Mizeria și fascinația politicii (un cvartet)

Sezonul toamnă-iarna va înregistra o sesiune de alegeri locale în Romania, unele prezidențiale în SUA urmărite de toată planeta, precum și încă o rundă mioritică, de data aceasta parlamentară, așa că vă propun un patrulater de filme bune care au ca subiect politica, pentru imunizare împotriva iluziilor (în cazul votanților) sau deprindere de vreun truc sau două (în cazul candidaților sau echipelor lor).

Primary Colors – poveste modificată pe ici, pe colo, a campaniei primare care l-a condus pe Bill Clinton către candidatura la Casa Albă, văzută prin prisma unui tânăr naiv și idealist, care înghite treptat hapul amar al contactului cu mizeria politicii. În rolul principal, mieros și charismatic, John Travolta are una dintre cele mai bune prestații ale carierei, iar regia e a unui profesionist al lucrului cu actorii (Mike Nichols), care fac o treabă excelentă, cu mențiuni pentru Larry Hagman (J.R. din Dallas!) și Kathy Bates. Dintre toate filmele prezentate aici, pe acesta l-am văzut cel mai demult, așa că unele detalii s-au mai estompat, însă există o scenă atât de sugestivă spre final, încât nu o voi uita niciodată. Dacă ai aspirații de politician, uită-te în oglindă și răspunde-ți: Sunt în stare de așa ceva?

In the Loop – o satiră dezastruos de comică despre un subiect altminteri de plâns – mașinațiunile de o parte și de alta a Atlanticului, menite a obține aprobarea forurilor internaționale și a opiniei publice pentru o invazie într-o țară din Orientul Mijlociu (aluzie străvezie la foarte realul și tragicul război din Irak), precum și încercările unor funcționari și politicieni cu un dram de conștiința de a o opri. Toate personajele sunt caricaturale, toate au replici la care te prăpădești de râs, însă, din distribuția care include câteva nume cunoscute (și care mi-au trezit nostalgii), e imposibil să nu-l remarci pe Peter Ciapaldi, în rolul combinatorului de culise, cu o spurcăciune a vocabularului irezistibilă (din cele 135 de utilizări ale cuvântului ”fuck”, 86 îi aparțin) și cu niște referințe literare delicioase. De remarcat că insignifianța geopolitică a britanicilor e tratată la fel de onest precum ipocrizia americanilor.

The Ghost Writer – rămânem în Albion, cu un thriller de atmosferă, mai degrabă decât de acțiune, realizat cu mână sigură de Roman Polanski, despre un jurnalist specializat în biografii, care acceptă să îl asiste pe un fost prim-ministru în scrierea (sau rescrierea) memoriilor. Când acestuia din urmă îi cade cerul în cap și e pus sub acuzare pentru crime împotriva umanității (ceea ce mulți i-ar dori modelului din viața reală, Tony Blair), protagonistul începe să descopere amănunte compromițătoare și periculoase (pentru el) din trecutul premierului și al apropiaților. Deși nu se întrebuințează prea mult în rolul principal, Ewan McGregor e mulțumitor în rolul celui care pornește după bani și sfârșește prin a căuta adevărul; Pierce Brosnan, pe care mulți nu și-l amintesc decât din postura schematică și emblematică de James Bond, face uz de ținuta-i impozantă, dar lasă loc și de nuanțele necesare suspansului. Un moment emoționant este mărturia unui bătrân pe care toți îl cred senil, dar care poate nu e așa. Cel care îl joacă nu este nimeni altul decât Eli Wallach (Urâtul din nemuritoarea peliculă a lui Sergio Leone), într-una dintre ultimele sale apariții pe marele ecran.

The Ides of March – o versiune mai întunecată, mai adusă la zi și un pic mai teatrală, curat regizată de George Clooney, care confirma astfel abilitățile din Good Night, and Good Luck, a tramei narative din Primary Colors, adică a cvasi-neprihănitului care descoperă că un cuțit în spate de la apropiați e regulă în politichie, nu excepție (titlul e o cheie în sine). Ryan Gosling e în nota lui obișnuită de placiditate, care uneori îi servește (vezi Blade Runner 2049), alteori nu, însă Clooney, ca și Brosnan mai sus, dă bine ca figură publică, iar Philip Seymour Hoffman, Paul Giamatti sau Marisa Tomei au compoziții care întregesc o dramă sugestivă și intensă. Un aspect care se desprinde la o vizionare lucidă este că un candidat care vrea într-adevăr să câștige o cursă electorală are nevoie de o echipă profesionistă de consultanți și învârtitori de mesaje (traducere pruteniană a lui ”spin doctor”), bineînțeles, dacă reușește să găsească unii de încredere.

P.S. Pentru că e vorba despre politică, sper că nu vă așteptați să mă țin de cuvânt și să vă prezint doar patru filme, așa cum indică titlul.

Iată încă unul, pentru că merită:

Indagine su un cittadino al di sopra di ogni sospetto – o parabolă derutantă, când ești în mijlocul ei, dar foarte elocventă privită de departe, despre puterea care nu te lasă, chiar când vrei tu să o lași. Regia lui Elio Petri (care semnează și scenariul împreună cu Ugo Pirro) este voit halucinantă, iar interpretarea lui Gian Maria Volontè este ca un monument care se clădește și se năruie în același timp. Cu așa creații, să nu ne mirăm că Italia are cele mai multe Oscaruri pentru cel mai bun film străin.

La Oscaruri nu știu dac-ajung, da’ la UNITER am fost

Un amfitrion stilat și ironic (știți că a jucat în primul Mission Impossible, da?)

Să participi la o Gală UNITER este o experiență unică.

Însă, când mai și are loc în vremuri de pandemie, iar spectatorii au măști, dar cei de pe scenă, nu, cum mai poți s-o numești?

Până se pun lingviștii de acord asupra unui epitet potrivit, o să spun eu că a fost o ceremonie excelent organizată, în care utilizarea tehnologiei, inevitabilă date fiind circumstanțele, nu a anihilat, ba chiar a potențat dimensiunea umană.

170 de ani de TNCMS

De cum am pășit în universul evenimentului, m-am pomenit în postura de a interacționa cu nume pe care le vezi deseori scrise ecran sau drept capete de afiș.

Așa mi s-a întâmplat să…

… îi îndepărtez o scamă lui Ion Caramitru (nu vă mai frecați la ochi, să nu faceți conjunctivită, e pe bune!);

… îi felicit împreună pe Marcel Iureș și George Mihăiță pentru Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule? (după Moromeții), la care cel dintâi a reacționat în stilu-i hâtru de pe scenă (Da’ e veche, dom’le!), prilej cu care mi-am adus aminte să îi mărturisesc și că de când l-a jucat pe Moș Nechifor Coțcariul nu mai pic de încredere în șoferii de Uber;

… fac lipeala temporară și castă (limitată de la complimente din partea ei și un pupic din partea lui) între o amică surprinzător de sfioasă și Sorin Leoveanu;

… să îi spun lui Mihai Râlea că, acum mulți ani, când eu eram prichindel, iar el Magicianul, am dat mâna cu el la un spectacol și n-am vrut să mă mai spăl pe mâini o zi după aceea;

Magicianul!

… să calculez împreună cu Nicolae Poghirc de când durează relația mea de dragoste cu teatrul, căci a debutat când îl juca pe Rică Venturiano în O noapte furtunoasă, aici, la Craiova.

Siliți a ne lua locurile de exigența transmisiunii televizate, am trecut în gama deliciilor intermediate de episoadele retoric-scenice.

Rapid, un film SF retro cu Rodica Mandache în rol principal, vă rog!

Vârful trebuie să fi fost când o mare doamnă a teatrului românesc, Rodica Mandache, i-a dat o lecție usturătoate de tact Ministrului Culturii. Pentru esență mă voi folosi de cuvintele lui Lucille Ball:

A man who correctly guesses a woman’s age may be smart, but he’s not very bright.

Nu departe a fost și momentul Vioricăi-Rozalia Matei, laureată cu un premiu special pentru o activitate de șase decenii în editare cărții de teatru. Zeci de ani în care doamna de un umor irezistibil, uneori involuntar, a acumulat multe învățăminte, pe care a ținut să ni le împărtășească, spre disperarea lui Bobi Pricop, care conducea cu mână forte desfășurare evenimentului, fapt pentru care nici chiar un scai uman ca mine n-a reușit să-l prindă, să exprime interesul nespus pentru Micul Prinț pe care îl pregătește la Sibiu.

Karpov Not Kasparov – când domnii iau fața doamnelor în materie dă fashion

Cred că am privire de vultur și ceva abilități precum ale personajului lui Tim Roth din Lie to Me, pentru că, de unde eram zgribulit în public, am citit dezamăgirea pe chipul Romaniței Ionescu când a deschis plicul și a anunțat câștigătorul la secțiunea ”Cel mai bun actor într-un rol principal”. Și n-a fost Sorin Leoveanu.

O imagine a la Citizen Kane

Ca o paranteză, nu redau lista tuturor nominalizaților și câștigătorilor, pentru a nu a supraîncărca textul. Dar merită să aruncați o privire pe site-ul UNITER, pentru a vă documenta un pic. Eu, unul, am pus ochii pe Familia Adams și pe Chirița.

Silit la a lectura un laudatio al orașului, de un limbaj de lemn mai tare ca abanosul, Ion Caramitru l-a infuzat cu o ironie atât de fină, încât ar pătrunde pe unde n-are loc nici Covidu’. Nu știu dacă politicienii din public au înțeles, n-am apucat să îi întreb, cei mai mulți dintre ei plecaseră deja la prima pauză.

Mâinile nevăzute care au susținut Gala UNITER

N-am asemuit premiile UNITER cu Oscarurile degeaba. S-a solicitat tăios un teatru de stat rom (momentul Giuvlipen), s-a militat împotriva unui #UniterSoMale și pentru minoritățile sexuale (momentul Eugen Jebeleanu) și s-a insistat asupra sprijinului imperios necesar pentru teatrul independent. Dacă nu la o astfel de ceremonie să se lanseze apeluri progresiste, d-apăi unde?

Emil Boroghină și Marina Constantinescu – doi oameni care trăiesc cu și pentru teatru

Îmi spunea cineva, cândva că astfel de manifestări culturale i se par niște simple gratulări reciproce între oamenii din aceeași breaslă.

Poate că așa e, dar, pentru un profan iubitor de teatru ca mine, e un spectacol al umanității, al dedicării și al rezistenței celor care pun în scenă vise.

Iar fără vise viața e doar un somn greu.

Leu din Bănie încântat de tot ce-a văzut și auzit

Imaginile sunt surprinse de Andrei Gîndac pentru pagina oficială de Facebook a UNITER.

O campanie electorală nițel mai contondentă

Inițial, pare puțin hazardat să asemuim Războiul Rozelor, conflictul civil care a măcinat Anglia între 1450 și 1485, cu mocirla cu vagi accente hilare în care se tăvălesc candidații la funcții locale în perioada asta.

Dar, dacă excludem tăierile în carne vie din Albion, cauzele și manifestările încleștării pentru putere prezintă multe similitudini cu politica momentului.

Autorul acestei sinteze, Bruce Webster, alocă doar o treime din carte păienjenișului de ciocniri armate și alianțe încheiate și rupte, restul fiind o analiză a două aspecte esențiale:

Primul este o descriere a modului cum funcționa societatea engleză a acelui veac, iar sistemul clientelar (adică pile, relații, nepotisme și toată ampla terminologie din acest domeniu), dincolo de trăsăturile sale medievale, ne e foarte familiar.

Concluzia este limpede – când liderul ignoră bunăstarea poporului și se apleacă doar asupra unor interese de camarilă, urmările sunt neplăcute spre funeste.

Cel de-al doilea aspect, tratat în secțiunea prezentării istoriografiei dedicate Războiului celor Două Roze, este imaginea lui Richard al III-lea, unul dintre marii răi ai operei lui Shakespeare. Atât de puternică este efigia pe care dramaturgul a imprimat-o în mentalul colectiv, încât aproape că îmi simțeam creierul opunându-se argumentelor avansate de istoric, menite, dacă nu a-l reabilita, măcar a-l aduce la un nivel de neutralitate în stil sine ira et studio.

Și, pentru că denumirea de Războiul Rozelor m-a condus inevitabil către calamburul Războiul Rozé-urilor, iată că l-am și pus în practică, grație sprijinului celor de la vinuri-craiova.com.

În stânga avem Casa de Lancaster a.k.a Nativa de Averești, iar în stânga Casa de York a.k.a. Soare de la Vinarte.

Nu știu cine își va pune coroana pe cap, dar, după cum puteți observa, mai sunt destui pretendenți în spate.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o dispută electorală de pe vremea când catindații nu se limitau doar la a se ponegri reciproc.

Chemarea pământului

Cu toate cunoștințele de statistică pe care am încercat să le acumulez în ultima vreme, nu mă pot hotărî dacă rata de succes a cinematografiei iraniene în ceea ce mă privește e cea mai mare dintre toate ale mapamondului (peste Hollywood) sau e o iluzie generată de numărul mic (în valoare absolută) de producții ale acestei țări pe care le-am vizionat până acum.

Cert este că Ta’m e guilass (Gust de cireașă) de Abbas Kiarostami vine să susțină acest scor foarte înalt și să mă convingă că pe teritoriul ancestralei Persii există o înțelegere unic de profundă și echilibrată a naturii umane.

Antologiile de specialitate nu se sfiesc să prezinte elementul-cheie al lentei acțiunii a filmului, însă eu n-o s-o fac, pentru că a o desluși treptat este unul dintre darurile pe care autorul le face privitorului.

Spun ”autor”, pentru că Kiarostami regizează, scrie și editează, iar această multiplă ipostază se reflectă în aerul de operă completă a peliculei.

E lentă, pentru ca așa a vrut-o, e gravă, pentru că așa a vrut-o, e deschisă interpretărilor, pentru că așa a vrut-o, e dată peste cap la un moment dat, pentru că așa a vrut-o.

Unii pot considera că Ta’m e guilass e un manifest pentru viață, alții că favorizează mizantropia și chiar mai rău.

Alegerea e a fiecăruia, eu vreau doar să subliniez două aspecte tehnico-sociale, mai suculente decât existențialismul arid precum serpentinele pe unde au loc peregrinările vehiculului, esențial instrument narativ.

Scene care au loc în interiorul unei mașini există cu duiumul în lumea imaginilor mișcătoare, dar niciodată nu am simțit ca acum că tu, cel aflat de partea cealaltă a ecranului, ești acolo, alături de personajul principal sau de companionul vremelnic, căruia i se adresează cumplita și dilematica ofertă.

O mostră de magie a filmului, simplă, dar care te lasă mut, precum un truc de cărți pe care artistul l-a desfășurat în fața ochilor și minții tale, pe care crezi că ești foarte stăpân.

A doua chestiune pe care am remarcat-o, poate mai accesibilă ca descifrare, deși nici pentru aceasta nu bag mâna în foc, este celebrarea multiculturalismului Iranului, oficial supus unei ideologii teocratice unitare.

Pe lângă figura muncită de o mută suferință a șoferului, avem ocazia de a-i contempla și asculta pe un pe kurd, pe un afgan și pe turc. Fiecare dintre ei duce o povară, fiecare dintre ei se zbate pe această lume și fiecare dintre ei oferă o mică piesă din puzzle-ul vieții.

Priviţi cum se schimbă toate; astăzi ari tu pământul, mâine altul, după aceea altul și nu este nimic care să rămână neclintit. Toate se mişcă ca şi cum ar merge pe o cale: unul o pierde, iar altul o află.

Sunt vorbele unui creștin, dar un musulman sau un evreu sau un budist s-ar regăsi în ele.

Așa cum oricine se poate regăsi în Ta’m e guilass.

Craiova văzută de pe biclă

Nici acum nu am uitat (și nu voi ierta niciodată!) că au fost tăiați copăceii pe care îi plantasem cu sudoarea frunții și a minții în cadrul unui proiect ecologic pe care l-am coordonat ca să se mai facă niște locuri de parcare.

În același, remarc abundența de biciclete și trotinete care brăzdează aleile și străzile orașului, așa că nu exclud posibilitatea ca această generație, după care părinții aleargă neostoit, să aibă o cu totul altă mentalitate.

Întru încurajarea acesteia vine o dublă inițiativă civică locală, care susțin implicarea locuitorilor orașului în procesul planificării urbane.

Parte a Săptămânii Europene a Mobilității, Craiova STEP U.P. , în colaborare cu Getrix Comunitate, Primăria Municipiului Craiova, Barcicleta și Go Romania, organizează în Craiova, pe 19 septembrie 2020, un tur ghidat cu bicicleta pe un traseu care pune în valoare patrimoniul arhitectural și urbanistic local, iar pe data de 20 septembrie 2020, un dialog cu locuitorii orașului pe tema mobilității urbane și a urbanismului participativ.

Mai multe detalii puteți găsi pe pagina de Facebook a evenimentului.

E deja 19 septembrie, iar prima acțiune va avea loc la ora 17:00, așa că zic să ridicați privirea din telefon sau laptop, să vă echipați și să vă înscrieți fără zăbavă.

Înainte, înapoi, Apocalipsa-i peste noi

Când scriam despre Following, primul film al lui Christopher Nolan, și mă încerca uimirea în fața unei creații foarte bune, realizate cu un buget ridicol, mă întrebam și ce îi va ieși anul acesta cu Tenet, pentru care a avut la dispoziție un munte de bănet.

Răspunsul comprimat e că a făcut ce știe și îi place să facă – un exercițiu intelectual, spectaculos, de data asta nu foarte original și mai searbăd ca altele din extraordinaru-i portofoliu.

Tenet se învârte în jurul manipulării timpului, mare și inaccesibil vis al omenirii, iar aici Nolan pășește pe un drum cu mai mult asfalt decât se toarnă acum furibund, în prag de alegeri locale. Nu numai că avem nenumărate exemple din cinematografie, dar, în timpul vizionării, îmi rulau prin minte extraordinarul joc Braid sau romanul Timescape.

Din experiența mea cu această îndrăzneala de a îndoi curgerea inexorabilă a timpului am învățat ceva util – cu cât te chinui să înțelegi și raționalizezi conceptele, cu atât se înmulțesc hibele logice și te afunzi în paradoxuri, așa că, de la un punct încolo, cel mai bun lucru este să te relaxezi și să te abandonezi aventurii.

Care, în cazul lui Tenet, este generoasă și somptuoasă. Construită pe un schelet de James Bond sau Mission Impossible – un individ mega-rău cu bombă, un agent dibaci cu fapta și vorba, companioni haioși, o femme fatale pentru unii sau alții, tehnologii futuriste – pelicula livrează scene antrenante, spectaculoase și presărate cu umor, iar când suspansul se risipește lăsând locul resemnării de care aminteam, compensează prin amploarea mizanscenei.

Scenariul suferă de hiperexplicativitate (nu-l căutați în dicționar, eu am inventat cuvântul, acum, pe loc), dar norocul nostru e că replicile de genul ăsta trec repede și nu te expun și la patetisme, precum în Interstellar.

Actorii sunt în nota de calitate ridicată a producției, fără a se sinchisi de profunzime.

Că tot vorbim de timp în Tenet, mi-am dat seama cât am îmbătrânit, de am ajuns să îl urmăresc ca protagonist pe John David, fiul ajuns la maturitate al lui Denzel Washington. Așchia nu sare departe de trunchi și, deși nu ne copleșește cu un talent ca al tatălui, Washington ăl tânăr e deopotrivă de viguros și sarcastic, anunțându-se ca un posibil Bruce Willis al noii generații.

Robert Pattinson, care a început de jos, de jos de tot, știți voi cu ce, îl secondează simpatic, Elizabeth Debicki se descurcă în noianul de reacții la care o supune povestea, iar shakespearianul Kenneth Branagh n-are nicio problemă în reda accentul de rus, probă obligatorie la admiterea la actorie pe la englezi.

Nu în ultimul rând, pe post de Tom Hardy care fură atenția în Inception îl avem pe Aaron Taylor Johnson, care, în mijlocul exploziilor și du-te vino-urilor temporale, reușește să se facă remarcat prin atitudine.

Cu toate inerentele beteșuguri și zone bătătorite, Tenet te poartă prin preafrumoasa Italie, prin stilata Londră sau printre eoliene marine din Danemarca, te asurzește în mod plăcut cu explozii și coloana sonoră a lui Ludwig Göransson și, așa cum declara însuși cineastul, este cel mai bun argument să te înfofolești cu o mască, să te cuibărești într-un colț și să te întorci în cinematografe.

Pentru că întrunește noile categorii de diversitate și pentru că nimeni nu îi poate contesta reușitele tehnice, afirm cu glas plăpând că am deschis sezonul 2020-2021 al Oscarurilor.

Noi să fim sănătoși, că filme bune vin!

Turning darkness into light

Cartea din Kells este una dintre comorile Irlandei și ale omenirii și, împreună cu suratele din Linsfarne sau Durrow, este expresia unei perioade unice, în care arta plastică și cea a cuvântului au conviețuit într-o osmoză completă.

Filmul de animație The Secret of Kells, regizat de Tomm Moore și Nora Twomey, ia povestea realizării acestei capodopere a miniaturii medievale și o redă într-un mod suprarealist à la Marc Chagall – fără preocupare pentru realismul compoziției, dar cu forme în care regăsești o lume coerentă.

O alegere stilistică care vădește inteligență, pentru că în volutele și sinusoidalele imaginilor superbe se recreează chiar acele ilustrații de pe pergament, care te lasă mut de uimire când le vezi, pe viu sau reproduse.

Perioada în care este plasată această alegorie a creației și rezistenței prin cultură este a unei cumplite precarități, una în care comunități se încheagă în jurul mânăstirilor și se sting ca urmare a raidurilor vikingilor.

Pentru că Irlanda este ținutul unde istoria nu poate fi disociată de basm, fantasticul se infiltrează organic în firul narativ al filmului, un vag bildungsroman al unui băiat care descoperă magia vizualului și logosului, cu ajutorul unui cărturar înțelept, totodată maestru al artei înluminării.

Încântător vizual și auditiv de la un cap la altul, The Secret of Kells transmite și un mesaj pe care îl port și îl voi purta totul timpul cu mine în suflet. Nu îl simplific, ci vi-l prezint sub forma unui poem, la care se face aluzie și în creația animată, scris de un călugăr irlandez în limba-i de baștină cândva în secolul al IX-lea și tradus în engleză de Robin Flower.

The scholar and his cat, Pangur Bán

I and Pangur Ban my cat,
‘Tis a like task we are at:
Hunting mice is his delight,
Hunting words I sit all night.

Better far than praise of men
‘Tis to sit with book and pen;
Pangur bears me no ill-will,
He too plies his simple skill.

‘Tis a merry task to see
At our tasks how glad are we,
When at home we sit and find
Entertainment to our mind.

Oftentimes a mouse will stray
In the hero Pangur’s way;
Oftentimes my keen thought set
Takes a meaning in its net.

‘Gainst the wall he sets his eye
Full and fierce and sharp and sly;
‘Gainst the wall of knowledge I
All my little wisdom try.

When a mouse darts from its den,
O how glad is Pangur then!
O what gladness do I prove
When I solve the doubts I love!

So in peace our task we ply,
Pangur Ban, my cat, and I;
In our arts we find our bliss,
I have mine and he has his.

Practice every day has made
Pangur perfect in his trade;
I get wisdom day and night
Turning darkness into light.

Uitați-vă un pic în spatele rebelului

Astăzi a început școala, în cea mai frământată și incertă perioadă pe care generația mea sau a celor de după mine a cunoscut-o vreodată.

Iar dacă asociem asta perioadei debusolării și transformărilor denumită generic adolescență, cocktailul devine o provocare pentru orice părinți.

Fără a vrea să îi sperii, le recomand să se îndrepte către un film destul de bun să nu mai aibă nevoie și aura specială care îl înconjoară – Rebel Without a Cause.

Pelicula este cea mai solidă dintre piesele unui monument simplu, dar trainic al lui James Dean, actorul dispărut la o vârstă fragedă, o tragedie pentru om, dar o binefacere pentru legendă.

Cât din personalitatea sa de pe ecran este și cea reală nu face obiectul acestei discuții.

Pentru că, oricât de șocant sau iconoclast ar suna, pentru mine, nu el este centrul de greutate a poveștii regizate de Nicholas Ray.

Triunghiul personajelor pe care le urmărim îi mai include pe Sal Mineo și pe Natalie Wood, fiecare asaltați de proprii demoni.

Ca unică prezență marcantă feminină, actriței îi este mai ușor să capete individualitate, dar, dacă nu te lași sedus exclusiv de intensitatea manifestările lui Dean, e imposibil să nu simți ceva familiar despre supusul său companion.

Nu cred că sunt singurul care a remarcat o deplasare spre introversiune (în materie de comunicare verbală) a copiilor și adolescenților, favorizată, bineînțeles, de mijloacele de comunicare ubicue și accesibile.

Mi-l și imaginez pe Sal Mineo din acest film cu un telefon în mână, preferând derutantelor interacțiuni umane reacțiile previzibile ale jocurilor sau aplicațiilor.

Deorece îmi doresc că acest rânduri să nu fie o recenzie, ci un material didactic pentru părinți, las simțul de analiză filmică deoparte, mă opresc aici și reiau îndemnul:

Uitați-vă un pic în spatele rebelului!

Să privim pictura (XCII)

Deși indicatoarele care conduc către el sunt dezolante, Muzeul de Artă din Târgu-Jiu adăpostește destule lucrări superbe, încât să te ducă în starea de a te întoarce și reîntoarce la ele, după ce ai parcurs toate sălile de câteva ori.

Nu mică mi-a fost mirarea și plăcerea de a descoperi pe un artist din partea locului, Iosif Keber (1897 – 1989), excelent portretist și decorator de biserici, iar această icoană neterminată (fapt care contribuie la sublimul ei), mi s-a părut încununarea talentului său.

Deși pictorul urmează canoanele bizantine de compoziție și hieratism, nu se sfiește să dea volum figurii, iar rezultatul este o versiune ideală a frumuseții, inaccesibilă, dar totuși familiară.

De ceva timp, când ajung prin vreun oraș al României, mă interesez dacă există și vreun muzeu de artă pe-acolo și îmi acord un pic de timp să îl vizitez.

Ploiești, Pitești, Râmnicu Vâlcea, Buzău, iar acum Târgu-Jiu.

Peste tot am avut parte de mici momente de revelație și încântare.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

E greu să deslușim întru totul sensul lumii, dar putem măcar încerca, iar lectura e unul dintre cei mai credibili ghizi:

Cetatea Soarelui – una dintre marile construcții intelectuale ale Renașterii, rămasă puțin în umbră față de Utopia lui Thomas More, care a impus conceptul însuși în mentalul colectiv. Autorul, Tommasso Campanella, a avut o personalitate și o viață de poveste, iar societatea pe care o propune are de toate: anacronisme, astrologie masiv, eugenie, dar și drepturi egale între bărbați și femei, precum și un sistem grafic și unitar de învățământ pasiv care mi s-a părut foarte coerent. Indiferent că rezonezi sau dezaprobi, a fi expus la astfel de idei este, așa cum se menționează și în excelenta prefață a ediției de față, un câștig în sine.

Guns, Germs, and Steel – o carte mare (la propriu și la figurat), care exasperează prin dimensiuni și prin faptul că autorul se învârte practic în jurul aceleiași idei. Însă aceasta din urmă nu este un defect, ci de fapt marea sa calitate, deoarece Jared Diamond își acordă lungimi copioase pentru a ilustra ceea ce el consideră a fi cheia dezlegării supremei enigme a istoriei: de ce unele societăți au prosperat, s-au extins și le-au dominat pe altele, care, deși strălucite în felul lor, au sucombat fără a avea vreo șansă (un exemplu este cel al imperiului incașilor la contactul cu mâna de conchistadori spanioli). Esența teoriei sale e următoarea: anumite zone geografice, în perioade decisive ale evoluției omului, au favorizat cultivarea plantelor și domesticirea animalelor, ceea ce a permis coagularea unor comunități mai largi, care, la rândul lor, au favorizat specializarea și inovația. În paralel, ancestrala interacțiune cu anumite necuvântătoare din bătătură a ajutat anumite grupuri umane să devină imune la bolile care au venit pe această filieră, în timp ce altele, separate de bariere geografice insurmontabile, s-au pomenit neputincioși în fața unor patogeni pe care acum i-am considera banali. Ajuns aici, nu pot să nu menționez o paralelă care are sau n-are temei: oare această izolare geografică a celor două Americi (și sensibilitatea astfel rezultato) să fie cauza pentru care, chiar în aceste momente, SUA și Brazilia înregistrează printre cele mai multe cazuri de Covid-19 din lume? Deși rațiunea îmi spune că nu pot să ader cu totul la verdictele lui Jared Diamond, tot îi sunt recunoscător pentru hrană pentru minte pe care mi-a oferit-o.

America – acum, când nu mai e mult până la cele mai fierbinți alegeri prezidențiale din istoria recentă a Statelor Unite, nu-mi pot imagina o carte mai bună de citit decât aceasta, care însoțit documentarul cu același nume al lui Alistair Cooke, pe același plan de monumentalitate cu Civilization al lui Sir Kenneth Clarke sau The Ascent of Man al lui Jacob Bronowski. Faptul că relatarea despre (încă) hegemonul lumii contemporane se oprește prin anii ’70 nu îi știrbește din valoarea educativă, dimpotrivă, așa cum autorul mărturisește, e mai greu să explici evenimente și evoluții când ești în mijlocul lor. Privind, însă, de la distanța unor secole, Cooke e desăvârșit în a explica lucid și pitoresc epopeea americană, de la fondarea primelor colonii și lupta pentru independență la cucerirea Vestului și epoca marilor stăpâni ai capitalului. Nu lipsesc figuri de președinți precum Washington, Lincoln sau Wilson, dar grosul celor care se regăsesc în această poveste constă în exploratori, antreprenori, escroci, mafioți, inventatori, imigranți, iar aceasta este o lecție pentru românii secolului XXI – o societate e făurită de toți, nu doar de ăia din capul trebii. Am omis în mod deliberat să menționez amănuntul esențial că Alistair Cooke, deși a trăit în America în cea mai mare parte a vieții, a fost englez, și care este cea mai preț calitate a acestei nații remarcabile? Umorul, bineînțeles. Istoria este cea mai frumoasă poveste, dar, când o spune unul născut în Insulele Britanice, este și dezastruos de comică.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)