Un artist prin vocea altuia

Incerc sa nu pierd nicio ocazie de a intra in contact sau de a ma expune la monumente imateriale ale trecutului, iar pe data de 26 mai 2017, la ora 17:00, la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova, mi se ofera inca o una pe care ma voi face luntre si punte sa nu o ratez.

Tristele si Ponticele lui Ovidiu, aceste elegii ale pribegiei si instrainarii care, paradoxal, au pus spatiul nostru geografic pe hartile antichitatii, vor prinde glas prin intermediul vocii lui Emil Boroghina.

Artistul caruia ii datoram „Festivalul Shakespeare” ne mai face un cadou, imprumutandu-si timbrul vocal aparte unor versuri care au o varsta de aproape milenii, dupa ce a daruit acest recital si spectatorilor din Chisinau, anul acesta, pe 22 martie.

Numai gandul ca voi fi purtat in acea lume indepartata temporal, dar apropiata fizic, imi starneste dorinta de a reciti un roman deosebit, pe care il recomand fara sovaiala, in ciuda controversei care il invaluie pe autor: Dumnezeu s-a nascut in exil de Vintila Horia.

Sa ne cunoastem potentialii lideri

Trecut-au vremurile cand Statele Unite ale Americii erau farul calauzitor al omenirii si impuneau modele culturale si politice irezistibile si incontestabile. Lumea devine multipolara si destule state puternice cauta sa demonstreze ca modul lor de viata si de organizare este mai cu mot.

China este, bineinteles, printre acestea si, daca e sa ne uitam la banetul de care dispun, n-ar trebui sa ne miram ca multe tari mai sarace privesc catre aceasta inedita si surprinzator de eficienta combinatie de autoritarism si capitalism ca la o alternativa viabila la democratia de rit trans-atlantic.

Ajungand cu expozeul in acest ma vad nevoit sa recurg inca o data la gluma facuta de Steve Martin acum ceva ani, la incheierea ceremoniei de la Oscar pe care a prezentat-o:

La final, as vrea sa ii multumesc lui Steven Spielberg. Nu strica niciodata.

Urmand acelasi rationament, am hotarat sa imi desavarsesc cunostintele despre civilizatie milenara a Imperiului de Mijloc prin intermediul unei carti enciclopedice intitulate Cele saptezeci de minuni ale Chinei, editata de Jonathan Fenby.

Daca istoria si cultura Chinei vor deveni materie obligatorie in scoli, sper macar ca aceasta lucrare sa fie manualul, pentru ca este atat de bine realizata, incat le-ar starni interesul pana si celor mai delasatori elevi.

Spuneti-mi un subiect care va intereseaza: arta? filosofia? artele martiale? monumentele arhitectonice? praful de pusca?

Oricare ar fi, sunt sanse mari sa le gasiti povestite si explicate in aceasta carte, intr-un mod sintetic, ce-i drept, dar elocvent si precis, iar echilibru informatie-concizie este intregit de ilustratiile de o calitate exceptionala.

Foarte interesante sunt perspectivele trecut vs. prezent, referitoare la mari orase precum Beijing sau Shanghai. Alternand imaginile de atunci si de acum, m-am pomenit reflectand asupra cursului sinuos si imprevizibil pe care il urmeaza o societate si supunandu-ma unei interogatii care ma viziteaza periodic de atunci:

Oare ce ne rezerva viitorul?

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un superb si amplu ghid despre potentialii noastri lideri.

Aceleasi garduri, aceleasi drame

Nu e greu sa vezi asemanari intre recentul Fences si o pelicula care a precedat-o cu aproape o jumatate de secol, I Never Sang for My Father.

Ambele au la baza piese de teatru, astfel ca dialogul e principala sursa de expresie, ambele au in centru un personaj impozant, dar care alieneaza prin lipsa de empatie si apetitul pentru dominatie si ambele exceleaza la capitolul interpretari.

Spre deosebire, insa, de filmul lui Denzel Washington, cel regizat de Gilbert Gates nu este structurat in jurul unui singur personaj central, ci penduleaza intre cei doi protagonisti.

Fiecare dintre actori are aportul sau la un conflict dureros, cu valente universale: influenta parintilor defecti asupra copiilor si zbaterea acestora intre datorie si nazuinta spre o viata proprie.

Melvyn Douglas este magnific, chiar si in momentele cand este detestabil. Aceeasi copilarie nefericita ca a protagonistului din Fences l-a calit, dar l-a si impietrit, iar gloria obtinuta la un moment dat ca persoana publica este apusa acum. Acest actor deosebit, care a stralucit in perioade succesive si diverse ale Hollywood-ului (sa nu uitam ca in 1939 o facea pe Greta Garbo sa rada!) ne serveste farame de trauma si maretie cu un dozaj controlat pana la cea din urma grimasa, indemandu-ne astfel sa recompunem mental o viata greu de judecat.

De cealalta parte, Gene Hackman intruchipeaza o fragilitate psihica surprinzatoare, stiind ce galerie impresionanta de personaje dure si cinice a jucat de-a lungul carierei (va mai amintiti de seriful din Unforgiven?). Si pe el il nuanteaza scenariul, care este o ampla suita de dezvaluiri subtil structurate, astfel ca simpatia fata de ipostaza sa de dominat se nuanteaza treptat.

Dincolo de prilejurile de a-si manifesta calitatile pe care le ofera actorilor, materialul dramaturgic transpus in I Never Sang for My Father nu obliga la o concluzie partinitoare: m-a impresionat un personaj, m-am solidarizat virtual cu celalalt, dar tristetea din final a avut limpezimea unui lac in rarele momente cand nu adie nici macar o boare de vant.

Parinti imperfecti, copii imperfecti, o samsara care tine de cand lumea si se va sfarsi odata cu lumea.

 

 

 

Mai exista spatiu privat?

Acum ceva timp va spuneam despre un proiect international de toata frumusetea, intitulat Plurality of Privacy in Five Minute Plays, la care Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova a participat cu o bucata dramaturgica pe atat de scurta, pe atat de percutanta in emotiile pe care le infatiseaza si pe care le declanseaza.

Piesa Spatiu privat, care are premiera joi, 18 mai 2017, de la ora 17:00, la sala „I.D. Sirbu”, reuneste toate contributiile din acest proiect intr-un spectacol regizat de Richard St. Peter (S.U.A.), cu o scenografie de Lia Dogaru si in interpretarea actorilor Mirela Cioaba, Anca Dinu, Gina Calinoiu, Ioana-Florentina Manciu, Valentin Mihali, Catalin Miculeasa si Theodora Balan.

E greu sa scrii o piesa de teatru, dar mi se pare o provocare suplimentara sa fii limitat la o durata si un spatiu care lui Cehov nu i-ar fi ajuns nici macar sa descrie o livada cu visini, asa ca simt nevoia sa ii mentionez pe toti creatorii de dramaturgie minimala implicati, inclusiv tara de provenienta, pentru a sublinia unitatea omenirii in fata unui pericol comun: atentatul asupra vietii private.

Supraveghere statala de Marioan Hosseini (Suedia)

Esentialul este invizibil pentru ochi de Simona Hamer (Slovenia)

Sanctuar interior de Rebecca Gilman (S.U.A.)

Goliti-va buzunarele de David Greig (Marea Britanie)

Proiect Deburkanizare de Rachida Lamrabet (Belgia)

Calitate, incredere de Csaba Szekely (Ungaria)

Hotmigrants de Paco Bezerra (Spania)

Adevarul si numai adevarul de Mihaela Michailov (Romania).

 

Eurovisionul lui 2017

Aceasta editie a Eurovisisonului a debutat intr-un mod bizar pentru mine, deoarece, tinuta fiind intr-o tara – Ucraina – care nu duce lipsa de frumuseti feminine, a fost prezentata de un trio, acceptabil ca prestatie, format exclusiv din barbati. Sa fie asta un semn ca tara vecina inca se afla intr-o stare retard patriarhala?

Incep melodiile si imi produc impresii dupa cum urmeaza:

Israel – ca sa intram in atmosfera gradul, melodia asta reuseste performanta sa nu exceleze la nimic.

Polonia – partea dreapta a rochiei are potential sa faca omenirea masculina fericita, daca se hotaraste sa cada si mai jos; prezenta violonistului trimite la Edvin Marton, vocea nu e rea, dar caile sunt batatorite, inclusiv piciorul a la Angelina Jolie, pe care il voi mai revedea de cateva ori in aceasta seara.

Belarus – multa dantela, in ton cu veselia pe care vor sa proiecteze cei doi interpreti, exagerata, stiind ca vin de la Lukasenko; simularea barcutei este simpatica, iar sarutul de la final autentic, spre deosebire de cvasi-violul facial pe care l-a comis romanul nostru.

Austria – un emul subtirel de Ed Sheeran, suit pe o semiluna; „Iata semnele islamizarii Europei!”, urla Marine Le Pen si olandezul blond cu coafura hilara.

Armenia – la mizanscena cam copiaza Frozen a Madonnei, ca si niste triluri, insa melodia mai dezmorteste concursul cu un aer mitico-manelistic, caruia eu, unul, nu ii rezist niciodata.

Olanda – trei reprezentante ale sexului frumos din sub-ramura Bridget Jones, cu o melodie pe care o uiti imediat ce se termina.

Moldova – un joc de scena senzational, o melodie antrenanta si un saxofon de exceptie; cred ca ma fac unionist.

Ungaria – o balada rap tiganeasca interpretata cu patos si care chiar imi spune o poveste; dupa moldoveni, acum ungurii, ce vecini meseriasi avem!

Italia – Interpretul incepe ca un yogin si apoi cheama o gorila cu papion pe scena; Eros Ramazzotti-ul asta obosit e cotat printre favoriti?!?!

Danemarca – prin strungareata iese o voce subtirica, paradoxal, daca ne uitam la altceva.

Portugalia – melodie de bar unde-o duci pe tipa ca sa-ti sporesti sansele; o voce frumoasa, dar de ce isi frange atat mainile?

Azerbaidjan – un spectacol psihedelic facut cu stil si o interpreta care scrie la tabla, tintind catre voturile profesorilor de rit vechi din Europa de Est.

Croatia – nu, nu ma convingeti sa fac glume pe seama gabaritului sau; citat de la MLM la inceputul melodiei, insa dualitatea interpretarii este seducatoare si sa speram ca nu e semn de personalitate bipolara.

Australia – Isaiah canta, nu dantuieste, iar australienii sunt incurabili, tot nu invata ca la Eurovision e nevoie de un dram de kitsch.

Grecia – Miss Eurovision si inca un picior afisat intru deliciul masculilor; melodie protapita, dar asistata de doi Adonisi despuiati pana la brau.

Spania – „Do it for Your Lover” este titlu cam dubios, insa relaxarea si camasile intepretilor fac melodia suportabila.

Norvegia – DJ Sith si acolitii sai meritau un interpret mai bun decat acel Grigore Lese care a incercat (si el!) sa il imite pe Ed Sheeran.

Marea Britanie – un titlu ilustrativ in contextul Brexit-ului – „Never Give up on You”; schema clasica de interpreta protapita, cu voce de calitate si o jelanie a figurii care tot la iesirea regatului din EU ma trimite cu gandul.

Cipru – tipul asta trage liniute pe scena; in privinta melodiei, o sa trag si eu o liniuta in dreptul ei.

Romania – romanii nu se dezmint, vor sa dea un tun, ba nu, doua, si la Eurovision; yodeling-ul merge cum merge, dar partenerul ce contributie are, ca eu n-o aud?

Germania – cea mai inalta artista din concurs si cea mai joasa atractivitate a vreunei melodii de anul acesta: ceva in genul anilor ’90, cand pana si Marea Britanie mai reusea sa castige Eurovisionul.

Ucraina – ucrainienii au cheltuit mult cu Eurovisionul si vor sa se asigure ca nu e nicio sansa, nici macar teroretica, sa il organizeze si la anul.

Belgia – o minora care, ca si Ilinca noastra, a avut nevoie de procura, sa iasa din tara de bastina; vocea e buna, dar tipa are un ton si o figura de parca o bate gandul sa-si cresteze venele.

Suedia – copiatul, practica frecventa anul acesta, se mai indreapta si catre Justin Timberlake; doar la mers, nu si la voce, prestanta sau orice altceva.

Bulgaria – Alooooo, Protectia Copilului, ce paziti? De fapt, stati asa, lasati-l sa cante, ca nu o face rau. Pun ramasag ca pe imberbul asta o sa-l voteze toti pustanii care reusesc sa sterpeleasca telefoanele parintilor.

Franta – sa mai luam si de la Indila, insa e de remarcat ca reprezentanta Frantei, reduta conservatorismului, presteaza in engleza; nu zicea Jean-Claude Junker ca limba lui Shakespeare nu o sa mai fie importanta in Europa?

Schimbarile de clasament, care l-au ocolit pe portughezul castigator, cel care a scuipat un pic mana care i-a dat premiul, m-au convins ca introducerea votului popular este o idee buna.

La final, va las cu gandurile unei persoane de pe Twitter:

I don’t care who won, I’ll be doing that Moldovan leg dance for the rest of my life.

 

 

 

 

 

 

Eurovision 2017 pe Twitter

Twitter-ul nu s-a dezmintit nici anul acesta, asa ca iata o selectie a poantelor avansate cu acest prilej, ca sa aveti cu ce sa va delectati pana imi descifrez notitele din timpul concursului:

Can you imagine if an alien landed now and we tried to explain Eurovision? Horse heads, gorillas and yodeling!

If you do not want to get angry when the UK gets no points at the Eurovision, do not expect the UK to get any points at the Eurovision.

Like Ruslana, many Ukrainians wear chainmail these days just in case Putin decides to invade a bit more.

Okay Europe, it’s time to decide which country’s TV infrastructure we want to bankrupt in 2018!

Lots of costumes and makeup and masks this year at Eurovision. Why not go in the opposite direction though? Forget trends, let’s see some boobs!

Watching Eurovision is like watching cricket for the first time: it makes no sense, but you know instinctively not to support the Aussies. (un englez)

Do these presenters think they’re at a speed dating event?

In Europe we don’t say „I love you”, we give you 12 points.

12 points to whichever country’s female presenter tells those 2 to cock off.

First Brexit, then Trump, now Eurovision. Nothing is sacred.

Portugal’s win makes sense when you remember that the world’s ending soon and this is the end credits music.

Eurovision voting for a guy who hates Eurovision is what 2017 is all about really, isn’t it?

Cautare in suflet

Intamplarea a facut ca am ajuns sa vizitez un edificiu religios care sustine care adaposteste Sfantul Graal, iar simpla apropiere (chiar si iluzorie) de acest obiect atat de ravnit in Evul Mediu, mi-a starnit apetitul de a-i explora tainele.

Mi-au venit in ajutor cei de la  TargulCartii.ro, care mi-au daruit o carte monumentala, atat prin dimensiuni, cat si pentru profunzime – The Grail Legend, rod al colaborarii dintre Emma Jung si Marie-Louise von Franz.

Volumul urmareste legenda lui Parsifal (sau Perceval), asa cum apare in sursele medievale, insa cele doua autoare nu se limiteaza la o expune si zgaria semantic si simbolic la suprafata.

Asa cum ele insele opineaza inca din debut, mitul acestui pocal este o uimitoare imbinare intre mitologia precrestina, dominanta in aria culturala celtica de unde isi are originea, si crestinismul care guverna lumea europeana aproape in totalitate, la acestea adaugandu-se si trimiteri la alchimie si alte practici oculte.

Cum s-ar spune pe la noi, aschia nu sare departe de trunchi, asa ca nu lipsesc nici ample interpretari din perspectiva psihologiei jungiene.

Fiecare patanie a protagonistului este disecata si analizata de cele doua autoare cu o asa fervoare a eruditiei, ca nu de putine ori mi s-a parut ca ar cauta sensuri acolo unde nu sunt. Insa acest scepticism mi s-a risipit de fiecare data, multumita inteligentiei modului cum divagatiile si paralelele se innoda intr-o concluzie logica.

Insa, dincolo de placerea de a te afunda intr-o aventura hermeneutica, lucrarea Emmei Jung si Mariei-Louise von Franz este o invitatie la a deschide ochii:

In spatele oricarei manifestari culturale, se ascunde Omul, cu angoasele, aspiratiile si perpetua sa evolutie.

Cine si-a limpezit privirea si si-a smuls voalul prejudecatilor va vedea si va intelege.

 

La curtea lui Morfeu (2)

Acum ca rezolvat cu lipsa somnului, sa ne indreptam si spre acele sfere ale libertatii infinite pe care le atinge omul in timp ce doarme: visele.

Pentru aceasta am ales Istoria secreta a visului de Robert Moss, o carte cu un titlu care contine un epitet ce m-a ispitit sa fiu putin circumspect. Daca e asa de „secreta”, de ce se mai scrie despre ea, sa afle tot omul neinitiat?

Insa suspiciunea fata de ceea ce consideram a fi un simplu tertip de marketing mi-a fost spulberata de bogatia povestilor despre aceste manifestari onirice si rolul care li s-a atribuit de-a lungul istoriei si de-a latul mapamondului. Poate ca „secreta” e un cuvant prea indraznet si prea simplu, iar o sintagma precum „istoria nevazuta a ungherelor spirituale ale umanitatii” ar fi fost mai onesta.

Marturisesc ca despre vise am o parere functionala, le vad ca pe niste reziduuri ale constientului, care razbat cand cineva nu si-a reglat peste zi toate conturile cu propria persoana. Insa a fost o aventura fascinanta sa vad cum oniricul i-a ghidat pe oameni cel putin la fel de mult ca rationalul si nu am dus lipsa de exemple de actiuni pe care cronicarii moderni le-au inregistrat sec, cauzal, in stil marxist, dar care au izvorat de fapt dintr-o astfel de viziune abisala.

Nu trec multe pagini si iti dai seama ca autorul Robert Moss nu este simplu cercetator, ci un credincios al viselor, care se delecteaza cu episoadele pe care le prezinta, care se entuziasmeaza cand reda un pasaj din Upanisade, din Biblie sau Coran, din traditii ale celtilor sau ale egiptenilor. Aceasta pasiune care se degaja din stilul expunerii sale functioneaza ca un emolient chiar si pentru neincrederea celui mai infocat materialist.

La finalul cartii, m-am pomenit eu insumi captiv al unei reverii (si mai aveam si ochii deschisi):

Daca toti visam, nu inseamna ca toti suntem egali?

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o sedinta prelungita la curtea lui Morfeu.

 

 

 

Amuzanta usuratate continua

Despre Guardians of the Galaxy scriam in felul urmator acum ceva timp:

(aici se poate da click in cazul in care va da ghes pardalnica de curiozitate)

Asa ca despre Guardians of the Galaxy Vol. 2 voi recidiva stilistic:

Sunt continuari care te fac sa detesti Hollywood-ul.

Sunt continuari care iti strica parerea despre regizorul pe care il admirai pana atunci.

Sunt continuari care se reduc la binomul „mai mult, mai mare”.

Sunt continuari care sunt simple vaci de muls.

Sunt continuari care n-ar trebui sa existe.

Acest al doilea episod din peripetiile acestor personaje defecte si simpatice reuseste sa evite toate pacatele de mai sus si nu oricum, ci printr-o admirabila abilitate: ce a fost bun a fost pastrat, iar ce a intrigat in prima pelicula a fost extins, cum ar fi timpul si replicile alocate pitorescului talhar albastru Yondu, cel care are o sageata devastatoare si o dantura execrabila.

Unde mai pui ca doi actori veterani, care mie unuia mi-au imbogatit copilaria cu practici violente, onoreaza ecranul cu figurile lor. Vorba aia: Cine n-are batrani, sa-l sune pe responsabilul cu casting-ul.

La sfarsit, amicul care m-a insotit la Inspire Cinema se delecta cu o perspectiva malitioasa: Sa vezi ce le divulg maine celor de la birou ce se intampla in film!

Nu cred ca o sa reuseasca, deoarece actiunea din Guardians of the Galaxy Vol. 2 e adorabil de conventionala, punctele culminante se intrevad fara dificultate, iar morala e simpla si, de ce sa ma feresc de cuvinte, frumoasa.

Placerea resimtita neintrerupt pe parcursul a doua ore consta de fapt in poantele pe care le produc personajele, imposibil de redat, copiat, pastisat, imitat, iar aici ma vad sa fac o digresiune de ordin literar, care, oricat de pedanta ar parea la prima vedere, e intemeiata, daca veti avea putintica rabdare.

In 1984 de George Orwell, exista acele pagini despre minutele urii, in care indivizi adunati intr-un colectiv se manifesta si se antreneaza unul pe altul impotriva unui dusman imaginar.

La Guardians of the Galaxy Vol. 2 a trait senzatia inaltatoare de a ma prapadi de ras alaturi de o sala de Cinema 3D Craiova, plina cu oameni pe care, altminteri, nu-i cunosc si cu care poate ca nu am prea multe in comun.

Am sa numesc aceasta experienta „Orele de comuniune prin umor”, dar sunt deschis si la alte titluri, chiar si mie mi se pare ca asta nu e prea reusit.

Un moment aparte a fost o gluma senzationala care facea referire la Mary Poppins, la care au hohotit surprinzator de multi membri ai publicului, dovada ca romanu’ e citit, dar nu se arata.

Ati primit evaluarea anuala si nu v-a dat sefu’ mai mult de 70% la KPI?

Mergeti de vedeti Guardians of the Galaxy Vol. 2.

Nu o sa va creasca punctajul, dar o sa va sara serotonina la nivel de euforie.

 

 

 

Escrocii nu au odihna

Contrar asteptarilor, titlul nu se refera la activitatea membrilor actualului legislativ, ci la actiunea unui film argentinian intitulat Nueve reinas, care demonstreaza, inca o data, ca Hollywood-ul nu mai e unicului depozitar al divertismentului de calitate in film.

Pelicula scrisa si regizata de Fabian Bielinsky intra rapid in paine si nu slabeste ritmul pana la distributia alb pe negru de la final: un tip incearca o smecherie intr-un magazin de cartier, e prins si scapa in extremis gratie unui alt escroc, care il coopteaza pentru o zi de potlogarii. In cursul acesteia, apare oportunitatea unei lovituri colosale, vinderea catre un afacerist veros a unor falsuri fara cusur ale unor timbre rare.

Smecheriile si prefacatoriile se tin lant, surprizele asemenea, iar replicile le insotesc cu inteligenta si umor. Retrospectiv, as putea gasi multe fisuri in constructia logica a scenariului, insa atunci am fost captivat exact ca o victima a unei pacaleli: iuresul evenimentelor si retorica protagonistilor mi-au anesteziat simtul critic si m-au dus de nas cum au poftit. Spre deosebire de viata reala, insa, acum nu mi s-a furat nimic, ci mi s-au oferit doua ore de distractie extravirgina.

Toata urzeala venal-instructiva (da, da, sunt si lucruri de invatat din Nueve Reinas, dar nu le divulg, ca nu se stie cand si asupra cui le voi folosi) n-ar functiona fara interpretarile reusite ale celor doi actori principali: Ricardo Darin, memorabil in El secreto de sus ojos si nevrotic rau in Relatos Salvajes, este simpatic in modul sau detestabil, iar Gaston Pauls, cu figura-i placida si bonoma, pacaleste pe toata lumea, in frunte cu mandea spectatorul.

Ca barbat, nu pot sa nu remarc si eu, ca alti cativa masculi din film, fataitul din solduri al Leticiei Bredice, care ar avea darul de a narui piosenia de-o viata a unui stalpnic.

Nueve Reinas ii poate invata pe oameni la prostii, dar o face intr-un mod incantator.