Cea dintai ciocnire a civilizatiilor

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

Cand te uiti de variate recifuri de corali, esti fascinat de coloritul superb si formele care depasesc chiar si imaginatia cea mai fecunda de artist. Insa, ferite de ochii acelora care fac scufundari doar de agrement, au loc lupte acerbe intre coralii vecini, inclestari nemiloase, din care unul dintre organisme piere.

Acelsi lucru se intampla si in cazul civilizatiilor: nu exista coexistenta pasnica, ci doar forme mai usoare sau mai severe de conflict. William Golding n-a fost primul care s-a aplecat asupra acestei eterne lupte, insa a fost printre putinii care au avut curajul de a se aventura pe taramul uneia dintre inclestarile originare.

Ce s-a intamplat cu Omul de Neanderthal? A fost eliminat de pe fata pamantului in urma contactelor cu Homo Sapiens? Sau a fost asimilat si ii vedem gena manifestandu-se pe ici, pe colo, mai ales la aceia foarte roscati?

Stiinta inca nu s-a pronuntat, iar scriitorul britanic a exploatat aceasta terra incognita din zorii istoriei omenirii, plasmuind o naratiune inchegata si tulburatoare in Mostenitorii.

Protagonistii acestui roman sunt membrii unei familii extinse de neanderthalieni, care isi urmeaza migratia anuala din pesterile de iarna catre tinuturile mai manoase din munti. Daca ai putintica idee despre cum aratau si se comportau oamenii preistorici, n-ai cum sa nu fi impresionat de migala pe care Golding o pune in descrierea manifestarilor lor, nu numai exterioare, fizice, dar si interioare. Aici se vede scriitorul mare, care reuseste sa redea un filtru cognitiv in faza embrionara, dar suficient de coerent pentru cititor.

Efortul paleoantropologic al lui William Golding este intregit de suspansul care insoteste contactele dintre populatia neanderthaliana si gruparea de Homo Sapiens care le da viata peste cap. Prin lentila groazei fata de necunoscut, dar si a fascinatiei fata de nou, pe care o traiesc protagonistii, scriitorul propune si o imagine compacta, narativa, a societatilor primitive ale celor care ne sunt stramosi, cu spaimele, agresivitatea, cautarea de solutii tehnologice si trairile religioase pe care le intrezarim din putinele marturii ajunse pana la noi.

Ce a ramas neschimbat in natura umana e ceva ce fiecare cititor al romanului Mostenitorii trebuie sa decida singur.

Eu am concluziile mele, insa nu vreau sa va influentez, asa ca doar va recomand sa insotiti lectura acestei carti grandioase, in ciuda dimensiunilor reduse, cu vizionarea filmului La guerre du feu al lui Jean-Jacques Annaud.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o incursiune literara intr-o lume fata de care si istoricii au rezerve.

Tuse romanesti la Hollywood (Bella Italia)

Scris de Iulian in Filme 0 Comentarii

Marturisesc ca la toate celelalte filme ale lui Jean Negulescu pe care le-am vazut mi-am lasat garda exigentei un pic jos si, dintr-un subiectivism pe care mi-l asum, am cautat ce-i mai bun in ele, fara a ocoli, bineinteles, betesugurile.

Three Coins in the Fountain mi-a facut facilitat aceasta atitudine pentru ca se distinge in filmografia regizorului de origine romana drept una dintre cele mai agreabile pelicule pe care le-a realizat.

Actiunea (cu multa ingaduinta ii putem spune asa) urmareste avatarurile a trei americance de varste diferite in Italia, toate avand acelasi obiectiv: maritisul.

Fiecare dintre ele are un potential consort, insa dinamica relatiei cu aceasta difera de la caz la caz, de aici si senzatia de divertisment inegal pe care o resimti de-a lungul filmului.

Cea dintre Jean Peters si Rossano Brazzi este cea mai schematica, dar proiecteaza o perspectiva interesanta a mentalitatilor de acum jumatate de secol.

Cea dintre Maggie McNamara si fermecatorul Louis Jourdan (acceptabil ca print italian, desi este francez) e simpatica si ofera o imagine nesperata din culisele strategiei pe care o femeie o utilizeaza cand vor sa prinda in mreje un barbat.

Cea dintre Dorothy McGuire (Gentleman’s Agreement) si Clifton Webb (Titanic, Laura), desi sufera la capitolul plauzibil din cauza lipsei de compatibilitate a interpretilor, beneficiaza, paradoxal, de cele mai consistente mostre de arta actoriceasca. Clifton Webb, in special, beneficiaza de un numar bunicel de replici care ii pun in valoare superba pedanterie.

Cele trei idile cunosc momente de cumpana, insa se solutioneaza atat de abrupt, incat mai sa cred ca scenaristul a fost concediat in timpul filmarilor, iar restul povestii a fost scris de peruchier.

Nu conteaza prea mult, insa, pentru ca, pe tot parcursul sau, Three Coins in the Fountain ne rasfata cu mirobolante imagini din Italia, filmate cu o tehnica inedita in epoca, numita Cinemascope, si care mi-a relevat, inca o data, ce minunat dar al naturii si istoriei este aceasta tara.

Roma beneficiaza de partea leului, nelipsind locuri celebre precum Colosseum-ul, Piazza din Spagna sau Fontana di Trevi, insa ne putem delecta si cu niste cadre magnifice din Venetia, precum si cateva imagini din peisajul rural italian, cu acea convivialitate specific latina, care ii incanta pe straini si cand vin in tara noastra.

Deliciul vizual pe care ni-l faciliteaza Jean Negulescu n-a ramas nerasplatit: Three Coins in the Fountain a castigat Oscarul pentru Cea mai buna imagine color, surclasand la aceasta categorie adversari de marca, precum Rear Window al lui Alfred Hitchcock sau Seven Brides for Seven Brothers al lui Stanley Donen. Banuiesc ca imaginile de o frumusete ravasitoare au contribuit si la nominalizarea peliculei (ceea ce a fost un pic peste meritele ei, sa recunoastem) la categoria Cel mai bun film, a doua distinctie de acel fel primita de vreo creatie a craioveanului hollywoodian, dupa Johnny Belinda.

Melodia cu titlu eponim a lui Frank Sinatra, la randu-i oscarizata, intregeste magia facila, dar necesara, pe care o degaja acest film, care ne aminteste ceva ce si multi dintre voi stiti:

Italia este cea mai frumoasa tara din lume.

Tuse romanesti la Hollywood

Tuse romanesti la Hollywood (Inceputul)

Tuse romanesti la Hollywood (Lacrimile)

Tuse romanesti la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tuse romanesti la Hollywood (Musical-ul)

Non-fictiuni pe care le-am citit (26)

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

Printre evenimente diverse s-au strecurat si trei lecturi de non-fictiune, asa ca iata-le:

Mind Performance Hacks – o culegere de ponturi, trucuri si strategii pentru a avea o activitatea intelectuala mai buna, variind de la foarte tehnice (in special cele de memorie si de matematica) la unele mai generale, care vizeaza starea de bine a organismului, in general. Autorul Ron Hale-Evans face o treaba buna in a le explica, dar exagereaza putin cand vine vorba sa le prezinte beneficiile. Pentru ca e imposibil, cu toate manevrele mnemotehnice rulate, sa retii toate ideile din aceasta carte, e evident ca e una care merita consultata periodic.

Homo Deus – am multe de obiectat impotriva acestei noi carti-senzatie a lui Yuval Noah Harari: in primul rand, cel putin o treime din continut (prima parte) se regaseste si in Sapiens, asa ca n-am putut scapa de senzatia ca autorul a vizat si niste castiguri mai facile, catalizate de succesul editorial initial; in al doilea rand, termenul „istorie” din subtitlul „A Brief History of Tomorrow” este periculos de eronat, deoarece proiecteaza ideea ca speculatiile (nu sunt nimic altceva) ale lui Noah Harari se vor intampla intocmai, ca si cum ar fi izvorate de vreo sibila; nu in ultimul rand, pesimismul omniprezent al autorului este contrazis de insasi evolutia omenirii de pana acum. Veti intreba, fireste, daca exista si ceva demn de lauda in Homo Deus. Raspunsul este da, pentru ca nu pot sa nu apreciez efortul sau de a aduce impreuna istorie, economie, psihologie si tehnologie; acesta este umanistul secolului al XXI-lea, acela care poate opera cu termeni si concepte din stiinte si arii cat mai diverse. O carte de citit cu scepicismul activ.

Why We Sleep – ma aflu intr-o mare dilema: cum sa fac sa laud aceasta carte atat de tare, insa credibil, incat sa va conving si pe voi sa o cititi? Nu ati avea decat de castigat, chiar daca in acest moment credeti ca a lectura cateva sute de pagini despre ceva atat de banal precum somnul este o pierdere de vreme. Autorul Matthew Walker este un veritabil om de stiinta, iar lucrarea sa abunda in descrieri de experimente solide si ilustrative, insa este si un om cu o misiune, aceea de a restaura somnul ca un dar pretios pe care ni l-a oferit natura pentru a invata, a ne vindeca si a trai cat mai bine. Idei utile sau macar demne de supuse reflectie se pot extrage cu duiumul din aceasta carte, iata cateva dintre ele, extrase aleatoriu: diferenta dintre sase ore de somn si sapte e mai mare decat o arata aritmetica; cafeaua e la fel de nasoala precum amfetaminele; lumina LED e ecologica, dar e daunatoare. In incheiere, nu pot sa nu reiau simpatica observatie a lui Matthew Walker: daca va apuca somnul citind Why We Sleep, nu e o ofensa adusa autorului, ci un compliment.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

Non-fictiuni pe care le-am citit (20)

Non-fictiuni pe care le-am citit (21)

Non-fictiuni pe care le-am citit (22)

Non-fictiuni pe care le-am citit (23)

Non-fictiuni pe care le-am citit (24)

Non-fictiuni pe care le-am citit (25)

Delicatese la Divan Film Festival 2018

Scris de Iulian in De prin satul planetar, Filme 0 Comentarii

Ca sa mai risipim din gustul de fiere lasat de marsavia savarsita de agitatori si jandarmerie in Piata Victoriei, sa ne aducem aminte ca nu mai e mult si va incepe o noua editia a Divan Film Festival.

Ca si in alti ani, si aceasta aduce in Craiova si in Portul Cultural Cetate filme cu „ADN balcanic”, in 2018 sub deviza „Balcanii viseaza”.

Ce am remarcat uitandu-ma pe programul festivalului din 2018 este ca varietatea tematica este simtitor sporita.

De pilda, avem un SF sarbesc, intitulat Ederlezi Rising (regia Lazar Bodroza, 2018) care se anunta a fi un hibrid intre Solaris si Blade Runner; ramane de vazut daca se va ridica la inaltimea acestor doua mari puncte de referinta, dar curios m-a facut, incat e primul pe lista.

Tot aluzia la un nume greu m-a atras si catre A Balkan Noir (regia Drazen Kuljanin, 2017), care isi revendica influentele narative de la grandiosul Sin City.

Alte doua filme se anunta a fi cel putin interesante, avand in comun faptul ca sunt coproductii si ca, desi regiile le-au apartinut unor cineasti balcanici, depasesc spatiul european si proiecteaza povesti in tinuturi indepartate, dar de-a pururea fascinante: Aga (regia Milko Lavarov, 2018) ne poarta prin tundra siberiana, iar Land of Gods (regia Goran Paskaljevic, 2016) ne conduce pe versantii Muntilor Himalaya.

Divan Film Festival va avea loc in perioada 24 – 26 august in Craiova (Cinema Inspire si Teatrul de Vara din Parcul Romanescu) si in perioada 27 august – 1 septembrie in Portul Cultural Cetate.

Istoria din ochii nostri

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

N-are rost sa imi pierd suflul cuvintelor intr-o introducere mestesugita, asa ca va spun ex abrupto:

Culorile si viata lor secreta de Kassia St Clair este o carte minunata!

Volumul, pe care l-am primit prin bunavointa celor de la libmag.ro, m-a condus printr-un univers cromatic mai vast decat mi l-as fi putut imagina vreodata.

Dupa o introducere elocventa in procesul fizic si anatomic de producere si perceptie a culorii, cortina se deschide asupra coloritului istoriei, descompus de la alb la negru.

Fiecare nuanta, oricat de obscura mie (si credeti-ma, numarul acestora a depasit vreo doua treimi din continutul cartii) beneficiaza de o mica biografie, care imbina anecdota istorica si detaliile chimice sau artistice cu indemanarea unui pictor care isi pregateste o culoare omogena din ingrediente diametral opuse.

Din toata lectura am extras o concluzie suprinzatoare: goana dupa culori si dupa ce simbolizau acestea a ghidat subtil, daca nu decisiv, cursul omenirii. Un exemplu aparent nesemnificativ este industria cultivarii sofranului dintr-un oras englezesc, care a influentat inclusiv decizii regale referitoare la soarta acestuia.

Inteligenta editorului a facut ca fiecare pagina dedicata vreunei culori sa fie imbogatita cu o banda laterala infatisand-o chiar pe aceasta; astfel, nu numai ca vizualul intregeste partea intelectuala, dar apropiind paginile alocate, se pot observa finele diferente nuante apropiate.

Pentru mine, barbat fiind si inzestrat, conform conceptiei populare, cu o viziune limitata asupra culorilor, aceasta a fost o educatie nepretuita.

Cu riscul de a parea nesuferit retrosexualilor din jurul meu, cand va avea loc o dezbatere de ordin cromatic, nu o ezit sa arunc si eu in discutie niste rosso corsa, galben de Neapole sau roz Mountbatten.

Presimt un succes social fulminant in randul sexului opus.

50 si inca mai poate

Scris de Iulian in Filme 0 Comentarii

Pentru inceput, as vrea sa le multumesc realizatorilor filmului Mission Impossible: Fallout pentru deosebitul respect pe care l-au avut pentru timpul meu si pentru faptul ca n-au pregetat sa intre in actiune inca din primele minute. Avand in vedere ca si eu mi-am indeplinat obligatia ce-mi revenea, adica de a lasa pretentiile de logica si verosmilitate la intrarea in sala de cinema, consider ca experienta astfel rezultata a fost una formidabila.

Mission Impossible: Fallout este ca o ploaie din sezonul in care a fost lansat – vara: are momente amenintatoare si apoi se dezlantuie intr-un mod spectaculos. Nu te scuteste de niciunul dintre tropii si cliseele genului si chiar ale seriei in chestiune, insa le livreaza cu o asa intensitate, incat ai exact senzatia de dupa o aversa estivala – revigorare si prospetime.

Tom Cruise este nascut in 1962 (faceti voi socoteala cati ani are) si, totusi, inca mai poate. Inca mai poate sa para credibil ca actor de actiune, inca mai poate sa fie expresiv chiar si cu un scenariu schematic, inca mai poate sa faca niste cascadorii care iti dau fiori doar vazandu-le. Sper ca, beneficiind de un asemenea angajament fizic si inzestrat cu un real talent actoricesc, Tom Cruise sa incapa pe mana unui Alejandro Gonzalez Inarritu, care sa ii scoata si lui un Oscar, cum a facut cu Leonardo DiCaprio.

Nu cred ca e prea batran sa ajunga si acolo, mai e timp, ganditi-va numai ca Mihai Sora, la 102 ani, are de gand sa participe la protestul de pe 10 august.

In jurul lui Cruise este inchegata o distributie formata din aceeasi companioni simpatici, dame frumoase si stilate si inamici mai mult sau mai putini expliciti, iar actiunea are loc in niste locuri care gadila minunat ochiul: Parisul este de-a pururi fermecator, e suficient sa arunci o imagine panoramica a catedralei Notre-Dame sau o cursa in jurul Arcului de Triumf, si mi-ai si declansat fiorii placerii; ceva similar se petrece si in privinta Londrei, mai ales ca m-au purtat pasii prin Saint Paul’s Cathedral si prin zona cladirilor futuristice pe unde goneste Tom Cruise; cat despre bucata de final, nu va spun nimic, insa schimbarea de cadru e atat de radicala si atat de inspirata, incat mi-a luat piuitul, cat mai aveam din el.

Your, mission, should you accept it (and I surely hope you will) is to see this movie and enjoy it. 

This message will not self-destruct in 5 seconds, but it will remain here, so that everyone can heed its call.

Epistole intre Orient si Occident

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

Urmandu-mi proiectul de a explora cat mai mult istoria romanilor in Anul Centenarului, m-am cufundat intr-un veritabil tezaur epistolar – Scrisori catre V. Alecsandri de Ion Ghica.

Autorul si-a petrecut anii tineretii in acea perioada embrionara a modernizarii tarilor romane, cand inca se mai purtau barni lungi si caftane si se mai invata greaca (perioada excelent reconstituita in Aferim), si pe cei ai senectutii intr-un Regat al Romaniei care isi castigase independenta si se angajase intr-o impetuoasa, chiar daca imperfecta, occidentalizare.

Prin aceasta duala ipostaza ne faciliteaza un traseu al mentalitatilor si cutumelor pe care manualele de istorie il simplifica si il vaduvesc de orice farmec.

O concluzie pe care am extras-o cand inca nu parcursesem nici jumatate din volum: istoria romanilor nu e grandioasa, dar poate fi foarte frumoasa, daca e spusa fara accente patriotarde prea apasate.

A nu se intelege ca Ion Ghica este vreun model ideatic. Dimpotriva, una dintre placerile lecturii consta in a-i gasi cusururi autorului.

Unul ar fi memoria care il mai pacaleste cateodata si pe care o contrazic notele de subsol care clarifica unele confuzii din genealogii.

Un altul ar fi provenienta din tagma marilor boieri, mari motoare ale dezvoltarii in perioada respectiva, dar si depozitarii unei anume atitudini de superioritate fata de restul populatiei. Nici antisemitismul, pe care il regasim si contemporanul sau Mihai Eminescu, nu e de ignorat si e interesant de observat ce anume ii irita pe Ion Ghica et comp. la reprezentatii acestei religii.

Plin de informatii, dar si de provocari pentru aceia care vor sa desluseasca adevarul istoric la sursa, volumul Scrisori catre V. Alecsandri al lui Ion Ghica este un monument pe care il puteti vizita fara sa miscati posteriorul de pe canapea.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-au oferit ocazia sa vad cum s-au zbatut romanii sa treaca din Orient in Occident (de mentionat ca inca mai au de lucru).

O, tempora? O, mores? Mucles!

Scris de Iulian in De prin satul planetar 0 Comentarii

Atitudinea mea fata de stand up comedy este una ambivalenta: pe de o parte, o consider o forma mai joasa a artei dramaturgice, asadar nu prea demna de luat in seama din punct de vedere intelectual, insa, de pe alta parte, cand prind un numar bun, ma prapadesc de ras, incat ma dor muschii abdomenului mai rau decat dupa exercitii

Asa s-a intamplat cu numar al lui Micutzu (care raspunde numelui ca si Little John din gasca lui Robin Hood) despre prestatia lui Iohannis la dezbaterea cu Ponta. Desi toata tarasenia s-a incheiat favorabil, inca mai caut filmuletul si mai trag cate o runda de hohotit.

Ca urmare, am intampinat cu un entuziasm care m-a surprins si pe mine faptul ca Micutzu (pe numele sau adevarat Cosmin Nedelcu), impreuna cu alti doi confrati de acelasi calibru (verbal, in niciun caz corporal) – Dan Badea si  Catalin Bordea – descinde in Craiova cu spectacolul Stricam o generatie, la Sala Polivalenta, pe 7 octombrie 2018, la ora 20:00.

Titlul va intriga, nu-i asa?

Iata cum il argumenteaza cei trei comendiati:

Pentru ca lumea intotdeauna da vina pe ceva sau mai ales pe cineva cand e vorba de generatii si defectelor fara sa se gandeasca la faptul ca adolescentii – daca e sa se strice – se „strica” unii pe altii.

Pentru ca prin limbajul din spectacolele de stand up ni s-a tot spus ca stricam adolescentii si ca ii invatam sa injure, desi ei ne pot invata lejer sa vorbim mai porcos.

Pentru ca noi insine suntem o generatie stricata, ca toate generatiile care au fost inainte si care vor fi vreodata.

Pentru ca suntem mandri ca stricam generatii.

Asadar, daca vreti sa radeti si de altcineva, nu doar de Viorica Dancila, aveti ocazia sa ii vedeti pe Badea, Bordea si Micutzu la Craiova.

Biletele se pot achizitiona online de aici, dar si din reteaua magazinelor Flanco, Orange sau Vodafone.

Spectacolul nu este recomandat minorilor, ca sa nu-i strice, fireste. Ca urmare, asteptati-va sa vedeti foarte multi in sala.

Absurd, dar logic

Scris de Iulian in Filme 0 Comentarii

Filmele de animatie au o relatie ambivalenta cu suratele realizate cu oameni in carne si oase: nu prea au cum sa atinga complexitatea unui Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, dar isi permit o libertate care e exploatata uneori in moduri nebanuite.

O astfel de pulverizare a ce inseamna bariere conceptuale si narative demonstreaza Sylvain Chomet in al sau Les triplettes de Belleville.

Spun „al sau”, pentru ca, de la modul cum sunt conturate personajele la cel cum e construita actiunea, e clar ca autorul nu si-a urmat decat ideile si instinctele si nu canoane si locuri comune, specialitatea filmelor Pixar, care reusesc insa sa le imbrace in mod stralucit.

Ca urmare a acestei libertati pe care si-o aroga Sylvain Chomet, inceputul filmului e putin deconcertant, insa, odata ce te obisnuiesti cu strucura spatiilor infatisate, cu caricaturalul protagonistilor si cu absurdul aparent al situatiilor, acul deliciometrului urca in mod constant.

Satira este omniprezenta in Les triplettes de Belleville si acopera o paleta foarte larga, de la stereotipuri individuale la unele culturale. Cea mai izbitoare bucata parodica a fost, pentru mine, cea din prima parte, cand Turul Frantei la Ciclism (eveniment reprezentativ pentru o natie atat de mandra precum cea franceza) este reprezentat haios de tot, nefiind iertate isteria mediatica sau idiotenia unor spectatori.

De acolo scenariul evolueaza in stil de film de suspans si nu exagerez cu nimic cand spun ca actiunea furibunda din Taken e depasita de intorsaturile periplului protagonistei, asezonat si de grimasele adorabilului companion canin sau de prezenta hilara si destul de macabra al tripletelor eponime.

Impresionant este faptul ca lipsa de noima a unor detalii sau situatii este risipita de desfasurarea ulterioara a straniei anchete pe care simpatica bunicuta o intreprinde in Belleville, amar eufemism pentru metropola contemporana.

In final, trei argumente lapidare suplimentare sa va repeziti sa vedeti Les triplettes de Belleville, precum si un avertisment:

E si musical pe alocuri.

N-are aproape deloc replici.

E suprinzator de scurt, pentru cate ofera.

Nu e neaparat pentru copii.

Calatorii prin lentila carnii, dar si a spiritului

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

Daca am tratat anterioara carte de calatorii a lui Nikos Kazantzakis in stil umoristico-parodic, acum ma vad nevoit sa adopt o atitudine mai serioasa, fortat si de destinatiile pe care le-a vizitat colosalul scriitor grec.

Jurnal de calatorie. Japonia, China este o veritabila intalnire de grad III, intre un spirit patrunzator si doua mari civilizatii, iar rezultatul este la inaltimea oricaror asteptari.

Muncit de aceeasi eterna lupta intre corporal si metafizic, Nikos Kazantzakis nu se lasa coplesit doar de sublimul gradinilor nipone sau de impecabila precizie simbolica a operei chineze, ci se afunda si in concupiscenta si grotescul a cartierului Yoshiwara sau miasmele mahalalelor din Beijing. Desi lumea aseptica spre care se indreapta turismul este laudabila, subscriu la ce scrie cretanul, ca trebuie sa traiesti o civilizatie, in special una indepartata, prin toate simturile, nu in ultimul rand prin miros.

Stiu pe destui care deja stramba din nas, gandindu-se la piata de carne din Marrakech sau la cea de vietati marine zis comestibile din Valencia.

Nu intru in detalii in legatura cu locurile vizitate de Kazantzakis, multe se regasesc in orice ghid turistic, dar ce diferenta intre modul cum sunt prezentate acolo si descrierile iesite de sub penita sa! Aveti mai jos un fragment care ilustreaza cat de profund a inteles scriitorul ce inseamna a calatori:

Calatoria e ca o partida de vanatoare fascinanta, pornesti fara sa poti ghici ce pasare o sa-ti iasa in bataia pustii. Calatoria e ca vinul, bei si nu stii ce viziuni o sa-ti bantuie prin cap. Desigur, calatorind gasesti mereu ceea ce porti in tine. Cei ce sufera si iubesc dialogheaza intr-o comuniune tainica cu peisajul pe care il vad, cu oamenii pe care ii intalnesc, cu intamplarile pe care le aleg. De aceea, orice calator adevarat creeaza, intotdeauna, tara pe care o viziteaza.

O supriza placuta a fost ultima treime a cartii, care descrie calatoriile realizate de Kazantzakis in aceleasi tari, douazeci de ani mai tarziu, in compania sotiei sale, Eleni Kazantzaki.

Doua sunt deliciile pe care le ofera aceasta bucata de lectura. In primul rand, insemnarile scriitorului, desi foarte lapidare, ofera posibilitatea de a compara evolutia mentalitatilor si convingerilor sale, cum ar fi impresiile despre China stapanita inca de trecutul imperial si despre cea comunista.

In al doilea rand, beneficiem si de relatarea facuta de consoarta sa, care n-are vreo ambitie sa rivalizeze cu din punct de vedere stilistic cu sotul, dar care doveste un simt de observatie si critic consistent, care tine interesul treaz pana la finalul cartii.

Modestia remarcabila pe care o dovedeste in ultimele randuri ale volumului m-au obligat sa inchei acest articol dandu-i chiar ei cuvantul:

Te rog mult sa ma judeci ca Dumnezeu, adica nu potrivit faptei mele, ci dupa intentia mea, care, iti jur, a fost nevinovata si plina de respect fata de memoria lui Nikos Kazantzakis.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o carte de calatorie pentru trup si suflet.