Mărie și Mărioară

By Iulian in Carti 0 Comment

Anul trecut, pe vremea când evenimentele publice nu erau vitregite de vreo epidemie, am fost, pentru prima dată-n viață, la Festivalul Maria Tănase.

Am fost o experiență precum festivalurile antice de teatru, prelungă, entuziasmantă și extenuantă.

La miez de noapte, când eram chitit să o șterg englezește, pe scenă a apărut Adriana Trandafir și ne-a oferit câteva fragmente din Pasărea măiastră, recitalul ei în stil Give ‘em Hell, Harry!, în care o reînvie pe artistă într-un mod care m-a făcut să uit de somn, oboseală și alte chemări fiziologice.

Nu doar interpretarea actriței m-a fermecat, dar și personalitatea pe care a întruchipat-o, subiect de legende, controverse și distorsionări masive.

Hotărât să umplu acest impardonabil gol din cultura-mi generală de român, dar și decis să nu mă las pradă idolatriei, m-am îndreptat către lucrarea lui Stejărel Olaru, Maria Tănase. Artista. Omul. Legenda.

Autorul este specializat pe evoluția și istoria serviciilor de informații (nu vrea să știu dacă și ca practicant, că poate am probleme), așa că sursele pe care le explorează vin masiv din această zonă, iar preocuparea sa de căpătâi este să dezlege ițele zvonurilor care au transformat-o pe Maria Tănase într-un fel de Mata Hari mioritică.

Cine vrea o biografie romanțată sau hagiografică va fi crunt dezamăgit, însă ca demers similar celui care se constituie în trama narativă din Citizen Kane, efortul lui Stejărel Olaru este admirabil.

Nu demontează în stil iconoclast piedestalul cântăreței, dar nici nu i se închină.

De fapt, leit ca în filmul lui Orson Welles, ești nevoit să pendulezi între impresia unei Mării rele de gură, avide de bani și concupiscente până la vulgaritate și a unei Mărioare lacome după afecțiune, dedicate celor pe care i-a iubit și generoase până la inconștiență.

Deși personaj central al cărții, Maria Tănase nu este nicidecum singura căreia autorul îi acordă atenție. Cei care s-au intersectat cu zbuciumata ei viața într-un fel sau altul beneficiază de prezentări plastice, savuroase și, de cele mai multe ori, inedite.

De fapt, dacă procesul epistemologic în ceea ce o privește este componenta cathartică a lecturii, galeria spionilor, muzicanților, afaceriștilor sau politicienilor care îi populează povestea m-a încântat de-a dreptul.

Trecutul României nu este glorios, nici plăcut, cât atât mai puțin frumos în sens absolut, dar, ca și viața din prezent, are un farmec pe care nu l-aș schimba cu al nici unui alt popor.

George Călinescu spunea despre nuvela Alexandru Lăpușneanul că ar fi devenit o scriere celebră ca și Hamlet, dacă ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale.

Maria Tănase n-a ajuns la fel de celebră precum Édith Piaf, deși sunt surori de cruce într-ale suferințelor, apucăturilor și talentului, dar e suficient să-i dai un străin cântecele ei și distanța se micșorează.

Așa am procedat cu un prieten ceh, care a rămas tăcut vreo câteva secunde bune după Ciuleandra și mi-a spus:

I got the goosebumps.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o prezentare lucidă și documentată asupra unei gaițe cu strălucirea unei păsări măiestre.

Un maestru în tinerețe (4)

By Iulian in Filme 0 Comment

Ca multe alte domenii, cinematografia a fost dată peste cap de pandemia de Covid-19.

Filme pe care unii dintre noi le așteptau numărând zilele nu vor mai fi lansate anul acesta sau, cu puțin noroc, apar spre finalul anului, dacă nu ne izbește vreun val doi.

Tenet al lui Christopher Nolan face notă discordantă și rămâne, cel puțin declarativ, proțăpit în iulie 2020.

Deși orice producție a acestui regizor formidabil este un eveniment pe care nu pot să îl ratez, mărturisesc că reclama filmului mi-a trezit bănuială că a început să sacrifice originalitatea în favoarea spectaculosului, așa că m-am gândit că n-ar strica să ne întoarcem la vremea când nu beneficia de sute de milioane de dolari și făcea minuni cu un scenariu inteligent și un buget ridicol de mic.

Realizat chiar înainte de Memento, care a chinuit neuronii unui mapamond întreg, Following merită redescoperit, nu doar pentru că e ca o radiografie (vezi și granulația imaginii) a concepției și ideilor lui Nolan, cât pur și simplu pentru divertismentul cerebral pe care îl oferă.

Un tip cu veleități de scriitor și apucături voaieriste alege pe câte un străin și îl urmărește, pentru a afla cât mai multe despre persoana în cauză. La un moment dat, ținta supravegherii sale îl prinde asupra faptului și îl atrage în ocupația-i la fel de nelegala – spartul de apartamente.

De aici începe acea construcție narativă mozaicală tipic nolaniană, care ne sucește dintr-un plan temporal într-altul și ne livrează dezvăluiri care schimbă permanent macazul înțelegerii.

Nu vă spun mai multe, doar că, în materie de coerență, scenariul de aici le bate pe multe dintre cele ale creațiilor sale mai titrate.

O trăsătură pe care unii i-o impută lui Christopher Nolan este răceala cu care își construiește personajele. Deseori, acestea sunt doar constructe caracteriologice, aflate în serviciul exercițiului pur intelectual pe care ni-l oferă cineastul întru descifrare.

Deoarece majoritatea cadrelor din Following constă în prim-planuri, iar actorii, fără a fi lipsiți de abilități, au un stil plat de a rosti replicile, această abstractizare se relevă și mai pregnant, însă, dacă în alte părți ar putea fi considerată o slăbiciune, aici potențează efectul minimalist al întregului.

Marea calitate a acestei pelicule austere este modul imperceptibil în care se eliberează de condiția de obiect de studiu și devine o provocare pentru minte, care decodează, se înșală și se delectează cu spectacolul propriei manipulări.

Cine are vreo câteva mii de lire sterline de cheltuit o face la Harrods sau la Ibiza.

Christopher Nolan a preferat să facă un film.

Iar de-aici au răsărit Memento, Inception, Interstellar, Dunkirk sau The Dark Knight.

Mare noroc am avut.

Noi, cinefilii.

Au scos viață din piatră seacă

By Iulian in Carti 0 Comment

Mărturisesc că, între pictură și sculptură, am favorizat-o întotdeauna pe cea dintâi, poate și pentru că, printr-o reproducere reușită, poți savura un crâmpei din arta ei, pe când, la cea de-a doua, o imagine bidimensională îi omoară cel mai adesea însăși rațiunea de a fi.

Ca urmare, pe unde m-au purtat picioarele și ochii, am căutat cu predilecție să văd tablouri, iar sculpturile au venit ca un adaos plăcut, dar nu indispensabil.

O carte vine să îmi zdruncine și repoziționeze această atitudine – Sculptura. Procedee și principii de Rudolf Wittkower.

Pornind de la o serie de prelegeri susținute de acest reputat specialist, lucrarea abordează chestiuni care par de de o banalitate sfidătoare la adresa limbajului elevat pe care îl presupune arta de obicei:

Sfredelul a fost disprețuit sau apreciat de sculptori?

Au folosit modele din lut sau s-au năpustit direct asupra blocului de rocă?

O statuie trebuie privită doar dintr-un unghi sau din orice parte?

Erudiția, concizia și chiar umorul autorului transformă urmărirea acestor interogații într-o aventură pasionantă, cu nimic mai prejos decât extraordinarul documentar al lui Sir Kenneth Clark, Civilization, sau monumentala Istorie a artei a lui Ernst Gombrich.

Atâtă autoritate degajă discursul lui Rudolf Wittkower, încât anumite idei și deviații de la canoanele impuse de posteritate apar ca naturale.

De exemplu, lui Bernini i se acordă mai mult spațiu decât lui Michelangelo.

Sacrilegiu!

Nu chiar, pentru că, deși Michelangelo a fost o apariție genială și meteorică și un om dintr-o bucată, la propriu și la figurat, arta sa a fost irepetabilă, în ciuda adulației pe care continuă să o stârnească.

Pe de altă parte, Bernini, remarcabil fără doar și poate, a fost un superstar internațional, un veritabil influencer al sculpturii europene și unul care a căutat cu predilecție efectul senzațional.

De la el a pornit acea supraîncărcare din catedralele catolice baroce, care ne izbește și ne atrage, fără a ne plăcea în mod deosebit.

Am încercat să îmi imaginez cum ar fi fost să particip aievea la aceste prelegeri ale lui Rudolf Wittkower.

Prefer oricând lectura, dar bănuiesc că aș fi fost la fel de captivat, pentru că autorul știe când să presare câte un amănunt biografic care însuflețește prezentarea.

Așa am aflat, de pildă, că Antonio Canova punea să i se citească din clasicii latini în timp ce lucra, pentru că nu se putea lipsi nici de o activitate, nici de cealaltă. Să mă corectați dacă greșesc, dar asta îl face un veritabil precursor al ascultătorilor de audiobook-uri sau podcast-uri.

Multe aș mai avea să vă spun, dar am aflat că s-a redeschis Muzeul de Artă din Craiova, așa că vă rog să mă scuzați, dar trebuie să merg să revăd Sărutul lui Brâncuși, artist pe care Wittkower îl descrie astfel:

Ponderea morală a convingerii lui și franchețea cu care a urmat calea virtuții fac din el unul dintre marii stâlpi ai epocii eroice a sculpturii moderne.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o pledoarie în favoarea artei căreia îi poți da înconjur.

Graecia capta ferum victorem cepit

By Iulian in Filme 0 Comment

Grecia înfrântă i-a cucerit pe barbarii ei învingători.

Ce spuneau anticii despre relația vechii Elade cu Roma triumfătoare e și esența lui Mediterraneo, care a contribuit la distincția de care încă beneficiază cinematografia italiană, aceea de a deține cele mai multe Oscaruri pentru film străin, dar care a fost îndelung criticat pentru ușurătate.

Această ușurătate este, însă, o calitate, pentru că astfel povestea soldaților italieni din cel De-al Doilea Război Mondial care ocupă o insulă grecească, rămân izolați acolo și se integrează comunității devine, dacă nu credibilă, măcar sugestivă.

Două spirite ale lejerității, cel grec și cel italian, fuzionează minunat sub regia lui Gabriele Salvatores.

Personajele sunt schematice, da, fără doar și poate, dar îți devin treptat familiare și foarte simpatice, pe măsură ce bravează, copulează, se înamorează, evadează, fumează, pictează, dansează sau driblează.

Cadrul în care se desfășoară această savuroasă alegorie a pacifismului este familiar oricui a călătorit vreodată în Grecia: lumină, culoare, stânci aride și pitorești, case văruite în alb, dar cu obloane colorate, și mese în aer liber.

Cumva, Mediterraneo acționează asupra ta, privitorul, precum insula elena asupra detașamentului de inepți cuceritori.

De râs, râzi de la început, dar vigilența și spiritul critic picotesc, lăsându-se legănate în hamacul plăcerii de a călători cu gândul acolo unde încă nu se poate fizic.

La Oscarurile din acel an, pelicula italiană a bătut Da hong deng long gao gao gua (Raise the Red Lantern) al lui Zhang Yimou, un film mult superior din punct de vedere stilistic.

Însă anul în sine nu era unul obișnuit. Era 1992, iar omenirea de-abia începea să conștientizeze că Războiul Rece luase sfârșit și să spere că pacea și fericirea urmau să domnească pe Pământ.

Era o iluzie de care era nevoie.

Mediterraneo a hrănit-o la sân și a ajutat-o să crească.

Și încă e nevoie să o facă.

Ce faci, dulceață?

By Iulian in De prin satul planetar 0 Comment

Nevoia de dulce a creierului uman e veche de când s-a produs revoluția cognitivă, ba îndrăznesc să afirm că o precede.

Însă acum, când viața ne e dată peste cap și timpul s-a oprit în loc, neștiind încotro s-o ia, parcă nevoia asta se prezintă mai presantă ca oricând.

Vreun panaceu nu știu, dar Dulcețurile Veronicăi pot fi o varianta de luat în seamă, mai ales că, pe lângă aromele care m-au făcut să ridic o sprânceană a surprindere, sunt făcute artizanal și natural.

Deși, din motive epidemiologice, nu e recomandat să ne îmbulzim, nu rareori în perioada asta, în piețe, o să vedeți grupuri cumulând un număr de persoane peste limita legală examinând noua recoltă de căpșuni, pentru că e sezonul când mulți gospodari și gospodine prepară dulceață de căpșuni.

Ale Veronicăi vin în două compoziții care aduc a alchimie medievală.

Una este dulceața cu căpșuni cu busuioc și fără zahăr, a aromă care îmi pare menită a aduce un dram de purificare în sufletul și papilele gustative ale cetățeanului, în vederea consumării celei de-a doua, puțin spus spectaculoasă în configurația ingredientelor.

Dulceața de căpșuni cu Pinot Noir!

Una dintre marile dileme ale oricărui sibarit își vede astfel dezlegarea: numai e nevoie de libații diferite către două zeități diferite, acum le poți slăvi la pachet prin această dulceață din cămară, care mai conține și scorțișoară, anason, cardamon și anason, de parcă Veronica ar vrea să ne trimită pe urmele marilor exploratori, care au înfruntat furtuni și felurite pericole pentru a le procura.

A călători nu prea mai e la îndemână acum, dar iată câte aventuri pe tărâmul gustului ni se deschid deodată!

Punte între trup și suflet

By Iulian in Carti 0 Comment

Dintre lecturile pe care le aveam de rulat pentru Bacalaureat, de Concert de muzică de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu m-am apropiat cu cea mai obstinată reținere.

Era pe buzele tuturor colegelor mele, iar eu, dominat mental de Diablo II, Gladiator și campaniile lui Napoleon, aveam impresia că voi fi sufocat de alambicate trăiri feminine.

Nu mică mi-a fost mirare (și plăcerea) să descopăr o proză de mare profunzime, culminând cu personajul prințului Maxențiu, a cărui descompunere fizică este redată cu o acuitate psihologică fascinantă, chiar și în cele mai neplăcute momente.

Aceeași revelație a unui bijuterii necunoscute mie până acum (și am adunat ceva ani pe răboj) a fost Vizuina luminată de Max Blecher.

La finalul acestei oneste și dureroase relatări a supliciilor din sanatoriile în care a sălășuit și a luptat cu o nemiloasă tuberculoză osoasă, o întrebarea îmi stăruia în minte:

De ce n-am știut de acest autor până acum?

Stilul său este uimitor de variat, alternează organice descrieri ale carnalului suferind cu un oniric hayaomiyazakian, inserând pe parcurs interacțiuni umane și caracterizări precise.

Cartea rămâne, însă, unitară și niciodată nu pierzi din vedere că beneficiezi de privilegiul rar și neplăcut de a avea acces la manifestarea unei ființe vremelnic vii, dar trecută devreme și ireversibil în Călătoria fără Întoarcere.

Deoarece deznodământul pe care naratorul îl intuia, dar împotriva căruia se zbătea cu firavele-i puteri, ne e cunoscut, gândurile și mărturiile sale capătă o valoare care transcende literarul.

Vizuina luminată este o invitație la a ne contempla propria viața, la reflecta asupra instabilității amintirilor și a relativității experiențelor.

În atenția tuturor miniștrilor Educației pe care îi va mai avea această țară:

Știu că e greu să reformați un sistem învechit într-o lume dezorientată.

Aveți, totuși, șansa de a rămâne în istorie ca acela sau aceea care le-a făcut un serviciu elevilor de liceu și le-a oferit, pe lângă setea de avere a lui Ion al Glanetașului și enigmele Otiliei, și suferința lui Max Blecher.

Cioran, fă un pic de loc, rogu-te!

P.S. Mulțumesc librărie online Libris pentru trecerea unei restanțe pe care o aveam de dinainte de studenție.

Fețe africane

By Iulian in Filme 0 Comment

De curând m-am întors dintr-o călătorie.

Nu una în plan fizic, pentru că mi-e peste putință, știți voi de ce.

Ci una metafizică, în spiritul și estetica unui continent pe care unii îl consideră năpăstuit, alții miraculos – Africa.

Voiajul meu cu tentă inițiatică a fost facilitat de Yeelen (Strălucire), un film regizat de malianul Souleymane Cissé, și plasat în zona populațiilor băștinașe Bambara și Fula, în ale căror limbi se desfășoară toate dialogurile.

Povestea pare și poate chiar e simplă: un tânăr înzestrat cu puteri magice, de a căror existență este încredințat de propria-i mamă, se refugiază din calea tatălui său, care i-a pus gând rău, și își caută unchiul înțelept, singurul care are o șansă de a-l izbăvi.

Motivul acestei dușmănii paterne e și nu e clar, ca de altfel totul în Yeelen, care nu face nicio concesie privitorului.

Aceasta trebuie să se supună și să accepte ritmul lent al derulării caierului narativ, ermetismul manifestărilor și obiceiurilor și, mai ales, trăsăturile actorilor.

Dintre toate artefactele din Africa Neagră, măștile sunt, și nu numai pentru mine, cele mai fascinante.

Picasso, Brâncuși sau Modigliani au fost fermecați de schematismul și sugestivitatea lor.

Ca profan admirator al acestor obiecte de artă și ca adept al profesiunii de credință a lui Ingmar Bergman (”Nu există lucru mai frumos decât figura omenească”), am găsit în Yeelen prilejul de a urmări o galerie de chipuri nemaivăzute în cinematografie.

Sunt departe de canoanelor noastre de frumusețe, însă expresivitatea și pitorescul lor au fost pentru mine balsamul care a mântuit chiar și cele mai incomprehensibile secvențe.

Am văzut în ele pe omul arhaic, pe omul în pruncia evoluției sale, pe omul grație căruia am primit focul și limbajul și cultura imaterială.

Pentru această descindere în primordial, Yeelen merită timpul și nedumerirea.

P.S. Printre obiectele decorative pe care le am în casă și de care sunt atașat se găsește un cuțit de deschis scrisori, făurit dintr-un lemn aparte și având mânerul sculptat așa cum vedeți mai jos.

Yeelen mi l-a făcut și mai drag.

Tușe românești la Hollywood – Muzică și nevroză

By Iulian in Filme 0 Comment

Pentru că am dezvoltat un interes special pentru viața și activitatea lui Jean Negulescu, sunt cumva blestemat să văd explicații vag biografice în multe dintre filmele sale.

Era impresia cu care începeam această aventură cinematografică în Johnny Belinda, iar acum o văd puternic reînnoită în Humoresque.

Povestea este a unui violonist pasionat, dar fără șanse de afirmare, care, printr-un joc a sorții intră în vizorul și sub protectoratul femei înstărite (și măritate), urmarea fiind și o idilă furtunoasă, dezaprobată de impunătoarea sa figură maternă.

Și-a picurat regizorul născut la Craiova câteva amănunte personale în această peliculă?

Nu cred că există un răspuns definitiv, însă am unul răspicat despre calitatea acestei creații cinematografice.

Este excelentă.

Humoresque ne relevă un Jean Negulescu foarte stăpân pe stilul de studio al Hollywood-ului anilor ’40 și se remarcă prin vivacitatea și realismul scenelor muzicale, care m-au trimis cu gândul la vremurile minunate de odinioară, când audiam opere de referință la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Aceste momente, cu decupaje alerte sau deplasări sigure de cameră, îl ajută pe principalul interpret masculin (John Garfield) în a deveni veridic drept muzician de clasă, la aceasta contribuind și un truc regizoral dibaci și atât de bine ascuns (evident, în limitele tehnice ale perioadei), încât nu l-aș fi dibuit, dacă nu l-aș fi știut din autobiografia regizorului, intitulată Things I Did…and Things I Think I Did (tradusă în română cu titlul Drum printre stele).

Garfield, a cărui moarte prematură la doar 39 de ani ne-a văduvit de un talent incontestabil, aduce intensitate și dedicare rolului, astfel că încleștarea de amor și putere cu Joan Crawford capată dimensiuni titanice.

Despre această mare divă, Sterling Hayden, care numai un papă-lapte n-a fost, spunea:

There is not enough money in Hollywood to lure me into making another picture with Joan Crawford. And I like money.

Nu e de mirare că personajul din Humoresque îi vine lui Crawford ca o mănușă, oferindu-ne astfel o personalitate cu al cărei spectacol vrei să te delectezi de la o distanță sigură.

Impunătoare, elegantă, cu acele trăsături faciale aspre și geometrice ale unei feminități studiate, este întruchiparea Epocii de Aur a Hollywood-ului, cu tot extazul și excesul lui.

Dar Joan Crawford nu și-a construit legenda doar prin persoana de dincolo de ecran și prin acerbul conflict cu Bette Davis, ci și prin capacitățile-i actoricești.

Acestea se vădesc spre final când, deși melodrama se lungește și intră pe un făgaș previzibil, atitudinea dictatorială se fisurează și lasă să emane o fragilitate pe care am regăsit-o și în viața reală la aceia pe care nenorocul sau propriile greșeli i-au deviat de pe autostradă fericirii și mulțumirii de sine.

O mențiune specială merită personajul secundar responsabil cu glume cinice, mai mult sau mai puțin reușite, jucat de Oscar Levant, care cântă la pian pe bune și cu o așa virtuozitate, că fură reflectorul de pe cei doi protagoniști. Mai să zic că mâinile de pe clape din Green Book ar fi putut fi ale lui.

Puține dintre filmele lui Jean Negulescu se pot măsura de la egal cu marile producții ale unor contemporani precum William Wyler sau John Ford.

Humoresque este, și mi-e drag s-o zic, unul dintre ele.

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)

Tușe românești la Hollywood (Preafrumoasa Sophia)

Suspans glossy

By Iulian in Filme 0 Comment

Până la un punct, privind La cara oculta, putea să jur că văd o pastișă lucioasă și nu foarte subtilă de Rebecca lui Laurence Olivier și Joan Fontaine.

Un tip cătrănit că l-a părăsit iubita într-un mod abrupt (i-a lăsat o înregistrare video cu declarația de dare a papucilor), suspectat și de poliție pentru dispariția ei, se îmbată într-un local și e recuperat de o chelnerița inimoasă, care ocupă locul sentimental vacant.

Mutată în casa lui cea mare, această nouă parteneră începe să se simtă bântuită și urmărită de spectrul fostei, atât la nivel psihic, cât și supranatural.

Suspansul e de manual, iar regizorul Andres Baiz îl construiește cu acea îndemânare aparent endemică a cineaștilor hispanici de pe ambele părți ale Atlanticului (vezi Nueve reinas, El Orfanato, La isla minima, Mientras duermes sau El secreto de sus ojos).

Ingredientele sunt precum într-o revistă glossy: protagoniști frumoși și suficient de expresivi, vieți fără griji reale, replici simple, scene de sex coregrafiate, sunete macabre și sintaxă de montaj precisă.

Ansamblul proiectează o impresie de superficial, care ar fi putut deveni supărătoare, dacă n-ar surveni o anume cotitură în cursul acțiunii, care se animă astfel și se desprinde de nefavorabila comparație cu pelicula lui Hitchcock.

Tot cu acel prilej, un membru al distribuției (nu vă spun care, până la urmă e film cu surprize, iar eu îmi urmez principiul de a nu le altera altora experiența vizionării) capătă ceva mai consistent de jucat, în ciuda clișeelor sau hibelor logice inerente pe care o minte deprinsă cu acest subgen cinematografic le detectează rapid.

Chiar dacă nu este decât divertisment facil, La cara oculta trezește retrospectiv, în special prin titlu, unele reflecții asupra naturii duplicitare a omului, precum și paralele cu o povestire cu tâlc, strecurată de Cervantes în monumentalul Don Quijote.

Cum zicea un mare înțelept odată:

Relațiile amoroase e dificile.