Giacometti si politicienii romani

Scris de Iulian in Intre vizual si conceptual 0 Comentarii

M-a pus Aghiuta ca, inainte de a merge la o superba expozitie dedicata sculptorului Alberto Giacometti, sa citesc niste stiri despre cloaca maxima, in denumire populara politica romaneasca si, fara sa-mi fi dorit asta, m-am pomenit ca figurile modelate pe care le-am vazut mi se asociau cu numele cate unuia dintre acesti demni urmasi ai lui Caragiale.

Iata-i, iar daca vi se pare ca ar fi o impietate ca am asociat pe alde Dancila sau Dragnea cu niste opere de arta, indraznesc sa va spun ca sunt convins ca Giacometti insusi ar fi suras aprobator vazand cum ii sunt explotate lucrarile.

Klaus Iohannis
Viorica Dancila
Ecaterina Andronescu
Ludovic Orban
Liviu Dragnea
Lia Olguta Vasilescu
Florin Iordache
Calin Popescu -Tariceanu
Gabriela Firea
Guvernul Romaniei

Doua capodopere care se completeaza reciproc

Scris de Iulian in Carti, Filme 0 Comentarii

Randurile de mai jos nu sunt o recenzie, ci mai degraba o constatare, pe care merita sa o impartasesc cu voi, deoarece experienta de la care porneste a fost extraordinara.

S-a intamplat ca la distanta mica in timp am citit povestirea The Old Man and the Sea de Ernest Hemingway si am vizionat documentarul The Blue Planet realizat de Sir David Attenborough.

Completarea dintre cele doua capodopere a survenit fara sa-mi fi propus neaparat asta: pe de o parte, descrierile alerte, dar si lirice ale marii, din cea scrisa nu ating doar desavarsirea literara, ci si pe cea a preciziei, asa cum au confirmat-o imaginile magnifice din seria televizata; pe de alta parte, intelegerea resorturilor biologice ale comportamentului unor creaturi precum rechinul sau tonul sporesc profunzimea pe care o dobandeste proza lui Hemingway.

Impreuna, The Old Man and the Sea si The Blue Planet ne ofera o poveste inaltatoare si trista, de deasupra si dedesubtul aceleia care a favorizat raspandirea si inflorirea vietii pe Pamant.

Non-fictiuni pe care le-am citit (27)

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

Activitati mentale de tot felul care s-au succedat in ultima vreme au inclus si niste lecturi de carti de non-fictiune:

How Language Began – o aventura dificila, dar pasionanta, intreprinsa de Daniel Everett in vederea stabilirii genezei celei mai mari realizari umane: limba articulata. Autorul isi abordeaza demersul sistematic, iar etapele demonstratiei sale sunt logice, insa partile finale ale cartii sunt mai greu accesibile, apropiindu-se de aride tratate de semiotica si lingvistica. Modul cum isi argumenteaza, insa, teoriile, in special cele care vizeaza rolul functional al limbii si evolutia sa in paralel cu dezvoltarea tehnologiei imi par foarte plauzibile si mai au si meritul ca sunt mai rezervate decat cele cam exaltate ale unui alt autor foarte la moda – Yuval Noah Harari.

Small Data – acum, cand conceptul de „Big Data” este pe buzele tuturor, in cel mai pur spirit hegelian, era menit sa apara si antiteza sa. Prin „Small Data”, Martin Linstrom intelege acele detalii minore, dar recurente, care dezvaluie esenta psihologiei unor grupuri sociale sau chiar natiuni intregi. Lucrarea sa nu are o directie foarte clara, fiind situata undeva la intersectia dintre psihologie, carte de calatorie si sfaturi de marketing, insa acuitatea simtului de observatie al autorului si perspectivele asupra unor culturi variate (altele decat cele promovate de brosurile turistice) sunt fascinante. Alte merite ale volumului sunt micile invataminte pe care le poti extrage (precum acela de a darui un obiect cu doua maini, nu cu una) sau formulari inspirate, precum cea conform careia, gratie Facebook-ului, am devenit celebritatile propriilor noastre vieti, pe care ni le calauzim in consecinta.

Fiinta istorica – nu am cautat mortis ca incununarea acestei noi sesiuni de non-fictiuni sa fie o carte romaneasca, acum ca suntem in Anul Centenarului, ci este doar o coincidenta fericita si justificata. Poeziile lui Lucian Blaga sunt frumoase si nu foarte facile, insa ideile sale filosofice sunt si mai si. Aceasta lucrare trateaza diverse aspecte ale sensului istoriei si necesita cunostinte prealabile serioase si o concentrare intensa in timpul lecturii. Insa rasplata este conturarea unor viziuni de o superba coerenta, care poate nu explica totul, insa ofera niste lentile consistente prin care putem decela rostul actiunilor omului, uneori abominabile, alteori inaltatoare, de-a lungul existentei sale pe acest pamant. In unele fragmente, Blaga reformuleaza ipoteze pe care sa zic ca le-am mai intalnit si in alta parte, insa in altele m-a coplesit cu noutatea si claritatea ideatica. Modul cum intelege el notiunea de „preistorie” sau necurmata cursa a omului in a-l ajunge pe Marele Anonim sunt daruri pe care un roman le face nu doar compatriotilor, ci lumii intregi.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

Non-fictiuni pe care le-am citit (20)

Non-fictiuni pe care le-am citit (21)

Non-fictiuni pe care le-am citit (22)

Non-fictiuni pe care le-am citit (23)

Non-fictiuni pe care le-am citit (24)

Non-fictiuni pe care le-am citit (25)

Non-fictiuni pe care le-am citit (27)

Ciorba cu un pistol in prosop

Scris de Iulian in Filme 0 Comentarii

Nu este titlul unei poezii de Gellu Naum, ci esenta unui film georgian foarte reusit, intitulat Grzeli nateli dgeebi (traducere aproximativa – In floare).

Ce remarci dupa doar cateva minute este apasata asemanare cu filmele noastre postrevolutionare; nu numai mediul fizic in care se desfasoara actiunea, adica blocuri sfoiegite, sali de clasa invechite sau strazi peticite, dar si cel uman, cu familii disfunctionale, copii lasati de capul lor si traditii inchistate, totul intr-un Tbilisi al epocii imediat ulterioare caderii comunismului.

Nu e o intamplare, pentru ca antologiile prezinta peliula regizata de Nana Ekvtimishvili si Simon Gross drept inspirata direct de Noul Val al filmelor romanesti. Cum ar fi zis tataie: Minunea resteului!

Regret insa sa spun, dar Grzeli nateli dgeebi depaseste fara prea mari dificultati creatiile cinematografiei mioritice, atat din punct de vedere plastic, cat si ideatic.

Avem si aici aceleasi cadre prelungi (operator de imagine a fost Oleg Mutu, colaborator al lui Cristian Mungiu pentru 4 luni, 3 saptamani si 2 zile), dar, spre deosebire de filmele romanesti, unde le suporti, ca sa descoperi ca nu duc la nimic, aici fiecare scena evolueaza intr-o mica bijuterie de narativitate, emotie sau suspans.

Povestea filmului urmareste zbaterile inmuguririi adolecentei a doua fete, Eka (Lika Babluani) si Natia (Mariam Bokeria), similare in unele privinte, dar si cu laturi temperamentale diametral opuse. Una este introvertita si lucida, alta flirteaza deja cu masculii si le da peste nas cu aciditate. Fiecare dintre ele are conflicte interioare si exterioare de rezolvat, atat de precis redate de scenariul inteligent si lipsit de inflorituri al Nanei Ekvtimishvili, incat capata acea universalitate pe care numai un film mare o poate proiecta. Imaginati-va un Lady Bird la puterea a doua, plasat in blocuri de Craiovita (Militari, pentru bucuresteni si cei care nu sunt din Craiova).

Am citit undeva, insa astept sa-mi confirme cineva aceasta informatie, ca cele doua interprete nu sunt actrite de profesie. Pare credibil, avand in vedere varstele lor fragede, dar chiar si daca ar fi beneficiare de studii, prestatiile lor sunt excelente. In special Lika Babluani in rolul Ekai uimeste prin masca de placiditate pe care o spulbera cand si cand prin pusee de personalitate, totul culminand cu acel dans formidabil. Consistenta creatiei ei actoricesti nu e departe de a lui Casey Affleck in Manchester by the Sea, asa ca responsabilii cu Oscarurile ar cam trebui sa scormoneasca mai mult cinematogafia universala si sa pune bazele unor premii internationale pentru interpretare, nu doar pentru cel mai bun film strain.

Paradoxal, filmele romanesti se situeaza sub Grzeli nateli dgeebi deoarece le lipseste o trasatura anume, absenta altminteri imbucuratoare in viata reala – violenta. In pelicula georgiana, aceasta este prezenta la nivel aluziv si intruchipata de acel pistol care isi schimba posesoarele si care genereaza tensiune prin simpla sa existenta ipotetica.

Aici am fost din nou victima miracolului numit arta – un obiect fictiv, care de cele mai multe ori nici nu apare ca atare pe ecran, mi-a starnit mie, fiinta in carne si oase, emotii pe care le-am resimtit organic.

Le recomand, asadar, cineastilor romani, sa nu se impauneze cu faptul ca au lansat o noua moda in lumea filmului, ci sa ia aminte ca acestea se adreseaza unei multitudini de trairi, nu doar deznadejdii.

Dunare, Dunare, drum fara pulbere

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

Ni se spune de cand suntem printr-a IV-a ca traim in spatiul carpato-danubiano-pontic, asadar Dunarea are cel putin o treime influenta in conturarea caracteristicilor noastre ca popor.

Faptul ca acest fluviu venerabil isi afla varsarea in mare tot pe teritoriul tarii noastre ne induce intr-un fel gandul ca pentru noi este cea mai importanta.

Insa uitam ca strabate de la Muntii Padurea Neagra si pana la delta pe care o formeaza la Marea Neagra nu mai putin de zece state, iar pentru fiecare dintre acestea Dunarea are un nume si o poveste.

In calitate de cetateni europeni, merita sa le unificam, iar cartea lui Andrei Şarîi, Dunarea. Fluviul Imperiilor isi asuma aceasta grandioasa si dificila misiune, mai ales ca jurnalistul rus nu ii parcurge cursul numai geografic, ci si intelectual si istoric.

Aici voi face o digresiune.

In facultatea Tucidide ne era prezentat primul mare istoric; relatarea sa despre Razboiul Peloponsesiac este structurata, lucida, pur umana si plina de invataminte. Insa aproximativ din aceeasi perioada il avem pe Herodot, supranumit „parintele istoriei”, admirat, dar si criticat pentru modul cum a integrat in cartile sale si toate legendele, oricat de ridicole ar fi, pe care le-a adunat de pe unde a peregrinat.

Cine are, asadar, intaietatea? Greu de spus, insa putem nega ca acolo unde isi face simtita prezenta omul, aceasta trestie ganditoare, nu lipseste frica, extazul, curiozitatea, toate influentand perceptia asupra ce este natural si imuabil?

Herodot poate fi considerat primul propagator de „fake news”, insa tot el este si cel care a intuit ca omenescul este dincolo de material.

Acelasi lucru a fost inteles si de Andrei Şarîi, care nu limiteaza in periplul sau la a prezenta toate coturile pe care le face Dunarea in curgerea ei sau la a enumera asezarile care au inflorit si decazut de-a lungul sau.

Artistii, filosofii, aventurierii sau despotii sunt personaje episodice in povestea sa, grandomania, stupizenia sau cooperarea se succed sau se intrepatrund, lupta omului cu natura e alaturi de comuniunea lor, iar medalioanele care brazdeaza textul il imbogatesc cu detalii erudite si minunat lipsite de orice rigoare enciclopedica.

Dupa ce am urmat Dunarea. Fluviul Imperiilor, am simtit ca ma indeamna si ne indeamna pe toti pe care ne hraneste sa dam mana si sa consfintim la nivel uman uniunea pe care ea o realizeaza in plan geografic.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru cufundarea in valurile unei istorii care hraneste tari si veacuri.

Mai multa vrajeala decat vrajitorie

Scris de Iulian in Filme 0 Comentarii

Ca initierea unei noi serii in universul Harry Potter prin filmul Fantastic Beasts and Where to Find Them a fost in primul rand o incercare de a mai stoarce niste bani de la fani stiam.

Ca o continuare a unui astfel de film risca sa se dilueze si mai mult stiam.

Insa chiar si asa am fost un pic surprins cat de anost si de mantuiala a fost facut Fantastic Beasts: The Crimes of Grindelwald.

In primul rand, nu mai avem parte de acele lighioane simpatice de diverse dimensiuni decat pe ici, pe colo, servindu-ni-se in schimb o intriga de spionaj, pe care J.K. Rowling (a carei lipsa de chef se vede in fiecare replica) incearca sa mai grefeze si niste psihologie a orfanului, totul pe fundalul unei naratiuni turistice, gen Mission: Impossible – Fallout, care ne poarta prin locuri reale, precum cimitirul Pere Lachaise, stancile de creta de la Dover sau Saint Paul’s Cathedral, dar intr-un mult mai lipsit de subtilitate, care mai ca ni le indeasa in ochi.

Sunt multe personaje in Fantastic Beasts: The Crimes of Grindelwald, unele vechi, altele noi, care s-au zbatut sa imi castige atasamentul, fara mare succes. Eddie Redmayne are nevoie sa scape cat mai curand de rolul asta, il obliga sa stea in ipostaza de Stephen Hawking biped peste limita suportabilitatii. Chiar si simpaticul rotofei Dan Fogler e mai putin amuzant, desi este cel care mi-a smuls cateva zambete in mod autonom. Si tot asa cu ceilalti. Jude Law are o partitura in ton cu restul, insa prezenta sa mi-a relevat a nu stiu cata oara ca un actor mare scoate ceva si din piatra seaca; imi imaginez cum, peste ani, farmecul figurii si vocii sale vor insemna pentru generatiile mai tinere ce insemna pentru mine azi un Michael Caine, bunaoara.

Animal fantastic simbolizand deficitul bugetar al Romaniei, care intra la apa.

Filmul ar fi ramas in istoria-mi personala de cinefil drept un rasunator esec, daca, la un moment dat, nu as fi inceput sa vad paralele intre actiunea intortocheata si patetica si mizeriile care se intampla pe scena politica romaneasca. In felul acesta, toate au dobandit savoare, incepand cu Johnny Depp si maleficul sau Grindelwald, care mi-a aparut drept un Liviu Dragnea blond, cu aceeasi mustacioara si dictie mieroasa, la care se adauga si o creasta de papagal amazonian.

Mai vreti sa fiu presedintele vostru?

Prezenta sa la intrunirea cu adeptii a fost momentul de varf, leit Congresul PSD, in care i-a vrajit cu un discurs gen „Mai vreti sa fiu tartorul vostru?”, a inscenat ceva, ca sa dea vina pe aurorii din statul paralel si si-a castigat un ajutor intr-o blonda mai prostuta a.k.a. Viorica. Credence, in jurul caruia se invarte asa-zisa actiune, e un fel de Grindeanu mai bosumflat, iar iar adversarii sai sunt niste tineri idealisti si naivi (USR), precum si un Dumbledore mai fel de inactiv ca Iohannis.

Jude Law demonstrand ca poate sa imite si zambetul lui Ion Iliescu.

Noroc cu politica din Romania, ea poate salva chiar si un film slab.

Pentru ca exact asta este Fantastic Beasts: The Crimes of Grindelwald.

Asa arata niste oameni prinsi cu OUG in sac.

Deşertul afganilor

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

Posteritatea va judeca daca interventiile (sau invaziile, daca vreti) din Afganistan si Irak au fost niste greseli colosale din partea Statelor Unite ale Americii, insa cert este ca au generat reverberatii in domeniul artistic.

Cinematografia este expresia dominanta, prin filme extraordinare, precum The Hurt Locker, sau reusite, cum ar fi American Sniper sau In the Valley of Elah. Insa nici literatura nu s-a lasat mai prejos, iar romanul De veghe de Joydeep Roy-Bhattacharaya poate sta fara nicio dificultate alaturi de omologii din audio-vizual.

Povestea are influente culturale ilustre, explicite, dar si mai vagi. In fata unei baze americane din Afganistan, o tanara localnica, beteaga de ambele picioare, cere sa i se dea trupul fratelui ei, ucis in timpul unui asalt chiar asupra celor la care pledeaza acum. Aparitia ei sfasietoare si hotararea nestramutata tulbura spiritele si asa incordate ale reprezentantilor Unchiului Sam si le catalizeaza procese psihice diverse.

Marea calitate a cartii rezida in diversitatea ei stilistica; pe cat de greu ii e de pronuntat numele, pe atat de usor ii este autorului sa redea fluxuri ale constiintei (similare celor din tulburator film The Thin Red Line al lui Terence Malik), din ambele tabere, dar si dialoguri cazone de tot hazul sau descrieri care devin aproape palpabile.

Si ca veni vorba de limbajul soldatilor americani, am o amintire personala care valideaza performanta scriitoriceasca a lui Joydeep Roy-Bhattacharaya:

Pe cand calatoream cu trenul spre Bucuresti, iata ca la Caracal se urca doi tineri zdrahoni de la baza de la Deveselu. Fiindca aveam locul aproape de al lor, dar cu spatele, am tras cu urechea cu nerusinare la discutiile lor si m-am delectat cu o engleza americana colocviala de toata frumusetea si cu patanii care mai de care mai sturlubatice, al caror impact psihologic era marcat prin „I shat my pants, I kid you not!”.

Beneficiind de aceasta anamneza, schimburile de replici colcaind de injuraturi si insulte barbatesti m-au amuzat si mai mult si au oferit o contrapondere necesara la tragedia care se asambleaza ca un puzzle.

Pomeneam mai devreme de influentele pe care romanul le revendica; Antigona lui Sofocle e motivul central al cartii, insa asteptarea innebunitoare (sintetizata chiar in titlu) la care prezenta fetei ii supune pe soldati si cadrul arid in care are loc m-au trimis inevitabil catre capodopera lui Dino Buzzati, Desertul tatarilor.

Avem sanse oare ca De veghe sa fie ultima carte mare scrisa vreodata despre un razboi?

As vrea sa cred asta.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o carte in care vietuiesc si se sting cele vechi si cele noi.

Sa retraim Marea Unire!

Scris de Iulian in Teatru 0 Comentarii

Nu mai e mult si vom celebra cei 100 de ani care s-au scurs de la Marea Unire. 100 de ani in care s-au intamplat multe, bune si rele, exact ca in melodia Pamantul deocamdata a lui Mircea Vintila.

Cei de la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova au o ambitie care o depaseste chiar si a celor de la NASA: sa ne intoarca in timp prin spectacolul 100 pentru Romania – Teatru Documentar, care se va desfasura pe 1 decembrie 2018 in Piata William Shakespeare (esplanada teatrului), la ora 17:00.

Spectacolul va fi o reconstituire a epocii de acum un secol si a readucerii la viata a principalilor figuri politice si culturale care au condus miscarea ce a dus la Marea Unire.

Aceia care vor reinvia trecutul sunt actorii: Marian Politic – Regele Ferdinand, Alina Mangra – Regina Maria, Gavril Patru – Ion I. C. Bratianu, Constantin Cicort – Generalul Berthelot, Eugen Titu – Dr. Iancu Flondor, Nicolae Vicol – P. P. Carp, Cosmin Radescu – Nicolae Titulescu, Claudiu Mihail – Iuliu Maniu, Alex Calangiu – Iulia Hossu, Dan Cornescu – Alexandru Marghiloman, Stefan Mirea – Constantin Stere, Gabriel Marciu – Vasile Goldis, Stefan Cepoi – Dr. Ion Nistor, Dan Ivanesei – Stefan Cicio Pop.

Lor li se adauga echipa de (re)creatie: Alexandru Boureanu – regie, Diana Tanase – coregie, Raluca Paun – coregie, Luiza Enescu – costume, Mihai Dobre – muzica, Claudiu Vulpan – scenariu de lupta, Florin Constantinescu – concept video si imagini, Beatrice Comanescu Surdu – adaptare TV.

Textul spectacolului este semnat de Xenia Negrea, iar documentarea de catre Mihai Ghitulescu, iar la realizarea lui vor mai participa si 28 de elevi ai Colegiului National Militar „Tudor Vladimirescu” din Craiova, 25 de studenti la actorie si 20 de dansatori de la Ansamblul Folcloric „Maria Tanase”.

Prognoza meteo pentru ziua de 1 decembrie 2018 nu este deloc favorabila (vor fi destule grade cu minus chiar si in miezul zilei), insa am asigurari de la cei de la teatru ca asta nu ii va impiedica sa desfasoare spectacolul. Pana la urma, nimic nu i-a impiedicat pe cei din 1918 sa realizeze Unirea, nu?

In caz ca vremea nu va este pe plac, totusi, evenimentul 100 pentru Romania – Teatru Documentar va fi transmis in direct pe TVR Craiova si pe TVR 3.

La mulţi ani, Românie şi români de pretutindeni!

Cronica suprarealista a unei bucati de zi

Scris de Iulian in De prin satul planetar, Intre vizual si conceptual 0 Comentarii

O imagine suprarealista, cu un sutien avand cupele sfasiate, pe care am suprins-o mai demult si n-am stiut cum s-o folosesc.
Pana acum.

Am fost la ANAF sa platesc darile si

banii au zburat din aparatul de numarat

ca la manelisti.

Am fost la biblioteca sa iau un volum de

Gellu Naum, pentru ca e nascut in

aceeasi zi cu mine.

M-am asezat pe o banca si

un porumbel s-a pus pe

piciorul meu.

Am ajuns acasa si am

aflat ca am castigat

o branza.

Fundatiile monumentului (Richard Burton)

Scris de Iulian in Filme 0 Comentarii

Cine se apleaca asupra istoriei Oscarurilor va remarca unele nume care au fost deseori aproape, insa n-au reusit niciodata sa inhate statueta. Printre acestea, Richard Buron, pe care nesansa l-a urmarit de sapte ori.

Actor de factura olimpiana, cu o figura parca sculptata de Michelangelo, cu magnifici ochi albastri si voce patrunzatoare, fara a fi grava, Burton a marcat cinematografia secolului al XX-lea si i-a oferit roluri grandioase.

Printre primele aparitii notabile este si cea din My Cousin Rachel (inspirat de un roman de Daphne de Maurier), unde interpreteaza pe un tanar care este furios nevoie mare pentru ca varul mai in varsta, care i-a fost parinte si prieten dupa ce a ramas orfan, a murit in conditii dubioase si departe de locurile natale, dupa ce se insurase cu o misterioasa dama pe nume Rachel. Cand o intalneste, insa, sentimentele sale fata de aceasta iau viraje mai ceva ca pe Transalpina.

Initial, duritatea trasaturilor lui Richard Burton nu mi s-au parut prea potrivite cu imaginea unei persoane de-abia iesite din adolescenta, insa reactiile pe care le revarsa pe ecran sunt universal recognoscibile ca apartinand unuia fara prea multa experienta de viata: maniosul care se considera justitiar, indragostitul care nu vede ca e victima unui delir, suspiciosul care nu cauta decat dovezi pentru ce vrea sa creada.

In apararea sa, aceea care ii suceste mintile este o Olivia de Havilland minunat de derutanta si seducatoare. Cand inofensiva, cand insidoasa, cand materna, il domina intr-un mod cum numai o femeie poate face. Sunt momente cand o detesti, insa chiar si atunci se strecoara un strop de admiratie pentru subtilitate.

Drama care incheaga si care, hai s-o zicem pe-a dreapta, nu e prea veridica sau macar consistenta in desfasurarea ei, e plasata intr-un cadru de roman gotic excelent construit sub bagheta regizorului Henry Coster: conac cu usi de lemn si trepte care scartaie, lumini si umbre, faleze pitoresti, dar amenintatoare. Apar inevitabilele comparatii cu un alt mare film inspirat de o carte a lui Daphne de Maurier, Rebecca, insa aici suntem departe de psihologia nuantata si multifatetata si tenebrosul peliculei lui Alfred Hitchcock.

Rezista insa intru posteritate imaginea energica si luciferica a lui Richard Burton, care a primit prima sa nominalizare la Oscar, insa, lucru ciudat, pentru actor in rol secundar, desi sunt rare momentele cand nu il vedem pe ecran.

Se poate ca aceasta fractura logica in modul cum i-a fost catalogat rolul sa-l fi bantuit pentru tot restul carierei sale, insa Apollinaire spunea intr-una dintre caligramele sale ca „regii care pierd castiga in inima poetilor”.

Iar Richard Burton va ramane de-a pururi una dintre figurile monarhice ale cinematografiei.