Craiova inundata de muzica

Doamne-ajuta, inundatii reale n-au prea fost prin urbea noastra, insa le primim cu bratele deschise pe cele de natura culturala, precum Festivalul International Craiova Muzicala – Editia 45 Romaneasca, diluviu auditiv care va avea loc in perioada 19 noiembrie – 1 decembrie 2018.

Celebrare a muzicii deja consacrata, Festivalul Craiova Muzicala isi aduce prinosul Anului Centenarului si isi propune sa realizeze o punte intre muzica romaneasca si interpreti (tot romani, inclusiv care sunt stabiliti peste hotare), rezultatul fiind asternut la picioarele Mariei Sale, Publicul.

Da, stiu, expresia este patetica, insa mi-a venit in minte pentru ca, in programul de mai jos, de o bogatie aproape incomensurabila, se vor regasi si fragmente din coloanele sonore ale unor filme precum Mircea cel Batran sau Mihai Viteazul, care, schioape ideologic cum or fi ele, fac parte, volens, nolens, din cultura noastra recenta.

Iata ce se va putea audia in cadrul festivalului:

Luni, 19 noiembrie, ora 19:00 – Deschiderea Festivalului, Orchestra Simfonica Bucuresti; Dirijor: Tiberiu Soare; Solisti: Dan Dediu (pian), Vlad Maistorovici (vioara).

In program:

Adrian Enescu – Selectiuni din coloana sonora a filmului Mircea cel Batran;

Tiberiu Olah – Selectiuni din coloana sonora a filmului Mihai Viteazul;

Dan Dediu – Coloana sonora a filmului Ecaterina Teodoroiu.

 

Marti, 20 noiembrie, ora 19:00 – Recital vioar – pian; Diana Mos – Mihai Ungureanu.

In program:

Tiberiu Olah – Sonatina pentu violina si pian;

Pascal Bentoiu – Sonata pentru pian si violina, op. 14;

George Enescu – Sonata a III-a pentru pian si vioara, „in caracterul popular romanesc”.

 

Miercuri, 21 noiembrie, ora 19:00 – Camerata Classica; Dirijor: Nicolae Moldoveanu.

In program:

Theodor Rogalski – Trei dansuri romanesti;

Martian Negrea – Isbuc din „Suita prin Muntii Apuseni;

Dan Dediu – Scrisoare pierduta, Suita din Muntenia;

Iosif Ivanovici – Valsul Valurile Dunarii;

Constantin Dimitrescu – Dans taranesc, Suita Oltenia.

 

Joi, 22 noiembrie, ora 19:00 – Ansamblul vocal Blue Noise.

In program:

Prime time blues

Bumble Bee

Portrait

If someday

Dor de viata

Banii

Fulgi, fulgi

Pana cand nu te iubeam

Gemiler

Pass me the jazz

Splanky

I wish you love

I feel it coming

Under pressure

Bits and pieces

Prime Time Blues

 

Vineri, 23 noiembrie, ora 19:00 – Cvartetul Transilvan: Gabriel Croitoru (vioara), Nicusor Silaghi (vioara a doua), Marius Suarasan (viola); Vasila Jucan (violoncel).

In program:

W.A. Mozart – Divertismento KV 137 Si bemol (Molto allegro), Divertismento KV 136 Re major (Presto);

Edward Elgar – Salut d’amour;

Fritz Kreisler – Liebesleid;

Jules Massenet – Meditation;

Antonin Dvořák – Humoresque;

John Williams – Schindler’s List;

Carlos Gardel – Por una cabeza;

R. Martin (Arr.) – Black eyes;

Suite populare romanesti din Transilvania si Muntenia.

 

Sambata, 24 noiembrie, ora 19:00 – Orchestra Simfonica si Corala Academica ale Filarmonicii „Oltenia” Craiova; Dirijor: Alexandru Iosub; Solist: Ioan Emanuel Cherata (bariton).

In program:

Dan Ionescu – Preludiu si fuga pentru orchestra de coarde;

Gheorghe Stanescu – Tripic simfonic (prima auditie absoluta);

Eugen Petre Sandu – Cantata Pe urmele lui Mihai Viteazul (prima auditie absoluta).

 

Sambata, 1 decembrie, ora 18:30 – Inchiderea Festivalului; Tudor Gheorghe; Corul si orchestra Concertino; Dirijor si orchestrator: Marius Hristescu.

In program:

Tot ce-i romanesc nu piere.

Pretul unui bilet este de 20 de lei, iar pentru grupuri organizate este de 10 lei. Daca voiati sa mergeti la concertul lui Tudor Gheorghe si alocaserati buget in privinta asta, aflati ca nu mai sunt locuri, insa va ajung banii pentru toate celelalte spectacole.

Asta da oferta de Black Friday!

Mai vine si Grecia pe la noi – Mamma Mia! in Craiova

Daca deja visati la vacanta din Grecia de la anul sau frunzariti nostalgici pozele din august-septembrie, nu disperati, vine Grecia pe la noi, in Banie.

Nu chiar Vechea Elada, ci o versiune muzicala a ei, adica spectacolul Mamma Mia!,  care va avea loc pe 23 decembrie 2018, la ora 19:00, la Sala Polivalenta din Craiova.

Numele va e probabil arhicunoscut, de la melodia pe care o fredonati deja, ca si mine in timp ce scriu randurile astea, sau de la filmul omonim cu Meryl Streep, Colin Firth si Pierce Brosnan, insa spectacolul are o poveste aproape la fel entuziasmanta precum cea pe care o desfasoara pe scena.

A debutat in 1990 in Londra, sub bagheta dramaturgei Catherine Johnson si a producatoarei Judy Craymer, care l-au mutat apoi pe Broadway, unde a avut un asa succes, incat a devenit unul dintre cele mai longevive din istorie (are 5 124 de reprezentatii) si a depasit nume colosale, precum The Sound of Music sau The King and I (adica, in termeni fotbalistici, ganditi-va ca apare un jucator care ii intrece si pe Lionel Messi, si pe Cristiano Ronaldo).

Rasunetul spectacolului a depasit fruntariile Broadway-ului, astfel ca a adunat pana acum aproape 60 de milioane de spectatori din 50 (cincizeci!) de tari, carora li se vor adauga si foarte multi romani, craiovenii avand privilegiul de a fi unii dintre ei.

Distributia versiunii romanesti include nume pe care sigur le stiti si le indragiti, iar daca sunteti ca mine, adica membru al irepetabilei „generatii cu cheia la gat”, le recunoasteti pe unele drept figurile cu care ati crescut: Loredana (uimitoare capacitate de reinventare are aceasta artista!), Bianca Purcarea, Anca Turcasiu (frumoasa a fost, frumoasa este), Anca Sigartau (Liceeeeeniiiii!), Aurelian Temisan (la mine in casa inca este etalonul „barbatului bine”, iar cele doua melodii pe care le-a scos recent sunt exact ce ne trebuie de Anul Centenarului), Ernest Fazekas, Adrian Nour si Silviu Mircescu.

Sunt convins ca, daca merg acum la Sala Polivalenta, o sa vad o coada lunga si nu pentru vreun meci al Universitatii Craiova, ci pentru biletele de la Mamma Mia!, care s-au pus deja in vanzare. Daca nu vreti neaparat sa traiti experiente similare „Epocii de Aur”, le puteti achizitiona si de pe iabilet.ro.

Si, pentru ca in Grecia se merge cu familia, pana pe 15 noiembrie 2018, promotia „Friends and Family Package” are o reducere speciala de 20%.

23 decembrie este o data la care oamenii sunt in cautari febrile de cadouri pentru Craciun. Va sfatuiesc sa devansati aceasta operatiune, pentru ca in acea seara de duminica ne aventuram in minunata si insorita Grecie pe ritmuri de Abba.

Drumul spre iad e pavat cu intentii bune

In forfota iscata de Morometii 2, entuziasmul starnit de Bohemian Rapsody si asteparea magiei din Fantastic Beasts: The Crimes of Grindelwald, exista riscul ca un film european precum Den skyldige (Vinovatul) sa treaca neobservat.

Ar fi insa un pacat capital, pentru ca aceasta pelicula daneza regizata de Gustav Moller este o veritabila lectie de cinematografie distilata.

Povestea nu este neaparat inedita – politistul cu niscaiva abateri nestiute, care se implica emotional in rezolvarea unui caz (imi vin in minte The Pledge cu Jack Nicholson si Insomnia lui Christopher Nolan), insa modul cum este spusa are o vitalitate necrutatoare.

Protagonistul este un om al legii repartizat la serviciul de apeluri de urgenta 112; primeste diverse telefoane, pe care le expediaza placid, pana cand unul ii releva faptul ca persoana in cauza fusese rapita. De aici porneste o cursa febrila, in care il urmarim pe actorul Jakob Cedergren interactionand verbal cu diverse personaje si luptand cu proprii demoni, totul in cadrul restrans al biroului, in dulcele stil al clasicului Rear Window.

Actiunea este inteligenta si, chiar daca unele viraje pe care le ia sunt relativ usor de intuit, nu ofera niciun moment de respiro si nici nu face rabat de la efectul pe care il produce asupra spectatorilor.

Nu, daca sunt aici, trebuie sa sufere!

Rar mi-a fost dat sa traiesc vreo experienta cinematografica mai ilustrativa in ceea ce priveste caracterul unic al acestei arte decat Den skyldige. Imagini surprinse anume, aranjate anume, la care se adauga sunete alese anume, voci alese anume, cu intonatii modulate anume, taceri plasate anume, acestea sunt ingredientele care folosesc malaxorul din creierul spectatorului pentru a inchega naratiunea, a cataliza presupunerile si a declansa emotiile.

S-a vehiculat opinia ca avem de-a face mai degraba cu o piesa de teatru radiofonic, insa nu sunt de acord; ce-i drept, jumatate din ce se intampla are lor doar la nivel auditiv, insa fara aportul prim-planurilor cu figura protagonistului si cu mici detalii care directioneaza gandirea si simtirea ansamblul n-ar functiona nici pe departe la fel de eficient.

Daca aveti un dram de simt de auto-observatie, mergeti la Den skyldige si profitati de precizia sa aproape clinica de a produce aceste efecte si analizati-va: cand tresariti mai mult, cand judecati mai aprig, cand sperati mai ardent.

Iar pelicula mai ofera un bonus: uluitor de bogata panoplie de reactii faciale ale actorului Jakob Cedergren, veritabil almanah de care s-ar putea sluji si personajul lui Tim Roth din Lie to Me. In timpul proiectiei, in spatele meu se aflau niste actori de la Teatrul National din Craiova, asa ca as fi curios sa stiu cum au receptat membrii aceleiasi bresle creatia stralucita a unui confrate.

Fara a fi o capodopera, Den skyldige se va regasi intr-un muzeu al audio-vizualui de peste cateva zeci de generatii, in care oamenii viitorului vor afla cu fascinatie ce insemna un FILM.

Craiovenii mai au sansa sa incerce toate aceste trairi la Cinematograful Modern (luni si marti de la ora 19:30 si miercuri si joi de la 13:00), iar pe cei din alte orase si de pe alte meleaguri ii indemn sa caute Den skyldige si sa nu il lase sa le scape.

N-ai ce-i face lui Cosbuc

Ca Bogdan Georgescu are o galceava cu metehnele societatii romanesti stiam din productiile sale anterioare care au poposit si la Craiova – Antisocial si #minor.

Asa ca premisa din Retroelectro a venit ca o completare inevitabila: in judetul Bistrita-Nasaud li se transmite o directiva scolilor sa il celebreze pe poetul George Cosbuc, iar directorii si cadrele didactice se dau de ceasul mortii cu durata redusa a manifestatiilor astfel rezultate.

Ce am remarcat rapid la aceasta piesa este registrul diferit de precedentele: fata caracterul minimal al scenografiei si inclinatia catre un dialog care il pastiseaza si ingroasa subtil pe cel din realitate, aici recuzita e mai ampla, interpretarile orientate spre gaguri fizice si non-verbale, iar tonul apasat pana la exagerare.

Dupa un inceput promitator, in care am avut prilejul sa le admir impreuna pe unele dintre cele mai importante talente feminine ale noii generatii – Iulia Colan, Ramona Dragulescu, Raluca Paun, Costinela Ungureanu si Ioana Manciu (ordinea este absolut intamplatoare, doamnelor, nu vreau sa isc un nou razboi troian) – a urmat o ampla desfasurare in contrapunct, in care poezii celebre ale lui Cosbuc sunt puse in scena intr-un parodic mod literal, care mi-a demonstrat ca fac parte dintr-o generatie privilegiata, aceea care nu se agata intr-atat de valorile nationaliste ale patriei, incat sa nu guste ideea (precum cei mai in varsta din sala), insa suficient de cunoscator al valorilor nationale, incat sa pricep despre ce este vorba (cum nu reuseau foarte bine unii dintre tinerii din public).

Daca ma intrebati pe mine, aceasta bucata este superflua si dilueaza satira altminteri meritata. Ceva tot am extras din ea, totusi: ca la Craiova avem actori cu o mare disponibilitate spre comedie si cu abilitati fizice de invidiat. Campion la acest capitol este Claudiu Mihail, ale carui giumbuslucuri mi-au smuls o apreciere pe care o credeam rezervata dansatorilor precum aceia pe care i-am vazut la 11plus1 independent/contemporan.

Cand piesa revine la matca si la manifestatia propriu-zisa, isi atinge zenitul prin doua momente. Unul este auditia piesei Numai una a celor de la Talisman (folosita tot in batjocura, dar care tot faina mi se pare si pe care am ascultat-o de vreo cinci ori cat timp am scris textul asta), ocazie cu care i-am urmarit grimasele lui George Albert Costea si m-am procopsit cu un deliciu de neuitat. Al doilea este prezenta lui Alex Calangiu, politician de tip fante de mahala (a se citi cocalar), ale carui manierisme si discurs catavencian adus la zi mi-au smuls hohote de ras, desi n-am inteles de ce am fost printre putinii cu reactia asta.

Prea mult noima in economia piesei n-am vazut in ultima scena, insa e ingenioasa si duioasa multumita unui detaliu pe care nu vi-l zic si a incheiat frumos un spectacol la care m-am distrat si de la care am ramas cu o concluzie:

Poti sa il iei la misto cat vrei pe George Cosbuc, insa versurile lui tot extraordinare raman.

Fotografiile ii apartin aceluiasi minunat cronicar vizual al scenei craiovene – Albert Dobrin.

Resuscitarea unui Lord

Ca ma apuca transcendenta cand sunt la concertele de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova nu mai este o noutate, insa directiile in care aceasta vireaza sunt de-a pururea surprinzatoare.

De pilda, stand eu si lasandu-ma coplesit de Requiemul pentru solisti, cor si orchestra al lui Giuseppe Verdi, dirijat cu verva de olandezul Theo Walters, m-am pomenit intorcandu-ma spre un monument al audio-vizualului si al culturii – seria Civilisation a lui Sir Kenneth Clark.

Nu-mi place eticheta de „documentar” care i se aplica acestei realizari monumentale; discursurile care insotesc exceptionalele imagini si locuri prin care ne poarta istoricul de arta englez compun o aventura nemaivazuta in modul cum a evoluat lumea europeana de-a lungul secolelor care au urmat caderii Imperiului Roman. Iar peste toate se suprapune o muzica de o calitate exceptionala, asemanatoare celei la care eram expus in sala filarmonicii.

In timp ce orchestra, corul si solistii Requiemului (Renata Vari – soprana, Asineta Raducan – mezzosoprana, Pataki Adorjan – tenor, Ion Dimieru – bas) imi asigurau fundalul sonor, m-am vazut din nou calatorind prin sublima asprime a insulei Michael Skellig, incercand sa deslusesc traseul catre revelatie in labirintul de pe podeaua Catedralei din Chartres, ramanand mut de uimire in fata Sarutului lui Iuda din Capela Scrovegni de Giotto sau lasandu-ma apasat de grandoarea Capelei Sixtine.

Insa seria Civilisation a lui Sir Kenneth Clark nu mi-a trezit doar asocieri senzoriale. Insusi prezentatorul, la finalul unui episod, sintetiza miracolul muzicii precum cea pe care o audiam chiar atunci:

Habar n-avem ce spun acesti interpreti in timp ce canta si, totusi, stam cu orele sa ii ascultam.

Muzica este translatorul universal.

Lecturi te miri unde

Era o vreme cand in Craiova era nevoie sa umpli cumva timpul intre doua spectacole de teatru. Acum, exista un asa noian de activitati care au legatura cu aceasta arta, incat lipsa timpului, nu suprabundenta lui, devine problema.

Asa constat, bunaoara, ca este cazul cu un nou si foarte interesant proiect al celor de la Teatrul National „Marin Sorescu”, intitulat Out of the Books.

Coordonat de regizorul Bobi Pricop (care ne-a oferit ineditele piese Profu’ de Religie si Autorul), programul ne ofera posibilitatea de a-i asculta pe diversi actori ai Nationalului craiovean lecturand din clasici ai literaturii universale in spatii neconventionale.

Iar cand spun „neconventionale”, nu exageraze cu nimic, dupa cum veti remarca din lista de mai jos:

Iulia Lazar va citi din Nora de James Joyce (joi, 15 noiembrie 2018, ora 22:00, Biergarten Craiova);

Sorin Leoveanu va citi din Micul Print de Antoine de Saint-Exupery (vineri, 16 noiembrie 2018, ora 19:00, Planetariu – Muzeul de Stiinte);

Romanita Ionescu va citi din Autoportretul scriitorului ca alergator de cursa lunga de Haruki Murakami (vineri, 16 noiembrie 2018, ora 21:00, sala de spinning 4moving – Metal Lemn Craiova);

Iulia Colan va citi din Flori pentru Algernon de Daniel Keyes (sambata, 17 noiembrie 2018, ora 17:00, Sera din Gradina Botanica);

George Albert Costea va citi din Justine de Marchizul de Sade (sambata, 17 noiembrie 2018, ora 20:00, hotelul-boutique 5 Continents);

Claudiu Bleont va citi Razboiul Lumilor de H.G. Wells (duminica, 18 noiembrie 2018, ora 20:30, transmisiune in direct din studioul Radio Oltenia Craiova).

Stiu ca deja va consultati frenetic agendele din telefoane, insa ar fi bine sa luati aminte si la ce spune cei de la Teatrul National „Marin Sorescu”:

Accesul la cele 6 reprezentatii Out of the books este liber și se va face în limita locurilor disponibile. Înscrierile se vor face doar in zilele de 12 și 13 noiembrie, exclusiv online, pe pagina oficială de Facebook a Teatrului Național Craiova.

O persoana se poate inscrie la un singur eveniment Out of the books, din cele sase.

Din imaginea de la inceputul articolului va puteti da seama la care dintre ele m-am hotarat sa merg, asa ca va rog, precum Catavencu pe Tipatescu, sa nu combateti prea rau.

Morometii (sunt) 2

Daca ati fost la cele doua proiectii ale avanpremierei filmului Morometii 2, atunci va invit sa cititi ce am scris mai jos. Daca nu, sariti la ultimul paragraf, altfel va veti vedea incapatanarea pedepsita prin alterarea propriilor impresii de ale mele.

Morometii cel dintai este o capodopera. O spun fara sa ii dau acestui cuvant tare vreo nuanta. Asta e si gata.

Sa faci Morometii 2 la o distanta de peste treizeci de ani, dupa ce primul film ti-a iesit desavarsit, este un pariu putin spus riscant.

Insa Stere Gulea si l-a asumat si a ales aceeasi cale pe care a urmat-o si Francis Ford Coppola cu The Godfather: Part II: pentru ca primul The Godfather este deja materie prima de legenda, sa te aventurezi a-l continua presupune a plusa cumva. Iar regizorul a mizat pe o complexitate sporita.

Morometii 2 nu are cifra aceasta in coada doar pentru ca ii urmeaza primului, ci pentru ca are doi protagonisti, pe Ilie Moromete si pe Niculae, alter ego-ul lui Marin Preda iesind din adolescenta si apucand-o pe calea publicisticii, fapte descrise de romancier in autobiografia Viata ca o prada.

Rezulta astfel un amalgam de planuri narative si un mozaic de personaje care pot descuraja pe privitorul nefamiliarizat cu universul morometian (na, ca limbajul de lemn al comentariilor de la limba romana si-a implinit menirea), insa care mai atenueaza din comparatii.

Inevitabilele comparatii.

Prima este, bineinteles, aceea dintre Moromete al lui Victor Rebengiuc si Moromete al lui Horatiu Malaele. Doi actori diferiti, ca infatisare si ca stil, astfel ca personajele sunt condamnate a fi diferite, iar aici impresiile pot varia. Fie ne raportam la etalon, adica coplesitoarea creatie a predecesorului, si atunci prezentul Moromete este inferior, fie privim acest nou protagonist in ansamblul de conflicte exterioare si interioare in care este plasat, si atunci aerul molcom si retinerea interpretativa a lui Malaele, brazdata doar pe ici pe colo de pusee de expresivitate, apar ca o justa intruchipare a filosofiei de viata a acestui român chintesential pe care l-a plasmuit Marin Preda.

Poate ca, acum zece ani, aceasta dualitate de perceptie mi-ar fi lipsit. Insa am imbatranit si eu, nu numai Moromete.

Comparatiile legate de personaje pot continua: Dana Dogaru vs. Luminita Gheorghiu in rolul Catrinei, Razvan Vasilescu vs. Mitica Popescu in rolul lui Cocosila, Oana Pellea vs. Gina Patrichi in rolul Guicai s.a.m.d. N-am energie sa le detaliez, insa va stau la dispozitie, in caz ca ma interpelati referitor la oricare dintre ele.

Tanarul Iosif Paștina in rolul lui Niculae a beneficiat de prezumtia de necunoastere din partea mea si a profitat de ea oferindu-mi o interpretare reusita, in care se simt si un iz de Marele Singuratic, si deschiderea catre citadin din Delirul, si sfiala unui adolescent rural.

Au existat cateva momente cand toate procesele-mi cognitive ample, de comparare, categorisire, evaluare au luat o pauza si au lasat incantarea pura sa isi ia tainul. Sunt acele cateva minute de ecran pe care le are Gheorghe Visu, a carui prestatie este (stiu, jocul de cuvinte e previzibil, dar nu ma pot abtine) de vis. Energia sa debordanta contrasteaza cu aerul apasat elegiac al peliculei si face uitat chiar si marele pacat al acestei productii cinematografice.

Acela ca vocile sunt nu rareori prea putin inteligibile. E ceva ce romanii inca nu au reusit sa stapaneasca (pe langa multe altele, dar sa ne limitam la cea de-a saptea arta), indiferent de valoarea globala a realizarii (vezi 4 luni, 3 saptamani si 2 zile). N-o fi vreo intamplare ca la Oscaruri se dau premii pentru editarea de sunet si mixajul de sunet. Oamenii aia stiu ei ce stiu.

O sa-mi permit o gluma cu maestrul Stere Gulea, pe care am avut privilegiul sa-l cunosc personal cu aceasta ocazie: poate ca impedimentele destinate auzului spectatorilor erau deliberate, cu scopul de a le directiona atentia catre vizualul filmului.

Care este impresionant, intr-adevar. Aceeasi imagine alb-negru (cum altfel?), menita a proiecta atemporalitatea, insa altfel decat in Morometii cel dintai. Si aici e loc de comparatii. Fata de picturalul mai static al predecesorului, in Morometii 2 avem unghiuri mai multe, planuri mai largi si jocuri mai subtile cu profunzimile.

Ochii ne sunt purtati prin decoruri reconstituite cu grija, care transpun „vesnicia care s-a nascut la sat”. Partea urbana a filmului are un aer nu mai putin autentic, iar scena demonstratiei brutal reprimate, cu toate betesugurile ei (in plan departat se vad niste blocuri cam prea comuniste), m-a captivat prin indrazneala de scoate cinematografia romaneasca din gaoacea interactiunilor mici si de a o duce in zona grandorii de care n-am mai avut parte de pe vremea raposatului Sergiu Nicolaescu.

Ce am remarcat, mi-a placut si mi-a fost confirmat de explicatiile lui Stere Gulea a fost ca Morometii 2 nu plateste polite comunismului care, teoretic, e mort si ingropat in Romania, ci isi propune sa fie o fresca a transformarii, catalizate de ideologie sau de varsta.

Timpul are rabdare cu oamenii, dar si oamenii cu el, ca altfel nu ajugeam sa vedem pana la urma si Morometii 2.

Si daca v-ati incapatanat sa ajungeti cu lectura pana aici, va rog sa uitati tot ce v-am spus, sa va luati prietenii si sa mergeti la acest film.

De ce as urma un curs de Front-End Developer?

O sa incep cu o poveste hilara acum, foarte trista la momentul respectiv.

Am dat o lucrare la informatica in clasa a IX-a si am reusit contraperformanta de a lua cea mai mica nota din clasa: 3,75!

Nu stiu daca acest insucces usturator mi-a directionat destinul, insa este cert ca eu si programarea am stat la distanta de atunci si nu ne-am intalnit decat la petreceri cu prieteni comuni.

In timp, insa, am ajuns sa recunosc in aceasta activitate una care va creste in importanta si necesitate pe viitor. Am o banuiala ca, intr-un fel sau altul, multe din slujbele intelectuale ale viitorului vor presupune un pic de scriere de cod, astfel ca a avea minime cunostinte despre acest domeniu va fi o exigenta, asa cum este acum lucrul de baza cu calculatorul.

Aceasta premonitie, conjugata cu acea curiozitate care ma caracterizeaza, este motivul pentru care am sarit ca ars la oportunitatea oferita de amicul Damian Irimescu, care organizeaza pe blogul sau un concurs cu tema De ce as urma un curs de Front-End Developer?

Banuiesc ca au fost o sumedenie carora le-a suras ideea de a participa la un astfel de curs de frontend organizat de ScoalaInformala.ro, asa ca, statistic vorbind, sansa sa fiu eu Alesul este infima, insa simplul fapt ca a trebuit sa ma documentez un pic despre ce inseamna mai precis aceasta activitate.

Astfel, am aflat ca a dezvolta un Front End inseamna a crea acele elemente vizuale pe care un utilizator le vede la un site sau la o aplicatie. Adica esti un fel de responsabil cu prima impresie virtuala.

In cadrul cursului pe care mi-am pus ochii, as avea parte de instruire in domeniul interfetelor moderne, precum SVG sau Canvas; as invata Javascript, unul dintre cele mai populare limbaje de programare din prezent; voi dobandi bazele necesare intelegerii unor librarii si framework-uri (pentru ca nu habar n-am inca despre ce vorba, puristul lingvistic din mine va prelua ad literam limbajul expertilor), precum jQuerry, ReactJS sau AngularJS.

Cred ca m-as transforma intr-un pui de programator, iar acea reconversie profesionala pe care o viseaza tata (fost profesor de matematica), care inca sufera ca nu i-am calcat macar partial pe urme, s-ar concretiza.