Să faci umbră pământului

By Iulian in Carti 0 Comment

Am asistat la o dezbatere pasionantă, care a pornit de la cartea Cimitirul trandafirilor a amicului Cristi Nedelcu, și care a avut drept subiect studierea dosarelor fostei Securități și notele informative care le conțineau.

S-a emis și opinia că este un subiect deja vetust, care nu mai interesează pe nimeni, pentru că generațiile se schimbă, iar cele actuale nu mai au o conexiune reală sau emoțională cu aceste documente care ar dezvălui laturi pe care n-am vrea să le descoperim despre natura umană a unor apropiați.

În cadrul discuției, Adrian Cioroianu a opinat că o șansă autentică a acestor dosare de a mai trezi interes este să devină materie primă pentru literatură, nu pentru un studiu istoric sec.

Este ce realizat Cristi Nedelcu în creația sa și de această convingere că un trecut uitat, minor, dar nu neimportant merită readus la viață a fost animată și Mariana Gorczyca în scrierea romanului-documentar Rubla, locul fără umbră.

În anii ’50 ai veacului trecut, după ce a prins ceva rădăcini, regimul comunist din România a urmat modelul Fratelui Mai Mare de la Răsărit și a procedat la a-și privi proprii locuitori ca pe niște dușmani.

Printre nefericiții care au intrat astfel în vizorul autorităților au fost cetățenii de etnii diferite de cea majoritară, precum germanii, turcii, sârbii sau refugiații din Basarabia și Bucovina pierdute nu cu mult timp în urmă.

Mulți dintre aceștia au fost nevoiți să își părăsească domiciliile și posesiunile și au fost duși cu forța în Bărăgan, în câmpia fierbinte care nu e un deșert, dar care nici cel mai primitor loc de pe meleagurile noastre nu e.

Cu o cercetare temeinică, dublată de vizite la fața locului, autoarea construiește o multitudine de voci și personaje care compun o comunitate născută ad-hoc, o lume construită artificial, ai cărei membri încearcă să supraviețuiască fizic și psihic în fața vitregiilor naturii și a unei ideologii totalitare brutale.

Se pot stabili paralele elocvente între Zuleiha deschide ochii a Guzelei Iahina, nu doar prin tematica deportării, dar și prin evoluția psihologică a personajelor, atât la nivel individual, cât și colectiv.

Despre veridicitatea cadrului creionat de Mariana Gorczyca a depus parțial mărturie însăși mama mea, care a copilărit exact în acel sat, ca fiica a milițianului, atât de bine integrat comunității, încât era chemat la toate manifestările tradiționale ale diverselor grupuri etnice din localitate.

Tot ea mi-a relatat despre berbecul Ghiță, care se ținea scai de bunicul, dar asta e o altă poveste.

Însă Mariana Gorczyca este scriitoare și are ambiții corespunzătoare. Cartea sa nu este doar o docudramă impecabilă faptic, ci propune și artificii ale fictivului.

Unul dintre personaje este un alter ego al lui Eric Arthur Blair, cunoscut îndeobște sub numele de George Orwell, care își înregistrează percepțiile asupra vieții într-un astfel de sistem concentraționar, rezultând o versiune alternativă a universului distopic din 1984.

Am citit mai multe cărți ale lui lui Orwell și mărturisesc că ipostaza sa din Rubla, locul fără umbră nu e atât de caustică și întunecată pe cât am ajuns a o cunoaște.

Însă aceasta nu este o problemă reală, pentru că acest Eric Arthur Blair este bine integrat narațiunii.

Și tot din latura poetică a Marianei Gorczyca rezultă o metaforă înălțătoare, încă un argument al asemănării dintre lucrarea sa și Zuleiha deschide ochii.

Totul pornește de la titlul cărții. Inițial, staul Rubla este un loc fără umbră, un loc neprimitor, unde nu te poți adăposti de soare, unde ești dezgolit și lipsit de protecție.

Treptat, prin muncă și solidaritate, viața înflorește în Rubla, apar copacii și apare și umbra.

Aceasta este lecția universală pe care ne-o facilitează Mariana Gorczyca.

A face umbră pământului nu este doar un proverb.

Este o datorie umană.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un crâmpei din ce a fost și n-ar trebui să uităm, pentru că e o părticică din noi, așa cum e cazul meu.

Marea în cuget și simțiri

By Iulian in Intre muzical si conceptual, Intre vizual si conceptual 0 Comment

La cel mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova m-am dus chitit să văd, să aud și să simt marea.

Totul a pornit de la modul cum cei de la Filarmonică au promovat concertul ca fiind construit în jurul compoziției „Marea”, trei schițe simfonice de Claude Debussy.

Fiind supus astfel la ceea ce terminologia psihologică anglo-saxonă numește priming, am căutat marea în tot ce am trăit la acel spectacol.

Și a fost sublim să îmi concentrez simțirea și intelectul în această unică direcție, mai ales că mi-am augmentat experiență, luând cu mine albumul Le mer de Philip Plisson, din care am extras imagini pentru fiecare dintre bucățile muzicale audiate.

Prima dintre acestea a fost Alborada del gracioso de Maurice Ravel. Mare înspumată care lovește stânci și promontorii, care se năpustește în clocot către rocă veche de eoni sau clădire omenească trainică și se sparge plină de obidă, amenințând să revină.

Tot acum am remarcat și figura distinsă și impunătoare a dirijorului francez Marc Trautmann, care a condus desfășurarea simfonică a stihiei maritime cu aerul semeț al unui Prospero care descoperit secretele subjugării naturii.

Au urmat cele două creații care au adus un catamaran de piane, la timonele cărora s-au aflat Mirabela Dima și Nina Scheidmantel (Germania).

Prima a fost Concertul nr. 10 în Mi bemol major pentru 2 piane și orchestră, K. 365 de Wolfgang Amadeus Mozart. O mare jucăușă, prietenoasă, care cheamă la bălăceală, care te mângâie pe obraz cu o briză răcoroasă, care te invită să te lași legănat de valurile ei domoale.

A doua a fost Concertul în Re minor pentru două piane și orchestră, FP 61 de Francis Poulenc. Cea mai amenințătoare dintre ipostazele mării, cu caracterul ei înșelător, cu toanele ei neașteptate, cu creaturile coșmărești pe care le adăpostește în adâncuri. E aceea din filmul kuwaitian Bas ya Bahr, marea care dă perle, dar ia în schimb vieți.

Prin compoziția fanion a serii, „Marea”, trei schițe simfonice de Claude Debussy, am ajuns la originile acestei imense metafore în care m-am scufundat cu bună știință.

A fost cea mai elegiacă parte a spectacolului, ca o supă primordială din care izvorăsc atât fascinația, cât și oroarea pe care ne-o stârnește marea.

Nu e de mirare că unul dintre cele mai vechi mituri ale lumii, provenind din Mesopotamia, ne vorbește despre un cuplu primordial, format din Apsu, zeul apelor subterane, și Tiamat, zeița mării celei dintâi.

Și nu e o întâmplare că mitul are două versiuni, una în care Tiamat este o creatoare, iar alta în care este o distrugătoare.

Marea e mama noastră.

Mama e numai una.

Iar muzica e imnul închinat ei.

We Don’t Need Another Tina

By Iulian in Filme 0 Comment

A plecat dintre noi Tina Turner, imensă cântăreața, înzestrată cu o voce răsunătoare și cu o prezență scenică impunătoare.

A lăsat în urmă o colecție de cântece deosebite, dar și povestea eliberării de căsnicia dezastruoasă cu Ike Turner, care a descoperit-o, a lansat-o în lumea muzicii, dar a și abuzat-o fizic și emoțional în fel și chip.

Și partea artistică, și cea umană se regăsesc în What’s Love Got to Do with It, film din 1993 cu doi merituoși nominalizați la Oscar, Angela Bassett și Laurence Fishburne.

Ca biografie de acest fel, pelicula regizată de Brian Gibson urmează o rețetă clasică a genului, cu numere muzicale entuziasmante și scene intime de efect, rezultatul fiind mai degrabă un șirag coerent, decât o evoluție psihologică foarte credibilă.

Angela Bassett intră în galeria interpreților care, fără a semăna ca două picături de apă cu modelul din realitate (vezi cazul lui Rami Malek), reușesc performanța de le a reda extraordinar manierismele, astfel încât îți întrețin vremelnic iluzia că îi ai în fața ochilor. Când se dezlănțuie în fața publicului, Bassett e copleșitoare.

În privat, însă, e dominată, nu doar pentru că așa o cere partitura, dar și actoricește, de partenerul de ecran. Laurence Fishburne, înainte de a se fi ocupat cu scoaterea cetățenilor din Matrix, avea în tinerețe preocupări simțitor mai antisociale.

Arsenalul de abuzator și manipulator pe care îl desfășoară aici e de manual, pur și simplu.

E fermecător când vrea.

E dezechilibrat emoțional.

E odios.

Deși scenariul filmului e convențional și soluționează anumite conflicte în mod simplist, ba chiar prin curat deus ex machina, are măcar meritul că această poveste a Tinei Turner devine una arhetipală, prezentând clinic o multitudine de manifestări ale terorismului relațional, de la microagresiuni verbale și la starea de dependență financiară la violență nemiloasă și opresiune sexuală.

Remarcabilă și lăudabilă este onestitatea de a prezenta un aspect important al acestor relații abuzive – că victima este uneori și complice.

Sunt câteva scene dureroase, în care personajul Angelei Bassett e cu fața tumefiată, dar tot îi găsește scuze celui care a bătut-o.

Una dintre melodii emblematice ale Tinei Turner este We Don’t Need Another Hero.

Așa e.

Nu avem nevoie de încă o Tina Turner, pentru că a fost prea mare pentru a fi duplicată.

Și nici n-avem nevoie de vreo altă persoană care să se lase abuzată, umilită și persecutată.

Nu răbdați!

Strigați!

Fugiți!

Luptați!

Lupta de a fi

By Iulian in Filme 0 Comment

Există Oscaruri care vin ca o încununare a unei cariere ilustre.

Există Oscaruri care vin ca urmare a unei prestații astrale singulare.

Și mai există și Oscaruri care se pot încadra în ambele de mai sus.

Al lui Julianne Moore din Still Alice poate primi această rară distincție.

O actriță de un imens talent, care ne oferise până la acest film nenumărate roluri memorabile (precum cele din Boogie Nights, The Hours sau, mai ales, Far from Heaven), dar care aici are o interpretare dincolo de sublim.

O profesoară universitară de lingvistică are mici pierderi de memorie, iar când se hotărăște să consulte un specialist, descoperă că are o formă de Alzheimer care contrazice vârsta.

Trama narativă este cumva episodică și trasează declinul cognitiv al protagonistei, precum și dilemele emoționale la care sunt supuși cei apropiați.

Remarcabil este cum regizorii Richard Glatzer și Wash Westmoreland, care semnează și scenariul adaptat după cartea Lisei Genova, reușesc să nu transforme pelicula într-un supliciu emoțional pentru spectatori, așa cum strălucit procedează Michael Haneke în Amour.

Still Alice este o tragedie în esență, are multe momente care dor, dar oferă și doze consistente de compasiune și chiar umor.

Și, bineînțeles, interpretări de la bune în sus.

Spuneam la început că Oscarul lui Julianne Moore are greutate dublă, iar dacă e să aleg ceva din noianul de reacții care o însoțesc în această descindere graduală în iadul pierderii de sine, atunci o să mă opresc asupra expresiei figurii ei.

Luminoasă la început, emanând o încredere vecină cu mândria, ajunge spre finalul filmului să fie acel ansamblu imobil și tulbure de trăsături prin care îi recunoaștem rapid pe aceia cu vădite probleme mintale.

Nu cred că doar machiajul i-a conferit această aură de deficiență, trebuie să fi fost și o manifestare a cufundării sale în acest rol cumplit.

Distribuția care o înconjoară, în frunte cu un Alec Baldwin de dinainte de a-l fi lovit năcazul, răspunde adecvat interpretativ la povara care se desfășoară sub ochii lor.

Însă, cele mai puternice și în același intime scene sunt cele care le au în prim-plan pe Julianne Moore și Kristen Stewart.

Așa mi s-a născut în cap o ipoteză care o contrazice, fără a o exclude complet, pe aceea pe care o avansam în Spencer.

Poate că totuși reptilienii n-au răpit-o pe tipa din Twilight și au pus în loc o creatură care chiar știe să joace.

Poate că în extraordinara întruchipare a lui Lady Di, n-a făcut să pună decât ecouri a ce deprins stând în preajma unei actrițe extraordinare precum Julianne Moore.

Iar aceasta este o lecție pe care o putem aplica la Still Alice și la orice situație în care o persoană e lovită de cumplita maladie Alzheimer.

Nu suntem doar ce ne amintim, ci și fărâma din noi, de compasiune, solidaritate și dragoste pe care am sădit-o în cei din jur.

Șase fete dezghețate și Peer Gynt

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Dacă am ajuns cu cele șase fete dezghețate la teatru, atunci era neîndoios că voi ajunge cu ele și la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Cu un pic de noroc și de sincronizare, această incursiune pe tărâmul muzicii s-a produs prin intermediul compoziției Peer Gynt a lui Edvard Grieg, bazată pe piesa cu același titlu de Henrik Ibsen.

Încă dinainte de ajunge la spectacolul cu pricina, le-am avertizat că există șanse mari ca unele dintre ele să nu rezoneze cu astfel de muzică, ba chiar să se plictisească, așa că le-am îndemnat să considere totul un exercițiu de răbdare sau un experiment.

Astfel de reacții negative au fost reduse, așa cum veți putea citi mai jos.

Înainte de ajunge la părerile lor, o să sintetizez eu însumi impresia produsă de ceea ce s-a desfășurat în ochii, urechile și mintea mea.

Nu cred că se poate găsi vreo pledoarie mai convingătoare că muzica este o neîntrecută însoțitoare a unei povești. Este precum Sam pentru Frodo, neabătut și statornic sprijin, chiar și în cele mai delicate momente.

Tot ceea ce declama Demeter Andras își găsea o minunată expresie în muzica interpretată de orchestră, astfel că până și unor fetițe de vârsta lor nu le-au scăpat semnificațiile emoționale ale episoadelor din spectacol, chiar dacă anumite subtilități interpretative sau arhaisme din limbaj le-au fost greu accesibile.

Referitor la prestația actorului, mă declar profund impresionat de dicția și expresivitatea sa, pe care le-aș vrea regăsite și pe scenele craiovene pe unde se practică arta dramaturgică.

Și, fiindcă orice concert simfonic are întotdeauna un protagonist în persoana dirijorului, amicul Daniel le-a recomandat fetelor să îl urmărească atent pe Sliven Simeonov, pentru a-i vedea reacțiile.

Așa cum mi s-a întâmplat și mi se întâmplă și mie, au fost fascinate de efortul pe care l-a depus, întrebându-mă cu acel scepticism sănătos pe li-l încurajez:

– Auzi, el chiar făcea ceva sau se prefăcea?

Am încercat să le explic, cu limitele-mi de profan, cum anumite părți ale orchestrei ridicau sau reduceau intensitatea sonoră la gesturile sale.

– Ahaaaa!

Dar destul despre mine, hai să vedem cum au receptat fetele cele istețe Peer Gyunt de Edvard Grieg.

Ca și la Năpasta, după încheierea spectacolului, le-am dat să completeze o fișă cu anumite întrebări, pe care le-am centralizat mai jos.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la spectacol și de ce?

Totul, pentru că a fost frumos.

Mi-a plăcut cel mai mult doamna de la final, pentru că e foarte talentată.

Mi-a plăcut atunci când a cântat frumos doamna la final, pentru că avea un ritm care era uneori tare, uneori încet.

Mie mi-a plăcut contrabasul, pentru că se auzea frumos la cântecele triste.

Mi-a plăcut cel mai mult când a intrat doamna.

Mi-a plăcut muzica (de pe fundal), pentru că era faină.

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la spectacol și de ce?

Nimic, mi-a plăcut tot.

Mi-a plăcut cel mai puțin când nu cântau tare, pentru că era plictisitor.

Mi-a plăcut tot.

Mi-a plăcut totul.

La început nu mi-a plăcut, apoi a devenit din ce în ce mai interesant.

Nu mi-a plăcut domnul acela, adică vocea.

Ce instrumente ai remarcat?

Violoncel, contrabas, trianglu, vioară, tobă, vocal.

Trianglul.

Vioară, tobă, talgere, contrabas.

Contrabasul mi-a atins inima.

Vioara.

Trianglul, vioara, contrabasul și microfonul (dacă se pune).

Scrie o poveste de o frază sau două care să aibă drept coloană sonoră spectacolul acesta.

Mama sa a murit. Apoi s-a îmbogățit.

A fost odată ca niciodată o femeie care și-a pierdut iubitul.

Era un băiat și i-a murit sora, n-avea slujbă și a rămas singur, fără nimeni.

A fost odată un băiat care era fericit cu mama lui, dar timpul a trecut și ea s-a stins. El a fost trist, dar după aceea s-a îmbogățit.

A fost odată ca niciodată un prinț care încerca să își găsească prințesa perfectă. Și îi era greu să își găsească prințesa, pentru că el nu avea mulți bani, era un văcar.

A fost odată un văcar care a devenit prinț și a întâlnit o prințesă, au fost împreună și apoi s-au despărțit.

Se pot extrage și niște concluzii din aceste răspunsuri.

Soprana Renata Vari are de ce să fie mulțumită, intrarea în scenă și prestația sa nu au trecut neobservate, dimpotrivă.

Faptul că trianglul, acest instrument atât de umil în sine, a fost remarcat de cele mai multe dintre ele este ca o fabulă despre contribuția fiecăruia dintre noi, indiferent de cât de importanți suntem sau credem că suntem.

Și nu e o întâmplare că trianglul a fost vedetă în așa mare măsură, pentru că are contribuție esențială în bucata muzicală dedicată banilor. Clinchetul său reda impecabil acea rostogolire a gologanilor care a sucit minți de milenii încoace. Pe mine, unul, m-a trimis cu gândul și la Ka-Ching! a Shaniei Twain.

Însă, ce mai important aspect pe care l-am desprins din mărturiile fetelor celor istețe, cel care mă impresionează și mă încântă, este modul cum au putut să aprecieze un spectacol, care, în esență, este foarte trist.

Grecii antici numeau asta catharsis.

Eu o numesc simțire.

Cu o excepție, imaginile au fost surprinse de colegul Daniel Botea, care ne-a fost și vecin de audiere.

Șase personaje în căutarea unui cititor

By Iulian in Carti 0 Comment

În unele cărți, personajele sunt plasate ca piesele pe o tablă de șah, fiecare are trăsăturile sale și contribuie la narațiune cum poate.

Mai sunt și cărți la care personajele se întrupează sub ochii și în mintea cititorului pe măsură ce se scurg paginile.

Este și cazul romanului Zuleiha deschide ochii, scris de Guzel Iahina cu migală balzaciană, cu un simț al amplorii romanești tolstoian și cu o tematică neo-gorkiană.

Povestea începe cu eroina eponimă, localnică din părțile tătărești ale URSS-ului la debutul colectivizării, ducând o viață casnică la limita sclaviei. Stăpâni îi sunt soțul brutal și soacra remarcabil de nesuferită, iar această parte a cărții e cea în care autoarea se delectează cu o întreagă frescă etnografică.

După un anume punct de inflexiune, însă, Zuleiha se vede aruncată în vâltoarea unei epopei a deportării, alături de diverse alte personaje pe care ajungem să le cunoaștem și să le îndrăgim, deși niciunul nu e lipsit de beteșuguri.

Alături de tătăroaica noastră ochioasă, îi avem pe Ignatov, bolșevicul cu față umană, pe doctorul Leibe și meandrele minții sale, pe Gorelov, pupătorul de șezuturi, pe Konstantin Arnoldovici, artistul incurabil, și, mai târziu, pe Iusuf (vedeți voi ce și cum).

Lor li se mai adaugă și alții, iar această galerie de figuri omenești îți umple sufletul, pe măsură ce li se adaugă straturi, straturi de trăiri și evoluții.

De la simple nume ajungi aproape să îi vezi aievea, să le dai formă și țesuturi.

Nimic nu se pierde, totul se transformă.

Aceasta este marea calitate a romanului Zuleiha deschide ochii.

Își acordă timp și spațiu să îți demonstreze cum viața înflorește, chiar și în cele mai vitrege sau neverosimile situații și condiții.

Literatura rusă a explorat dintotdeauna genunile deznădejdii.

Dar, prin voci precum a lui Guzel Iahina, ne-a arătat și cum poți escalada pereții abrupți ai acestui abis.

La Haine 2.0

By Iulian in Filme 0 Comment

Parisul este un oraș de vis.

În zona sa istorică pășești prin locuri pe unde s-a scris istorie, reală și fictivă.

Dar există în Paris și zone unde domnește mizeria, umană și arhitecturală, zone unde oameni au destine brutale și aripi frânte.

O astfel de zonă este Montfermeil, unde Victor Hugo îl plasează pe infamul Thenardier din Mizerabilii și pe care regizorul și scenaristul Ladj Ly o alege drept cadru pentru Les Miserables al său.

Pelicula are o latură de Training Day – un polițist din provincie se alătură unei secții din această zonă și are de înfruntat ambiguitatea profesională a colegilor și toate straturile de declasare din jurisdicția sa.

Cealaltă latură a filmului este La Haine al lui Mathieu Kassovitz, adus la zi și altoit cu ceva Cidade de Deus, mai ales prin modul cum dezvoltă universul aparte al adolescenților forțați să trăiască și să supraviețuiască la marginea societății.

Toate aceste trimiteri nu știrbesc cu nimic din meritul lui Ladj Ly în calitate de cineast. Creația sa este alertă, perfect închegată, complexă moral și deloc corectă politic.

Te-ai aștepta ca o producție de acest gen din Franța, unde oamenii încă mai cred în socialism cu tărie, să încline către stângism, însă Les Miserables impresionează în primul rând prin modul cum prezintă păienjenișul relațiilor de putere din suburbia pariziană într-un mod captivant, echilibrat și chiar amuzant.

Așa îi distingi pe traficanți, pe jihadiști, pe bișnițari, pe circari, pe polițiști, aceștia din urmă nefiind decât una dintre facțiunile care compun acest mozaic.

Există o teză spre final, când lucrurile iau amploare și explodează la propriu și la figurat – revolta aceea înfricoșătoare, care poate mătura totul în cale, fără a mai ține cont de nimic.

Să ne temem și să prevenim așa ceva, pentru că nimeni nu i se poate opune.

Excelent jucat, cu o distribuție care ilustrează impecabil acea metaforă a sufletelor cenușii în jurul cărei Philippe Claudel își construiește romanul cu același titlu, Les Miserables ne reamintește blazonul pe care cinematografia franceză îl are de apărat.

Iar pe acest blazon stă scris:

Am știut și încă știm să facem concurență Hollywoodului.

Eurovisionul lui 2023

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Permiteți-mi să vă prezint impresiile mele despre ediția din 2023 a evenimentului care unește Europa mai ceva decât cărbunele și oțelul, ba, mai mult, aduce un bonus măricel prin Australia, deși geografia ar zice altfel.

Eurovisionul a debutat cu parada participanților, prilej să văd atâtea costume dubioase, încât inima mi-a fremătat de bucuria așteptării.

Care n-a fost înșelată, dimpotrivă, aproape că n-am avut pauză de toaletă pe tot cuprinsul concursului.

Austria – Ritmul melodiei îți intră în sinapse și rămâne acolo, un debut încurajator de Eurovision.

Portugalia – Alte ritmuri care se agață de tine; dansatori a-ntâia.

Elveția – Ne liniștim nițel cu o baladă nelipsită la Eurovision și veșnic sortită eșecului.

Polonia – prima bunoacă a serii; șoldurile unduinde ale dansatoarelor sunt de patrimoniul UNESCO.

Serbia – prima psihedelică a serii; în Serbia se întâmplă ceva, nu știu ce, dar ar trebui să aflăm, pentru binele tuturor.

Franța – prima proțăpeală a serii, de dimensiuni turneffeilistice; refrenul e jolie, dar Franța iar o să o ia pe coajă.

Cipru – Ăsta e singur, de unde vin vocile de pe fundal? Am mai auzit uuuuu-ile lui de muuuuulte ori.

Spania – numărul iberic era promovat drept cântec de leagăn; e mai degrabă de speriat copiii, să mănânce tot din farfurie și să facă lună în cameră.

Suedia – Loreen e mai buzoasă decât o știam, la fel de competentă, dar melodia asta e mai obosită decât Euphoria, ia chestii de la E-Type și de la Frozen a Madonnei.

Albania – În sfârșit, ceva tânguitor și manelistic în egală măsură; ideea întregii familii pe scenă e frumoasă, iar costumul interpretei, impunător.

Italia – vocea și bluza nu merg deloc, dar deloc; cei din spatele lui copiază un număr artistic celebru pe Facebook și alte alea.

Estonia – încă o proțăpită, cu un pian care merge singur, ce chestie; totuși, cea mai bună voce din concurs până acum (impresie care s-a păstrat până la final).

Finlanda – unii care au înțeles Eurovisionul în esența lui; culorile sunt agresive pentru simțuri, coregrafia e agresivă pentru pudibonzi.

Cehia – Sinuciderea fecioarelor cu cozi lungi, dar jocul de scenă e de efect.

Australia – Când eram tânăr, o coafură ca asta era pedeapsă de la părinți, să stai în casă peste vară, să înveți, să nu rămâi dreacu’ repetent.

Belgia – Asta e, combinația optimă de ridicol vestimentar (dar nu prea mare), efecte vizuale, voce și dans; preferata mea de la acest concurs.

Armenia – o detronează pe leahă din postura de Miss Eurovision, prin nuri, sprâncene, atitudine și joc scenic.

Moldova – Ashram moldovenesc, unde se consumă cei mai halucinogeni hribi de pe-un picior de plai, pe-o gură de rai.

Ucraina – Sistemul PATRIOT trimis de americani a intrat în funcțiune.

Norvegia – Tarantelă tehno din țara fiordurilor, ce ți-e și cu globalizarea asta!

Germania – Epigoni de Lordi, a trecut trenul ăla, băieți (sau ce veți fi fiind).

Lituania – o proțăpită de liniștire.

Israel – Heeeyyy, do you wanna check my DNA? You bet, honey! Titlul de Miss Eurovision e foarte disputat anul ăsta.

Slovenia – Anonimi, anodini.

Croația – Prea mult circ, chiar și pentru Eurovision.

Marea Britanie – încă o motiv pentru care Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord nu a mai câștigat Eurovisionul din hăle potoape.

Până la voturi, organizatorii i-au pus pe diverși foști participanți să reinterpreteze în cheie proprie diverse melodii de legendă ale unor cântăreți și formații din Liverpool, iar rezultatele au fost neașteptat de bune, inclusiv al infernal de agasantei Netta din Israel.

Într-un final, a câștigat Loreen, făcând istorie corectă politic, adică egalându-l pe singurul bărbat, Johnny Logan, care a mai înhățat trofeul de două ori, și oferind Suediei șansa să organizez Eurovisionul la fix 50 de ani de când a oferit lumii Waterloo și pe minunații de la ABBA.

Măi să fie, ce coincidență!

Pentru mine, însă, adevăratul câștigător al serii a fost reprezentatul dătător de puncte al Islandei.

L-a depășit chiar și pe rusul de acum câțiva ani, care a dat 12 puncte Rusiei și a făcut continentul să înlemnească pentru câteva secunde.

Oricum, sper ca ediția din 2024 să fie prezentată din nou de Petra Mede și Mans Zelmerlow, care să ne cânte Love, Love, Peace, Peace.

Nu de alta, dar chiar avem nevoie.

Eurovision 2023 pe Twitter

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

A avut loc și ediție 2023 de Eurovision, una specială, pentru că s-a desfășurat în Marea Britanie, care făcut pe gazda în locul Ucrainei, din motive pe care le știm cu toții, mai puțin ai lui George Simion.

Din fericire, Elon Musk n-a adus atingere sacrosanctului ritual al bășcăliei de pe Eurovision din noaptea evenimentului, iar eu am fost la post și am cules încă o porție de amuzament deloc corect politic de pe această rețea socială, cu mențiunea că am și avut de cercetat un pic semnificațiilor unor poante.

A reminder to everyone else in Europe. If you vote for the UK tonight and Mae Muller wins, the gammonry* (termen de argou pentru susținătorii Brexit – n.m.) will implode, or explode, or both.

Today is Eurovision 2023 final so I’m quoting Jon Bon Jovi when he was asked about the Eurovision contest: ”Yeah, I watched on TV. 27 bad songs”.

Europe will be shitting themselves at the big hitters Luxembourg getting back in next year.

This Edgar Allen Poe song is such a banger, it’s actually worth him being dead.

Switzerland, that godawful generic Lewis Capaldi-voice big chorus. Stop, please.

Suiza es neutral también en lo musical.

Poland serving Disney Channel manufactured in a lab vibes.

How do you go about writing a Eurovision song? I’ve never watched before but now I’m hell bent.

Cyprus just lost some gay fans by posing with a sports ball.

That was shit, Spain.

Kudos to the Sweden lass for achieving anything with those nails on.

A ver que cantan los putos tortellini (un spaniol la începutul numărului Italiei).

My small Albanian vocabulary is not helping me here, but I’m almost vibing with this.

Good Lordi (see what I did there), the Fins are officially insane.

An apple a slay keeps the conservative europeans away (e greu de tradus jocul ăsta de cuvinte, dar are legătură cu Belgia și vocea a la Boy George a interpretului – n.m.).

Lo reconozco, Moldavia es mi guilty pleasure.

Si c’est pas Cha Cha Cha (Finlanda) qui gagne je pète un câble.

Ukraine – I think the acid is kicking in, lads.

Germany understood the assignment.

It’s a real penis show from Germany.

Who knew Rosamund Pike moonlighted (a avea o a doua slujbă – n.m.) as a Lithuanian singer. Is there anything she can’t do?

Will forever pronounce „Phenomenal” like Israel. The new „micro-wav-ey”.

Croatia’s entry is like if you put “Bohemian Rhapsody” and “Eurovision” in an AI generator.

Mi opinión técnica y experta de la canción inglesa: ni chicha, ni limoná.

Where is the representative for Vatican?

Extremely large pants or no pants, no in-between.

These results will stress the SHIT out of me.

The Eurovision is just a fistfight between the Jury and the people watching it and everyone loses in the end.

9 points. 9 points from THE WHOLE WORLD. Normal service has resumed (o englezoaică).

Sweden won Eurovision so I blocked Ikea.

I feel like I’ve run the full gamut of emotions. Anticipation, excitement, joy, laughter, sadness, surprise, indignation, concern, anger, fatigue, apathy, acceptance. I’m exhausted. See you next year!

A mai îmbătrânit și Llosa

By Iulian in Carti 0 Comment

Era o vreme când eram înnebunit după Mario Vargas Llosa.

Începând cu Sărbătoarea țapului, m-am năpustit asupra a tot ce a scris, iar unele experiențe romanești au fost sublime, într-adevăr.

Dar am și constatat și-a pierdut, treptat, din acel suflu imperial al scriiturii și al tematicii.

Așa a trecut o bună perioadă de timp și nu l-am mai întâlnit.

Până la ultima sa carte, Vânturile.

E clar o creație a unui om bătrân.

E scurtă, e lamentația după o lume de odinioară, e descrierea clinico-literară a demenței, dar și a lipsei de control asupra vintrelor.

Dar, în același timp, în aceste doar 100 de pagini (o nimica toată față de colosalele Conversație la Catedrala sau Războiul sfârșitului lumii) l-am regăsit pe acel scriitor formidabil, care mă captiva și mă îngrozea cu acuitatea modului cum reda senzații fizice, trăiri psihice și perpetua lor interacțiune.

Vânturile e un test pentru cititorii care simt că îmbătrânesc.

Eu, din fericire, încă nu sunt atins de morbul uitării sau al flatulenței necontrolate, dar văd în jurul meu subtile degradări ale apropiaților mai în vârstă.

Iar Mario Vargas Llosa ne pune față în față cu acest inexorabil proces și o face atât de bine, încât unii l-ar putea detesta pentru asta.

Un compliment cel puțin la fel de mare precum premiul Nobel pe care, spre deosebire de alți confrați mai ghinioniști, a apucat să îl ia în cursul vieții.

Pentru un scriitor, a fost o viață ca la carte.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-a mijlocit o posibil ultimă întâlnire cu unul dintre cei mai mari condeieri ai lumii.