Gâlceava Scriitorului cu Istoricul

Pe 27 mai 1942, în Praga, germanul Reinhard Heydrich era ținta unei tentative de asasinat din partea cehoslovacilor Jozef Gabcik și Jan Kubis, decedând ulterior din cauza rănilor survenite din cauza atacului.

Ce ați citit descris în stil sec mai sus este un eveniment din Al Doilea Război Mondial, care nu se poate măsura în importanță cu Operațiunea ”Barbarossa” sau Debarcarea din Normandia.

Însă este suficient de important, încât să suscite interesul frizând obsesia din partea naratorului din Operațiunea Anthropoid, un posibil alter ego al lui Laurent Binet.

Spun ”posibil”, pentru că, dacă e ceva care reiese limpede din această carte, este că relatarea unui episod istoric stă sub semnul unei implacabile relativități.

Ca să parafrazez un citat reiterat până la sațietate pe rețelele sociale, în autorul acestui roman sunt doi lupi:

Unul e Istoricul, cel preocupat de fapte, de documente, de mărturii, de aranjarea lor într-o ordine clară, ba chiar și contruind relații cauză-efect, dacă se poate.

Celălalt este Scriitorul, cel pasionat de trăiri, care nu poate lăsa în pace o notiță de subsol a istoriei fără a-i da o formă care să emoționeze, să revolte, să pună pe gânduri.

Iar desfășurarea Operațiunii Anthropoid astfel rezultate romanesc este eterna încleștare a celor doi lupi.

Narațiunea e o permanentă joacă la care e supusă mintea noastră. Atât de convingător este redat un episod al dramei, încât simți organic dezamăgirea când vocea auctorială ne spune în paragraful următor că nu știe dacă astfel s-au petrecut lucrurile, dar i-ar plăcea să fie fost așa.

Și atunci, mai slujește la ceva Operațiunea Antrhopoid cea literară? (Aia reală a dus la decese. Multe.)

Da, pentru că marea reușită a cărții și a celui care a zămislit-o mental și a așternut-o pe hârtie este echilibrul altminteri improbabil dintre Istoric și Scriitor.

La finalul lecturii, știi neîndoios mai multe despre Holocaust, despre ocupația nazistă asupra Cehoslovaciei, dar ai și avut ocazia să reflectezi prelung asupra modului cum percepția noastră este modelată de un text, de aranjarea lui sau de limbajul pe care îl conține.

E o demonstrație elevată a fenomenului perpetuu la care suntem martori sau complici sau victime pe Facebook sau TikTok.

Și acele unelte de comunicare (și manipulare) în masă, și Laurent Binet ne vor atenția și timpul.

Cu diferența că Istoricul și Scriitorul acestuia din urmă ne ajută neuronii, nu îi blegesc.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o lecție despre cum Istoria și Literatura ar putea totuși conviețui.

Să privim pictura! (CIV)

Încăierare între țărani

Sunt curios cum arătau Știrile de la ora 5 acum sute de ani.

Că de existat, existau sigur, material era din belșug, așa cum o dovedește și acest tablou intitulat Încăierare între țărani, care se găsește într-una dintre colecțiile Galeriei Naționale de Artă din Praga.

Cei familiarizați cu pictura flamandă a Renașterii vor simți că stilul le este cunoscut și nu se vor înșela, căci autor este Pieter Bruegel cel Tânăr, fiu al ilustrului tată cu același nume, cunoscut și drept Ăl Bătrân.

N-am reușit să lămuresc dacă lucrarea este o copie a predecesorului sau una originală, însă mi se pare că că fețele personajelor sunt un pic mai grotești decât le avea Bruegel cel dintâi, care își privea modelele umane cu un ochi satiric, dar și cu o umbră de compasiune.

Oricum, scena este savuroasă, are multe de oferit din punct de vedere dinamic și invită la diverse interogații existențiale:

Cine a început?

Cine și-o ia cel mai tare?

Respectivii se împacă până la urmă sau vine garda și îi umflă pe toți?

De remarcat și egalitatea de gen înfățișată de tablou (la încăierare iau parte activă și două femei), precum și utilizarea îmblăciului drept nunchaku, semn că artele marțiale își pot stabili paternitatea și în Europa, nu doar în Asia.

Dincolo de divertisment, un astfel de tablou e o mărturie neprețuită asupra acelor trăsături umane care s-au perpetuat de-a lungul veacurilor.

Cărți de joc, aplicații online pentru pariuri, bătăi țărănești în Flandra, topoare-n cap în Dolj, toate-s vechi și nouă toate.

Praga în jocurile video

Praga este un oraș fascinant, încărcat de istorie și de mistere, de legende și povești care au străbătut veacurile.

Nu e de mirare că toate aceste trăsături au fost exploatate și de realizatorii de jocuri video.

Acestea sunt trei dintre ele.

***

Vampire: The Masquarade – Redemption este, deși n-ar părea la prima vedere, o poveste de dragoste care străbate veacurile și care începe în Praga medievală și care îl are drept protagonist pe Cristof, un cruciat care este transformat în vampir și se vede prins în complicatul conflict al clanurilor acestor creaturi ale nopții.

Jocul este RPG și încă unul foarte greu și repetitiv, mai ales în a doua jumătate, dar atmosfera din Praga este deosebită.

În partea de narațiune care are loc în acest oraș, ajungi prin Castelul Vysehrad, străbați Aleea de Aur a comercianților, explorezi catacombele și chiar înfrunți Golemul în Cartierul Evreiesc.

Aproape totul se întâmplă noaptea, când Praga se lasă învăluită de o aură aparte, neliniștitoare și atrăgătoare, deopotrivă.

***

Broken Sword 3: The Slepping Dragon – venind după extraordinarele predecesoare Shadow of the Templars și The Smoking Mirror, realizate într-un foarte agreabil stil de animație, acest al treilea joc din seria Broken Sword a provocat mari dezamăgiri, mai ales că și mecanismul său ludic a fost schimbat și transformat dintr-o aventură pur intelectuală într-una care amintea mai degrabă de universul Tomb Raider.

Însă este un joc foarte antrenant, umorul e de aceeași bună calitate, iar peripețiile simpaticilor Nico și George au loc în spații excelent construite.

Între acestea este și bucata care se desfășoară în castelul din Praga, care, deși nu e o recreere întocmai a impunătorului edificiu care domină orașul, e clar inspirat de acesta, iar provocarea e să-l străbați pe sus și pe dedesubt, evitând a fi descoperit de gărzile principalului personaj negativ. Da, e și un pic de Thief aici și funcționează excelent în a plăsmui o secvență palpitantă ca un film Mission Impossible.

***

Still Life – un joc brutal și antrenant, parcă regizat de un David Fincher, care urmează două fire narative similare, petrecute la decenii distanță: în prezent, protagonista, ofițer FBI, investighează o serie de crime căror le-au căzut victime prostituate, comise într-un stil care aduce aminte de cele ale lui Jack Spintecătorul; ajungând în posesia jurnalului bunicului ei, detectiv particular, care odinioară anchetase cazuri similare în Praga.

Mecanismul jocului te pune în situația de a-i îndruma pe amândoi pe urmele făptașilor, iar stilistica diferită a acestor două planuri narative e una dintre marile reușite ale jocului. Dintr-un Chicago modern, ajungem întro Praga interbelică, excelent sugerată de tonurile sepia și de estetica clădirilor și spațiilor în care pășim pe urma macabrelor evenimente.

Deși unele puzzle-uri sunt dubioase, iar finalul, nesatisfăcător, povestea, cu lugubrele ei trimiteri artistice, te ține în tensiune fără să te slăbească vreun moment.

Înainte de Ben-Hur, dar după el

Film hollywoodian grandios, de anii ’50, cu subiect biblic și plasat în Imperiul Roman?

Nu o să vă învinovățească nimeni că vă gândiți la Ben-Hur.

Sau chiar la Quo Vadis?.

Galeria acestor producții este, însă, mult mai amplă, iar în cadrul ei un loc aparte îl ocupă și The Robe, chiar și numai pentru faptul de a fi fost prima realizată cu tehnologia CinemaScope, un fel de IMAX al acestor vremuri.

Ca și în suratele tematice, și aici povestea Răstignirii și Învierii sunt redate prin prisma unui personaj marginal, de data aceasta tribunul care câștigă la zaruri acoperământul lui Hristos după ce este înălțat pe cruce, iar asta îi provoacă trăiri coșmărești care îl îndrumă ulterior spre religia creștină, descoperind pe parcurs ce înseamnă solidaritatea, abnegația și altruismul.

Competent regizat de Henry Koster, The Robe suferă față de Ben-Hur sau Quo Vadis? prin lipsa de subtilitate a scenariului, care, inferior în toate momentele față titlurile menționate, devine aproape caricatural spre final, elocvent fiind personajul împăratului Caligula, care a fost dereglat, nu zic nu, dar pe care Jay Robinson îl face să zbiere și să se scălâmbăie peste limitele suportabilului (supralicitarea asta e stârnită, probabil, de inubliabilul Nero al lui Peter Ustinov).

Și, deși costumele și decorurile sunt fastuoase și încântă privirea, filmului îi lipsesc secvențele cu adevărat memorabile, precum lupta navală sau cursa carelor din Ben-Hur.

Excepție face inedita relatare cantantă de către Miriam (Betta St. John) a dialogului dintre Iisus după Înviere și Maria Magdalena. Într-o străfulgerare de inteligență, realizatorii au înțeles că muzica e oricând un adjuvant pentru a purta sufletul și mintea către sfere spirituale.

Intepretările sunt în nota generală a peliculei, competente, fără a fi sublime.

Richard Burton a înhățat aici una dintre multele sale nominalizări nefericite la Oscar, cu un rol dedicat, care îmbină emoțiile exprimate tunător cu o intensă componentă fizică.Însă, așa cum The Robe rămâne, per ansamblu, mai prejos decât Ben-Hur, lui Burton îi lipsesc finețea de le îmbina cum o face Charlton Heston în creația-i care a făcut istorie.

Suprinzător de expresiv, știind că a fost mai mult un actor corporal, nu facial, este Victor Mature (preaputernicul tuns de urmașa Evei în Samson and Delilah), al cărui rol a făcut obiectul unei continuări, Demetrius and the Gladiators.

Apariții notabile au și Dean Jagger drept un bătrân statornic în bunăvoința sa, precum și Jean Simmons, care are personajul cel mai interesant din punct de vedere psihologic, femeia care, din iubire, aderă la o religie în care nu crede neapărat.

Cu toate scăderile lui, cu toată vârsta pe care și-o arată în diverse aspecte, The Robe nu își pierde mesajul de care merită să ne aducem aminte din când în când, și mai ales în ziua de Paște.

Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți.

Să privim pictura! (CIII)

Răstignirea

Dată fiind semnificația sărbătorii pe care numim Vinerea Mare, merită să ne aplecăm asupra unei picturi având ca tematică Răstignirea, acesta fiind, de fapt, și titlul său.

Ce m-a atras încă de la început la acest tablou al flamandului Pieter de Kempeneer (mai cunoscut sub numele hispanizat de Pedro Campana), găzduit de Galeria Națională de Artă din Praga, au fost siluetele alungite, apoape giacomettiene, ale siluetelor de pe cruci, ba chiar și ale crucilor însele.

Efectul este de spiritualizare a unor ipostaze cât se poate de fizice (vezi carnația celor trei personaje supuse supliciului), iar asta contribuie și spațiul imens care le desparte de grupul de jos, redat cu minuțiozitate aproape sculpturală.

Se spune că ”Natura abhorret vacuum”.

Nu este cazul și al artei.

Din acest vid voit se naște emoția.

Un nou coleg (piesă într-un act)

Personaje:

JAMES BOND – spion

JASON BOURNE – spion

ETHAN HUNT – spion

(O sală de ședințe, cu o masă ovală și câteva scaune capitonate)

BOND: Mai ziceți-mi o dată, de ce ne-am adunat aici?

BOURNE: Ca să primim în echipă un nou coleg.

BOND (contrariat): De ce, nu suntem destui?

HUNT: Mintea omenească nu poate avea niciodată suficiente prilejuri să fie puse la treabă în mod inteligent, James.

BOND: Bun, și cine e respectivul?

BOURNE: Un amator.

BOND: Pe bune, ne bagă amatori pe gât?

BOURNE: Ei, e de fapt The Amateur.

BOND: Incredibil! Și, știe ceva? Luptă corp la corp, ca tine, Jason? Acrobații, ca tine, Ethan? Femei, ca mine? (Mustăcește.)

ETHAN: Nimic din toate astea, dar e de la deștept în sus și e bun de tot cu dispozitivele electronice.

BOND: Și ce, tu nu-l ai pe Benji, de pildă?

ETHAN: Ba da, dar îmbătrânește, iar tehnologia evoluează mult prea rapid pentru oricare dintre noi. Și nici Q al tău nu mai e ce-a fost.

BOND (ușor iritat că nu mai are ce spune, dar perseverează): Cum știi că e într-adevăr deștept?

BOURNE: Și-a dat seama unde e localizat un terorist doar dintr-un selfie al ăstuia.

BOND (ridică ușor din sprâncene): Măi să fie. Bine, fie. Cu femeile cum stă?

BOURNE: Căsătorit, relație stabilă și armonioasă. Din păcate, ea moare. Luare de ostatici.

BOND: Aha, deci e implicat emoțional! De unde știm că nu-i afectează facultățile alea mintale pe care mi le tot lauzi, Ethan?

HUNT: Toți am trecut prin asta, James, și iată-ne aici, totuși. Iar în cazul lui, dorința de răzbunare i-a sporit randamentul intelectual. Ca să nu mai zic de motivație.

BOND: Bine, bine, deci avem un tocilar cu cap pe care vrem să-l integrăm la noi în branșă. Ce facem când ne arde buza și avem nevoie de oameni de teren?

BOURNE: A primit antrenament de agent operativ.

BOND: De la cine?

HUNT: De la Morpheus.

(Se lasă o tăcere semnificativă. BOND ridică și mai mult din sprâncene, dar tot nu vrea să cedeze.)

BOND: E dispus să călătorească sau e de-ăla care vede câte un sezon de Seinfeld într-o noapte și de-abia ajunge la supermarketul din colț pentru bere și covrigei?

ETHAN: A fost la Paris, la Istanbul (BOND pufnește, amintindu-și ceva plăcut), la Madrid, pe coasta Mării Baltice și la Constanta.

BOND: Constanta?! Ce e asta, constanta universală? (Râde, încântat de propria-i glumă.)

BOURNE: Nu, se pronunță Constantza, e port la Marea Neagră în Roumania. Pe-acolo trec multe, migranți, arme, țigări de contrabandă.

BOND: Aia e când bagi o țară în Schengen de complezență.

BOURNE: Sunt în UE și NATO, de-aia.

BOND: Care NATO?

(Râd toți amar.)

BOND: Cu autoritatea cum stă?

BOURNE: O respectă, dar nu ezită să își pună superiorii la punct, când se dovedesc a fi corupți sau incompetenți.

(Pentru prima dată, BOND pare că a auzit ceva ce l-a impresionat. Se gândește. Ceilalți așteaptă răbdători.)

BOND: Of, hai să-l vedem pe tip, dar vă avertizez, nu îi acord încredere deplină din prima. Ethan, îl iei lângă tine, mi se pare că vă potriviți cel mai bine.

HUNT: De acord.

(HUNT scoate telefonul și trimite un mesaj. După aproape un minut, se aude o bătaie la ușă, care se deschide parțial și apare un tânăr smead, un pic adus de spate și cu ochi ușor bulbucați, dar expresivi. Nu îndrăznește să pășească înăuntru. HUNT și BOURNE se uită la BOND, care face un gest aprobator din cap. HUNT se întoarce către noul venit.)

HUNT: Te rog, intră, Charlie. Ia loc.

(Cortina.)

Cum să înțelegi sufletul slav mai bine ca Reagan

Se spune că președintele american Ronald Reagan a văzut de mai multe ori Moskva slezam ne verit (Moscova nu crede în lacrimi), pentru a înțelege cât mai bine sufletul rus.

Nu știu cât i-a folosit, pentru că filmul e simpatic, nimic mai mult.

Mai util i-ar fi fost meargă să vadă cu proprii ochi Epopeea slavă, un ciclu de 20 de picturi monumentale realizate de Alphonse Mucha între 1910 și 1928 și găzduite în prezent de un muzeu dedicat exclusiv lor din Moravsky Krumlov.

Această formidabilă operă prezintă în cheie naționalist-ideatică destinul slavilor, de la sosirea lor în Balcani până la apoteoza suprinsă în ultima dintre picturi, pe care o puteți vedea în imaginea de mai sus.

Parcurând fiecare lucrare în parte multe aspecte de știut și de înțeles în ceea ce-i privește pe slavi, incluzând aici (spre supărarea unora, sunt sigur), atât pe cei din Europa Centrală, precum cehii și polonezii, cât și pe ruși sau ucraineni.

Emil Cioran dădea un diagnostic foarte pătrunzător când spunea că există două nații cu vocație mesianică în Europa – rușii și francezii.

Uitați-vă numai cine a preluat inițiativă în UE în privința sprijinului pentru Ucraina când SUA au încăput pe mână lui Trump.

Cât despre ruși, știm că se cred salvatorii/stăpânitorii lumi, fapt ilustrat și de aceeași imagine cu care am început acest articol.

Regăsim într-o altă pictură, apropiată de cea apoteotică, cultul pentru forță supraomenească, dar și ortodoxismul apăsat.

Suferința profundă e o altă constantă a sufletului slav (în parte, ni s-a transmis și nouă, românilor).

Mucha o înfățișează încă din prima lucrare, în care evocă jugul prin care slavii au fost mânați în bejenie de populații mai războinice. Și nu cred că e o întâmplare că aceeași ipostază a mamei și fiicei reapare într-o pictură ulterioră, cea dedicată dezrobirii șerbilor din Rusia.

O altă trasătură slavă pe care am împrumutat-o și noi, românii, este înclinația de a aștepta și de ne pune încrederea într-o figură mesianică.

Tipic slavă este și celebrarea frumuseții feminine ca expresie a naturii, în speciale florale, semn al persistenței credințelor precreștine (și care nu lipsesc nici la noi).

Toate cele de mai sus nu trebuie să conducă la concluzia că acest ansamblu de picturi este o simplă epopee propagandistică.

Alphone Mucha a fost un artist mare, care se lasă și în voia unor varii jocuri vizuale.

Nu lipsesc, de pildă, ipostaze care trimit neîndoios la faimoasele afișe Art Nouveau care l-au făcut celebru.

Unele scene compuse de ele sunt de o superbă teatralitate, fie că e discretă, precum cea de mai sus, fie de amploarea, precum sugestivul deznodământ al unei bătălii pierdute de invadatorii teutoni (vezi și Aleksandr Nevski al lui Serghei Eisenstein), redat mai jos.

Am dibuit și un răspuns la Țipătul lui Munch, tablou deja celebru în epoca lui Mucha, care sigur îl cunoștea.

Deși clasic în forme și compoziție, artistul ceh utilizează într-una dintre picturi un element de o surprinzătoare modernitate.

Acea bandă neagră pe care o vedeți nu este vreun semn al deteriorării, ci un mod deliberat al artistului de a sugera moartea care însoțea scena respectivă. Am zăbovit mult în fața acestui procedeu simplu, dar eficace de a contempla tragedia omului în tot decursul istoriei sale.

Dar cel mai mult am poposit în fața acestui fragment, în care pur și simplu Alphone Mucha nu face decât să se lase în voia purei plăceri a magiei picturii.

Perspectiva și tridimensionalitatea scenei sunt desâvârșit construite, de la piciorul care depășește bordura la liniile acestei și la minuțioasa detaliere a pieselor de fier care o țin întreagă.

Cămașa de zale este un exercițiu de virtuozitate vizuală, iar faptul că nu-i vedem fața acestui războinic nenumit invită la a ne întreba:

E o brută?

E un erou?

A murit de moarte bună?

Sau sfârtecat de oțel?

Pictura este arta de a spune o poveste fără cuvinte.

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre alchimie

Iată încă o serie de cărți de non-ficțiune, de data aceasta având ca subiect alchimia, acea precursoare a științei moderne, dar și izvor a multor practici și credințe oculte care s-au păstrat până în zilele noastre.

The Secrets of Alchemy – o lucrare foarte echilibrată, a unui om de știință autentic, dar și erudit, care urmărește cele mai importante tratate de alchimie și încearcă să deslușească partea practică a acestora. Lawrence M. Principe nu ia toată ideologia alchimilștilor de bună, dar nici nu o respinge a priori, ba chiar se declară fascinat de ea. Parcurgându-i analizele dense, dar totodată accesibile, ajungi tu însuți să opereze un fel de distilare mentală și separare a ocultismului de știință autentică. Cel mai puternic argument al solidității demersului său este că, pornind de la descifrări ale complicatelor simboluri alchimice, realizează experiemente proprii, care relevă că, în anumite, privințe, adepții Marii Arte au nimerit-o bine de tot, chiar dacă nu au făcut aur din metal obișnuit și nici nu a găsit elixirul vieții fără de moarte.

Alchemy & Mysticism – un volum superb, realizat în buna tradiție a celor de la Taschen și îngrijit de Alexander Roob, care parcurge și ilustrează marile idei ale alchimiei, reflectate în marile simboluri, precum cosmogonia, imaginea șarpelui sau chiar a lui Iisus. Eu sunt sceptic din fire, dar tot am fost captivat de bogăția vizuală și imaginația prin care alchimia și toate științele ei conexe (precum astrologia) s-au manifestat și s-au transmis de-a lungul secolelor. Istoria este cea mai frumoasă poveste, nu doar cea materială, ci și cea ideatică.

The Magic Circle of Rudolf II – subtitlul acestei cărți a lui Peter Marshall este auto-explicativ: Alchemy and Astrology in Renaissance Prague. Domnia împăratului eponim, o figură saturniană de o mare complexitate, a impulsionat enorm aceste științe oculte, iar sub condeiul vivace al autorului descoperim personaje care variază de la escroci la veritabile genii, precum Arcimboldo, John Dee (care i-a servit lui Shakespeare model pentru Prospero), Tycho Brahe sau Johannes Kepler. Rudolf al II-lea n-a fost un conducător cu vreun palmares impresionant, dimpotrivă, din anumite puncte de vedere, a fost catastrofal, însă posteritatea are o slăbiciune pentru visători (un alt exemplu ar fi Ludwig al II-lea al Bavariei), mai ales când lasă în urmă ceva semnificativ.

Lui îi datorăm astfel faptul că alchimia a prin rădăcini atât de adânci în Praga, încât unul dintre laboratoare s-a păstrat până în zilele noastre și a fost descoperit relativ recent, după inundațiile de amploare din capitala Cehiei de la începutul anilor 2000.

Chiar și cu toate adaosurile menite a înflăcăra mințile turiștilor, rămâne un loc unde simți că se petreceau lucruri extraordinare, așa cum puteți vedea în imaginile de mai jos, surprinse chiar de mine.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (76)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de Oscar

Non-ficțiuni pe care le-am citit (78)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (79)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (80)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (81)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (82)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (83)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (84)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (85)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (86)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (87)

Să privim pictura (CII)

Timp de câteva secole, în ținuturile Egiptului stăpânit de romani, în special în zona oazei Fayum, a înflorit o formă de artă funerară unică.

Este vorba de niște portrete care reușesc cu succes să penduleze între naturalism și idealizare, îmbinând practica egipteană a decorării sarcofagelor cu gustul pentru pictură al romanilor.

Rezultatul este o serie de chipuri de oameni care au fost odinioară din carne și oase, dar care acum te privesc parcă din eternitate.

Unul dintre acestea m-a captivat în timpul vizitei la una dintre colecțiile Galeriei Naționale de Artă din Praga.

Dintre toate exponatele din acea sală, acesta mi-a sechestrat atenția fără putință de scăpare.

Admirându-i chipul grațios prin însăși imperfecțiunea lui, mi-am imaginat că această domniță de neam trebuie să fie fost sursa multor suspine masculine și obiect al multor bârfe feminine.

Oare i-a jucat pe bărbați pe degete?

Oare a fost constrânsă să se căsătorească din interes?

Oare a rămas păgână sau s-a creștinat?

Multe întrebări care rămân fără răspuns, dar e plăcut să simți cum o operă de artă din secolul al IV-lea d.Hr. are atâtea de stârnit într-o minte de secol XXI.

Iar această coerență temporală vine, cred, din componenta egipteană a portretului.

Coafura și fizionomia sunt romane stilistic, însă uitați-vă la privire.

Este aceeași cu aceea imortalizată de masca lui Tutankhamon.

Ochi care privesc direct în eternitate.

Am zăbovit mult în fața acestui chip de odinioară.

Și nu am fost singurul, pentru că frumusețea n-are vârstă.

Chiar și cinicii se-nmoaie

Bătrânețea acrește, dar și înțelepțește.

Pe Michel Houllebecq, vitriolant cum e din oficiu, n-avea cum decât să îl înmoaie, iar această suprinzătoare omenie e foarte vizibilă în cel mai recent roman al său, Anihilare.

Cartea îl urmărește pe un funcționar guvernamental trecut de vârsta a doua, care are de gestionat crize personale diverse, precum deteriorarea relației cu soția, un atac cerebral al tatălui și înstrăinarea de un frate și o soră, toate în timp ce e implicat marginal în campania electorală pentru prezidențiale și deslușirea ițelor unor atacuri teroriste cu alura satanist-nihiliste.

Nu lipsesc mărcile sale înregistrate, precum caracterizările lipsite de menajamente, proiecțiile îngroșate ale unor evenimente și personalități ale prezentului și, bineînțeles, sexul explicit (comparația între budismul tibetan și cel zen e de tot hazul).

Însă tocmai aici, în acest domeniu al intimității carnale care îl pasionează atât pe Houllebecq, se văd semnele unui om care își întrevede sfârșitul și care înțelege că a nega și ataca totul nu e o soluție pentru niște ultime clipe liniștite.

Întotdeauna s-a strecurat un pic de compasiune în proza sa, însă acum ponderea ei reușește, dacă nu să atârne mai greu ca aciditatea, măcar să o echilibreze.

Faptul că protagonistul său dă pe lângă în anumite interacțiuni umane sau momente-cheie nu e semnul unui eșec general al omenirii. Este doar o viață cu greșalele ei, iar tonul cărții rămâne unul aproape duios, pentru că multe personaje sunt, raportându-ne la un Houllebecq de bază, remarcabil de altruiste.

Fanii acelui scriitor care dădea de pământ cu toate așa-zisele iluzii care fac viața suportabilă vor fi dezamăgiți că idolul lor s-a cam damblagit și le-a îmbrățișat la rându-i.

Pentru mine, însă, Anihilare, în ciuda unui titlu drastic, e mai degrabă o dovadă că Dante avea dreptate când își încheia capodopera cu această sintagmă.

Iubirea care mișcă roți și stele.

P.S. Mulțumesc librăriei online Libris pentru o bătălie pe care personajul o pierde, dar pe care cititorul o câștigă.