Religia, între asuprire și mântuire

Dincolo de toate considerațiile, citind Blasfemie am fost izbit de dihotomia a două ipostaze a credinței religioase.

Cartea este mărturia unui femei pakistaneze creștine, Asia Bibi (ajutată scriitoricește de jurnalista Anne-Isabelle Tollet, fapt asupra căruia voi reveni), care, făcând mica greșeală de a bea apă dintr-o fântână rezervată musulmancelor, ajunge să fie acuzată de cele mai grave delicte religioase și condamnată la moarte.

Purgatoriul închisorii pune, însă, în mișcare atât forțele fanatismului, cât și ale altruismului, iar cartea le înfățișează elocvent pe amândouă.

Sunt pagini revoltătoare, în care Asia Bibi se confruntă cu o habotnicie și o răutate care te scârbesc și pe care le poți atribui, parțial justificat, religiei.

Însă există și acele pagini de profundă introspecție, în care, în fața privațiunilor și condițiilor inumane din închisoare (pe care nu le ocolește, ci le descrie organic, și bine face), protagonista acestui mărunt, dar relevant episod al istoriei, nu are decât credința pentru a o sprijini.

Credința ei și credința altora, creștini și musulmani deopotrivă, care se zbat pentru ea și care plătesc un preț scump pentru asta.

Vorba ceea:

Nu mi-e frică de Cuvântul Domnului, ci de ce fac oamenii din el.

Două lucruri merită menționate în final.

Deși tragică, povestea Asiei Bibi a avut un final oarecum fericit, deoarece, după nouă ani de detenție, a fost eliberată, iar în prezent trăiește cu familia în Canada.

Ulterior, Asia Bibi, care este analfabetă și a transmis povestea jurnalistei prin soțul său, s-a distanțat de cartea care a rezultat.

A făcut-o oare ca să nu îi pună în pericol pe cei apropiați rămași în Pakistan?

Sau Blasfemie este prea mult rodul idelurilor lui Anne-Isabelle Tollet?

Unii ar spune că o poveste care nu e reală nu are valoare.

Dar cei care au citit Viața lui Pi știu că nu e așa.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o lectură care, indiferent că e reală sau nu, relevă dualitatea a ce înseamnă religie.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut – 13 ani de socio-blogăreală

Acum treisprezece ani, spre finalul celei de-a doua domnii a lui Băsescu-Vodă, trei condeieri digitali (ziși și bloggeri) din Craiova s-au gândit să se întâlnească și, după ce au pus țara la cale, au conchis că isprava merită reeditată.

Anii s-au scurs, numărul bloggerilor (adăudându-l aici și pe mandea) a crescut, activitățile s-au întețit și au devenit tot mai interesante, așa că iată-ne în leatul 2025 sărbătorind o duzină și un an de Craiova Blog Meet.

Și am făcut-o într-unul dintre locurile noastre preferate, Casa Romanescu din Craiova, cu atmosfera-i distinsă, dar și relaxată, cu una dintre cramele noastre preferate, Domeniile Vînju Mare, dedându-ne la una dintre ocupațiunile noastre preferate, Brânzeturi cum se… cuVin.

Despre brânzeturi ne-a relatat marele nostru expert, care ne este și baci de ceva vreme, Daniel Botea, iar vinurile au fost povestite (folosesc termenul acesta pentru că e deja încetățenit printre noi) de reprezentanții Domeniilor Vînju Mare, Virgil Turcu – Manager de vânzări, și Aliona Ionescu – Șef de laborator, precum și de ceea ce anglo-saxonii ar numi ”The Wine Power Couple”, Lenuța și Narcis Neagoe.

Printre hohote de râs, discuții despre câte în lună și în stele, am împerecheat brânzeturi cu vin și le-am examinat compatibilitatea gustativă.

Poate că a fost și dispoziția-mi mai exuberantă, dată fiind ocazia, însă de data aceasta preferința mi s-a dus spre o combinație brânză-vin care a provocat senzații ca niște artificii aniversale în cavitatea-mi bucală.

Această asociere a fost între Vinul Principelui Cabernet Sauvingnon și Syrah sec și Grand Blue Delaco.

Licoarea bahică în cauză e rodul unei realizări aparte, numite multisepaj.

Spre deosebire de cupajul clasic, în care se amestecă vinurile odată făcute, aici se amestecă strugurii dintru început, așa că rezultatul este precum odrasla unui mariaj intercultural.

Impetuozitatea taninică a Cabernet Sauvignonului occidental a fost temperată, dar nu anihilată, de gustul mai molcom și mai mătăsos al Syrahului oriental (i-aș spune Shiraz, în onoarea lui Omar Khayyam, Hahez și Saadi, dar mi s-a explicat de către experții mai sus menționați de ce să folosesc termenul oficial de pe sticlă).

Această apropiere osmotică Est-Vest a conlucrat întru plăcerea mea cu Grand Bleu Delaco, o brânza din familia celor înnobilate cu mucegai.

Pare un oximoron, dar nu e.

Pentru mine, acele pete albastre, neplăcute în orice alt context, declanșează când le văd pe o astfel de brânză reflexe pavloviene pursânge. Sau, mai bine zis, pursalivare.

Deși cea mai spectaculoasă, această asociere a fost doar unul din deliciile unei seri îmbătător de distractive, care s-a finalizat cu un proces de votare soluționat mai transparent decât scrutinul prezidențial de la finele anului trecut.

Ca să-l parafrazez pe Narcis, mai jos înfățișat, vinul nu e doar comuniune, e democrație curată.

Imaginile au fost suprinse de Daniel Botea, când încă nu degustase prea mult.

Sezon de Oscar 2025 – The Brutalist

Iată-ne ajunși la marele favorit al acestei ediții a Oscarurilor, The Brutalist.

Un film cu o lungime descurajantă (trei ore și jumătate), pe care, însă, o gestionează inteligent, introducând chiar în însăși structura lui un antract cu stil realizat.

O mostră de decență față de spectatori, care îndulcește bănuiala gravă despre care voi vorbi la finalul articolului.

Ca tematică, pelicula co-scrisă și realizată de foarte tânărul Brady Corbet (pe care, ce chestie, l-am văzut adolescent în tulburătorul Mysterious Skin) are ambiția să fie deopotrivă grandioasă și intimă și acționează pe multe planuri: traumele supraviețuitorilor Holocaustului, zbaterile imigranților din SUA, relația comanditar grandoman vs. artist încăpățânat, precum și putreziciunea morală a proaspăt îmbogățiților americani (vezi The Great Gatsby).

Ce să mai, un film croit pentru Oscar, mai ales în contextul actual.

Faptul că aceste direcții sunt urmate, cu toate ambiguitățile lor, este remarcabil, dar tot ansamblul vine cu un preț – o lentoare care nu poate fi pe placul oricui, precum și aerul de incomplet, precum o construcție monumentală care e abandonată pe la mijlocul proiectului.

Despre regia lăudată a lui Corbet am niște obiecții.

În primul rând, se vede acea apăsare stilistică pe care am observat-o de-a lungul timpului la actorii trecuți de cealaltă parte a camerei.

Aproape toți (Clint Eastwood e excepția care mi vine în minte) au aceeași meteahnă, parcă îți strigă în față: Fii atent ce meseriaș compun scena asta sau uite ce măiastru o decupez pe-astălaltă!

La Brady Corbet, atât abilitățile cât și excesele se vădesc încă de la prelunga și, să recunoaștem, memorabilă secvență din debutul filmului, când personajul lui Adrien Brody străbate purgatoriul navei și iese la liman pentru a da ochii pentru prima dată cu tărâmul făgăduinței americane.

Exagerări de tinerețe, treacă meargă, dar tânărul regizorul propune niște montaje de imagini din Carrara sau Veneția de-a dreptul copilărești. De la tonul coerent și tragic al filmului, în aceste cazuri am simțit că e o postare de-aia exaltată de influenceritză culinară.

Știu că membrii Academiei adoră să recompenseze performanțele unor cineaști precoce, dar, s-o spunem pe-a dreaptă, Brady Corbet nu e Damien Chazelle, care și-a strunit La La Landul la secundă.

Dacă aminteam una dintre scăderile specifice actorilor ajunși regizori, e corect să precizez că am remarcat și o similitudine pozitivă – calitatea deosebită interpretărilor.

Brady Corbet nu se abate de la această regulă și dirijează o suită de prestații actoricești într-adevăr demne de Oscar.

După ce și-a asigurat locul în istoria cinematografiei cu rolul din The Pianist, Adrien Brody s-a lăsat pe tânjală vreo două decenii pentru a reveni acum cu unul cel puțin la fel de mare.

Într-un fel, Laszlo Toth este continuarea lui Wladyslaw Szpilman, dar cu multe nuanțe și straturi psihologice adăugate. Pe lângă aceeași componentă fizică, pe care actorul o redă cu același angajament convingător, personajul său e multe într-unul.

Înainte n-avea de înfruntat decât monstruozitatea nazistă, eventual și turpitudinea conaționalilor sau coreligionarilor, acum, însă, e pus în zona complicată a discrimării subtile, în bătaia adversității niciodată fățișe, iar în spate poartă o povară care l-ar doborî și pe Atlas.

Dar nu e singur. Cea care îi împărtășește și oglindește suferința este soția jucată de Felicity Jones, care devine, chiar și în numai câteva momente ale filmului, adevărata lui protagonistă. Categoria celei mai bune actrițe în rol secundar e în mod cert cea mai disputată în acest sezon de Oscar.

Guy Pearce, bun cam în orice l-am văzut în deja lunga-i carieră, e aici strălucitor drept industriașul american postbelic dominator care caută mântuirea prin artă și inițiative comunitare, dar care rămâne același robber baron în adâncul ființei.

Acești extraordinari artiști te țin aproape, chiar și când The Brutalist se depărtează în zone dubioase, astfel că acest mamut filmic se depasează fără să ții socoteală temporală spre deznodământul cu alură de Schindler’s List, adică menit a ne aduce aminte că umanitatea poate supraviețui chiar și celei mai abominabile tragedii.

Și că tot am pomenit de umanitate, să vorbim și despre umbrele care planează asupra acestui film.

Deși s-au contrazis în declarații, realizatorii au recunoscut că programe de Inteligență Artificială au fost folosite în diverse aspecte ale producției.

Că astfel au generat niște schițe pe care le prezintă arhitectul interpretat de Adrien Brody, n-ar fi o problemă.

Dar să existe suspiciunea că accentele lui și al lui Felicity Jones au fost modificate pe calculator, pentru a fi mai veridice, mi se pare grav.

Dacă e adevărat, intrăm și aici într-o eră care nu-mi place.

Așa că The Brutalist o fi favoritul acestor Oscaruri, dar nu e și al meu.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

A Complete Unknown

Sezon de Oscar – A Complete Unknown

Într-un sezon de Oscar cu filme care mai de care mai provocatoare, de la lungime la tematică, cu organe exterioare și interioare la vedere, A Complete Unknown e ca un elev liniștit și silitor, dar nu pămpălău, care intră într-un bar de derbedei.

Și, culmea, reușește să se facă acceptat.

Povestea e una pe care am mai văzut-o de nenumărate ori – biografia romanțată a unei legende muzicale, cu accent pe relațiile respectivului artist cu apropiații și culmindând cu un eveniment considerat epocal.

Știu, parcă ați citi despre Walk The Line, The Bohemian Rhapsody și toate celelalte care au venit înainte, însă pelicula lui James Mangold reușește să pară că e prima de genul ăsta.

Atât e de bună.

În loc de Johnny Cash sau Freddie Mercury acum îl urmărim pe Bob Dylan, omul cu mintea în patru colțuri (vezi ce scriam despre autobiografia lui), de la începuturile de folkist și până la cimentarea ipostazei de artist iconoclast din prin anii ’60.

Faptul că A Complete Unknown îi face uitați pe toți predecesorii e rodul a trei mari calități îngemănate.

Prima este inteligența scenariului care nu se sinchisește prea mult a ni-l explica pe Bob Dylan cu toate ciudățeniile lui. Oricum, ar fi o sarcină sisifică.

Dimpotrivă, menestrelul e conturat ca un personaj ermetic, care absoarbe, dar și desfide orice reproș și orice elogiu adus condiției sale de artist. Din punct de vedere emoțional, mai importante sunt reacțiile celorlalți față de caracterul său genial și exasperant.

Iar de aici rezultă interpretări excepționale.

Timothee Chalamet e tânăr, dar deja vechi în branșă, așa că dedicarea sa față de rol nu mai e o supriză. Am simțit și la el, ca la Leonard Bernstein al lui Bradley Cooper, o preocupare apasată de a reda manierismele modelului real, însă aici totul e mai bine dozat, iar faptul că Chalament a cântat el însuși (ca și restul distribuției) i face interpretarea cu atât mai remarcabilă.

Monica Barbaro (nominalizată la Oscar pentru rol secundar) și Elle Fanning (căreia nu i-ar fi stricat o nominalizare la rându-i) sunt femeile care se sorb din cupa dulce-amăruie a inspirației și defectelor lui Dylan.

Însă cel care m-a impresionat de-a dreptul a fost Edward Norton drept Pete Seeger, cîntărețul bun, dar nu colosal, omul generos care știe să recunoască talentul mai mare ca al lui, tradiționalistul care acceptă că schimbarea e inevitabilă.

Iar momentul parabolei lingurițelor e universal valabil și e recomandat tuturor celor care se simt neputincioși.

Cea de-a treia, dar și cea mai importantă, calitate a filmului este muzica.

Dat fiind subiectul, nu e o supriză că se cântă, însă e o încântare să constați că muzica este însuși scopul din A Complete Unknown.

Muzica e câmp de luptă și spațiu de reconciliere, e podium pentru narcisism, dar și pentru solidaritate, muzica e trecut și viitor.

Nu știu dacă A Complete Unknown va triumfa la vreuna dintre categoriile la care concurează în acest sezon de Oscar.

Dar simpla sa prezența aici este dovada acelei puteri uimitoare de Hollywoodului de a se regenera și mântui, chiar și când pare a fi apucat-o pe căi incomprehensibile pentru cei mai mulți.

Sper că America toată să aibă puterea asta, căci e suferindă acum.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

A privi moartea în față și din spate

Sunt câțiva miliardari din tehnologie care și-au pus în plan să atingă viața veșnică.

Nu știu dacă o să le iasă, așa că, deocamdată, fiecare dintre noi are nevoie, cum, necum, să înfrunte spectrul îmbătrânirii și al sfârșitului inevitabil.

Margaret Atwood e om, deci nimic din ce este omenesc nu-i este străin și are o vârstă înaintată (85 de ani), așa că e firesc să aibă asemenea preocupări, pe care le manifestă așa cum știe mai bine – în scris.

Old Babes in the Wood este o colecție de povestiri care, într-un fel sau altul, au legătură cu trecerea în neființă.

Cartea are trei mari secțiuni.

Prima este a unei naratoare de persoana întâi, sexagenară sau septuagenară, deducem, care deapănă diverse aspecte ale existenței alături de partenerul de o viață, cum ar fi amintirile care se estompează ale unor cunoscuți care nu mai sunt cu noi sau cursurile de prim-ajutor în caz că mai știi ce se poate întâmpla.

Cea de-a treia secțiune este a aceleiași naratoare, care a mai adunat ani pe răboj, dar care l-a pierdut pe cel care i-a fost alături timp de decenii.

În aceste două părți ale volumului adie un aer autobiografic, iar scriitura lui Atwood, la fel de reușită ca oricând, e mai melancolică.

Între cele două, însă, stă, ca într-un sandviș filosofic, o secțiune cu fel și fel de mici prilejuri de amuzament.

Al autoareai scriindu-le și al nostru citindu-le.

Un scriitor e oricum liber să-și lase liber imaginația, dar aici canadianca pare că așterne pe hârtie orice trăznaie îi trece prin cap, de la spiritism (cu Orwell!) la reîncarcare, adică tot despre moarte, dar mai la mișto.

Margaret Atwood ne demonstrează că poți înțelege moartea, dar nu e neapărată nevoie să o tratezi cu evlavie.

Ba chiar ajută să o iei un pic în răspăr.

E maximul pe care îl putem face împotriva ei.

Și să trăim o viață bună, bineînțeles.

Muzeul vivant al muzicii

Muzeele nu mi s-au părut niciodată spații plictisitoare, ba chiar am fost suprins cât de animat mi s-a părut unul precum cel de etnografie din Florența, atât de convențional în dispunere, încât părea prăfuit, dar care m-a purtat pe toate meridianele globului.

Însă, dacă e să aleg un muzeu care a palpitat de viață, atunci acesta este fără doar și poate Muzeul Instrumentelor Muzicale din Bruxelles.

O clădire elegantă, care adăpostește un patrimoniu copleșitor de unelte ale grației divine numite muzică.

N-aveam foarte mult timp la dispoziție, așa că am ales să mă concentrez pe etajul dedicat instrumentelor de pe mapamond.

Și bine am făcut.

Cu ajutorul unui audioghid dibaci conceput, care îți pornea un crâmpei sonor de îndată ce te apropiai de un exponat, am călătorit peste tot în istorie și geografie, pe tărâmuri exotice, fiecare cu povestea sa muzicală de spus.

Și am regăsit această sublimă ipostază de glob-trotter muzical într-o diadă de concerte de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Primul dintre acestea i-a reunit muzicienii din Bănie cu un grup de artiști sud-coreeni, în frunte cu dirijorul Young-Dae Yoo.

Melanjul cultural a fost desăvârșit.

Am ascultat două aranjamente de Arirang, un cântec de mare tradiție în Peninsula Coreeană, pe care, fapt remarcabil și înălțător, îl fredonează locuitorii de ambele părți ale Paralelei 38.

Ne-am întors la bucăți europene clasice, precum Concertino pentru clarinet și orchestră, op.26 (solist – Ji-Min Lee) și Andante și Rondo Ungarese pentru fagot și orchestră, op.35 (solist – Yong Jin Yun) de Carl Maria von Weber sau Ciaccona în sol minor pentru vioară și orchestră (solistă – Shin-Hye Dong) de Tomaso Antonio Vitali, la care muzicienii de peste multe grade longitudine au participat în perfectă osmoză cu confrații din vechea Pelendavă.

Introducere și Rondo Capriccioso pentru marimbă și orchestră (solistă – Jung-Mi Song) a trezit la fel de multe telefoane câte am văzut la Mona Lisa, iar viteza cu care artista manevra bețele de percuție, astfel încât nu mai vedeai decât maciuliile lor mișcându-se cu o repeziciune superluminică, mi-a adus aminte de secvența emblematică numită Pipe Dream din irepetabilul Animusic.

Momentul de vârf al concertului, din multe puncte de vedere (al amuzamentului, al înduioșării, al ineditului), a fost aranjamentul cântecului tradițional Amazing Grace pentru orchestră și Tae Pyeong So, instrument tradițional coreean, asemănător unei vuvuzele, dar mult mai aprig ca ea.

Soliști au fost adorabilii Evan Yoo și Edward Yoo, costumați ca într-unul dintre Basmele popoarelor Asiei, neprețuitul volum tradus și îngriit de Vladimir Colin (ferice de cel ce are un exemplar).

Inițial, cele două Tae Pyeong So mi s-a părut prea stridente pentru urechea mea de european, dar, de îndată ce s-au îmbinat cu orchestra întreagă, am simțit că se metamorfozează în veritabile cimpoaie, așa că, din Craiova via Coreea am ajuns în Scoția.

Iar dacă mai era vreo îndoială că unitatea prin cultură le precede pe toate celelalte, s-a risipit la Concertul în Sol major pentru două flaute și orchestră, G. 1077 de Domenico Cimarosa, care i-a avut în prim-plan în deplină armonie pe Hyun-Im Yoon și Christophe Nussbaumer, acesta din urmă fiind un artist născut în Elveția, școlit în Franța și stabilit în Luxembourg.

Deja e greu să țineți socoateala tuturor destinațiilor, nu-i așa?

Dar stați, că mai urmează.

Din Coreea de Sud ne-am mutat mai hacana pe planiglob, adică în India și aspirațiile ei îndreptățite de leagăn al civilizației.

Concertul East Meets West a fost o reîncarnare a colaborării de legendă dintre Ravi Shankar, semizeu al sitarului, și Yehudi Menuhin, lord al canonului muzical european, cei doi producând o fuziune care, în teorie, pare mai puțin probabilă chiar și decât cea la rece.

Din partea muzicii clasice a venit Gilles Apap, mai vechea noastră cunoștință de la Festivalul Craiova Muzicală, cel despre care scriam la acel moment că e un veritabil creuzet artistic, un virtuoz plin de șagă care poate cânta cu aceeași vervă fie la Musikverein, fie la vreo nuntă de-a noastră. A fost secondat discret de pianistul Eric Ferrand-N’Koaua, cu precădere la infernal de complicata compoziție Impressions d’enfance, op. 28 a lui George Enescu.

Din partea muzicii indiene au venit Rohan Dasgupta, care a cântat la sitar cu o combinație superbă de serenitate și dedicare, și Udai Mazumbar, care a bătut la tabla (tobe de mână) cu atâtă dexteritate și viteză, încât părea că are mai multe mâini, asemeni unei divinități hinduse.

Maestrul percuționist a fost și maestrul de ceremonie al concertului, împărtășindu-ne explicații fascinante despre stilurile muzicale indiene, precum și detalii despre fiecare compoziție interpretată.

Muzică și povești au fost laolaltă o epopee, o Musicayana glorioasă, pe care n-aș mai fi vrut să o văd sfârșită.

Iar noi, românii, am avut propria contribuție la această epopee.

A fost minunat să mă delectez cu muzica de basm a Indiei, la care se adăuga vioara măiastră a lui Gilles Apap, dar m-am minunat să ascult cât de frumos sună cele Șase dansuri românești ale lui Bela Bartok sau Dansul țărănesc al lui Constantin Dimitrescu cu sonoritatea sitarului și a tablei.

Suntem cetățeni ai României, dar și ai lumii.

E glorios și înălțător să ne reamintim asta.

Credit foto – cu excepția celei din Animusic, imaginile aparțin Filarmonicii ”Oltenia” Craiova.

Sezon de Oscar 2025 – The Seed of the Sacred Fig

Inițial, puteam să jur că The Seed of the Sacred Fig (în original, Dane-ye anjir-e ma’abed) a fost făcut în afara Iranului.

Prea este subversiv, prea pune la îndoială structurile de putere ale regimului fundamentalist de acolo, prea arată explicit câtă brutalitate a pus regimul de la Teheran în anihilarea protestelor de după moartea Mahsei Amini.

Apoi am aflat, spre stupoarea mea, că Mohammad Rasoulof a realizat filmul acolo, bucată cu bucată, pe ascuns sau pretinzând că produce altceva, pentru ca apoi montajul să fie realizat în Germania, unde s-au refugiat ulterior și regizorul și alți membri ai echipei de filmare.

Bănuiesc că li s-a pus gând rău de către autoritățile de la Teheran, pentru că pelicula e explozivă în ceea ce își propune să înfățișeze și să sugereze.

O familie formată din tatăl care e reprezentant al forțelor legii, mama care e prinsă între calitatea de soție supusă și iubirea față de fiice, a căror revoltă împotriva canoanelor, e crescândă, se vede cuprinsă subtil de paranoia, pe măsură ce toți membri sunt atinși de tensiunea evenimentelor exterioare.

E același tip de dramă familială la care excelează cinematografia iraniană, cea mai bună dovadă fiind A Separation.

Spre deosebire, însă, de capodopera lui Asghar Farfadi, tensiunea pur umană care se acumulează aici la aceleași cote neliniștitoare e treptat înlocuită de o alegorie, altminteri inteligentă și superb redată (mai ales în secvența de final) a rebeliunii feminine față de primatul masculin al societății din Iran.

Rezultatul e că se diluează astfel angajamentul afectiv al privitorului, care din empatie ajunge doar la interes pur intelectual sau estetic.

Interpretările se mențin, totuși, la aceeași calitate ridicată. Distribuția principală – Missagh Zareh, Setareh Maleki, Mahsa Rostami, Soheila Golestani – e impecabilă, însă actrița pe care am menționat-o ultima, cea care o interpreteză pe mamă, merită lauri suplimentari.

Nu doar că multitudinea trăirilor ei, niciodată stridente, dar niciodată ambigue, o transformă în figura centrală a filmului, dar oferă și o mostră de competență actoricească demnă de Oscar.

Urmăriți-o cu atenție în scena interogatoriului; din distincția și echilibrul rezevat și atacat din toate părțile de până atunci adoptă acolo o formă de servilism tipic unei persoane învățate să fie permanent într-o poziție de inferioritate.

E aceeași strategie de supraviețuire a protagonistului din 12 Years a Slave, a omului liber care trebuie să-și compună o mască de sclav. Numai că Chiwetel Ejiofor are nevoie de un film întreg pentru a reda asta, pe când Soheila Golestani doar de câteva minute.

The Seed of the Sacred Fig a prins o nominalizare la Cel mai bun film internațional la această ediție a Oscarurilor.

Nu are vreo șansă reală, Emilia Perez și Ainda Estou Aqui își dispută statueta la acea categorie, însă această simplă distincție va atrage atenția asupra acestei producții iraniene, care ilustrează un paradox al societății din care a izvorât.

E dominată de tiranie, dar și de libertatea de gândire.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

Muncile lui Hercule (varianta pentru PlayStation)

Unul dintre cele mai interesante mituri din cultura universală este cel al celor 12 Munci ale lui Herakles (Hercule la romani).

Nu doar că aventurile sunt palpitante și variate, dar fiecare dintre ele ascunde un tâlc mai adânc despre cum să te confrunți cu dificultăți și provocări, folosindu-ți acea combinație de energie fizică și mentală care îi face pe oameni cea mai de succes specie a planetei.

În excelenta serie de lecții animate de pe TED-Ed (parte a prezentările de pe site-ul TED.com) există un videoclip care prezintă acele Munci ale lui Herakles cu stilistica unui joc de tip platformer.

De fiecare dată când l-am arătat copiilor cu care lucrez am fost întrebat dacă acest joc chiar există.

Din păcate nu, iar cel mai aproape de transpunere ludică a acestui mit este jocul Hercules, care a acompaniat filmul de animație cu același titlu, unde ai de-a face cu câteva dintre aceste provocări, dar nu acea ordine care caracterizează povestea mitologică.

Însă, dacă extindem puțin tărâmul cultural, cele 12 Munci ale lui Herakles își găsesc o desăvârșită expresie în Shadow of the Colossus, joc apărut pe Playstation în 2005 și dezvoltat de o echipă condusă de Fumito Ueda.

Această experiență ludică te pune în ipostaza unui tânăr ajuns într-un tărâm fantastic, care, pentru a-și readuce la viață pe iubita, face un pact cu o entitate supranaturală, obligația sa fiind de a răpune șaisprezece coloși.

Fiecare dintre aceste creaturi gigantice e diferită ca înfățișare și trăsături, iar a le doborî e un puzzle dinamic, pentru că e nevoie să îi înțelegi comportamentul și să îi identifici punctul slab.

Jocul necesită timp, răbdare, încercări nereușite și are câteva neajunsuri tehnice, însă toate pălesc în fața senzației că ești pur și simplu angrenat într-o încleștare titanică.

Dincolo de grandioasa idee și concepție, Shadow of the Colossos oferă unele momente ludice care rivalizează cu cele mai meșteșugite secvențe cinematografice, dacă nu chiar le întrec.

Așa este contactul uluitor cu Valus, cel dintâi colos.

Așa este fiorul de a fi urmărit de Dirge, colosul în formă de șarpe.

Așa este senzația de plutire când ești pe Phalanx, colosul pașnic, care nu face decât să străbată văzduhul ca o zeitate netulburată de problemele muritorilor.

Așa este dramatismul modului cum profiți de lovitură în pământ a lui Gaius și urci pe arma-i în inerție.

Așa este goană călare printre picioarele masive ale lui Basaran, colosul arhnoid.

Așa este momentul în care îți stă inimă în loc, agățându-te de aripile lui Avion, colosul aidoma unei păsări Roc din 1001 de nopți.

Adăugați la toate acestea și multe alte scene memorabile și o coloană sonoră sfâșietoare și înălțătoare și rezultă un joc care e încă un argument că și acest domeniu produce acel ceva pe care îl numim simplu Artă.

Sezon de Oscar 2025 – Wallace & Gromit: Vengeance Most Fowl

Cam toate categoriile de la Oscar de anul acesta au un un favorit si un aspirant cu șanse reale.

La animație, The Wild Robot pare a se fi instalat în fotoliul de lider, zgâlțâit nițel de Inside Out 2 și, aud, chiar de Flow.

Însă, pentru mine, ecuația e cu atât cu mai complicată, cu cât i s-a adăgat și Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl al lui Nick Park, un realizator care, de mai bine de două decenii, își ține ștacheta calității sus cu o încăpățânare zdrobitoare.

Ca și celelalte pe care i le datorăm, scurtmetraje sau lungmetraje, și aceasta folosește figurine de plastilină filmate în stop-motion (la care bănuiesc că se adaugă niscaiva efecte speciale digitale), prezentându-ni-i pe candidul inventator Wallace, pe câinele lui taciturn și expresiv non-verbal Gromit, precum și pe pinguinul malefic Feathers McGraw.

Lor li se adaugă piticul de grădina android Norbort, pe care Wallace îl construiește ca să îi facă viața mai ușoară harnicului Gromit, însă, așa cum preconizează mulți, tehnologia asta care ne aduce confort ne aduce și belele, dacă încape pe mâini (aripi) rele.

Ceea ce se întâmplă, rezultatul fiind o aventură hazlie, antrenantă și inteligentă, care uzează masiv și în felu-i șugubăț de locuri comune din alde Mission Impossible sau James Bond și care ne spune în felu-i (doar) aparent naiv același lucru pe care o fac și încrâncenații profeți ai Apocalipsei Roboților.

Gagurile tehnice sunt comice, cele situaționale sunt distractive, iar cele lingvistice sunt hilare (vezi-l chiar și pe cel din titlu), toate făcând din Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl un mod minunat de a-ți petrece timpul.

Chiar dacă o faci uitându-te la un ecran, la final nu ți-ai pierdut neuroni, ci ai mai câștigat câțiva.

P.S. Cine înțelegele glumele din filmul ăsta sigur recunoaște și vocea reporteriței.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Sezon de Oscar 2025 – The Only Girl in the Orchestra

Acum că s-au anunțat nominalizările la Oscar pentru 2025, deschid și eu oficial sezonul chibițatului și al datului cu părerea, în condițiile în care deja, printr-o combinație de documentare și intuiție, m-am aplecat asupra destulor pelicule implicate în cursa acestui an (găsiți lista la finalul articolului).

Începem cu un documentar scurt și încântător intitulat The Only Girl in the Orchestra, care e un portret multidimensional al lui Orin O’Brien, prima femeie care a făcut parte din orchestra filarmonicii din New York, păstorită mult timp de însuși Leonard Berstein.

Iar doamna în cauză a cântat nici mai mult, nici mai puțin la contrabas, acel instrument masiv cu coarde, care își face tot timpul simțită prezența pe fundal, auditiv și vizual.

Una dintre marile idei al acestui scurtmetraj chiar de Molly O’Brien, nepoata ilustrei contrabasiste, este chiar aceasta – pentru o viață împlintă, nu e nevoie să fii în prim-plan, să fii în lumina reflectoarelor, ci poți foarte bine să fii în spate și să te bucuri de tot: de muzică, de colegi, de contribuția plină de sens la ceva în folosul comunității.

Orin O’Brien are chiar un exemplu elocvent, cel al părinților ei, George O’Brien (poate vi-l amintiți din Sunrise/Aurora al lui Murnau) și Marguerite Churchill, ambii actori și ahtiați după celebritate, suferinzi la bătrânețe din cauza lipsei acelui drog numit faimă și expunere publică.

Protagonista noastră de aici impresionează printr-o vivacitate incredibilă pentru vârsta ei (avea cam 85 de ani la momentul realizării documentarului, deci mai mult ca Joe Biden și Donadl Trump), prin seninătate și, mai ales, pentru dedicarea față de studenții ei.

Poate cea mai înduioșătoare scenă a filmului este când Orin O’Brien e nevoită să își cedeze multiubitele instrumente, iar pe cel mai drag alege să îl dea unui fost elev, pentru că știe că acesta îi va fi un stăpân meritoriu.

Pentru că subiectul este o muziciană, The Only Girl in the Orchestra se folosește masiv ca fundal sonor de muzica clasică, iar atmosfera de candoare, dedicare și serenitate pe care o însoțește mi-a readus aminte ce superba evadare și înălțare este să merg la Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Număr zilele până la următorul concert de acolo.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu