Non-fictiuni pe care le-am citit (23)

Printre provocarile vietii de zi cu zi, alte trei carti de non-fictiuni si-au facut loc catre mintea mea:

Catching the Big Fish – un amestec de memorii, panseuri si reclama pentru meditatia transcedentala, in care am intalnit un David Lynch surprinzator; in total contrast cu brutalitatea peliculelor pe care le-a realizat, am descoperit un spirit sensibil, respectuos fata de ceilalti si cu scaparari de intelepciune universala. Daca apasarea prin care insista asupra beneficiilor practicilor meditatiei aduce a pledoarie a unui sectant, detaliile din spatele procesului creativ care ne-a oferit Mulholand Dr., Twin Peaks sau Blue Velvet sunt captivante.

The Honest Truth about Dishonesty – dupa ce a demonstrat in mod exhaustiv cat de supusi suntem impulsurilor irationale, Dan Ariely revine cu inca o lucrare de exceptie, in care exploreaza diverse aspecte ale propensiunii umane catre necinste si conditiile care o favorizeaza. O concluzie care reiese inca din motto-ul cartii si care nu e prea imbucuratoare este ca fiecare dintre noi are o marja in care este dispus sa intreprinda ceva care incalca principiile onestitatii. Dupa ce am inghitit acest hap amar referitor la constructia noastra biologic-cognitiva, am continuat prin a afla o sumedenie de detalii, povesti si experimente despre modurile in care variaza manifestarea coruptiei si a necinstei. Intamplator, logo-ul miscarii care s-a nascut la Sibiu pentru a protesta impotriva initiativelor partidului de guvernamant este exact una dintre metodele prin care se poate reduce rata actelor necinstite (nu cred ca are mare efect la romani, dar asta e alta poveste). Suntem condamnati la lipsa de onestitate? Dan Ariely e optimist in privinta potentialului de moralitate pe care il detinem si, la cat de destept este, m-am hotarat sa il cred. Dar raman vigilent, chiar si asupra propriei persoane.

Why Zebras Don’t Get Ulcers – daca lucrarea de mai sus este una prietenoasa prin scurtime cu omul ocupat al secolului al XXI-lea, aceasta este una monumentala, care necesita o investitie masiva de timp si atentie. Insa recompensa este incomensurabila! Robert Sapolsky ne conduce printr-o fascinanta incursiune in fiziologia si anatomia umana, descriind in detaliu mecanismul stresului si a modurilor felurite in care acesta ne afecteaza. Cred ca mi-am astupat peste jumatate dintre nenumaratele lacune referitoare la functionarea corpului uman numai citind aceasta carte, insa beneficiile nu se opresc aici. Dincolo de faptul ca am inteles cum sta treaba cu bolile autoimune sau cu sistemul circulator, mi s-a relevat in cel mai grandios mod cu putinta complexitatea si miracolul pe care il reprezinta fiinta umana. Sapolsky este un povestitor excelent, are la indemana un vast material anecdotic si un sarcasm la fix dozat, dar nu uita niciodata ca este om de stiinta si nu se aventureaza mai departe decat ii permit datele pe care le detine, iar aceasta este o lectie in sine. Este stresul rau pentru om? Da. Este stresul acel ceva ce il face pe om unic? Din nou, da. Iar lupta de a intelege cum sa traim si sa prosperam in conditiile existentei acestei este minunata misiune ce ne revine pe acest pamant.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

Non-fictiuni pe care le-am citit (20)

Non-fictiuni pe care le-am citit (21)

Non-fictiuni pe care le-am citit (22)

 

 

Cand te uiti la Star Wars, vezi PSD-ul

O sa-mi spuneti ca am politica in sange mai ceva ca midiclorienele, ca orice roman neaos, insa imi pare rau, dar chiar nu am putut sa nu remarc niste similitudini intre noua serie Star Wars si activitatea PSD-ului.

Initial, partidul de guvernamant a incercat sa schimbe legile justitiei si alte cate si mai cate in mod brutal, golanesc si lipsit de inspiratie. Exact modul cum realizatorii lui Star Wars: The Force Awakens au copiat cu nesimtire trama narativa din vechiul Star Wars: A New Hope.

Confruntati cu miscarea #rezist (Rebeliunea, in termeni galactici), cei din PSD au inceput sa ciupeasca legile justitiei in mod mai insidios (Darth Sidious!), ba o schimbare colo, ba o abrogare dincolo.

Star Wars: The Last Jedi procedeaza aidoma: fura cate un pic din diverse pelicule, cum ar fi o privire umeda din Shrek 2, o goana in gura unui laser ca in Independence Day, o oglinda din Harry Potter, un asalt final ca in The Matrix Revolutions si chiar un Siege Tank din Starcraft! De fapt, una din placerile vizionarii acestui film (pentru ca nu e atat de solicitant din punct de vedere intelectual, incat sa nu puteti realiza mai multe operatiuni cognitive in acelasi timp) este sa adunati aceste furtisaguri, asa cum se pot colectiona imbecilitatile unui Liviu Pop sau Petre Daea.

Nu, nu si nu

Mai sunt si niste pastise ale unor momente din clasicele Star Wars, mai putin subtile si placute, exact ca moacele lui Nicolicea si Iordache.

Paralele nu se opresc aici: gruparea malefica din film sufera ca si PSD-ul de faptul ca are lideri din ce in ce mai nasoli, Adam Driver in rolul framantatului Kylo Ren ramanand o alegere neinspirata, in timp ce, de partea cealalta, Daisy Ridley ca Rey, fatuca in care se desteapta Forta, este la fel de charismatica precum Dacian Ciolos.

Cum ar zice maestrul Cristoiu: Cine i-a dat lui Rey sabie laser?

Nu putem ocoli, desigur, chestiunea celor doi actori veterani: Carrie Fisher isi rosteste replicile cu o vadita dificultate si nu inteleg cum de n-a vazut nimeni ca are probleme de respiratie, de parca Florian DOREL Bodog ar fi fost sanitarul de serviciu pe platourile de filmare; de cealalta parte, Mark Hamill beneficiaza de cea mai consistenta partitura, care chiar ii da ocazia sa interpreteze ceva, sa contureze un suflet muncit de povara trecutului si de indecizia prezentului.

Exista un aspect in privinta caruia Star Wars: The Last Jedi si PSD-ul se deosebesc izbitor: umorul. Dincolo de momentele in care se cauta mortis amuzarea spectatorului, exista in film un aer bascalios, ireverentios chiar, la adresa propriului mit. Exista cateva momente solemne, al caror patetism este spulberat de cate o replica aparent stupida, dar de fapt izvorata din excelentul bun simt al scenaristului-regizor Rian Johnson, care stie ca vremea idolilor si a dihotomiei absolute bine-rau a disparut si ca traim intr-o lume cu o ampla zona gri.

Si ca relatiile se nasc online.

Primiti colindul?

Nu lipseste nici faimoasa corectitudine politica marca Star Wars, pe care am vazut atat de frumos pusa in practica in Rogue One, dar aici pare a fi un pic luata in raspar: un negru, un hispanic (fascinant ca intotdeauna, Benicio Del Toro) si o asiatica se chinuie sa fure ceva. O fi pentru o cauza buna, insa tot e suficient sa-i dea apa la moara lui Trump.

Liviu Dragnea dupa zeci de ani puscarie pentru Belina si altele

In rest, numai de bine: rasturnari de situatie, dintre care una-doua chiar de efect, nave si explozii, animalute simpatice si acelasi adorabil robotel BB-8 care si-a castigat deja locul de onoare langa duetul legendar R2-D2 & C-3PO.

Asadar, va indemn sa mergeti la Star Wars: The Last Jedi ca la protest, adica inarmati cu umor si in compania a cat mai multi prieteni, iar eu, cum, necum, privesc cu incredere si simpatie spre viitorul film din acest univers, sperand ca, pana atunci, Lordul Sith Dragnea si Jabba the Hutt-ul Tudose sa fie scosi cu Forta din viata noastra.

Robotelul ala rotund la cap, cu ochisorul ala al lui

Sa ne amenajam cusca bine

Daca lectura anterioara mi-a relevat ca traim intr-o cusca a urbanului si nu suntem echipati biologic pentru asta, m-am gandit sa actionez si in sensul gasirii unor solutii, asa ca am primit de la libmag.ro o carte cu un titlu datator de speranta – Orasul fericit.

Daca sunteti cu masina prin vreo metropola cu traficul imbacsit sau pe jos printr-un fost oras minier, idealul propus de Charles Montgomery pare mai departe ca Alpha Centauri de sistemul nostru solar.

Insa lectura acestei carti a reusit, cumva, sa imi alunge pesimismul.

Primul argument este vasta documentare pe care o intreprinde autorul in a descompune elementele unui oras fericit. Nu numai ca acopera o aria geografica imensa, aproape suprapusa planiglobului (calatoreste la Bogota, Vancouver, New York sau Copenhaga), dar si o interdisciplinaritate foarte vasta, care atinge probleme de statistica, imobiliare, mediu, politica sau finante comportamentale.

Stilul redactarii nu este spectaculos, insa are o particularitate: argumentele si demonstratiile, din care nu lipsesc ilustratii foarte elocvente, nu sunt menite sa convinga, ci sa copleseasca, sa inlature orice indoiala in privinta justetii sau necesitatii unei anume solutii.

Daca sunteti un consumator chiar si moderat de prelegeri de pe site-ul www.ted.com, atunci sunteti la curent si cu liniile directoare pe care Charles Montgomery le urmareste in cautarea fericirii urbane: spatii verzi cat mai multe si mai echitabil distribuite, facilitarea comuniunii intre concitadini, plan urbanistic care sa incurajeze mersul pe jos si sa spulbere mitul masinii personale ca factor de libertate si transport public de calitate si care sa nu fie asociat cu un status socio-economic scazut.

Pot spune ca am avut noroc ca, desi captivat de multitudinea de date si povesti de succes sau radiografii ale unor esecuri, n-am trecut cu vederea un paragraf-cheie, in care se spunea raspicat ca toate ingredientele mai sus amintite au nevoie de un efort constant si sustinut din partea autoritatilor. Un adevar incontestabil – mediul uman nu este precum cel vegetal sau animal, care isi regleaza singur nevoile pentru a prospera, ci este lenes si are nevoie de o perpetua ingrijire, altfel este condamnat la a se destrama treptat.

Orasul fericit este un ideal pentru care merita sa luptam, dar care e greu de intrezarit, ca sa nu mai zic de atins. O mostra, insa, a fabuloasei inventivitati umane imi hraneste plapanda speranta:

In Copenhaga, exista un incinerator de gunoaie care produce energie electrica si care ofera, totodata, locuitorilor, o partie de schi si locuri de picnic.

Daca acolo se poate, atunci se poate peste tot.

O veste care va va intrista

Initial, nimic din ce va voi spune nu ar avea darul sa va intristeze:

Cei de la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova sunt neostoiti din activitatea lor si mai lanseaza o premiera, intitulata Monstrul nisipurilor, scrisa de Csaba Székely, regizata de Irina Craita-Mandru si beneficiind de scenografia Cezarinei Iulia Popescu.

Daca descompunem aceasta stire in cateva elemente, reiese ca ar fi si mai imbucuratoare:

Proiectul Monstrul nisipurilor este castigatorul Concursului de Proiecte pentru Tineri Regizori si Scenografi Romani, editia a VI-a (2016), organizat de Teatrul National din Craiova.

Autorul piesei, Csaba Székely, este acelasi care a scris MaRo, pe care avut enormul privilegiu sa il vad la Craiova nu cu mult timp in urma si la care am ras cu o pofta care mi-a provocat febra musculara la abdomen si la obraji.

Irina Craita-Mandra si Cezarina Iulia Popescu sunt reprezentante ale noului val si atitudine din teatrul romanesc, care vine din urma mai ceva ca Gabriela Szabo pe ultima suta de metri.

Tematic, Monstrul nisipurilor este o comedie neagra care imagineaza universul absurd al relatiilor romantice din perspectiva dificultatilor si blocajelor care apar intre parteneri.

In distributie ii avem pe Iulia Colan, Ioana Florentina Manciu, Romanita Ionescu, Alina Mangra, Raluca Paun, Catalin Vieru, Claudiu Mihail, Stefan Cepoi si Marian Politic, dar nu oricum, ci purtand nume de fructe (ele) si culori (ei).

Nimic trist, totul incantator pana cum, n’est ce pas?

In graba de citi articolul veti fi ratat poate sa observati ca am omis o informatie esentiala in paragraful informativ de la inceput, aceea referitoare la data cand va avea loc premiera.

Acum vine partea cu tristetea:

Cele doua reprezentatii initiale, din 16 si 17 decembrie 2017, sunt rezervate pana la ultimul biletel, asa ca, daca vreti sa vedeti Monstrul nisipurilor, trebuie sa treceti sarbatorile cu bine si sa supravietuiti armaghedonului culinar pana pe 13 ianuarie 2018.

 

 

Cusca in care traim

Orasul.

Aceasta creatie pur umana, care serveste drept loc al infloririi, dar si al ingropaciunii noastre ca fiinte biologice.

Sa-l adoram sau sa-l detestam?

La prima vedere, Zoomenirea lui Desmond Harris ne aduce argumente in favoarea celei de-a doua variante si nu oricum, ci intr-un mod atat de inteligent argumentat, incat incepi sa vezi zabrelele custii in care vietuim.

Zoolog de profesie, autorul are o abordare evolutionista, uzand masiv de analogii intre manifestarile animalelor care se regasesc in captivitate si ale omului prins intre betoanele, sticlele si plasticele orasului.

Creationist inversunat sa fii, si tot ramai neajutorat in fata fluxului rationamentelor sale, care, desi tributare unei epoci generoase in sentinte psihologice (aceasta carte a aparut pentru prima data in 1969), au darul de a te duce din regnul animal natural in cel uman urban cu aceeasi dibacie a lui Alejandro Gonzalez Inarritu, care a compus Birdman ca un pe un cadru continuu.

Cuvantul cheie care guverneaza Zoomenirea este „super”; traim intr-un super-trib si nu suntem echipati biologic pentru asta, avem nevoie de super-stimulare sau suntem victimele ei, nu ne mai e suficient statusul intr-un grup restrans, ci tindem catre un super-status si, ghici ce, cei mai multi dintre noi esuam in cursa asta.

Insa as denatura tonul general al cartii, daca m-as concentra doar pe multiplele inadecvari ale omului plasat in peisajul urban. Desmond Morris nu se vaita ca am ajuns in halul acesta, ci se minuneaza cat de bine suntem per ansamblu, iar explicatia se poate gasi in vorbele lui Hamlet:

What a piece of work is a man! How noble in reason, how infinite in faculty! In form and moving how express and admirable! In action how like an angel, in apprehension how like a god! The beauty of the world. The paragon of animals.

Nue cazul sa cadem in extazul propriei conditii, pentru ca tot Desmond Harris ne traseaza provocarea pe care ca fiecare dintre noi, ca individ, dar si toti, ca specie, o avem de infruntat:

Politicienii, administratorii si alti lideri supertribali sunt buni matematicieni sociali, insa nu este suficient. In lumea viitoare, care se pare ca va fi si mai aglomerata, ei trebuie sa fie de asemenea buni biologi, deoarece, in toata aceasta masa de cabluri, plastic, ciment, caramizi metal si sticla pe care o controleaza, se afla un animal, un animal uman, un vanator primitiv tribal deghizat intr-un cetatean supertribal, care se zbate disperat sa faca fata acestei noi situatii extraordinare cu vechile lui calitati pe care le-a mostenit. Daca i se da o sansa, va reusi sa transforme gradina zoologica intr-un minunat parc de distractii. Daca nu, ar putea sa ajunga la un gigantic azil de nebuni, cum erau oribilele menajerii de animale inghesuite din secolul al XIX-lea.

Pentru noi, oamenii din supertriburile actuale, va fi interesant sa vedem ce se va intampla. Pentru copiii nostri insa, va fi mai mult decat interesant. In momentul in care ei vor prelua controlul situatiei, specia umana va fi fara indoiala in fata unor probleme atat de mari, incat va fi o chestiune de viata sau de moarte.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-a oferit ocazia sa intrezaresc zabrelele custii in care traim.

 

 

 

Dance me to the end of time

„Viata e un dans”, zicea Zorba Grecul, iar Teatrul National „Marin Sorescu”din Craiova vine sa-i intareasca spusele, organizand in perioada 13 – 17 decembrie 2017 proiectul Ministagiunea CNDB@TNC.

Organizat in colaborare cu Centrul National al Dansului Bucuresti, acesta va consta in cinci zile de spectacole de dans, muzica si mestesugite efecte audio-vizuale, realizate de peste 20 de dansatori si coregrafi profesionisti romani.

Programul ministagiunii este dupa cum urmeaza:

– 13 decembrie, ora 19.00 – CounterBODY de Simona Deaconescu;

– 14 decembrie, ora 17.00 – Nud de femeie bruneta de/cu Andreea David;

– 14 decembrie, ora 18.30 – 37 Minutes of Make Believe de/cu Andreea Novac;

– 15 decembrie, ora 18.00 – Coregrafie de grup de Mihaela Dancs

– 16 si 17 decembrie, intre 11.00 – 14.00 – Atelier de dans contemporan cu Andreea Novac (la acest eveniment inscrierea este gratuita si se face printr-un mesaj catre novacandreea@hotmail.com, in limita a 20 de locuri).

Unde credeti ca sunt acum?

Va indrept cu pasi adaugati de tango spre teatru, ca sa-mi iau bilete cat mai degraba.

De unde vin Thor si ai lui

O coincidenta simpatica a facut ca in perioada cand lecturam Edda lui Snorri Sturluson sa vad filmul Thor: Ragnarok, beneficiind astfel de ocazia de a trasa o parelela intre origine si prezent in materie de mitologie nordica.

Aceasta carte de cultura generala, ce reuneste fragmente ale lucrarii din secolul al XIII-lea, vine sa se alature listei ilustre de monumente pe care le-am explorat cu fascinatie de-a lungul timpului si care include Republica lui Platon, Etica nicomahica a lui Aristotel, I Ching sau Baghvad-Gita.

In cazul de fata avem o parcurgere a miturilor fundamentale care ii au drept protagonisti pe Thor, Odin sau Loki, construita de autorul islandez ca o povestire initiatica in rama.

O cosmologie complicata, nu foarte accesibila in anumite parti, insa cu destule momente care incanta prin inventivitatea pataniilor prezentate si care mi-au demonstrat ca alegerea lui Chris Hemsworth ca Thor si a lui Tom Hiddlestone ca Loki au fost doua lovituri de maestru in materie de casting, pentru ca, facial vorbind, cei doi transmit exact trasaturile care reies din istorisirile Eddei.

Cine i-a ochit pe cei doi pentru a-i juca pe Thor si Loki are o privire de vultur de casting.

De asemenea, un aspect frapant pentru mine a fost sa constat ca o mitologie nu este o constructie ideologico-religioasa izolata, ci este rezultatul unor interactiuni si influente uneori nebanuite. De exemplu, desfasurarea Ragnarok-ului, adica a evenimentelor escatologice la care trimite si titlul filmului, pot fi comparate cu descrierea Apocalipsei dupa Ioan.

Si mai uimitor este ca acesti stramosi legendari, precum Odin si odraslele sale, ulterior deificati, sunt considerati de Snorri Sturluson ca descendenti ai supravietuitorilor caderii Troiei! Cat de puternic trebuie sa-i fi impresionat pe nordici aceasta legenda imortalizata de Homer, incat sa si-o insuseasca si sa o prelucreze.

La fel de interesant este si cum se propaga o eroare: locul in care ajung razboinicii cazuti in batalie este indeobste cunoscut drept Valhalla, insa gratie notelor explicative documentate ale traducatorului Radu Razvan Stanciu aflam ca acest nume nu apare nicaieri in izvoarele originare, iar forma corecta ar trebui sa fie Valhöl.

Tot la capitolul distorsiuni, am mai depistat una, de data aceasta izvorata din pasiunea Hollywood-ului pentru corectitudine politica: un alt personaj marcant al mitologiei nordice este Heimdall, strajerul zeilor, cel nascut din noua fete (!) si caruia i se spune „Cel alb”, insa, in seria Thor, acesta este jucat de un exceptional actor de culoare, Idris Elba. Nu-i nicio suparare, dar e amuzant cand ma gandesc cum realizatorii filmului au citit cu atentie textele Eddei, ca sa nu le scape vreun amanunt ce ar fi putut si exploatat de activistii plini de ravna care stau la panda.

Heimdall – Zeul cel Alb

Cum a spus cu fiecare prilej similar, a te apropia de un monument al culturii universale de a carui creatie de despart secole sau chiar milenii este un privilegiu, iar Edda nu face exceptie de la aceasta regula.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris ca m-au ajutat sa ma lamuresc de unde vin alde Thor si ai lui.

 

Haos si vitriol

Nu stiu…

… daca am vazut vreodata vreun film mai incurcat cu buna stiinta.

… sa fi ascultat cu mai mare nesat atatea melodii country.

… cum am reusit sa ma familiarizez cu puzderia de personaje care il populeaza.

… ce morala pot desprinde din Nashville.

… cand a trecut timpul.

Insa stiu…

… ca, pana la final, toate personajele erau conturate si clasate in mintea mea.

… ca ma pomenesc fredonand melodia de final, desi n-am pic de talent.

… ca, in 1976, Oscarul pentru regie ar fi putut foarte bine sa mearga catre Robert Altman, nu catre Milos Forman.

… ca numai intr-o democratie veritabila se poate face un film care sa parodieze insasi democratia.

… ca Nashville e din neamul capodoperelor gen Citizen Kane.

 

100 de ani de la Cutremur

Rusii fac lucruri mari.

Mari si oribile.

Mari si impunatoare.

Mari.

Asa ca nu e de mirare ca si Revolutia Rusa a fost un eveniment de amploare, care a zguduit lumea si a influentat secolul al XX-lea si, cine stie, poate si pe acesta.

Asa ca, la 100 de ani de la momentul cand a inceput o noua era in istorie, merita citita o carte pe masura – Revolutia Rusa (1891 – 1924) de Orlando Figes.

Ce am remarcat inca de prima ocheada aruncata lucrarii monumentale pe care am primit-o de la libmag.ro este o corectie de ordin cronologic. Da, formal, 1917 este anul in care s-a petrecut marea transformare, insa, asa cum reiese si din titlu, a avut loc un proces mai amplu, o acumulare de factori si situatii neprevazute care l-au precedat cu vreo doua decenii si s-au prelungit cel putin inca unul dupa aceea.

Parcurgand sutele de pagini ale cartii, m-am simtit la fel de derutat si de fascinat ca orice vizitator al retelei de gari de metrou din Moscova, acel ansamblu subteran, alambicat, coplesitor si amenintator, menit a-i transmite individului sentimentului propriei lipse de importanta in fata atotputerniciei Partidului.

Orlando Figes are doua mari merite care se intrec in primi intaietatea din partea-mi: 1. a pus laolalta un material vast ca intinderea Maicii Rusii si i-a pastrat coerenta fara vreo urma de efort; 2. considerand ca dimensiunile cartii rivalizeaza cu Razboi si Pace a lui Tolstoi, a pastrat stilul atractiv si pertinent pe tot parcursul ei, astfel incat nu simti cand nenumaratele file scrise se scurg, iar personajele, care de care mai odioase, se perinda prin mintea cititorului si il umplu de neincredere fata de rasa omeneasca.

Subtitlul acestei povesti a Revolutiei Ruse este „tragedia unui popor”. Stim cu totii de ce, iar cartea ofera atatea exemple, incat poti alege unul deschizand-o la intamplare. Un moment anume imi staruie totusi in memorie, mai ales pentru ridicolul sau crud. Un clovn popular face niste glume care ii supara pe niste cekisti din public, acestia dau sa il aresteze, clovnul incearca sa fuga, lumea rade, crezand ca e parte din spectacol, cekistii il impusca de fata cu toti, audienta se dumireste, incepe sa urle, iar haosul pune stapanire pe circ.

Tatal meu, proaspat pensionar, deci beneficiar al unei doze considerabile de timp liber, s-a aplecat asupra Revolutiei Ruse (1891 – 1924) cu acea curiozitate a omului care a crescut cu un ghem de minciuni oficiale si care are acum ocazia sa soarba din cupa adevarului.

Daca toti oamenii care sunt asemeni lui ar citi aceasta carte, ar avea loc o noua revolutie.

In gandire.

 

 

Trudind prin straini

Cum ii spuneam si cuiva de la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova, era o vreme cand articolele despre acest domeniu erau ocazionale, iar acum o asa intensa activitate se desfasoara acolo, incat nu mai prididesc in redactarea lor. Iata o noua astfel de situatie:

Duminica, 12 noiembrie 2017, la ora 17:00, la sala Studio a Teatrului din Craiova putem vedea spectacolul Detasat de Alexandra Voivozeanu, regizat de Cristian Ban, parte a proiectului Drama 5 – rezidente de scriere dramatica din cadrul Reactorului de creatie si experiment din Cluj-Napoca.

Stiu, pare o treaba incurcata, insa subiectul e de o simplitate si actualitate debordante: povesti ale romanilor care lucreaza in Germania, spuse din perspective individuale si din care putem extrage avatarurile acestora intr-un mod mai pregnant decat din cel mai mestesugit documentar.

Intrarea la spectacol este gratuita, in limita locurilor disponibile, cu rezervare la agentia teatrala.

Va vorbesc Detasat, pentru ca deja mi le-am rezervat pe ale mele.