Mi-era dor să aplaud

Și nu doar mie.

Și nu doar pentru că în prima parte a spectacolului de revenire la Filarmonica ”Oltenia” Craiova s-au descătușat energiile muzicienilor noștri și ale pianistului Mihai Diaconescu în Concertul nr. 3 în Do minor pentru pian și orchestră, op. 37 de Ludwig van Beethoven.

Am simțit în aplauzele tuturor un preaplin de dorință de frumos, o sete ardentă de muzică bună, iar când dorința îți este satisfăcută cu o așa dăruire, reacțiile nu pot fi decât pe măsură.

Nu cred că această lucrare a lui Beethoven a fost aleasă întâmplător, deoarece a corespuns perfect situației.

A avut bucăți intense, triumfale, pe care le asociem îndeobște cu stilul marelui compozitor. Am învins din nou restricțiile și pandemia și vitregiile, așa că meritam o celebrare.

Au existat însă și pasaje mai duioase, îndeosebi cele în care Mihai Diaconescu mângâia clapele pianului, adecvate bucuriei revederii dintre artiști și auditori.

Pentru că nu mi-era deloc cunoscut numele lui Friederich Witt, autorul celei de-a doua componente a concertului – Simfonia în Do major ”Jena”, prezentată în primă audiție pe scena craioveană, am avut inspirația de a mă folosi de antract pentru a citi povestea acestei creații și controversa care o înconjoară.

Multă vreme s-a crezut că a fost compusă de Beethoven, pentru ca unele cercetări ulterioare să îi atribuie paternitatea lui Witt, acuzat postum de a se fi inspirat nițel de la Joseph Haydn.

Ca unul care și-a descoperit în timp o afinitate pentru Beethoven, a asculta această compoziție, redată de orchestrată filarmonicii sub bagheta energică a lui Radu Postăvaru, a fost un exercițiu interesant.

Am închis ochii și am încercat să prind acele elemente de stil și sintaxă care i-au făcut pe experți să considere că a fost ticluită de mintea micului gigant din Bonn.

N-am ajuns la vreo concluzie care să rămână în analele muzicologiei.

Dar m-am simțit minunat.

Și mi-am mai și adus aminte că supranumele acestei simfonii – Jena – este și locul unde Napoleon a obținut una dintre cele mai mari victorii ale epopeii sale.

Muzica însăși este o victorie împotriva neantului.

***

Pentru că avem nevoie de cultură și cultura are nevoie de noi, cu acordul prietenilor de la Filarmonica din Craiova lansez o promoție intelectuală.

Primele trei persoane care vor achiziționa bilete la un concert al filarmonicii vor primi, în ordinea sosirii, câte o carte, fondul de câștig fiind deja depus de mine la casa de bilete.

Să ascultați și să citiți cu plăcere!

Cuceriri SF (21)

Nu, n-am uitat SF-ul, rămâne una dintre laturile literaturii pe care o explorez în mod constant, cele mai recente destinații fiind acestea

The Goblin Reservation – dacă e să dezgolesc acest roman de toată savoarea, aș spune că este e unul de suspans tipic Războiului Rece și plasat într-un mediu universitar. Dar asta ar însemna să omit că în universul imaginat de Clifford D. Simak se poate călători în spațiu și timp, că personajul principal este dedublat prin mijloace tehnologice obscure, că are un amic Neanderthalez, iar altul fantomă, iar că instituția academică este situată lângă o rezervație în care sălășluiesc goblini, trolli, zâne, fiecare cu personalitățile, idiosincraziile și vocabularul lor. Acțiunea are logica ei deșucheată, însă mai presus de toate e plăcerea pe care autorul trebuie să o fi resimțit scriind toate acestea și care se transmite și cititorului. Știu că par bătrân spunând asta, dar pe vremuri Science-Fiction-ul era mai distractiv. Mai naiv, dar mai distractiv.

Grass – atingerea feminină în SF este una aparte, iar Sheri S. Tepper nu face excepție. Planeta eponimă este gazda unei ecologii complexe, iar autoarea își acordă timp și pagini pentru a o contura și a o popula cu preocupări și psihologii diverse. Imaginea cailor infernali și ritualurile la care își supun călăreții umani aristocratici (da, direcția gramaticală este corectă) domină narațiunea, dar nu e singura direcție pe care aceasta o dezvoltă; în ea mai încap o metaforă a chingilor sociale impuse femeii sau diatribă la adresa unei organizații religioase cu iz de Biserică Catolică, nelipsind niște pagini tulburătoare despre impactul unei epidemii asupra destinului unei familii. Actul final al poveștii are prea multe de gestionat, așa că soluționarea multitudinii de conflicte apelează la varianta ajutătoare deux ex machina. Nu-i bai, experiența intelectuală până la acel punct este atât de bogată, încât suportă și un astfel de deficit. O carte pentru aceia care au un buget consistent de atenție și de deschidere mentală.

VALIS – Philip K. Dick n-a fost doar un mare scriitor, ci un veritabil cadou pentru oamenii așa-ziși normali; mintea sa tulburată într-un mod genial, imaginația halucinantă și imensul talent literar ne-au împins limitele înțelegerii și acceptării și ne-au oferit incursiuni captivante în meandrele psihice ale celor pe care îi considerăm disfuncționali. Cartea aceasta este scrisă la persoana a treia și ne prezintă zbaterile unui schizofrenic, care încearcă să regăsească sensul existenței după o traumă, angajându-se în diverse chestii (credeți-mă, mai bine de atât nu pot fi descrise) și elaborând un tratat teosofic în care amestec, budism, creștinism, misticism, zoroastrism, continuum spațiu-timp, cosmologie Dogon, Platon, Aristotel, Pascal, Paracelsus Mircea Eliade (mândrie patriotică!), extratereștri, iar eu mă opresc aici și renunț aici la pretenția de exhaustivitate, pentru că n-are rost. V-am spus că e scrisă la persoana a treia, da? Ei bine, aflați că naratorul și protagonistul sunt de fapt una și aceeași persoană. Lectura îți provoacă migrene și hohote de râs, inseparabile, dar pe mine m-a impresionat cel mai mult că Philip K. Dick nu pierde niciodată frâiele propriei nerozii. Epuizat, dar încântat, la final am înțeles care este rostul vieții. Cred.

I Am Legend – alături de Ciuma de Albert Camus, nu-mi pot imagini vreo operă literară mai adecvată acestei perioade decât acest scurt, dar strălucit roman al lui Richard Matheson. Omenirea a fost lovită de o epidemie care i-a transformat pe toți în zombi. Pe toți mai puțin pe protagonist, care duce o existență pe muchie de cuțit, împărțită între supraviețuire și explorare, între solitudine infernală și speranța trezită de mici evenimente zilnice și hrănită de căutarea unui leac. Povestea a beneficiat de-a lungul timpului de mai multe ecranizări (cu Vincent Price sau cu Charlton Heston sau cu Will Smith), dar niciuna nu poate reda profunzimea abisală a izolării pe care o resimte personajul și pe care am trăit-o fiecare dintre noi în decursul pandemiei. Aceasta este menirea marii literaturi: să îți pună în față oglinda propriilor sentimente. Iar I Am Legend este mare.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Cuceriri SF (17)

Cuceriri SF (18)

Cuceriri SF (19)

Cuceriri SF (20)

Nomadland avant la lettre

Cea mai mare calitate a filmului proaspăt oscarizat Nomadland este că prezintă într-un mod pitoresc, dar și veridic o latură a realității sociale din Statele Unite ale Americii și, de ce nu, chiar din lume (de curând am auzit că niște rude și-au cumpărat rulotă).

Dar existența unui asemenea segment de populație veșnic pe drumuri, în parte din cauza pauperizării, nu este o noutate.

Cu vreo opt decenii în urmă, Sullivan’s Travels se aventura pe același teritoriu al Americii dezrădăcinate și deprimate, dar într-un registru stilistic diferit, cel al originalului Preston Sturges.

Un regizor de comedii ușurele (Joel McCrea) simte o criză existențială și se hotărăște să purceadă la drum ca un hobo (om fără casă din perioada Marii Crize), pentru a-și spori cunoașterea asupra vieții de dincolo de Hollywood și a avea inspirație pentru filme grave, menite a face lumea mai bună.

Producătorii care fac bani buni de pe urma creațiilor sale nu vor să își primejduiască sursa de venit, așa că îl înzestrează cu un veritabil alai, dar lucrurile iau tot felul de întorsături neprevăzute, iar protagonistul are parte de situații mai dihai decât și-ar fi imaginat.

Nu lipsește nici latura sentimentală, în care intervine figura interesantă și blondă a Veronicăi Lake, în rolul unei tinere actrițe ambițioase, dar oneste.

Filmul e fracturat, fiind compus din segmente de tonalități diferite, nu foarte compatibile unul cu altul, dar care relevă, în ansamblu, ce înzestrat cineast a fost Preston Sturges.

Excela la satiră (fapt pe care îl știam din The Great McGinty), avea un haz nebun la compunerea de gaguri fizice (scena urmăririi cu rulota e dezastruos de comică), dar nu îi lipsea simțul dramaticului.

Există o scenă grandioasă prin execuție și înălțătoare prin mesaj, care are loc într-un biserică a negrilor, în care rolurile dintre aceștia și albi sunt inversate într-un mod de o frumusețe dincolo de cuvinte, avându-l în centru pe actorul de culoare Jess Lee Brooks, ale cărui voce și prezență sunt copleșitoare.

Dacă această scurtă lecție de toleranță este impresionantă azi, nici nu pot să-mi imaginez ce impact a avut în anii ’40 și de cât curaj a dat dovadă Sturges, înfățișând așa ceva.

Ca să aveți un termen de comparație, mentalitățile retrograde pe care le-ați văzut în Green Book încă persistau pe la 1960 în SUA.

Și încă un amănunt simpatic:

Există o peliculă mai recentă, în care trei evadați, legați cu lanțuri de picioare (precum deținuții din scena amintită) parcurg propria Odisee într-o Americă a prejudecăților. Este vorba, bineînțeles, de O Brother, Where Art Thou? al fraților Coen, iar titlul este exact al filmului pe care protagonistul din Sullivan’s Travels avea de gând să-l facă după ce se va fi documentat la fața locului.

Față de alte comedii burlești pe care Preston Sturges le-a oferit posterității, aceasta nu este neapărat cea mai bună.

Dar morala ei este neprețuită:

Câteodată, a-i face pe alții să râdă este cea mai nobilă ocupație, pentru că, pentru unii, râsul este tot ce au.

Muzica face casă bună cu religia

De câțiva ani încoace m-am obișnuit să văd un film cu subiect biblic în preajma Paștelui.

De data aceasta a fost Jesus Christ Superstar, un musical deosebit prin curajul ideii și impresionant prin modul cum reușește să fie atât atractiv, cât și fidel materialului religios pe care îl înfățișează.

La prima vedere, producția regizată de Norman Jewison (In the Heat of the Night) pare a fi un sacrilegiu kitschos: tot felul de tipi și tipe cu aer hippiot și cu tot felul de anacronisme de recuzită vin undeva într-o zonă deșertică și se pun pe dansat și cântat.

De îndată ce se dă drumul la partea auditivă, însă, transformarea e precum Nunta din Cana Galileii: face din apă chioară vin de cea mai bună calitate.

Coloana sonoră semnată de Andrew Lloyd Weber este senzațională, iar versurile adaptate de Norman Jewinson și Melvyn Bragg după libretul lui Tim Rice se dezvăluie treptat ca fiind deștepte, emoționante și chiar amuzante, potrivite așa cum numai faimoasele musical-uri de pe Broadway care au făcut tranziția spre Hollywood știau a fi.

Filmul se compune din diverse secvențe emblematice, pornind de la intrarea lui Iisus în Ierusalim și mergând până la răstignire, iar în această succesiune, deși se dă Cezarului ce e al Cezarului și Mântuitorului ce e al Mântuitorului, li se oferă și lui Iuda sau Mariei Magdalena suficiente șanse să se exprime muzical și psihologic.

Chipul lui Ned Neeley ca Iisus e minunat de adecvat, are ceva din înverșunarea ascetică a picturilor flamande, dar vocea îi e cam ascuțită. Nu-i vorbă, în două scene, alungarea neguțătorilor din Templu și mai ales zbaterea din Grădina Ghetsimani, timbru-i înalt îi servește de minune.

În Jesus Christ Superstar Iuda e negru. Oroare! Nedreptate! Rasism! Așa ar striga stângiștii de salon ai prezentului. Însă personajul lui Carl Anderson nu este trădătorul infam și unidimensional al iconografiei Renașterii, ci un idealist dezamăgit, mai apropiat de dilemele morale ale unui Nikos Kazantsakis. Unde mai pui că are o voce senzațională, de o forță pe care n-ai bănui-o doar uitându-te la silueta-i filiformă.

Născută în Honolulu, cu o figură vădit polineziană, Yvonne Elliman ca Maria Magdalena întregește frumoasa diversitate a filmului și îi aduce o notă de duioșie, atât prin vocea-i caldă, cât și prin trăirile pur feminine, care mi-au adus aminte de versiunea ei din Evanghelia după Iisus Cristos de Jose Saramago.

Ca să fiu drept în cuget, așa cum se cuvine într-o zi mare ca asta, nu pot să nu amintesc că membrii sinedriului cam dau chix la capitolul cântat, fiind însă salvați de coregrafia de efect, care îi vede cocoțați pe schele precum niște corbi care simt mirosul morții și se bucură pentru asta.

Sunteți atei și vă bate gândul să vă faceți credincioși, dar nu știți cum să începeți?

Jesus Christ Superstar e numai bun ca punct de plecare, pentru că, de când lumea, muzica face casa bună cu religia.

Iar dacă nu o apucați pe calea asta până la urmă, tot vă veți fi simțit bine într-un mod pașnic.

Iar asta e o cale către Împărația Cerurilor fără doar și poate.

Sărbători liniștite tuturor!

Cine dărâmă statui e prizonierul lor

Acum vreun an și ceva, pe ambele părți ale Atlanticului a apărut o febră a dărâmării de statui amplasate în locuri publice.

Ce îi mâna pe distrugători era faptul că acele monumente îi înfățișau pe unii a căror activitate din trecut nu mai corespunde valorilor prezentului.

Ce m-a îngrijorat mai mult n-a fost existența unor astfel de apucați, care cred că trecutul poate fi rescris sau schimbat astfel, ci faptul că au fost aplaudați de mulți cunoscuți din proximitatea mea, fizică sau virtuală.

Am primit un număr semnificativ de unfriend-uri pe rețelele sociale, pentru că mi-am exprimat opinia că orice statuie, indiferent de cât de abominabil a fost personajul respectiv, poate fi folosită în scop educativ și, ca urmare, avem nevoie să le ținem acolo unde sunt plasate în momentul ăsta.

Mă îndoiesc că aceia care s-au simțit pătrunși atât de profund de duhul virtuții vor apuca să citească Prizonierii istoriei de Keith Lowe, dar lor le-ar prinde bine în primul rând.

Chiar dacă aria de cercetare a autorului se limitează la statui care au legătură cu Al Doilea Război Mondial, modul în care temele sunt structurate și prezentate fac din acest volum un veritabil manual aplicabil în orice context, așa cum voi încerca sa demonstrez mai jos.

Ce m-a impresionat cel mai mult la Keith Lowe este că, pe lângă erudiția eficientă, care îl ajută să prezinte rapid evenimentul care se regăsește comemorat simbolic de un monument, beneficiază de acea înțelepciune a umanistului britanic, care îi permite să vadă laturi controversate chiar și în cazul unui Auschwitz.

Ați spune că acel tărâm al ororilor n-are cum să fie contestat sau exploatat sau demitizat, dar iată că se poate, când privești lucrurile cu sine ira et studio.

De fapt, pe lângă apucații care susțin distrugerea statuilor din locuri publice, Prizonierii istoriei este dedicată tuturor înguștilor care pun întrebarea:

Dar la ce-mi folosește să știu asta sau astălaltă?

Răspunsul e simplu:

Ca să fiți liberi.

Nu Prizonieri ai istoriei.

Detaliile se uită, dar lecțiile rămân, iar primul impuls pe care l-am avut după terminarea cărții a fost să mă uit cu un pic mai multă atenție la statuile din orașul în care locuiesc – Craiova – să văd ce ne spun despre istoria noastră și despre noi înșine.

M-a ajutat mult o inițiativă excelentă a mamei mele, care, pe vremea când era profesoară, i-a luat pe elevi în timpul Școlii altfel și i-a plimbat pe la foarte multe dintre statuile din Craiova.

De la acel periplu i-a rămas un album de fotografii pe care l-am frunzărit și am remarcat că majoritatea redau personalitați.

Puține se referă la evenimente anume.

Și mai puțin comemorează vreun martiriu.

Concluzia, pe care o ilustrez cu trei imagini de statui dintr-un perimetru chiar restrâns, este că la români rezistă încă un cult al eroului, al personalității providențiale, care trage societatea către mai bine.

Asta văd în aerul homoerotic al statuii lui Ioan Maiorescu.

Sau în cel impunător până la condescendență al celei a lui Barbu Știrbei.

Ca să nu mai zic de ipostaza pur canonică a lui Mihai Viteazul (Pe vodă-l zărește călare trecând/ Prin șiruri cu fulgeru-n mână).

Să fie oare astfel o explicație despre pasiunile ardente trezite de alegerile prezidențiale, pe care le investim cu un aer mesianic (sau apocaliptic, după caz)?

Ce programe? Ce doctrină?

Oricum ar fi, statuile sunt neprețuite prilejuri de a învața.

Așa că folosiți-le, disprețuiți-le, ridiculizați-le!

Dar lăsați-le la locul lor!

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că a adus la viață statui neînsuflețite.

Adami și Eve

La început au fost Adamii, cu monologurile lor din Outfitul Șearpelui de Marius Aldea, în regia Andreei Gavriliu.

Probleme de-ale bărbaților, în special în relația cu femeile, dar și cu ei înșiși.

Texte strălucite, care m-au sedus când am văzut spectacolul online și m-au dat pe spate din nou și mai abitir când s-a strecurat printre restricții unul în plan fizic.

Apoi au apărut Evele, cu monologurile lor din Viva La Vulva! de același Marius Aldea, în regia aceleiași Andreea Gavriliu.

Probleme de-ale femeilor, în special în relația cu bărbații, dar și cu ele însele.

Texte parcă nu la fel de strălucite, dar muuuuult mai intense din punct de vedere emoțional, dublate de o emfază fizică remarcabilă.

Nu m-apuc să le compar minuțios, că nu suntem pe Tinder, dar vă zic ceva:

Pe bărbați nu i-am auzit că ar vrea să bage cuțitul în femei.

Invers da.

Mai un singur dor, care e și o provocare pentru cei de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova:

Aș vrea să văd spectacolele astea două îngemănate tantric.

Nu unul după altul, cu antract.

Nu, îngemănate de-a dreptul, precum Yin și Yang.

O scenă dintr-unul, o scenă dintr-altul.

S-ar putea să fie ceva dificultăți logistice.

Dar, ca unul care a văzut aceste două creații extraordinare separat, mă pun chezaș că rezultatul ar fi ca scenele alea cu Angelina Jolie și Antonio Banderas din Original Sin.

Fierbinte.

Cei șapte ani de-acasă, iar colectarea tot de-acolo

Azi am jucat rolul unui membru al unei cvardii civile a curățeniei urbane:

Cu un ton tăios, dar politicos, i-am spus unui cetățean care venea la magazinul de la parterul nostru și care aruncase un muc de țigară în grădină să se ducă să îl ia.

N-a protestat, dar nici drag nu i-a fost.

De fapt, nu cred că îmi pasă cum s-a simțit.

E momentul să facem un pas înainte pe calea desăvârșirii individuale și societale, iar asta se poate reflecta și în modul cum gestionăm deșeurile pe care le produce fiecare dintre noi.

Unele dintre aceste deșeuri nu mai pot fi valorificate, dar nu sunt majoritare.

Dacă pe cele mai multe le transformăm în deșeuri reciclabile colectate separat, atunci acel concept atât de frumos de economie circulară nu mai e doar o himeră, ci poate deveni realitatea de care avem nevoie.

Deoarece în perioada martie-iunie 2021 Iridex Group Salubrizare va dota cartierele de case din Craiova cu pubele de colectare separată (deșeuri menajere; plastic și metal; hârtie și carton) și va instala în puncte fixe igloo-uri verzi pentru colectarea sticlei, nu strică să fim pregătiți cu toate informațiile și micile trucuri care vor face din această nouă organizare una sănătoasă și fructuoasă.

Colectarea separată începe de la tine de acasă, unde poți depozita, în patru saci sau recipiente diferite cele patru tipuri de deșeuri pe care le generezi: deșeuri menajere; plastic și metal; hârtie și carton; sticlă.

Pentru a putea colecta o cantitate mai mare de PET-uri, cartoane sau doze de aluminiu, presează-le. Astfel, vor ocupa un volum mai mic.

Va fi nevoie ca deșeurile din PET, plastic sau metal care conțin resturi de băuturi sau alimente să fie spălate și uscate, înainte de a fi colectate separat.

Astfel colectate separat deșeurile, le vei depozita în cele 3 pubele aflate în curtea casei, colorate distinct în funcție de tipul de deșeu pe care îl va stoca: negru, galben și albastru.

Ce rol are fiecare dintre aceste pubele?

Pubela neagră va fi folosită pentru deșeuri menajere (resturi de carne și pește, gătite sau proaspete, resturi de produse lactate (lapte, smântână, brânză, iaurt, unt, frișcă), ouă întregi, mucuri de țigări, conținutul sacului de aspirator, scutece, absorbante, veselă din porțelan/sticlă spartă.

Pubela galbenă va fi pentru plastic și metal – recipiente de plastic pentru băuturi și produse lactate, pungi de plastic și folie, doze de aluminiu, dopuri metalice, conserve de metal.

Pubela albastră va fi folosită pentru hârtia și cartonul în care se vor putea precolecta pungi de hârtie, cutii de carton, cărți, caiete, ziare, hârtii, flyere, cărți poștale, plicuri, maculatură și ambalaje Tetra Pack.

Iar pentru sticlă vor exista în puncte fixe igloo-uri verzi, unde se vor putea precolecta borcane fără capac, damigene de sticlă, sticlă fără capac, ambalaje din sticlă de la produse cosmetice, pahare sticla, toate in forma lor întreagă (nu bucăți de sticlă, cioburi, etc.) și curate.

De menționat că Iridex Group Salubrizare va demara procedura de colectare separată în Craiova în iulie 2021, după ce distribuirea pubelelor și toate detaliile administrative vor fi fost puse la punct.

După cum vedeți, cetățeni, posibilitatea de a face o treabă bună se încheagă, hai să profităm de ea!

Credit foto: una dintre imagini este de la cei de la Iridex Group Salubrizare, iar cealaltă este a amicului Daniel Botea, care e deja chitit pe reciclare.

Oscaruri în pandemie 2021 – Epilog

Oscarurile anului 2021 vor rămâne în istorie pentru momentul în care au loc, dar și pentru anumite rezultate, la care vor conduce valoarea peliculelor, precum și apetența Academiei pentru corectitudine politică și extinderea fruntariile culturale.

Să vedem cine, cum și unde se preconizează a câștiga:

Cel mai bun actor într-un rol principal – două interpretări răvășitoare își dispută statueta și, indiferent de rezultat, voi fi deopotrivă de trist și de încântat, deoarece și Chadwick Boseman, și Sir Anthony Hopkins ne lasă câte un testament al artei pe care au servit-o cu atâtă dedicare.

Cea mai bună actriță într-un rol principal – aici e lupta al cărei deznodământ învolburează cel mai mult pe pasionații de previziuni; s-a vorbit mult despre Nomadland, dar nu s-a vorbit suficient despre Frances McDormand și reținerea strălucită cu care se integrează organic unui univers al rătăcirii voluntare; o prefer, însă, pe Carey Mulligan în Promising Young Woman, veritabil Joker al lui Heath Ledger, varianta feminină (sper că Academia are decență să nu exagereze cu BLM-ismele și să-i dea Oscarul Violei Davis, pentru că nu-l merită).

Cel mai bun actor într-un rol secundar – favorit detașat aici este Daniel Kaluuya, charismatic, dar și fragil în Judas and the Black Messiah; că e și nu e rol secundar, asta e o discuție deschisă unor opinii diverse, s-au văzut măgării mai mari de-atât la Oscaruri (vezi cazul Ordinary People), însă, dacă vreți o partitură care întrunește toate cerințele acestei categorii, inclusiv faptul că e de o valoare deosebită, atunci îndreptați-vă spre Paul Raci în Sound of Metal.

Cea mai bună actriță într-un rol secundar – Academia adoră să își etaleze deschiderea crescândă, așa că va câștiga Yuh-Jung Youn, altminteri simpatică în Minari, condamnând-o astfel pe Glenn Close la a deveni campioana absolută a ghinioanelor la Oscaruri; dintre celelalte nominalizate, fiecare cu meritele ei, se distinge cel mai mult Olivia Colman, fiica supusă exterior calvarului pe care îl redă copleșitor Sir Anthony Hopkins în The Father.

Cea mai bună regizoare – acordul la feminin e deliberat, pentru că statueta va merge fără doar și poate către Chloé Zhao, răsplată de necontestat pentru modul cum adună actori hollywoodieni și personaje reale în Nomadland, un imn lucid închinat dorului de ducă și o lamentație a privațiunile spre care ne împinge capitalismul sălbatic; pentru mine, alternativa ar fi tot de genul feminin, Emerald Fennell, a cărei regie inteligentă, sclipicioasă și plină de cruzime din Promising Young Woman o pune și mai abitir în valoare pe Carey Mulligan.

Cel mai bun scenariu original – n-ar fi rău să câștige Aaron Sorkin pentru The Trial of the Chicago 7, e un film prea bun să fie ignorat complet, dar, dacă ia Emerald Fennell pentru Promising Young Woman, o să fiu la fel de mulțumit, pentru că, așa cum menționam mai sus, tot ce face această cineastă în filmul ei de debut (!) e în slujba unei Carey Mulligan care te sperie și te încântă și te îndurerează.

Cel mai bun scenariu adaptat – să faci dintr-o carte de non-ficțiune o operă cursivă și elocventă nu e de ici, de colo, iar asta îi poate aduce lui Chloé Zhao încă un Oscar pentru Nomadland, dar, pentru un dram de echitate, ar fi mai indicat ca această statuetă să meargă către Florian Zeller, care și-a adaptat propria piesă pentru marele ecran și care îi dă ocazia lui Sir Anthony Hopkins să producă miracolul artei – minciuna organizată care te conduce către adevăr.

Cea mai bună imagine – mulți sunt entuziasmați de cadrele ample din Nomadland, dar eu am apreciat și jocul luminilor și umbrelor din Mank, în care am regăsit recreată cu stil atmosfera din Citizen Kane.

Cel mai bun montaj – dacă vor să meargă până la capăt cu onorurile, cei de la Academie îi mai dau Oscar lui Chloé Zhao; dacă vor să echilibreze lucrurile, atunci îl îndreaptă către The Father sau The Sound of Metal.

Cele mai bune decoruri – Mank e cotat cu prima șansă aici, dar uitați-vă cu atenție la finețea modificărilor mizanscenei din The Father, ca expresie a confuziei care se înstăpânește pe mintea lui Sir Anthony Hopkins, și o vedeți care e câștigătorul de facto.

Cele mai bune costume – aici alegeți voi, eu n-am parti-pris-uri.

Cel mai bun sunet – Sound of Metal e aproape eponim, dar jocul auditiv dintre lumea noastră și cea de dincolo în Soul este la fel de reușit.

Cel mai bun machiaj – vezi secțiunea de costume.

Cea mai bună coloană sonoră – combinația de jazz newyorkez și melodii celeste din Soul (rod al colaborării dintre Trent Rezor, Atticus Ross și Jon Batiste) este desăvârșită; n-a fost rea nici creația lui James Newton Howard din News of The World.

Cele mai bune efecte speciale – hai să dăm ceva și lui Tenet, avem nevoie și de producții mari și bombastice, care să ne scoată din casă și să ne trimită la cinema.

Cel mai bun documentar – My Octopus Teacher este foarte drag sufletului meu, iar colectiv să zică mersi că e acolo, e o performanță în sine.

Cel mai bun documentar scurt – de-aici n-am văzut decât A Love Song for Latasha, despre care nu cred că poate emite vreo pretenție la premiu.

Cel mai bun film de animație – Soul are Oscarul ca și adjudecat (iar eu mai adaug încă o bijuterie la antologia despre Pixar), deși există opinii potrivit cărora WolfWalkers ar fi creația mai bună; până îl văd, evit să mă pronunț, dar nu mi-a scăpat detaliul că este realizat de Tomm Moore, același care ne-a oferit și minunatul The Secret of Kells.

Cel mai bun scurtmetraj de animație – v-am spus la un moment dat că favoritul meu de la acest întreg sezon de Oscaruri este If Anything Happens I Love You; într-un an inedit, se întâmplă și că acele categorii unde am cea mai mare investiție emoțională sunt unele pe care în alți ani nici nu le băgam în seamă – aceasta și Cel mai bun documentar.

Cel mai bun film internațional – altă secțiune unde câștigătorul – Druk – e anunțat de pleiada de trofee deja înhățate; colectiv e și aici, bravo lui, e suficient.

Cel mai bun film – Nomadland va triumfa și, deși nu are darul să trezească emoții vii sau animozități febrile, rămâne un film remarcabil, menit a ne aduce aminte că unii oameni sunt precum stejarii, au rădăcini bine înfipte în pământ, dar sunt și alții care se lasă purtați de vânt precum păpădiile.

Deși lumea filmului a fost zdruncinată de pandemie, se pare că spiritul uman, care se manifestă și în această a șaptea artă, izbândește împotriva vitregiilor, așa cum se vede și în simplul fapt că avem creații la fel de variate și în acest sezon de Oscar.

Sănătate tuturor, să ne auzim cu bine în 2022!

Un psiholog care n-a apucat să profeseze

Istoria literaturii nu e lipsită de mici paradoxuri:

Scriitori care nu au publicat mult sau chiar deloc în timpul vieții, dar, care, prin valoarea operei și prin tragismul propriului destin, și-au găsit un locșor asigurat în posteritate.

Este și cazul lui Raymond Radiguet, care s-a stins la o vârstă fragedă din cauza tuberculozei (vezi asemănarea cu Max Blecher), și a romanului său Bal la contele d’Orgel, care a văzut lumina tiparului după moartea autorului (vezi asemănarea cu Giuseppe Tomasi di Lampedusa).

Cartea, scurtă, dar încăpătoare, n-are o direcție foarte clară, dar relevă un har literar autentic, de data aceasta manifestat pe tărâmul emoțiilor, în special cele amoroase.

La prima vedere, Radiguet dă impresia că își irosește condeiul pe tot felul de reacții sterile, ale unor personaje aproape goale de substanța, aparținând aceleiași lumi aristocratice muribunde precum cea din Ghepardul lui Lampedusa.

Dar, treptat, au loc niște metamorfoze. O soție fidelă și foarte supusă convențiilor se deplasează inexorabil către îndrăgostirea de un alt bărbat, ca efect al unor mici gesturi din partea acestuia, care, culmea, nici nu le întreprinde pe toate în mod deliberat.

În această evoluție subtilă rezidă flăcăruia grație căreia această creație literară pâlpâie încă în bezna cu care timpul acoperă pe alte atâtea.

Îmi face plăcere să știu că n-am lăsat-o să se stingă citind-o și v-o mai dau mai departe prin aceste umile rânduri.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o pietricică din marele mozaic al literaturii lumii.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Mai citim, mai aflăm una-alta, mai deslușim câte ceva din cele câte există sub soare:

Superlativele României – am parcurs această carte ca pregătire a participării la un concurs de cultură generală despre România, care a avut loc deja, însă cunoștințele și imaginea despre țara în care locuiesc au ieșit sporite perpetuu. Redactată de un colectiv de autori (Ioan Mărculeț, Cătălina Mărculeț, Daniela Marcu, Vasile Mărculeț), lucrarea este structurată ca o enciclopedie, cu un stil pe măsură, și prezintă locuri de la foarte mari la foarte mici. Acestea din urmă sunt cele care mi-au atras atenția cel mai mult. Așa am regăsit lacul Bistreț, situat nu departe de locul de baștină al tatălui meu, un paradis ornitologic pe care îl voi vizita negreșit vara aceasta, precum și lacul Învârtita, cel mai mare lac pe gips din România, o raritate pe care am avut ocazia să o admir după prelungi căutări alături de niște prieteni cu spirit de exploratori. Tot astfel am aflat și despre castanii de la Baia Mare, despre laurii de la Zimbru, despre Fânațele de la Suatu, despre Turnul Trompeților din Mediaș (un veritabil Turn Pisa al României) și alte câte și mai câte daruri ale naturii și ale istoriei. Concluzia: avem o țară frumoasă, hai s-o și locuim pe măsură.

Fortune’s Formula – nu vă repeziți, sub acest titlu nu se ascunde vreo rețetă magică, însă nici nu strâmbați din nas, nu e vreo escrocherie. Este o carte foarte documentată care străbate o arie vastă, de la istoria gangsterilor și a jocurilor de noroc la teoria investițiilor profitabile la bursă. Ideea centrală pornește de la ”criteriul Kelly”, care, utilizat judicios, îi poate feri (nota bene! pe termen lung) pe barbugiu sau pe broker de faliment și îi poate ajuta să iasă în câștig. Nu mă pronunț în privința aplicabilității acestei formule, însă nu ezit să spun că autorul William Poundstone este un excelent portretist: mafioți, oameni de știință, rechini de pe Wall Street, toți se întrupează sub condeiul său. O lucrare interesantă, chiar și în cele mai incomprehensibile momente ale sale, cele ale descrierilor tranzacțiilor cu acțiuni, pagini care mi-au adus aminte de The Big Short și de concluzia extrasă acolo – lumea întreagă e un cazinou, iar oameni sunt jucători sau mize, după caz.

Scurtă istorie a beției – cred că nu mai e nevoie să vă prezint subiectul acestei cărți, așa-i? De menționat că termenul ”istorie” are deplină acoperire, deoarece Mark Forsyth pleacă din Antichitate, trece prin symposium-uri grecești și convivium-uri romane, poposește în mănăstirile medievale, face un ocol pe la azteci, ajungând într-un final la campionii bahici ai lumii, la ruși adicătelea. Documentat, dar niciodată plictisitor, spumos ca un Dom Perignon autentic, volumul reușește să țină același echilibru precum filmul Druk – nu cade niciodată în apologia beției deșănțate, dar îți face o poftă teribilă să îți uzi gâtlejul. Hai noroc și la mai mare!

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)