Noi suntem români, noi suntem aici genetic stăpâni

De la o vreme, s-au accentuat iar zbaterile naționaliste, numite acum ”suveraniste”, prin care se încearcă o evidențiere a caracterului unic al fiecărui popor.

Așa să fie oare?

Cultural, da, dar, dacă mergem mai adânc, la substanța a ce suntem, practic, lucrurile sunt mult mai complicate sau mai surprinzătoare, iar pentru preocupările neaoșe o lectură revelatoare devine O istorie genetică (incompletă) a românilor a lui Mihai G. Netea.

Om de știință autentic, autorul trasează obiective a ce își propune încă din titlu, care e foarte elocvent.

Cartea urmărește principalele stadii ale devenirii poporului român, dar din punct de vedere genetic.

Adică totul începe de la homo sapiens și apariția sa, depășirea fruntariilor Africii, răspândirea pe glob, interacțiunea cu neanderthalienii și, apoi, pas cu pas, toate etapele a ce numim preistorie.

Mai ales în partea aceasta a lucrării, am fost impresionat de coerența înlănțuirii tuturor acelor culturi paleolitice, mezolitice și neolitice care îmi dădeau de furcă în primul an de facultate.

Gumelnița, Starcevo-Criș sau Cucuteni nu mai sunt niște simple nume, eventuale asociate unor vase de lut, ci ample mișcări de populații și transformări tehnologice și sociale.

Mihai G. Netea scrie cât de accesibil poate, dat fiind subiectul, așa că totul curge ca un imens puzzle care se întregește cu fiecare capitol.

Mai mult, face o analogie culinară foarte sugestivă:

Din ce sunt compuse sarmalele?

La nivel de suprafață, din orez, carne și foi de varză (sau de viță de vie, aș adăuga).

Apoi, le putem considera un delicios amestec de carbohidrați, grăsimi și proteine.

Sau, mergând și mai departe, sunt compuși de hidrogen, clor și alte elemente chimice.

În același mod putem interpreta și istoria genetică a poporului român.

Suveraniștii o să se bucure că acele populații migratoare și războinice care s-au perindat prin spațiul carpato-danubiano-pontic n-au lăsat urme în genomul nostru.

Însă tot ei o să fie contrariați că mult trâmbițata sinteză daco-romană n-a însemnat o transformare genetică prea mare, pentru că și dacii, și coloniștii romani avea deja un fond genetic similar.

Avem un pic de sânge slav, ne place sau nu ideea, iar fundamentul a ce suntem a fost trasat de trei mari componente genetice din perioada preistorică.

După toată această aventură solicitantă, dar pasionantă, concluzia lui Mihai G. Netea nu mai are nimic de motivațional ieftin, ci se impune de la sine:

Lecția pe care ne-o dă genetica populației este că suntem cu toții frați și surori, iar micile diferențe dintre noi sunt doar nuanțe diferite în tabloul populațiilor umane.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o istorie care trebuie să-și găsească locul și în școli cât mai curând.

Frumusețea sportului e în umanitate

Tocmai s-a încheiat finala feminină de la ediția 2025 a turneului de la Wimbledon.

Iga Swiatek a zdrobit-o pe Amanda Anisimova cu un scor aproape neverosimil – 6-0 și 6-0.

Bănuiesc că un asemenea deznodământ este neplăcut pentru spectatorii care au dat bani buni pentru acest eveniment, dar, pentru mine, este o pledoarie pentru cel mai frumos aspect al sportului – umanitatea sa.

Ce înseamnă a fi uman?

A fi concentrat?

A fi copleșit de importanța unui eveniment?

A te cufunda în eșec, pe măsură ce dai greș?

A simți cum prinzi aripi, te măsură ce îți ies toate?

A strânge din dinți, chiar când alții nu te văd bine?

A fi norocos?

Toate cele de mai jos se aplică la meciul acesta.

Iga Swiatek n-a avut un sezon prea bun. Ba, ținând cont de așteptările care o vizau, a fost unul chiar dezamăgitor. Și, din cauza unor manierisme uneori agasante pe care le are pe teren, nu erau puțini care se bucurau de declinul ei.

Însă nu s-a lăsat doborâtă, și-a mobilizat ambiția și acum e pe culmile gloriei, cu un șaselea trofeu de Grand Slam câștigat din tot atâtea finale câștigate.

Dar e și norocoasă.

Ca și în alte dăți, a avut în față o jucătoare care se găsea pentru prima data în ipostaza de a juca o finală de o asemenea anvergură.

Amanda Anisimova n-a ajuns aici din întâmplare. Să ne uităm numai la semifinala cu Aryna Sabalenka, o veritabilă sperietoare a circuitului WTA, în care părea că va fi încă o victimă a extraordinarei capacități de a reveni a bielorusei cu braț de fierăriță.

Dar s-a ținut cu firea și a câștigat.

Însă finala a fost prea mult pentru ea.

Atâtea perechi de ochi care să o privească, dintre care unele ale unor figuri ilustre, și apropierea de o performanță la care doar visase i-au întunecat privirea și înmuiat brațul.

Și, cu fiecare game de serviciu pierdut, moralul, acel ingredient vital care a decis soarta multor bătălii de-a lungul istoriei, s-a scurs și a cufundat-o într-o deznădejde aproape dostoievskiană.

Rezultatul combinării acestor trăsături pur omenești este un meci care va fi judecat de posteritate mai degrabă ca o anomalie, ca o curiozitate deloc dezirabilă.

Însă, pentru mine, e un semn că umanitatea nu a părăsit sportul.

Cu toată tehnologia, cu toate statisticile, cu toate stimulentele, psihologia e încă parte a lui.

Câtă vreme nu e matematică, sportul rămâne frumos.

Oameni – Energie – Oameni

Pe vremea când se potcovea puricele cu șapte ocale, adică pe vremea când rețelele sociale înseamnau o listă de email pe care eu și niște prieteni împărtășeam poante mai mult sau mai puțin deocheate, am primit următoarea glumă.

Google spune: Eu sunt cel mai important lucru din tehnologie!

Internetul spune: Ba eu sunt sunt mai important lucru din tehnologie!

Electricitatea spune: Ia mai ziceți o dată!

Glumă, glumă, dar e un fapt: electricitatea este în tot și în toate în zilele noastre.

Când pică, toate beneficiile civilizației contemporane dispar ca și cum n-ar fi fost, un exemplu grăitor în acest sens fiind cel din Spania de acum câteva luni.

Și, așa cum niște servicii de securitate care își fac treaba bine par inexistente, profesioniștii în gestionarea amplului proces al electricității nu sunt niciodată în prim-plan, deși de activitatea lor atârnă confortul și chiar sănătatea noastră.

De aceea, un eveniment precum Trofeul Electricianului, la care am avut șansa neprețuită să asist de curând, este o ocazie de a privi lucrurile în profunzime și a exersa recunoștința față de eroii truditori ai vremurilor noastre.

Trofeul Electricianului este o competiție anuala, cu o tradiție îndelungată (prima ediție a avut loc în 1977), care reunește operatorii de distribuție de pe tot cuprinsul României.

Ajuns aici, merită să fac o precizare foarte importantă.

După 1 iulie, electricitatea și, mai ales, al prețului ei, este un subiect cel puțin la fel de fierbinte ca temperatura care ne înconjoară. Însă înjurăturile și controversele și interesul financiar ni se îndreaptă spre acele entități numite „furnizori”.

Cablurile, stații de transformare și stâlpii aceia pe care îi urmăream și personificam din tren când eram mic sunt în grija acestor operatori de distribuție, cărora le sunt alocate regini bine stabilite și a căror muncă este de o complexitate copleșitoare.

Așa că, mânați de un orgoliu de breaslă inevitabil, dar și de dorința de a împinge pragul de competență tot mai sus, acești operatori de distribuție se reunesc an de an și își încearcă puterile în domeniile esențiale care le compun activitatea. Le menționez vag, după cât le-am deslușit eu, elev de mate-fizică în liceu, ajuns la științe umaniste la facultate: rețele de joasă și medie tensiune, măsură, mentenanță sau dispecerizare.

Din fazele concursului, n-am gustat din cele practice, lucru firesc, căci n-aș fi înțeles mare lucru,

Vă las însă mai jos câteva imagini sugestive.

În rest, am fost martorul deschiderii oficiale, găzduită de Filarmonica ”Oltenia” Craiova, unde, la chiar gongul de deschidere, i-am regăsit pe membrii Coralei Academice.

O idee frumoasă și inspirată, de a alătura două dintre cele mai mari realizări ale omului de când a făcut ochi pe acest pământ: să stăpânească electricitate și să creeze muzică.

Ambele îi dau energie să înfrunte tot ce îi aruncă soarta în față.

În rest, s-au rostit discursuri (inclusiv de către Gică Craioveanu în dialog cu Corina Caragea), așa cum se cuvine, iar cele care îmi stăruie în minte sunt ale lui Ondrej Safar și Eugen Butoarcă, reprezentanții organizatorului de anul acest, Distribuție Energie Oltenia.

Ambele au accentuat importanța sănătății și securității în muncă, fapt meritoriu, mai ales că mai deunăzi citeam despre numărul mare de accidente de muncă în care sunt implicați românii care lucrează în străinătate.

Ba chiar merg mai departe și mă încumet să spun că, dincolo de caracterul implacabil al naturii, tragedia din Texas, care se actualizează zilnic în mai rău, n-ar fi avut asemenea amploare, dacă localnicii ar fi avut în minte un lucru esențial:

Viața omenească e prețioasă, atât de prețioasă, încât orice altceva, profit, prestigiu sau confort, nu au și nu trebuie să aibă întâietate.

Îmbucurător mi s-a părut și prezența în sală a unui număr mare de elevi și studenți, ei înșiși participanți la concurs, semn că operatorii de distribuție au înțeles un aspect cărora altor domenii încă le scapă – viitorii profesioniști trebuie instruiți devreme, trebuie integrați unei activități conectate la realitate, trebuie susținuți de cei cu experiență.

O fază propriu-zisă a concursului, la care am avut prilejul să asist, a fost un fel de finală a părții teoretice, reunind pe aceeași scenă a Filarmonicii din Craiova pe primii cinci clasați de la fiecare categorie.

Mecanismul era simplu: comisia lansa întrebările, concurenții răspundeau în scris sau pe calculatoare, comisia verifica răspunsurile.

S-ar zice că nu sunt prea multe de văzut din exterior, mai ales pentru un profan ca mine, însă tensiunea competiției, timpul acela de așteptare plin de suspans, schimbarea bruscă a ierarhiilor mi s-au părut la fel de palpitante ca faza datului de puncte de la Eurovision.

Și chiar la fel de distractivă, căci maestru de ceremonii a fost Cabral, și mai mare la stat, dar la fel de simpatic la sfat cum îl știam de când are branșament la lumea audio-vizualului românesc.

Trofeul Electricianului și-a aflat cîștigătorii în cadrul unei gale festive în seara aceleiași zile, unde caracterul competitiv acerb pe care l-am remarcat la proba pe scenă a lăsat locul unei gălăgioase și vioase convivialități.

Premiul cel mare a fost adjudecat de compania organizatoare, Distribuție Energie Oltenia, pentru că, bineînțeles, în Bănie e groapă cu lei și cine ajunge aici are de furcă.

N-a lipsit nici muzica, inclusiv un recital al lui Theo Rose, așa că atmosfera a fost…

Electrizantă!

Credit foto: Imaginile din timpul probelor practice provin de pe pagina de Facebook a Distribuție Energie Oltenia.

Cod portocaliu de descărcări lirice

Sir Vidiadhar Surajprasad Naipaul sau, mai pe scurt, V.S. Naipaul, că numai apucații i-ar rosti numele cu fidelitate de fiecare dată, autor laureat cu Premiul Nobel, a emis spre finalul vieții o sentință care a scandalizat pe mulți.

Spunea dumnealui că își poate da seama citind doar un paragraf dacă o carte e scrisă de un bărbat sau de o femeie.

Departe de mine să ader la misoginismul implicit al spuselor sale, dar timpul mi-a relevat că și eu, unul, pot stabili rapid geneza masculină sau feminină (nu mă bag în discuția cu non-binaritatea, că nu mai terminăm în veci) a unei bucăți de proză.

Iar validitatea conjecturii mi s-a vădit din nou lecturând volumul Portocaliu.

Chiar dacă n-aș fi cunoscut-o pe Anda Simion de deja multișori ani, după un paragraf mi-aș fi dat seama că autoarea e femeie.

Portocaliu redă evoluția lăuntrică a unei protagoniste pe nume Analisa, bibliotecară de profesie, care filtrează propriile trăiri prin deslușirea personalității unui profesor defunct, care își donase colecția personală de volume instituției unde lucrează numita.

Portocaliu vorbește mult despre dragoste.

De ce?

Pentru că, tovarăși de compartiment fiind și văzându-mă citind o carte scrisă de o femeie, un domn cam țuicar și fără doi dinți din față mi-a trasat următoarea epifanie:

Băiete, femeile vorbesc mult despre dragoste, pentru că dragostea e importantă pentru ele.

Anda Simion e poetesă.

Aceasta este sămânța primordială a creativității ei.

De aceea, Portocaliu este o carte foarte lirică.

Uneori obositor de lirică. Am înaintat prin ea cu greutatea cu care te deplasezi prin caniculă. Târșindu-ți neuronii, oprindu-te din când în când să iei o gură de apă.

E un lirism competent, căci îți trebuie ceva har să faci transferul dinspre poezie în stare pură înspre proză de asemenea factură.

Doza asta de lirism îmi ajunge pe mult timp de-acum încolo. Dacă Anda scoate Portocaliu se întoarce curând, o să îmi acord o perioadă de grație de vreun an pănă s-o citesc.

Însă, din nimereală, am citit romanul Portocaliu în cel mai bun moment.

Acum, pe vipie.

Autoarea evocă des lumină și, mai ales, căldură, iar împletirea aceasta a senzațiilor generate intelectual cu cele pur corporale pe care le trăim acum a fost o experiență unică în felul ei.

Uitați numai cât de sugestiv este acest paragraf:

Clădirea bibliotecii amuțise și ea într-o lungă îmbrățișare a vegetației din părculețul de vizazi, care o învelea acum într-o penumbră caldă. Toropeala luminii de august încetinea orice pas. Nimeni nu se grăbea. De fiecare dată când pășeau, toți localnicii – în afară de copii, pentru care nu există combustibil mai puternic decât căldura verii – păreau că reînvață mersul. Se urneau greu, iar, până când talpa se reîntâlnea cu pământul, praful trezit de pasul dinainte avea suficient răstimp să se așeze. Ca umbrele copacilor, timpul părea că se lungește și el la ora apusului, devenea moale și aproape portocaliu. Pe plajă, corpurile întinse la soare erau portocalii. Nisipul era portocaliu. Marea era portocalie. Totul era portocaliu.

Așa că o să păstrez Portocaliu și poate îmi fac curaj și o deschid din nou la anul pe vremea asta.

Măcar ceva bun să mă aleg de pe urma încălzirii globale.

Visele prind glas

Există câteva momente epocale în istoria cinematografiei, iar apariția în 1927 a The Jazz Singer este unul dintre ele.

Descrierea rămasă posterității – primul film sonor – este un pic eronată, mai adecvată fiind cea de prim film CU sonor, deoarece această trăsătură se aplică doar unor momente muzicale.

Însă impactul lor este, într-adevăr, semnificativ, așa cum voi detalia mai jos.

Povestea este simplă, propunând un tipar care, de aproape un secol, e uzat de Hollywood cu neverosimil de constant succes.

Fiul adolescent unui cantor evreu foarte credincios din New York tinde să prefere cântece mai lumești, stârnind mânia tatălui. După ce acesta îi trage un perdaf mai puternic, băietanul fuge de acasă și ajunge mare cântăreț de jazz pe alte meridiane.

Întors acasă spre a se reconcilia cu părinții se vede prins între intransigența tatălui, care vrea să îl vadă luându-i locul în sinagogă, și chemarea scenei unde are tot mai mult succes.

O temă familiară, așadar, nu mai târziu de acum câțiva ani CODA câștiga Oscarul pentru o poveste de același fel.

Realizat de Alan Crosland cu toate canoanele unui film mut, The Jazz Singer n-a îmbătrânit prea bine (nici n-avea cum), ba chiar oferă niște momente atât de ridicole, încât bănuiesc că sunt ofensatoare pentru populația de culoare a Americii.

Când cântă melodii de jazz, protagonistul (Al Jolson, un interpret cunoscut în epocă), se boiește negru pe față, dar gura îi rămâne albă, rezultatul fiind o imagine pe care pur și simplu nu o poți lua în serios.

Însă, chiar și în această ipostază hilară, când personajul mut prinde glas, are o loc o transfigurare.

Nu doar a omului fictiv de pe ecran, ci și a spectatorului în care și oase.

Să simți cum una dintre cele mai umane trăsături, vocea, se manifestă plenar trebuie să fi fost o revelație copleșitoare pentru publicului de atunci.

Știu sigur că pentru mine, om din 2025, așa a fost.

Cinematografia este fabrică de vise.

Iar când visele prind glas, devin viață pur și simplu.

De atunci lumea a început să trăiască și în afara corporalității.

Cu toate defectele ei, această dedublare ne-a făcut și ne face mai bogați.

Evadări din Star Wars

Un tip de joc de societate care cunoaște o mare răspândire este cel numit generic escape game, adică ansamblul de puzzleuri care trebuie rezolvate secvențial și care sunt aranjate, cu mai mult sau mai mare succes, într-o narațiune.

Am încercat câteva de-a lungul timpului, precum cel petrecut într-o Moscovă lugubră sau cel care te pune într-un fel de Codul lui da Vinci, dar, de departe, cel mai reușit care mi-a ieșit până acum în cale este Star Wars: Unlock!.

Jocul face parte din seria amplă a jocurilor Unlock!, care explorează diverse tematici și universuri fictive cunoscute, așa că sunt extreme de curios cum le-au integrat pe celelalte acestei provocări intelectuale și cognitive, pentru că aici le-a ieșit extraordinar de antrenant și de coerent.

Ca și alte produse de gen, și Star Wars: Unlock! face uz de cărți numerotate, care, descifrate adecvat, conduc la alte cărți și te fac să înaintezi în poveste.

Noutatea excelent adaptată experienței ludice ca ansamblu este că ai nevoie și de o aplicație de smartphone, în care introduci coduri găsite pe parcurs, dar și efectuezi diverse operațiuni, de o diversitate uluitoare.

Explorezi împrejurimile cu un binoclu (iar pentru asta chiar trebuie să miști telefonul), ștergi de zăpadă geamul unei navete prăbușite, conversezi cu R2-D2, străbați labirintul unui sistem de ventilații, reconstitui mesaje sonore criptate și multe altele.

Această combinație de material (cărțile, impecabil realizate) și digital (aplicația, cu tot meșteșugul ei) te transpune de-a dreptul în universul Star Wars, cu mult mai pregnant decât o fac cele mai recente trei producții cinematografice, bunăoară.

Ajută la asta și cele trei scenarii pe care le propune jocul.

Primul este unul familiar, punându-te în pielea lui Luke Skywalker pe planeta Hoth din debutul filmului Star Wars: Episode V – The Empire Strikes Back. Tot ce vă aduceți aminte se întâmplă ludic și aici: pățania cu peștera de gheață, asaltul înfricoșătoarelor AT-AT și acul pe care îl găsești de cojocul lor sau spargerea blocadei spațiale.

Cel de-al doilea scenariu te aduce în ipostaza unui mercenar capturat pe o navă imperială și toate peripețiile lui în a evada, în a-și recupera nava și marfa de contrabandă și de a scăpa nevătămat din sânul flotei dușmănoase, moment când, cu mijloacele specifice jocului, ești prins într-o secvență de-a dreptul spectaculoasă.

În cel de-al treilea scenariu, cel mai dificil de soluționat, ești un spion imperial cu misiunea de a se infiltra în orașul sfânt de pe Jedha (care în Rogue One: A Star Wars Story preia pitoreștile peisaje naturale și urbane ale Iordaniei), pentru a identifica o rețea de rebeli și a o anihila.

O varietate superbă, la capătul căreia te vezi supus unui paradox.

Deși Star Wars: Unlock! îți cere să evadezi, la final ești și mai abitir captiv în acest univers fictiv inegalabil.

Câteodată, unele filme merită lăsate în pace

Un film destul de așteptat al verii lui 2025 este Highest 2 Lowest al lui Spike Lee, avându-l în prim-plan pe colosalul Denzel Washington.

Apărut deja în cadrul unor festivaluri estivale, pelicula a fost primită destul de rece, nu neapărat ca o contrapondere la caniculă, ci pentru că, probabil, pe undeva, cei care au apucat să o vizioneze, știu că este o reeditare mai alertă (de aici și titlul pus la superlativ, vezi mai jos) a unei creații extraordinare a lui Akira Kurosawa.

Acel film din 1963 se intitulează Tengoku to Jigoku (traducere în engleză este High and Low, de aici și supralicitarea noii versiuni) și captivează de generații pentru că este un fel de 2 în 1, o super ofertă cum numai maestrul nipon ar putea să construiască.

Prima parte a filmului este bazată pe tensiunea situațională a șantajului la care este supus un om de afaceri, despre care un sadic crede că i-a răpit fiul. Ceea ce dovedește a fi eronat, iar asta îl pune pe personajul cu pricina (un excelent coleric Toshiro Mifune) într-o foarte complicată dilemă morală.

Nu vă zic mai mult, e suficient să menționez că, deși desfășurată doar într-o cameră, acea bucată a producției este o lecție despre cum se construiește suspansul cinematografic.

Cea de-a doua parte a filmului înfățișează ancheta menită a-l prinde pe făptaș. Un vag protagonist al ei este un alt actor preferat al lui Kurosawa, Tatsuya Nakadai, de neuitat în Kamegusha și Ran, precum și în Harakiri al lui Masaki Kobayashi, însă ce impresionează mai mult este anvergura ei.

Spre deosebire de Nora Inu (Stray Dog), o poveste similară orchestrată de același regizor, investigația nu este individuală, ci este rodul unei colaborări intersinstituțională și al unor eforturi colective admirabile.

Mitul detectivului solitar este zguduit aici și înlocuit cu mai realista muncă de echipă, aceea care poate învinge aca răutate latentă a omului, care se manifestă constant într-o societate polarizată social și economic.

Un mesaj inteligent și subtil pe care ni l-a transmis Akira Kurosawa și care n-ar mai fi avut nevoie neapărat să fie acoperit cu poleială și repus în circulație ca fiind original.

De aici și nasurile strâmbate la altminteri foarte competentul Spike Lee și la magnificul Denzel Washington.

Unele filme sunt atât de bune, încât merită lăsate în pace.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (31)

Sesiunile de degustare estivale au un farmec aparte.

După ce ai fost asaltat de caniculă o zi întreagă, să te refugiezi în răcoarea unui local primitor, precum cel de la SteSo, să reîntâlnești amici simpatici și să savurezi un vin bun scos de la rece sunt moduri incomplete, dar semnificative de a atinge paradisul.

Exact așa s-a întâmplat la cea mai recentă ediție a evenimentului Brânzeturi cum se… cuVin, care ne-a readus în atenția simțurilor vinurile de la Crama Liliac.

Nu era prima dată când îi întâlneam creațiile oenologice, prezentate cu aceeași pasiune lejeră de Alexandru Zeca, însă configurația de acum a fost perfect adaptată perioadei de vipie, iar a alege care asociere vin-brânză a fost cea mai reușită s-a dovedit a fi o sarcină plăcut de dificilă.

Au candidat un triumvirat impecabil negociat între o Fetească Neagră, Cabernet Saugvignon și Merlot, dar și un vin desert care trebuie să se fi apropiat de nectarul consumat cu nesaț de zeii olimpieni.

Însă votul meu definitiv și irevocabil s-a oprit asupra împrecherii Liliac Cuvee Antonia și Camembert Delaco.

Fiecare dintre cei doi consorți senzoriali corespundea filosofiei că, pentru o viață fericită, e bine să fii cuminte, dar nu foarte cuminte.

Acest vin sec al celor de la Liliac este un cupaj din patru soiuri (Chardonnay, Sauvignon Blanc, Muscat Ottonel, Neuburger), ceea ce ar părea neverosimil, dacă experți în domeniu nu m-ar fi convins că e deja o practică încetățenită în contemporaneitatea oenologică. Mirarea mi-a fost stârnită în principal de un echilibru gustativ desăvârșit, de aciditatea discretă, tipică terroirului transilvănean și de asemănarea cu foarte italienescul Limoncello.

Iar cine mă trimite în Italia, oricum ar fi, are recunoștința mea deplină.

În același spirit, al plăcerii discrete, se înscrie și brânza Camembert, care deși este una cu mucegai, nu are intensitatea unui Roquefort, bunăoară, și își lasă aromele să se dezvăluie molcom, cu acea leneveală specifică unui relaș pe plajă.

Evident că o astfel de moliciune atrăgătoare s-a lăsat stropită de buchetul cupajului Antonia, iar eu, fără a părăsi Craiova, am petrecut un sejur atemporal într-o stațiune de vis, din vis.

Sursă imagini: Amicul Daniel Botea, mai democratic ca în alte dăți.

Doña Brasco

Când eram copil, dar deja interesat de cele din jur, urmăream știrile, iar unele dintre ele, recurente, îmi provocau, dată fiind vârsta, o senzație de neliniște de netăgăduit.

Era vorba despre atentatele IRA din Irlanda de Nord și cele ale ETA din Spania. Și parcă să zic că acestea din urmă mi se păreau mai brutale, iar membrii respectivei organizații mai feroce decât omologii irlandezi.

Între timp, ambele fronturi s-au mai liniștit, așa că demonii trecutului pot fi prelucrați și exorcizați și utilizați în scopuri cinematografice, așa cum se întâmplă în La infiltrada.

Așa cum o arată și titlul, povestea din acest film spaniol o urmărește pe o tânără polițistă care, trimisă de un superior autoritar, dar convingător, este trimisă în inima țării bascilor, în San Sebastian, unde timp de ani buni, se infiltrează în rândul militanților ETA până acolo încât ajunge să îl găzduiască pe unul dintre ei, fugar în urma unui atentat.

Asamblajul narativ care nu trenează și te ține în tensiune până la final pendulează între existența ei pe muchie de cuțit și manevrele forțelor de ordine, care îi supraveghează îndeaproape, având de înfruntat și orgoliile unor alte instituții de securitate, cu care sunt într-un fel de concurență.

Un aspect secundar al peliculei, dar nu lipsit de importanță, deoarece contribuie la atmosfera de realist a filmului, altminteri nu prima de acest gen, având predecesori iluștri precum Donnie Brasco sau The Departed.

Regizat cu profesionalism al tensiunii și cu vigoare a acțiunii de Arantxa Echevarria, filmat prin locuri reale din Spania și Franța (căci Țara Bascilor se întinde de ambele părți ale Pirineilor), La infiltrada se impune în primul rând prin intensitatea dramatică a interpretărilor.

Din distribuție se remarcă Diego Anido în rolul unui terorist odios, care apare un pic mai târziu în peisaj, precum și o mai veche cunoștință, Luis Tosar (Mientras Duermes, Celda 211), la fel de solid interpretativ de cealaltă parte a legii față de ipostazele anterioare.

Însă, așa cum e cazul în orice film care gravitează în jurul unui polițist sub acoperire, greul psihologic e dus de protagonista jucată de Carolina Yuste. Dincolo de duplicitatea inerentă, avem trăirile autentice ale zbaterii între datorie și instincte feminine, dar și costul emoțional al unei prefăcătorii de lungă durată.

Socotind că, dincolo de retușurile fictive, ne este relatată o odisee macabră inspirată din realitate, nu putem decât să ne înclinăm în fața celor care își pun în joc inteligența, liniștea și, mai presus de toate, viața, pentru a opri pe niște apucați puși pe omor.

La cum merg lucrurile, cred că o să avem nevoie iar de oameni ca Arantxa cea din film.

Cuceriri SF (31)

E caniculă, așa că stăm la umbră și ne lăsăm imaginația să umble pe tărâmurile deschise de literatura SF:

State of Fear – chiar în momentele când scriu aceste rânduri s-a instaurat canicula în România și nu numai, așa că aceia care deplâng fenomenul încălzirii globale nu prea au contestatari. Însă, prin acest roman burdușit de cifre și grafice, Michael Crichton vrea să-l demonteze, punându-și argumentele într-o narațiune antrenantă, în care niște eco-teroriști pun la cale un mega-complot menit a demonstra lumii că nivelul oceanelor crește, deși nu este așa. Câteva personaje, schematice, dar simpatice, se văd prinse în hățișul evenimentelor și încearcă să îi oprească. Așa cum știm, Crichton știe cum să pună pe roate suspansul și cum să-l facă să accelereze, dar își sabotează singur atmosfera de thriller cu acele argumentații care îi sunt de fapt obiectiv de căpătâi. Scrisă acum douăzeci de ani, cartea nu mai vreun manifest de luat în seamă din punct de vedere științific, însă e foarte benefic de a fi expus la păreri contrare cu a ta.

Dreamsnake – câtă vreme s-a manifestat plenar, Războiul Rece și implicita sa amenințare nucleară au generat o sumedenie de romane SF remarcabile, printre care și acesta, în care lumea e pustiită, oamenii mai trăiesc în diverse enclave fortificate sau în oaze în deșertul post-apocaliptic, iar singurii păstrători ai științei medicale sunt câțiva aleși care utilizează veninurile unor șerpi. Protagonista este un astfel de vindecător, iar pierderea unei creaturi din portofoliu duce la o serie de aventuri în care se regăsește pe sine, adoptă un copil și își află dragostea adevărată. Autoarea Vonda McIntyre e animată de asumate idei feministe, însă povestea ei e captivantă, iar paginile interacțiunii eroinei cu șerpii ei sunt unice în literatura de gen, înfricoșătoare și înălțătoare. Lumea vie ne ține și pe noi vii.

The Forever Machine – posteritatea are o etichetă deloc măgulitoare pentru acest roman: cel mai slab câștigător de Premiu Hugo (cea mai înaltă distincție în literatura SF) din istorie. Din capul locului vă spun, nu sunt de acord. Rod al colaborării dintre scriitorii Mark Clifton și Frank Riley, cartea are multe de oferit, unele lucruri chiar suprinzător de actuale. Un telepat îi manevrează subtil pe doi oameni de știință să construiască o entitate de Inteligență Artificială, care să fie capabilă să remodeleze genetic pe un individ, astfel încât să-l întinerească și, de ce nu, să îi confere aceeași putere a comunicării mintale pe care o are protagonistul, scopul înduioșător al acestuia din urmă fiind de a nu se mai simți singur. Rezultatele sunt încurajatoare, însă secretul iese treptat la iveală, iar modul cum cei doi autori redau reacțiile publice și isteria mediatică iscate de o posibilă soluție pentru visul omenirii – nemurirea – par a fi desprinse din prezent, deși romanul e apărut în 1954. După ce am terminat și ultima pagină și am constatat că gura lumii nu e deloc dreaptă cu această creație literară, mi-am adus aminte de Cardinalul Richelieu, care insista să îi cunoască pe cei vorbiți de rău peste tot: Au ceva merite, din moment ce sunt ponegriți în halul ăsta.

The Plot Against America – istoriile alternative sunt o subspecie aparte în peisajul literaturii SF, iar această carte ilustrează cât de puternic și elocvent este un astfel de exercițiu de imaginație. În America anului 1940, Franklin D. Roosevelt pierde alegerile în fața lui Charles Lindbergh, faimosul aviator, un antisemit notoriu, iar această deturnare a cursului evenimentelor declanșează discriminare, ciocniri de stradă și o realiniere a politicii externe a SUA înspre a favoriza Germania nazistă. Da, știu, seamănă izbitor cu ce se întâmplă acum peste Ocean. Pentru că nu e scriitor de Science-Fiction sadea, Philip Roth nu se mulțumește la a construi un tablou general foarte documentat a ce ar fi putut fi (introducând în acest scop o puzderie de personalități reale ale acelei epoci), ci filtrează totul prin ochii unui copil, cu toată înțelegerea lui limitată și naivă asupra comportamentului în permanentă schimbare al celor din jur și al societății în general. Cu profunda ei înțelegere a naturii umane și cu acea clarviziune terifiantă, nu e de mirare că romanul lui Roth a fost redescoperit, citit și răscitit imediat ce a revenit un anume personaj la Casa Albă.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Cuceriri SF (17)

Cuceriri SF (18)

Cuceriri SF (19)

Cuceriri SF (20)

Cuceriri SF (21)

Cuceriri SF (22)

Cuceriri SF (23)

Cuceriri SF – Ediție de Starcraft

Cuceriri SF (25)

Cuceriri SF (26)

Cuceriri SF (27)

Cuceriri SF – Ediție de 8 Martie

Cuceriri SF (29)

Cuceriri SF (30)