ne-a marcat istoria, a tuturor, nu numai nouă, a românilor. Parcurgând cu nesaţ şi cu o minte turată la maxim paginile acestui volum mic, dar încăpător intelectual, mi-am dat seama de un lucru: de când suntem prichindei, ni se spune despre adstratul slav din limbă română. Poate că e cazul să ne gândim că şi mentalitatea ne este tributară ruşilor, aproape la nivel genetic (asta ca să fac trecerea către ultima carte din aceasta serie).

Povestea secretă a speciei umane – se vorbeşte mult despre genetică şi ADN în ultima vreme şi, într-adevăr, pare domeniul care fie ne va duce la autodistrugere, fie ne va înălţa pe o treaptă superioară a evoluţiei, aşa lucrări de popularizare în acest domeniu sunt inevitabile. Christine Kenneally întreprinde o amplă incursiune în modul cum genele, dar şi felul în care au fost privite de-a lungul istoriei ne modelează şi ne direcţionează povestea de viaţă. Se simte în stilul autoarei motivaţia personală, deoarece este australiancă, iar populaţia acestei ţări relativ recent apărute are o reputaţie aparte. Christine Kenneally acoperă un teren vast, poate prea vast, în care regăsim şi explicaţii ştiinţifice, şi investigaţii jurnalistice (cele mai meritorii fiind interviurile luate chiar de ea), iar toate acestea stârnesc o sinusoidă apăsată a interesului. Însă demersul era necesar şi este de apreciat în amploarea lui, de aici şi poziţia de cinste pe i-am acordat-o acestei lucrări. A contribuit însă şi o poezioară plasată ca motto al unui capitol, care este atât de reuşită şi ilustrativă, încât nu exagerez când spun că este însăşi esenţa cărţii:

Au dat-o-n bară, şi tatăl tău, şi mama.

Poate fără să vrea, dar au comis-o rău.

Cu-ale lor erori te-au îndopat, ia seama,

Şi-au mai plusat cu-erori din jur, de dragul tău.

(This Be the Verse de Philip Larkin, în traducerea lui Petru Dimofte)

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Vitamine pentru trup şi suflet

Scris de Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comentarii

Ştiind că vine canicula şi că nu voi mai avea vreo ocazie similară până la toamnă, am participat la concertul de închidere a stagiunii la Filarmonica „Oltenia” din Craiova şi mi-am administrat o superbă doză de B3: Bach, Beethoven, Brahms.

Fiecare dintre aceste trei nume colosale ale panteonului muzicii clasice a participat cu câte o substanţă activă.

Primul prin Concertul în La minor pentru vioară și orchestră, BWV 1041.

Al doilea prin Concertul în Re major pentru vioară și orchestră, op. 61.

Iar cel de-al treilea prin Concertul în Re major pentru vioară și orchestră, op. 77.

Pentru a realiza legăturile moleculare între aceste impunătoare componente era nevoie de un element de coagulare artistică, rol pe care l-a îndeplinit violonistul Florin Croitoru.

De-a lungul acestei stagiuni, am avut ocazia să ascult diverşi solişti, la variate instrumente, care m-au impresionat în felurite moduri.

Însă niciunul nu mi-a impus admiraţia pentru anduranţă aşa cum a făcut-o acest reputat violonist.

Nu numai că a stat (nota bene! în picioare) pe scenă la fel de mult timp precum orchestra condusă de Gian Luigi Zampieri, răstimp în care nu a avut prea multe prilejuri să-şi tragă sufletul, însă chiar şi pentru urechea mea deloc antrenată în a simţi subtilităţile, era limpede că acele trei arii în interpretarea cărora a fost implicat numai uşoare nu erau.

Aşa mi-am adus aminte de un faimos studiu efectuat asupra jucătorilor de şah, potrivit căruia diferenţa dintre amatori şi marii maeştri nu consta neapărat în coeficientul de inteligenţă, ci în numărul de ore alocate studiului, covârşitor de partea celor din urmă.

Florin Croitoru a pierdut cu siguranţă multe vitamine în decursul titanicului său efort, pentru ca eu să am parte de un supliment nutritiv pentru suflet, indispensabil unei vieţi mai sănătoase.

Lui şi întregului colectiv al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova le mulţumesc pentru minunată cură muzicală pe care am parcurs-o în această jumătate de an şi declar fără înconjur:

Abia aştept să o reîncep la toamnă!

Gian Luigi Zampieri şi Florin Croitoru

Cu dragostea vine şi cetăţenia

Scris de Iulian in Filme 0 Comentarii

Pe 1 iulie 2019, Olivia de Havilland împlineşte 103 ani.

Da, vă las un moment să contemplaţi gândul că o reprezentantă a Epocii de Aur a Hollywood-ului, o actriţă care a jucat în filme legendare, inclusiv în Gone with the Wind, este contemporană cu noi.

În onoarea acestei longevităţi şi a unei cariere care ne-a dăruit creaţii de neuitat, vă propun să ne aplecăm asupra unui rol important (pentru care are o nominalizare la Oscar), dar, probabil, mai puţin cunoscut.

Mai precis acela din Hold Back the Dawn, în care este o profesoară candidă şi politicoasă, sedusă undeva la graniţa Mexicului cu Statele Unite de către un oportunist galant (Charles Boyer), care urmăreşte astfel să obţină viza şi permisiunea mult dorită de a intra pe teritoriul ţării tuturor posibilităţilor.

Conform modelului narativo-emoţional care va face carieră în filmele romantice, cinismul lui iniţial e neputincios în faţa sincerei şi curatei ei afecţiuni, chiar dacă apariţia unei foste amante a lui Boyer, afurisită şi răzbunătoare (Paulette Goddard, partenera lui Charlie Chaplin din Modern Times sau The Great Dictator), duce la complicaţii în această urzeală amoroasă.

Regizat de Mitchell Leisen cu mare atenţie pentru decorurile care redau sugestiv zona de graniţă, Hold Back the Dawn îi are drept scenarişti pe Charles Bracket şi Billy Wilder, iar inteligenţa şi ironia legendare marcă înregistrată ale acestuia din urmă, la care se adaugă propria experienţă de imigrant, conferă filmului o valoare care depăşeste perioada în care a fost realizat.

Pe lângă idila centrală, se conturează drame diverse, ale dezrădăcinaţilor, dar şi ale celor care îşi păstrează cultura oriunde i-ar purta valurile vieţii. Acel orăşel mexican de graniţă devine un microcosmos al speranţelor şi aşteptării, uneori optimiste, alteori zadarnice, precum cele din Deşertul Tătarilor de Dino Buzatti.

Olivia de Havilland are (ce frumos este că pot să folosesc încă prezentul) o blândeţe naturală a figurii, pe care a ştiut să o exploateze şi să o direcţioneze, rezultând astfel roluri minunate, dar diverse, precum cel al Melaniei din Gone with the Wind, al lui Catherine din The Heiress sau al verişoarei Rachel din My Cousin Rachel.

Aici, această bândeţe are forme imaculate, încât diversiunile altminteri amuzante ale peţitorului interesat ni se par aproape infame.

Cu voia marii doamne a cinematografiei, mă voi abate puţin de la elogiul pe care i-l aduc şi voi dezvolta o supoziţie referitoare la personajul lui Charles Boyer.

În film, acesta se numeşte Georges Iscovescu, este din Bucureşti şi aflăm că şi-ar fi câştigat existenţa la un moment dat ca gigolo.

Fără a mă fi documentat în prealabil, mă încumet să spun că este inspirat din povestea similară a lui Jean Negulescu (până şi numele au rezonanţe similare), românul născut în Craiova şi ajuns regizor respectat la Hollywood, care, în anii de tinereţe de pe Riviera franceză, făcea pe dansatorul de companie (dacă nu şi mai mult) şi care s-a căsătorit cu o americancă, de care a divorţat destul de repede după ce a ajuns în SUA.

Dacă ştiţi sau aflaţi ceva care să confirme sau infirme această ipoteză, vă rog să îmi împărtăşiţi şi mie.

Până atunci, să ne îndreptăm încă o dată atenţia asupra acestei grandioase actriţe care este Olivia de Havilland şi să ne bucurăm că, acum vreo optzeci de ani, lumea filmului îşi deschidea porţile în faţa talentului ei.

Vă repet, ca să simţiţi uimirea o dată cu mine:

Pe 1 iulie 2019, Olivia de Havilland împlineşte 103 ani!

Călătorind pe meridianele literaturii – Intrigi idilice la Bruxelles

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

Periplul prin mozaicul spaţio-temporal al literaturii m-a adus, pe filieră britanică, şi în Bruxelles.

Agentul turistic a fost Jonathan Coe, iar pachetul pe care mi l-a oferit mi-a deschis porţile evenimentului Expo ’58, adică acel eveniment epocal petrecut în capitala Belgiei în plin Război Rece, prilej cu care a fost înălţat uimitorul Atomium.

Protagonistul acestei poveşti este un funcţionar englez liniştit spre anost, om de familie, care se vede trimis să supervizeze pavilionul ţării sale şi care se vede prins în duplicitare operaţiuni de spionaj şi într-o idilă, ba chiar mai multe, care îi pun trăinicia căsniciei la încercare.

N-aş spune că scriitorul excelează la vreuna din laturile romanului său (romantică, descriptivă, poliţienească), însă se achită cu brio de toate şi le ţine în echilibru, chiar şi când una dintre ele pare a lua avans faţă de celelalte.

Pentru că nu ni se furnizează vreo senzaţie originală în niciun moment, ne este sporită plăcerea de a descoperi pastişele tematice sau stilistice pe care autorul însuşi şi le asumă (vezi citatul de pe coperta inferioară). Regăsim astfel savoarea din Our Man in Havana de Graham Greene, dar şi duelurile nemiloase ale spionilor lui John le Carré. Cât despre schimbul epistolar dintre personajul principal şi consoartă, în care urmărim deterioarea treptată a afecţiunii, n-am putut să nu o asemuiesc cu acea extraordinară suită de scene cu masa conjugală din Citizen Kane.

Iar pentru finalul cărţii, cu discretul său melanj de afecţiune perenă şi tristeţe, se potriveşte o replică un pic modificată, dar pe care o veţi recunoaşte, fără doar şi poate:

We’ll always have Bruxelles.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o porţie de dragoste şi suspans lânga una dintre minunile arhitecturale ale lumii moderne.