Cutite incrucisate pentru amor

Nu, nu m-am reprofilat pe stiri macabre, vreau doar sa va semnalez ca, pe 25 si 26 februarie 2016, la Teatrul National „Marin Sorescu”, se lanseaza Nunta insangerata.

Piesa lui Federico Garcia Lorca este emblematica pentru autorul spaniol: pasiuni arzatoare, sange suvoi, cutite incrucisate si lirism. Iar regizorul Andrei Majeri, responsabil si de Exploziv, a facut o alegere fireasca: sa transpuna materialul dramaturgic hispanic intr-un musical, asa cum se cuvine unei creatii ce vine din patria flamenco-ului.

Scenografia si costumele sunt realizate de Irina Chirila, iar distributia numeroasa promite un spectacol de amploare: Mirela Cioaba, Gabriela Baciu, Anca Dinu, Adrian Andone, Raluca Paun, Claudiu Mihail, Alex Calangiu, Romanita Ionescu, Costinela Ungureanu, Corina Druc, Haricleea Nicolau, Stefan Cepoi, Monica Ardeleanu, Cosmin Radescu, Dragos Macesanu, Catalin Miculeasa.

O ghicitoare andaluza mi-a prezis ca o sa merg sa vad Nunta insangerata pe 26 februarie 2017, asta fiind un semn ca, in aceeasi noapte, un alt musical, La La Land, o sa ia Oscarul.

Bine le mai zicea Hamlet:

There are more things in heaven and earth, Horatio,
Than are dreamt of in your philosophy.

 

 

Sezon de Oscar 2017 – Hidden Figures

Pentru ca n-au fost multumiti cu modul cum au bifat corectitudinea politica fata de afro-americani in filme precum Moonlight sau Fences, ambele mai gri din punct de vedere al valorilor morale infatisate, cei din Academie s-au gandit sa mearga la sigur cu Hidden Figures.

Daca peliculele mai sus amintite au subiecte la care as intampina oarece dificultati in a le rezuma, in cazul de fata rezolv chestiunea in doi timpi si trei cuvinte: The Help cu ecuatii.

Adica femei de culoare din anii ’50-’60, luptand pentru emancipare printre albi inchistati in discriminare, dar beneficiind de ajutorul catorva dintre acestia, mai deschisi la minte.

Singura diferenta este ca, de data aceasta, nu mai este vorba despre patura servitoarelor, ci de a matematicienelor de la NASA in plina cursa de cucerire a spatiului.

Cele trei eroine sunt Taraji P. Henson, vaduva si mama cu intelect stralucit, Janelle Monae (care a mai bifat un rol reusit si in Moonlight), inginera aspiranta, ambitioasa si locvace, si adorabila Octavia Spencer (un argument suplimentar in favoarea paralelei cu The Help), mama inteleapta si supervizoare informala cu nas pentru informatica si schimbarile ce le va aduce.

Fiecare beneficiaza de un fir narativ, pe cat de inaltator, pe atat de conventional; momentele de afirmare ale celor trei sunt atat de previzibile, incat le intuiesti cu minute bune inainte. Taraji P. Henson are parte si de o dezvoltare amoroasa, vajnicul si neabatutul pretendent fiind Mahershala Ali, la fel de charismatic aici ca si in Moonlight, chiar si intr-un rol ∞ mai schematic.

Nu desconsider povestea reala pe care se bazeaza Hidden Figures, ba chiar am fost miscat sa vad la final imagini cu cele trei doamne din realitate, insa, ca intreg, scenariul este un enorm cliseu. Luat cu de-amanuntul, in schimb, ofera nenumarate momente memorabile, unele amuzante, altele induiosatoare.

Cat despre cele care descriu cat de apasatoare era discriminarea la care erau supuse persoanele de culoare, nu prin cartiere de snobi, ci intr-un mediu cu oameni despre care ai crede ca aveau ceva in cap, chiar si daca extragem radacina patrata din exagerarea hollywoodiana, tot au avut darul sa ma faca pe mine, fata palida, sa ma simt stanjenit de cat de incuiati erau semenii mei acum doar cateva decenii.

Printre personajele secundare ii regasim pe Kevin Costner, intr-un rol supus aceluiasi pacat al conventionalitatii precum restul filmului, dar pe care il abordeaza cu o energie pe care nu i-am mai vazut-o de ani buni, precum si pe Kirsten Dunst, care reuseste fara dificultati sa se faca nesuferita, asa cum ii impune ipostaza de sefuta cu prejudecati.

Costumele si decorurile sunt realizate cu grija pentru detaliu, rezultand astfel un cadru istoric bine conturat, in care aceasta naratiune motivationala se poate desfasura in voie.

Hidden Figures + 1 limonada = 2 h petrecute placut

Arrival

Hell or High Water

La La Land

Fences

Hacksaw Ridge

Moonlight

Manchester by the Sea

 

 

Sezon de Oscar 2017 – Manchester by the Sea

Mai intotdeauna imi stabilesc un favorit dintre peliculele care concureaza la Oscar. Si, fara exceptii, apare o alta care ii ataca pozitia. La La Land sedea confortabil in fotoliul de lider pana am vazut Manchester by the Sea. Ce frumoasa e o competitie acerba in comparatie cu o cursa castigata detasat!

Filmul regizat si scris de Kenneth Lonergan, caruia ii multumesc pe aceasta cale pentru o dubla postura fenomenala, e si mai pregnant in a demonstra ca existenta umana e un amalgam de durere si incantare, iar suita de reactii, evenimente si amintiri la care esti martor exact asta livreaza. Sunt momente cand ti se pune un nod in gat, iar dupa cateva minute il eliberezi, pufnind in ras.

Ce ma fac? Am epuizat deja concluzia „Viata, asa cum e ea” cand am scris despre La La Land.

Daca m-am procopsit cu o dilema, macar am solutionat-o pe alta. Duelul Denzel Washington – Cassey Affleck nu este numai inclestarea a doi artisti de calitate, ci duelul a doua moduri fundamental diferite de a interpreta. Protagonistul din Fences duce pe culmi himalayene arta actoriceasca derivata din cea teatrala, cu manifestari puternice si vizibile, conturate in asa fel incat sa fie facil de decelat.

De cealalta parte, Cassey Affleck exploateaza cinematografia si libertarea ei de expresie. In cadrele compuse anume, in prim-planuri si imagini in care apare din cap pana in picioare, filmat din spate sau din lateral, cu taceri prelungi si vorbe scoase cu mare efort, dar care te taie pana in adancul sufletului, se compune un om sfarsit, care mai fiinteaza doar din inertie si din bruma de afectiune pe care o primeste de la cativa apropiati.

Ati putea obiecta ca nu e mare lucru sa intepretezi cand n-ai cine stie ce de spus, insa marea subtilitatea a jocului sau e strans legata de finetea introducerii momentelor de dinainte de marea tragedie care il apasa si pe care o simtim pana si din modul cum isi tine umerii. Fara a fi semnalate prin decupaje anume, in acele cateva scene vedem un personaj cu manifestari faciale si verbale similare, dar cu o scanteie care in planul principal al naratiunii nu mai exista. E opusul Genezei din Capela Sixtina a lui Michelangelo.

As mai putea avansa o sumedenie de elucubratii, insa imi staruie in minte o idee minora, dar ilustrativa: replicile colosal de amuzante din Hell or High Water ma distreaza si cand doar le citesc, pe cele de o simplitate dezarmanta ale lui Cassey Affleck mi le amintesc indisolubil legate de figura si tonul sau inexpresiv.

Da, Oscarul merge la Cassey Affleck.

La umbra titanicei sale interpretari se mai distinge si a pustanului Lucas Hedges, care, pe langa o gama surprinzator de larga de reactii emotionale, beneficiaza si de unele replici savuroase. Michelle Williams nu m-a impresionat defel, poate si pentru ca putinele momente in care e prezenta pe ecran sunt prea departe unul de celalalt, pentru a inchega un personaj palpabil. Mai degraba mi-a atras atentia Gretchen Mol, in rolul deranjatei mame a personajului lui Hedges. Reaparitia ei la un moment dat ii prilejuieste lui Cassey Affleck, in stilu-i placid, cea mai tare poanta a filmului.

Referitor la realizare, exista un amanunt pe care l-am vazut criticat in alta parte, dar pe care il consider un argument suplimentar pentru valoarea productiei semnate de Kenneth Lonergan. Bucatile muzicale din Messiah de Handel sunt desavarsit alese pentru a insoti aceasta drama; trairile pe care le-au inspirat contemporanilor compozitorului, pe care ni le inspira noua la vederea unei povesti plasate intr-un orasel american si pe care le vor inspira generatiilor viitoare sunt aceleasi, pentru ca noi suntem aceiasi.

Si, ca sa ies din incurcatura concluziei pe care am utilizat-o deja, recurg din nou la o frantura de universalitate:

Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri.

Arrival

Hell or High Water

La La Land

Fences

Hacksaw Ridge

Moonlight

Rovegan la Craiova

Oricat de deprimanta ar fi arta de sorginte sociala, o prefer oricand celei care se departeaza de viata si devine un simplu capriciu. Iata de ce m-am bucurat sa aflu ca inca un astfel de spectacol poposeste la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova, marti, 21 februarie 2017, la ora 19:00.

Se intituleaza Rovegan, este primul proiect al platformei de teatru si dezbatere GO WEST, iar realizatorii ne spun despre el urmatoarele:

Pornind de la cartea Lilianei Nechita, Exodul mamelor, echipa proiectului a efectuat o ampla documentare a migratiei motivate de saracie, concentrandu-se asupra mamelor romance plecate la munca in Italia. In urma acestei documentari, coordonate de antropologul Alexandra Dinca si realizate in parteneriat cu organizatia World Vision Romania, Catinca Draganescu a finalizat textul spectacolului in cadrul unei rezidente de creatie la Drama League New York.

Turneul ce ajunge si la Craiova are o dubla misiune: de instrument de constientizare, dar si de ocazie de documenta si colecta date pentru un urmator spectacol, Bun de export, care vizeaza exodul talentelor, ale carui efecte, as adauga eu, se vad in faptul ca in Parlamentul Romaniei au ajuns persoane care au medii de 7 la Bacalaureat.

Cum spunea George Orwell, oamenii vor sa fie buni, dar nu foarte buni si nu tot timpul, iar eu, om fiind, intai mi-am asigurat locurile la Rovegan, apoi m-am gandit sa va informez si pe voi ca puteti beneficia de intrare libera, trimitand un e-mail la contact.asociatia.arena@gmail.com sau la centrulreplika@gmail.com.

Melpomene si Thalia, sunteti cautate!

La 12 trecute fix, eu am, n-am treaba, merg pe la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova, pentru ca mi-e tare drag.

Ajungand acolo, am aflat despre un anunt pe care il impartasesc cu voi:

Teatrul National ”Marin Sorescu” are nevoie de voluntari pentru a ne ajuta sa promovam spectacolele institutiei.

Vineri si sambata, intre orele 21 și 23, vom avea nevoie de doua domnisoare care sa mearga cu un membru al echipei departamentului pentru Relatii cu Publicul, in 3 restaurante din zona centrala a Craiovei, pentru a ne ajuta sa prezentam un numar de spectacole din luna februarie.

Va vom instrui in aceeasi zi in jurul dupa-amiezii in legătura cu modul în care ne veti ajuta să prezentam spectacolele.

Dat fiind faptul ca veti contribui la promovarea spectacolelor, veti beneficia de invitatii si veti avea astfel ocazia de la le viziona gratuit.

Pentru detalii, contactati numarul de telefon 0760 711 145.

Sezon de Oscar 2017 – Moonlight

Ca sa nu mai ramana repetenti si anul acesta la capitolul corectitudine politica, cei din Academia Americana de Film au pus la mare cinste o pelicula menita a satisface pretentiile tututor activistilor – Moonlight.

Filmul se situeaza in centrul triangulatiei BoyhoodBrokeback MountainBoyz n the Hood si reuseste sa isi pastreze calitate de realizare originala in orice fel de configuratii comparative.

Am spus originala, insa nu exceptionala, iar meritul pentru ambele trasaturi ii revine regizorului-scenarist Barry Jenkins. Am sa ma ocup rapid de scaderile pe care i le atribui, pentru ca nu atarna atat de greu in balanta impresiei finale.

Exista un exces de stil si simbolism in Moonlight, o slefuire prea apasata a lungimii cadrelor, umbrelor si tacerilor, care ingreuneaza modul cum rezonezi cu filmul. Poate ca era singura solutie de a scapa de umbrele predecesorilor pe care i-am amintit mai sus sau poate ca asta e personalitatea artistica a cineastului. Timpul si creatii ulterioare vor clarifica aceasta dilema.

I se cuvin, insa, laude pentru modul cum fresca sociala, drama familiala si incertitudinea sexuala se impletesc intr-un bildungsroman audio-vizual lipsit de concesii. Fiecare dintre teme a fost ilustrata mai pregnant altundeva, dar aici suntem martori la subtila lor interdependenta.

Banuiesc ca Barry Jenkins nu a fost strain nici de alegerea distributiei, iar aceasta este performanta cea mai vizibila a peliculei.

Cele trei ipostaze (copil – adolescent – adult) ale protagonistului evolueaza organic, iar caracterul taciturn si schizoid dintr-o perioada se transfera natural la urmatoarea. Ce i-a iesit impecabil lui Richard Linklater cu un actor pe care l-a urmarit 12 ani ii iese surprinzator de bine lui Barry Jenkins cu trei interpreti diferiti.

Si, tot ca in Boyhood, personajele secundare care populeaza aceasta poveste au un aport semnificativ in proiectarea cvasi-realului.

Naomie Harris nu beneficiaza de mult timp pe ecran, dar rolul de dependenta de droguri si mama defecta abunda in momente puternice si dureroase, care, desi stii ca le-ai mai vazut undeva, candva, reusesc sa te zdruncine si sa-ti smulga un gand: Ferice de mine ca n-am avut parte de asa ceva.

Mult discutata prestatie a lui Mahershala Ali e deosebita. Dincolo de ambivalenta persoanei sale, traficant de stupefiante cu inima buna si constiinta vie, semnificativ ramane rolul pe care il joaca in absentia – in ultima parte a filmului reapare in constiinta noastra ca modelul paternal care l-a influentat pe protagonist si i-a directionat evolutia personalitatii.

Sa ramai prezent in mintea spectatorului, chiar si cand, temporal si fizic, ti s-au epuizat putinele replici alocate, e un argument forte pentru un Oscar pentru rol secundar.

Moonlight e ca o doctorie: amar, dar necesar.

Arrival

Hell or High Water

La La Land

Fences

Hacksaw Ridge

 

Sezon de Oscar 2017 – Hacksaw Ridge

Slavit fie numele Hollywood-ului, caci a ridicat anatema de pe fiul risipitor Mel Gibson! Dupa ce a suparat pe multa lume cu apucaturile sale behaviorist-evanghelice, acest actor si regizor remarcabil (sa nu ne ferim de cuvinte) a reintrat in gratiile Cetatii Filmului cu Hacksaw Ridge.

E interesant de aflat ce anume i-a inmuiat pe membrii Academiei, pentru ca prezenta pelicula poarta aceeasi amprenta ideologica tendentioasa a cineastului, insa cu niste tuse care dovedesc ca Mel n-a renuntat la scoala filmelor de actiune din anii ’90.

Hacksaw Ridge e siropos la inceput, musteste de clisee in bucata rezervata instructiei, abunda de violenta in a doua jumatate si livreaza o morala asa de unilaterala, incat, aparent, nu difera prea mult de Pearl Harbour. Insa diferenta dintre Michael Bay, un simplu specialist al bubuielii, si un regizor mare, pentru ca Mel Gibson a fost si este un regizor mare, este ca acesta din urma reuseste sa faca din insiruirea sa cinematografica inegala o experienta care te captiveaza si chiar te inalta.

Pana la batalia propriu-zisa, filmul curge atat de conventional, incat ma tot intrebam cum de i-a suflat Mel Gibson nominalizarea lui David Mackenzie (Hell or High Water); dar incepe carnagiul si imi dau seama de ce.

E nevoie sa fii inzestrat cu mai mult decat o didactica stiinta a filmarii pentru a orchestra o asa invalmaseala de sunete, imagini, figuranti, montaj si efecte speciale care ingretoseaza si te fac sa tresalti involuntar. Mel Gibson ne convinge ca razboiul e cea mai groaznica initiativa umana, desi oroarea e atenuata de momente de un ridicol delicios: soldatul care ridica un trunchi de om mutilat si mitraliaza din spatele lui ca Rambo sau durul Vince Vaugh (o contradictie in sine) tras pe o patura, in timp ce improasca plumbi cu puscociul automat.

Bucata belicoasa a filmului e si cea care explica de ce povestea lui Desmond Toss, medicul care refuzat sa poarte arma si sa isi ucida semenii, desi n-a sovait in fata pericolului, e una care merita spusa si reamintita fiecarei generatii.

Ca protagonist, Andrew Garfield a fost o alegere fireasca: nu numai ca seamana cu personajul real, pe care avem privilegiul de a-l vedea la final, dar silueta zvelta si bonomia copilaroasa il pun in necesara contradictie cu aerele cazone ale partenerilor de ecran. Nimic spectaculos in prestatia sa pana la secventele eroice, pe care mai sa le consider neverosimile, daca n-as fi stiut ca pornesc de la o realitate verificabila.

In acele momente de tensiune, se releva reusita sa interpretativa; nu se transforma intr-un supraom pe care plesnesc muschii, ci isi pastreaza acelasi aer plapand, dar animat de o constiinta a datoriei pe care, tu, spectatorul, ajungi sa o sustii cu ardoare si cu teama. O nominalizare la Oscar muncita si meritata.

Hacksaw Ridge ne transmite doua mesaje. Unul e pacifist in dulcele stil partinitor american.

Celalalt e imbucurator:

Mel Gibson is old, but not too old for this shit.

Arrival

Hell or High Water

La La Land

Fences

 

 

Sezon de Oscar 2017 – Fences

S-a gandit Denzel Washington sa transpune pe marele ecran o piesa de teatru. Si pentru ca niciun actor nu i-ar fi inteles indicatiile mai bine decat propria persoana, s-a pus pe sine in rolul principal.

O prima alegere buna.

Cea de-a doua a fost sa aleaga o distributie care sa adere la demersul sau si sa se lase patrunsa de text cu aceeasi intensitatea ca a sa. Si i-a iesit si asta.

Tot ca regizor, Denzel Washington reuseste sa se achite de sarcina obligatorie de a dilata spatiul, care in materialul dramaturgic s-ar limita la scena, la cateva ansambluri de decoruri care sustin interpretarile.

Doar la final, postura de novice il tradeaza: dincolo de patetismul ultimelor minute vorbite, efectul vizual cu silueta angelica e curat Irimia cu oistea-n gard fata de ce mi se servise pana atunci. Nu am fost chiar asa surprins, ma mai lovisem de dilentatismul actorilor convertiti in regizori in mult prea laudatul Night of the Hunter.

Acum ca am epuizat latura materiale din Fences, o sa concentrez pe aspectul cel mai important al oricarui film derivat dintr-o piesa de teatru: interpretarile.

Sunt foarte curios ce anume a reusit Cassey Affleck in Manchester by the Sea, incat sa domine pana acum in duelul pentru rol principal masculin, pentru ca Denzel Washington e devastator aici. Nu cred ca l-am vazut vreodata in vreo ipostaza mai complexa, pe care o construieste scena cu scena si situatie cu situatie. La inceput impresioneaza impecabila dictie de suburbii, apoi incepe sa se contureze ca un pater familias afectuos-sagalnic fata de nevasta si distant fata de fiul cel mic. Il ajuta mult textul, care dezvaluie franturi dintr-o viata grea, plina de privatiuni, pe care le-a depasit prin forta psihica si fizica, dar cu pretul unei asprimi a sufletului care erodeaza afectiunea celor apropiati.

Acestia sunt cei doi fii (da, sunt doi, vedeti voi ce si cum), jucati de catre Jovan Adepo si Russell Hornsby cu o subtilitate a trairilor vizibila chiar si in umbra marelui protagonist. Li se alatura Mykelti Williamson intr-un generos rol de persoana cu deranj psihic mare, dar cu o inima si mai mare, Stephen Henderson pe post de Cososila rotofei si, bineinteles, Viola Davis.

S-a vorbit mult despre inscrierea ei in cursa pentru rol secundar feminin ca fiind un tertip sa ia Oscarul pe care si l-a castigat bucata cu bucata prin creatii deosebite in Doubt sau The Help. Ma mir si ca n-au sarit asociatiile anti-discriminare sa protesteze ca ei, ca persoana de sex feminin, i se diminueaza contributia la acest film. Inconjurata fiind de figuri masculine, actrita da substanta proverbului potrivit caruia un barbat face o casa, dar femeia face un camin. E intruchiparea intelegerii, a medierii intre forte potrivnice, dar si a sensibilitatii ranite. Statueta pare aproape.

Fences e lung, are vorbe multe, dar nu plictiseste, ci propune exact traseul invers. Incepe distant si te aduce in viata unor oameni ca tine si ca mine.

Arrival

Hell or High Water

La La Land

Un Donald Trump al muzeologiei

Scotocind prin foarte vastul site al celor de la TargulCartii.ro, am descoperit o carte cu un titlul seducator – Making the Mummies Dance, al carei autor, Thomas Hoving, isi povesteste peripetiile ca director al Metropolitan Museum of Art din New York.

In primul rand, marturisesc ca titlul e jumatate manipulare, pentru ca autorul e departe de exhibitionismul uneori inept al noului presedinte al Americii. Hoving a fost un tip cult, cu abilitati de administrator, dar si cu un condei inspirat. Va rog sa nu imi invocati ca si Donald Trump mai compune cate un mesaj de Twitter, n-are rost.

Exista, insa, cateva trasaturi ale autorului care justifica hiperbola pe care am utilizat-o. Ambitia de a face din muzeul pe care l-a condus cel mai tare din tara e leit sloganul atat de des parodiat. Iar onestitatea de a recunoaste ca a gresit din cand in cand nu poate ascunde satisfactia de a fi dat cateva lovituri colosale in materie de achizitii sau publicitate a unor evenimente.

Sunt pagini dedicate unor intrigi si lupte de putere in niste foruri decizionale care nu privesc decat pe un doctorand in stiinta finantarii si organizarii muzeelor, dar si altele pasionante, indeosebi cele care infatiseaza achizitia unor capodopere, precum Juan de Pareja al lui Velazquez sau Templul din Dendur.

Apogeul interesului meu a fost atins insa in bucata dedicata scandalului iscat de o expozitie foto care avea ca subiect cartierul Harlem. Acesta a fost momentul cand i-a trecut glontul pe la ureche: organizatiile au boicotat, politicienii s-au ofuscat si fofilat, oamenii au protestat. Ce vedem acum in Romania lui 2017 se intampla in America inca din anii ’60.

Thomas Hoving a fost un rasfatat al sortii, dar, spre deosebire de politicienii romani care isi apara privilegiile mai ceva ca o ursoaica puii, a lasat ceva in urma sa, un lacas al culturii si al educatiei mai bogat si mai accesibil tuturor.

Sezon de Oscar 2017 – La La Land

Nu o data v-am spus ca am o slabiciune pentru musical-uri. Asa ca nu e de mirare ca favoritul criticilor, La La Land, pelicula burdusita de nominalizari, este si al meu.

Insa spectacolul pus in scena de Damien Chazelle nu a profitat doar de inclinatiile mele catre acest gen si a venit cu o suma de calitati care s-au cristalizat asa cum se cuvine unui film mare: unele in timpul vizionarii, altele retrospectiv.

Nu trec multe minute si-ti dai seama ca regizorul a asimilat stilul vechilor productii si il recreeaza cu mici adaosuri contemporane. Pentru nostalgici, e mana cereasca, iar impotriva carcotasilor avem dexteritatea compunerii cadrelor si montajelor sunet-imagine, care sunt oricum, numai usor de realizat nu.

Nu lipseste nici binecunoscuta pasiune a lui Chazelle pentru jazz, pe care Ryan Gosling o asimileaza si o desfasoara cu atata intensitate, in special in scena cand ii explica Emmei Stone despre fineturile trompetistilor, incat, daca as fi fost femeie, si eu m-as fi inmorat de el.

Dincolo de culori, triluri si ametitoare succesiuni de imagini, frumusetea acestui film sta in relatia protagonistilor. Am mai cochetat cu ideea ca n-ar strica si o categorie a Oscarului de cuplu, iar dupa ce i-am vazut pe Emma Stone si Ryan Gosling impreuna, o simt ca pe o necesitate.

Chimia dintre cei doi e ca o reactie redox, intra multe trairi si ies multe trairi: de la sarcasmul primelor intalniri si gustul dulceag al inceputului de idila pana la fisurile generate de diferenta de succes profesional. El e credibil pana la identificare ca pianist incapatanat, ea e desavarsita ca actrita aspiranta, roasa de indoieli si insetata de afectiune.

Scenariul are o onestitate surprinzator de pregnanta in contextul unei pelicule construite, aparent, pentru divertisment si nu ocoleste pericolele care pandesc o fericire ce pare destinata eternitatii. Exista o scena esentiala, cea de la masa, in care, gratie interpretarilor stralucite ale celor doi, simti organic cum se naruie afectiunea, cum miracolul de care te atasasei pentru ca fusesei partas la nasterea lui se stinge. E inca o performanta pentru La La Land faptul ca a reusit sa imi aduca aminte de o bucatica din Citizen Kane.

Finalul filmului apartine categoriei de calitati care mi-au devenit mai clare pe masura ce La La Land s-a transformat din experienta imediata in memorie. Acel moment atinge un punct eteric de inalt, un punct in care frumusetea si tristetea nu se mai disting.

E despre ce a fost si ce ar fi putut sa fie, despre ce a disparut si despre ce va ramane mereu.

E despre viata, asa cum e ea.

Arrival

Hell or High Water