Să urmăm pianul

Scris de Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comentarii

Ştiu că va părea o mostră de aroganţă din partea mea să-mi dau cu părerea într-un domeniu căruia de-abia i-am zgâriat suprafaţa, dar simt că e ceva ce merită spus:

La cel mai recent spectacol de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova am fost blagosloviţi cu Concertul nr. 2 în Sol minor pentru pian și orchestră, op. 22 de Camille Saint-Saëns, având-o în prim plan pe Rebeca Omordia.

Nu a fost prima dată când am audiat un bucată muzicală destinată conlucrării pianului cu restul instrumentelor, însă aici am simţit o supremaţie a acestuia în raport cu celelalte. De obicei, orchestra se desfăşura şi se mai retrăgea din când în când pentru a lăsa loc minunatelor sunete izvorâte din claviatură.

Acum, pianul a condus ostilităţile permanent şi nu spun asta doar ca urmare a minunatei interpretări a Rebecăi Omordia. În sprijinul spuselor mele pot să aduc şi frecvenţa crescută a momentelor când instrumentele cu coarde erau utilizate în stil pizzicato.

Ca urmare, mă încumet să spun că opera lui Camille Saint-Saëns ar putea fi mai ilustrativ denumită Concertul nr. 2 în Sol minor pentru pianul urmat de orchestră, op. 22.

Titlul nu contează, însă, prea mult, pentru că oricum este sublim.

Cea de-a doua parte a spectacolului Filarmonicii din Craiova ne-a oferit Simfonia nr. 6 în La major, WAB 106 de Anton Bruckner, sub bagheta dirijorului Theo Wolters.

Chiar şi fără să fac vreun efort deosebit de imaginaţie, pitorescul variat al muzicii pe care o ascultam m-a făcut să văd aievea filmul a cărui coloană sonoră putea fi.

Accentele orientale din debut m-au transportat într-un deşert necruţător, străbătut de călători sfârşiţi de sete. Soarta le scoate în cale un oraş grandios ascuns de dune, condus de un despot pe nume Ozymandias, a cărui fiică, Galateea, se îndrăgosteşte de căpetenia caravanei, un tânar de prin părţile Samarkandului, pe nume Tasadaar. Idila acestora ocupă partea mai lentă a simfoniei, care devine apoi zbuciumată, marcând peripeţii, trădări, dueluri şi încleştări grandioase.

La final, cei doi înving toate vitregiile şi pleacă împreună din citadela nisipurilor.

Şi-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi şi-or mai trăi şi azi, dacă n-or fi murit.

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am descris muzica aşa.

Rebeca Omordia şi Theo Wolters

Între scriitură şi audio-vizual

Scris de Iulian in Filme 0 Comentarii

Cei de la Librăria Cărtureşti Craiova mi-au adresat o provocare căreia nu i-am putut rezista:

Să vizionez filmul Beoning (În flăcări) al lui Chang-dong Lee şi să citesc povestirea pe care se bazează, Arderea hambarelor a lui Haruki Murakami.

De obicei, ordinea este inversă, însă aşa s-au petrecut lucrurile în cazul meu şi mă bucur că aceasta a fost sintaxa potrivit cărei am fost pus în situaţia de a examina transferul dinspre livresc către cinematografic.

Proza japonezului are acea particularitate de a te duce de nas şi de a vira în direcţii nebănuite, fără vreun aparent din partea autorului. Pentru că inexpicabilul se strecoară în realismul cu care îşi compune poveştile utilizând acelaşi mediu, cel scris, efectul este subtil.

Nu la fel stau lucrurile şi în cazul filmului. Aici, mijloacele ţin de aranjare a succesiunii, iar apariţia unui element care tulbură ordinea firească a lucrurilor sau care îţi direcţionează atenţia are ceva mai apăsat, pentru cei cu simţ de observaţie, bineînţeles.

Aceasta ar fi deosebirile de ordin general între carte şi film, dar în cazul lui Beoning (producţie coreeană, nu japoneză, universul cultural fiind însă acelaşi, aşa că această distincţie nu contează) acestea sunt şi mai profunde.

În primul rând, personalitatea celor două personaje masculine (pentru că protagonista care se află între cei doi are o caracterizare filmică apropiată de cea literară): personajul principal nu este un om matur şi cu posibilităţi financiare, ci un tânăr cam gângav şi lent (altminteri des întâlnit în proza lui Murakami), care se zbate cu slujbe de condiţii joase şi are vagi ambiţii de scriitor (alt lait motiv murakamian); de cealaltă parte, pasionatul de incendii provocate are ceva abstract în nuvelă, pe când în film este un monument de farmec amoral şi are aer de psihopat finuţ, la care se adăugă ostentativa potenţă financiară.

Din acest surd conflict rezultă o deplasare a sensului peliculei spre o tematică de tip social (cum este în Us), chiar dacă trama narativă a producţiei cinematografice bifează destule din momentele descrise de Murakami în Arderea hambarelor.

Filmul devine întrucâtva mai uşor de desluşit, tocmai mulţumită calităţii realizării sale. Scene aparent absurde sau asupra cărora se insistă derutant de mult sunt piese ale unui puzzle macabru pe care regizorul îl construieşte cu o măiestrie care îl plasează în galeria iluştrilor succesori ai lui Hitchcock.

Cu toate diferenţele inerente sau survenite ca urmare a abordării filmice, există un punct în care creaţia literară şi cea audio-vizuală se apropie infinitezimal de mult.

Imaginaţi-vă că neliniştea este o coardă interioară.

Şi la Arderea hambarelor, şi la Beoning am simţit-o vibrând permanent.

Muzica te scapă de dureri de cap

Scris de Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comentarii

Printr-un aranjament al sorţii şi al biologicului, la cel mai recent concert al celor de la Filarmonica „Oltenia” Craiova am ajuns cu unele dureri de cap.

Or fi fost de la vremea capricioasă, or fi fost de la prea multele materiale electorale la care suntem expuşi, nu ştiu.

Cert este că nu eram în cea mai bună formă pentru un auditor şi deja aplicasem sistemul de inspiraţii şi expiraţii prelungi care mă ajută să trec astfel de hopuri fiziologice.

Paradoxul muzical s-a manifestat rapid. Simfonia nr. 1 în Sol minor, op. 13 de Piotr Ilici Ceaikovski este alertă şi, în anumite momente, chiar explozivă, însă, cu toate acestea, nu mi-a potenţat în niciun fel migrena. Ba dimpotrivă.

Efectul terapeutic s-a vădit pe deplin la piesa-vedetă a spectacolului, „Rhapsody in Blue” pentru pian şi orchestră de George Gershwin, care a adus-o alături de ansamblul filarmonicii pe solista Ruxandra Boariu.

Ascultând superba compoziţie a acelui american la Paris şi delectându-mă cu simpatică antiteză dintre gesturile fluide şi mlădioase ale pianistei şi energia debordantă a dirijorului Dumitru Cârciumaru, am constatat la un moment dat că acele senzaţii neplăcute din propria-mi scăfârlie dispăruseră complet.

Aplicând filtrul scepticismului, am considerat iniţial că doar atenţia îmi fusese abătută şi că nevralgia urma să-şi reintre în drepturi, însă ultima bucată muzicală, Uvertura-fantezie „Romeo şi Julieta” de acelaşi Ceaikovski, m-a convins că tocmai fusesem beneficiarul unei terapii neinvazive.

Avertisment! Dacă suferiţi de astfel de probleme în mod cronic, adresaţi-vă unui medic specialist. Însă nu ocoliţi muzica, nu se ştie niciodată.

Însă mă nevoit să fac aduc o completare titlului acestui articol, pe care, din raţiuni de impact, l-am lăsat mai scurt.

Muzica CLASICĂ te scapă de dureri de cap.

P.S. La scurt timp după participarea la acest concert, am vizitat expoziţia Tăceri articulate a artistului Marcel Bunea, găzduită de Muzeul de Artă din Craiova în perioada 17 mai – 6 iulie 2019 şi am remarcat această lucrare, intitulată Jazz şi am asociat-o indisolubil cu Rhapsody in Blue.

Artele dialoghează, dacă le facem cunoştinţă.

Imaginile din timpul concertului îi aparţin lui Cătălin Obreja.

Eurovisionul lui 2019

Scris de Iulian in De prin satul planetar, Intre muzical si conceptual 0 Comentarii
Rusia

Iată că a trecut şi Eurovisionul lui 2019, fără niciun incident, pentru că autorităţile israeliene au luat înţeleapta hotărâre să nu organizeze concursul la Ierusalim, cum declara câştigătoarea plină de voioşie anul trecut.

Melodiile mi-au provocat impresiile după cum urmează:

Malta – o melodie care merita o voce mai bună, însă latura grafică a concursului se anunţă a fi spectaculoasă.

Albania – Aoleooo! Câte inele! Ceva mistic, dar slăbuţ.

Cehia – Take That mai coloraţi la veşminte şi la fel de fazi (Tata: Măcar nu au bărbi).

Germania – Două surori de la taţi diferiţi, fără doar şi poate, care se constituie într-o pledoarie pentru ménage à trois (cred că am fost singurul care m-am gândit la asta, pentru că Germania n-a primit NICIUN punct de la public).

Rusia – Sergei Lazarev, protagonistul celei mai tari puneri în scenă pe care am văzut-o vreodată la Eurovision (se întâmpla în 2016), încercând să repete isprava în stil mai patetic şi îmbrăcat în alb, ca Dima Bilan, doar, doar, o avea mai mult noroc.

Danemarca – Melodie minimală acceptabilă (sau folosită ca pauză de toaletă).

San Marino – Na, na, na-uri şi laringită.

Macedonia de Nord – aceleaşi oglinzi ca la Sergei Lazarev, dar folosite cu mai puţin stil; melodie proţăpită, era şi cazul să apară una.

Suedia – Din nou, interpret este un vajnic urmaş al lui Erik cel Roşu, dar asta e de fapt o laudă la adresa multiculturalismului suedez; doamnele care îl acompaniază la final fac toţii banii.

Slovenia – nu ştiu cum poate să reziste el, când ea îl fixează cu privirea şi cântă cu o voce de o monotonie înfricoşătoare.

Cipru – semi-porno cu Svarovski şi latex, în sfârşit ceva manelistic, aşa cum îmi place mie; avem şi dansatori Zorro, cea ce face kitsch-ul şi mai simpatic.

Olanda – voce bună, dar chiar să câştige nu îl văd (dar s-a întâmplat), deşi melodii ca asta am mai auzit cu duiumul.

Olanda

Grecia – Costume de Katy Perry, fără o voce la acelaşi nivel.

Israel – evreii, economi cum îi ştim, se asigură că nu mai dau bani şi la anul pentru organizarea Eurovisionului, dar nu pot să se facă de râs trimiţând un cântăreţ slab.

Norvegia – melodie de anii ’90, salvată din marea mediocrităţii de vocalizele spânului.

Marea Britanie – Neam cu Olanda la calităţile vocale, dar se mai şi mişcă pe scenă.

Islanda – Cântec cu personalitate, chiar dacă la ani lumină de gusturile mele, a unor puştani satanisto-punko-comunişti; în sfârşit, ceva să-ţi rămână în minte.

Islanda

Estonia – Melodie uitabilă.

Belarus – Cea mai tânără concurentă, fapt reflectat în caracterul apăsat adolescentin al melodiei.

Azerbaidjan – Interpretul e slab, dar găselniţa cu roboţii are premiul suprem pentru inventivitate la această ediţie a Eurovisionului.

Franţa – tezisme interesant livrate.

Italia – E greu să ignori ţinuta cocalaristică a interpretului, însă melodia are ritm şi acel ceva care prinde la public, mai ales după mesajul ală la care au sărit toţi depresivii reali sau închipuiţi.

Serbia – melodie proţăpită de relaxare.

Elveţia – Aoleoo! Cât roşu! Ştiţi bancul ală cu imposibilitatea manelelor în Ţara Cantoanelor? Nu mai e de actualitate, pentru că helveţii au demonstrat că pot să abordeze şi aşa ceva şi într-un mod chiar foarte agreabil, dar, hei, ăstea-s doar gusturile mele.

Australia – Statuia Libertăţii cu un decolteu neobrăzat, nişte triluri minunate şi un spectacol scenic irezistibil. Se pare că australienii au început să înţeleagă cum se vine la Eurovision.

Spania – nici mai mult, nici mai puţin decât Torero al lui Chayanne.

Bucata dedicată punctajelor n-a avut nimic special (mai puţin momentul câmd comentatorul român a spus că mergem la „Polanda”), însă mini-recitalul Madonnei mi-a confirmat ce mi-a spus un amic care a fost la un concert al ei în Bucureşti:

Nu mai ştie să cânte, dar o ţin din calculator.

Ne vedem la anul în Amsterdam, să vedem printre ce fumuri se mai cântă şi pe-acolo.

Italia

Eurovision 2019 pe Twitter

Scris de Iulian in De prin satul planetar, Intre muzical si conceptual 0 Comentarii

Acea agora virtuală numită Twitter nu s-a dezminţit în privinţa umorului nici cu ocazia Eurovisionului din 2019, deşi poantele au fost parcă mai agresive ca altă dată, după cum puteţi citi mai jos:

Is it an Eurovision tradition for the presenters to be cringey?

Extra points for having the balls to sing on the eye of Sauron (despre Albania).

Is there any truth in the rumour that based on recent poll results that Russia will get 130% in the UK public vote?

Denmark. Apparently the failed stockbroker look is de rigeur.

North Macedonia kind of reminds me of airplane food, bland and quite shite.

Belarus is such a poor country their staging is literally just the boxes they brought their shit over in Eurovision.

Lucius Malfoy out there living his best life after letting go of Voldemort (despre Franţa).

Everyone hoping on the Italy meme. Now, now, guys, we all know you’re suicidal, but save it for when your country does shit in the votes.

Looks like Serbia got that jewellery from Wokanda.

Get to the bloody voting, I’ve £25 on Grande Bretagne NIL Points.

And the twelve bombs go to Palestina.

Someone in Russian cyber-hacking bureau is in for the gulag.

UK last in the Eurovision Song Contest . Time for a referendum on Songexit I reckon.

I don’t even like Eurovision, why did I get so invested?

Odisee la senectute X 2

Scris de Iulian in Filme 0 Comentarii

Luate separat, cele două filme despre care vă voi vorbi mai jos sunt remarcabile, însă a le aduce împreună mental a fost o experienţă care depăşeste simpla sumă a încântărilor.

În primul rând, The Trip to Bountiful şi The Straight Story se aseamănă prin subiect: personajul principal, persoană vârstnică, porneşte într-o călătorie pentru a reînnoda legătura cu trecutul îndepărtat.

În cazul lui Geraldine Page este vorba despre a revedea casa părintească, iar în a lui Richard Farnsworth despre a se reconcilia cu fratele cu care nu mai schimbase o vorbă de ani buni.

Ambii au parte de întâlniri revelatoare, benefiază de ajutor şi împărtăşesc altor din experienţa lor de viaţă, astfel încât putem vag reconstitui existenţe brăzdate de suferinţă şi ocazii pierdute, dar şi de o voinţe de a merge mai departe care pot servi drept modele pentru plictisiţii suferinzi ai zilelor noastre.

Ambele odisei ne poartă printr-o America din afara metropolelor, una a oraşelor mici şi pitoreşti, dar şi a unor peisaje ample şi câmpuri nemărginite (aici The Straight Story punctează mai mult, graţie regiei lui David Lynch), care invită la a purcede la drum. Aşa cum, pentru a înţelege România, e nevoie să ieşi din Bucureşti, şi pentru a pătrunde în sufletul Americii e cazul să ne scuturăm de exclusivitatea imaginilor din New York sau Los Angeles.

Însă factorul care a contribuit cel mai mult la unificarea acestor două pelicule în mintea mea este sublimul interpretărilor protagoniştilor.

Geraldine Chaplin este volubilă şi, sub aparenta sărăcie cu duhul, lasă să se întrevadă o mare înţelepciune. Şi Richard Farnsworth oferă aceeaşi stratificare a personalităţii – sub aerul antisocial se ascunde o perceptivitate ascuţită şi o capacitate de o oferi poveţe în forme comprimate.

Reunoaşterea pentru aceste creaţii de neuitat are frumuseţea ei tristă.

După o carieră căreia epitetul de legendară o descrie doar superficial, Geraldine Page a primit într-un final Oscarul pentru cea mai bună actriţă, cu scurt timp înainte de a fi răpusă de o boală de inimă.

La aproape 80 de ani, Richard Farnsworth şi-a văzut rându-i activitatea de peste o jumătate de secol din domeniul filmului încununată de o nominalizarea la Oscarul pentru cel mai bun actor într-un rol principal. Câştigătorul din acel an a fost Kevin Spacey pentru American Beauty şi nu mă sfiesc să spun că, dacă membrii Academiei au vrut să evite controversa în acel an şi să nu îi dea statueta lui Denzel Washington pentru The Hurricane, ar fi putut foarte bine să i-o acorde lui Richard Farnsworth. Posteritatea le-ar fi fost recunoscătoare, pentru că acesta a fost ultimul său rol.

Geraldine Page şi Richard Farnsworth nu se mai află printre noi de mult, însă personajele cărora le-au dat viaţă şi poveştile lor extraordinare merită păstrate acum şi de-a pururi.

Ajungă-i secolului răutatea lui

Scris de Iulian in Carti 0 Comentarii

Nu m-am oprit asupra Istoriei ilustrate a nazismului dintr-un impus morbid, ci pentru a închide triunghiul panoramei totalitarismului din secolul al XX-lea, pe care l-a deschis cu Istoria ilustrată a fascismului şi continuat cu Istoria ilustrată a comunismului.

Ca şi lucrările-surori, şi aceasta impresionează prin bogăţia ilustraţiilor, dar şi prin modul echilibrat în care organizează şi prezintă informaţia.

Subiectele ample, precum ascensiunea nazismului sau organizarea sa înainte sau după războiul pe care l-a provocat, sunt brăzdate de medalioane cu tematice variate, care întregesc tabloul unei societăţi metamorfozate într-un mod care încă ne bântuie şi, de ce să nu recunoaştem, ne fascinează.

Şi în cazul acestui volum, mi-a plăcut accentul pus pe aspectele vieţii cu zi în care s-a strecurat doctrina totalitară. Dacă personaje precum Hitler sau Himmler aparţin trecutului şi doar noi ne încăpăţânăm să le dezgropăm, modul cum oamenii sunt manipulaţi, înregimentaţi şi asmuţiţi unii împotriva altora sunt practici nemuritoare.

Ni se oferă astfel ocazia să vedem un proces din afară, în timp ce, poate chiar în acest moment, suntem prinşi în mrejele unuia mai subtil, dar la fel de cinic.

Nazismul, fascismul sau comunismul au fost atât de nocive, încât e greu să le relativizezi, găsindu-le circumstanţe atenuante.

Însă lecţiile tragice pe care ni le oferă analiza lor merită ştiute.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o funestă trilogie.

Ce nu i-a ieşit nici lui Hitchcock

Scris de Iulian in Filme 0 Comentarii

După ce îmi declaram neputinţa de a rezista grandorii din Voina i mir, acum mă văd iar nevoit să accept că ruşii au un har aparte de a se înhăma la proiecte nebuneşti, pe care, şi mai înfricoşător, le şi duc la îndeplinire.

Russkiy kovcheg (Arca rusească) al lui Aleksandr Sokurov ar fi fost o experienţă extraordinară prin simpla idee: un narator-observator, care ne împrumută ochii sai pentru acest periplu, parcurge sălile Palatului de Iarnă al Muzeului Ermitaj din Sankt Petersburg în compania unui personaj de epocă (alias Marchizul de Custine, autor al unei celebre cărţi despre Rusia secolului al XIX-lea) şi întâlneşte personaje emblematice precum Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare sau nefericitul Nicolae al II-lea.

Filmul se fereşte de o categorisire anume prin ambiguitate: uneori pare a fi docudramă, alteori e documentar în toată regula, însă nu rare sunt momentele când aerul oniric şi reflecţiile acestui companion îl apropie de poezia lui Tarkovski. Fascinaţia rămâne însă aceeaşi şi explodează în ultima treime a peliculei, odată cu fastuoasa scenă a primirii ambasadorilor.

Ce urmează de aici are un crescendo constant din punct de vedere al grandorii, iar bucata balului, pe care nu îl trăim de o înălţime demiurgică, precum în filmul lui Bondarciuk, ci din interior, m-a lăsat cu gura căscată larg pe toată durata lui.

Acum, mai mult ca oricând, somptuosul decorurilor şi costumelor şi mulţimea personajelor contribuie la a sublinia suprema ambiţie a regizorului:

Aceea de a realiza Russkiy kovcheg ca o unică şi neîntreruptă scenă, fără vreo forfecare de montaj sau truc de editare, la care a recurs până şi Hitchcock pentru a reda aceeaşi impresie în Rope.

La capătul acestei incursiuni nemijlocite în spiritul şi materialul unei epoci pe care mulţi o regretă, contrapunând-o bestialităţii comunismului (deşi sunt multe de discutat aici), pot afirma din nou, cu îndoită convingere:

Rusului îi place să uimească şi să înspăimânte.

Nobile pervertiri

Scris de Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comentarii

Trec rapid peste deja obişnuita observaţie referitoare la ineditul care caracterizează concertele de la Filarmonica „Oltenia” Craiova şi intru în subiect ex abrupto.

Ce mi-a fost dat să ascult de data această se poate înscrie în sintagma pe care am folosit-o drept titlu.

Să începem cu acel Valse de Maurice Ravel. Da, a fost un vals, fără doar şi poate, am recunoscut multe dintre acele sunete specifice, curgătoare, care îmi încântă începutul de an, însă compozitorul s-a şi jucat cu ele, le-a denaturat artistic, le-a deturnat uneori direcţia, astfel că audiam ceva familiar şi necunoscut deopotrivă.

A urmat Concertul în Re major pentru mâna stângă, bucata de spectacol care mi-a oferit cele mai profunde revelaţii, facilitate de interpretarea solistei la pian Lena Vieru-Conta.

Aşa cum o arată şi numele, această compoziţie aruncă oricărui artist al clapelor provocarea de a utiliza doar mâna stângă. Fiind destul de aproape de scenă, am putut urmări cu mare atenţie deplasările acesteia pe toată claviatura, prilej care mi-a adus aminte de studiul asupra frumuseţii mâinilor din Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci. Dar la fel de impresionantă era imaginea mâinii drepte, pe care muziciana o ţinea pe coapsa aferentă, iar eforturile de a nu-i permite să intervină lângă surata activă mi-au apărut ca un miraculos triumf al voinţei.

În partea a treia şi cea mai lungă a concertului, linia ideatică pe care am dezvoltat-o mai sus a căpătat dimensiuni şi mai ample, prin suita Tablourilor dintr-o expoziţie ale lui Modest Musorgski în aranjamentul aceluiaşi Maurice Ravel, care, mărturisesc cu umilinţă, nu îmi era cunoscut până în acea seară decât ca autor al faimosului Bolero, pe care Jayne Torvill şi Christopher Dean au făcut istorie la Sarajevo în 1984.

Multe dintre bucăţile muzicale pe care ni le oferea orchestra filarmonicii, sub bagheta lui Eric Lederhandler, aveau începuturi similare, dar care apoi virau înspre orizonturi nebănuite.

Însă, în niciun moment nu am avut senzaţia că ascultam operă fragmentată, ci una care, ca şi Uniunea Europeană care îşi serbase de curând aniversarea, era caracterizată de o unitate în diversitate.

Proiectul european este unul de succes, în ciuda criticilor oneste şi, mai ales, a celor răuvoitoare, însă cred că acolo unde chiar şi politica eşuează, muzica reuşeşte.

Pe 26 mai merg la vot şi la filarmonică

Scris de Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comentarii

Nu ştiu cum e prin alte părţi, dar, în Craiova, ziua de 26 mai 2019 are o configuraţie minunată.

În acea zi au loc alegerile pentru Parlamentul European, la care vă îndemn să mergeţi cu mic, cu mare, care aveţi drept de votare!

Şi ce poate fi o mai frumoasă expresie a ce înseamnă Uniunea Europeană decât un concert în care valorile noastre naţionale sunt parte a unui întreg care reuneşte altele de pe tot continentul?

În seara aceleiaşi zile, la ora 19:00, poposeşte la Craiova concertul Vive la Musique! din cadrul Turneului Internaţional Stradivarius, ediţia 2019, care propune fuziunea între muzică şi dans într-o formulă care îmi face sufletul să vibreze (cuvânt ales cu schepsis, după cum veţi vedea) de plăcere.

Spectacolul îi va reuni pe violonistul Alexandru Tomescu (pe care l-am mai ascultat şi cu o altă şi similară ocazie), pe harpista Delphine Benhamou şi pe actorul Lari Georgescu.

Acesta din urmă, craiovean de origine, dar în prezent interpret al Teatrului Naţional din Bucureşti, va susţine o reprezentaţie de dans contemporan în timp ce cei doi virtuozi vor reda melodii care par desprinse din patrimoniul comun al Europei: Balada de George Enescu, 6 dansuri româneşti de Béla Bartók, Cygne, Fantaisie op. 124 şi Introduction et Rondo Capriccioso de Camille Saint-Saëns, Pas encore de Sabina Ulubeanu (piesă compusă special pentru acest turneu) şi Tzigane de Maurice Ravel.

Harpă şi vioară, România şi Franţa, bărbat şi femeie, muzică şi dans, unitate în diversitate, nu-i aşa?

Pe 26 mai, haideţi să ajutăm Uniunea Europeană să îşi continue această menire şi să ne delectăm cu operele sale!