Revedere

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Tărâmul muzicii clasice este unul pe care îl explorez de curând, așa că e greu să ajung să mă laud cu vreo familiaritate.

Însă cel mai recent concert al celor de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova mi-a oferit plăcerea unei duble revederi.

Orchestra a fost condusă de Emil Vișenescu, a cărei distincție în figură și gesturi mi-era cunoscută de la spectacolul când a jucat dificilul și ineditul rol de dirijor-solist la clarinet. Acum Simfonia nr. 4 în Fa minor, op. 36 a lui Piotr Ilici Ceaikovski mi-a prilejuit ocazia de a-i urmări mlădierea mâinilor, laitmotiv la care voi mai reveni în acest articol.

Cel de-al doilea muzician pe care l-am reîntâlnit a fost Botond Szöcs. Primul contact cu talentul său imens mi-a relevat limitele propriilor-mi capacități senzoriale.

Acum am stat și mai în față, iar dificultatea de a-i urmări mâinile s-a păstrat, însă configurația compoziției lui Serghei Rahmaninov – Concertul nr. 2 în Do minor pentru pian și orchestră, op. 18 – i-a prilejuit manifestări atât de intense, încât pentru a le rememora, am nevoie să mă reculeg înainte de a redacta fiecare paragraf, exact cum proceda dirijorul Emil Vișenescu înainte de fiecare bucată a simfoniei ceaikovskiene.

În primul rând, mâinile. Împletirea lor avea ceva suprarealist, escherian, o imposibilitate fizică pe care artistul o reușea, totuși.

Apoi, atitudinea de mobilizator al orchestrei. Nu doar că frisoanele ca stări de flux care îl străbăteau erau un spectacol al dăruirii supreme, însă modul cum întorcea capul către ceilalți muzicieni, pentru a le transmite un semnal de încurajare și a le transmite un crâmpei din electrizanta sa energie, avea ceva de sublimă solidaritate.

Mai mult decât orice, însă, a fost transpirația. Da, acest fluid corporal, îndeobște disprețuit, a căpătat aici valențe eroice. A fost un moment când, aplecat asupra claviaturii fiind, un strop s-a format în vârful nasului. O imagine glorioasă a efortului total, care m-a trimis cu gândul la un titan al tenisului mondial, Rafa Nadal.

Supraomenescul are manifestări similare, indiferent de domeniu.

Anul trecut, când îl chemam la bis, Emil Vișenescu ne recita o poezie, așa că îmi permit să îi preiau ideea și să vă redau un fragment din Revedere de Mihai Eminescu:

– Ia eu fac ce fac de mult,

Iarna viscolu-l ascult,

Crengile-mi rupându-le,

Apele-astupându-le,

Troienind cărările

Și gonind cântările;

Și mai fac ce fac de mult,

Vara doina mi-o ascult

Pe cărarea spre isvor

Ce le-am dat-o tuturor,

Împlându-și cofeile,

Mi-o cântă femeile.

Dă, madre, cu beachu-n mine!

By Iulian in Filme 0 Comment

În seara de 22 ale lui Făurar, leat douăzeci-douăzeci, soarta mi-a surâs.

Nu numai că am fost invitat de cei de la Cinema Inspire să vizionez Miami Bici în condițiile de răsfăț ale sălii VIP, dar, pe drumul peripatetic de întoarcere spre casă, zeița Fortuna mi l-a scos în cale pe acest cetățean.

Când l-am întâlnit, era în plin proces de negociere cu doamnele de la un fast-food, miza fiind o bere. L-am rugat să îmi permită să îi fac o poză, ca s-o pun pe blog, moment în care și-a luat această figură solemnă, care nu relevă faptul că acțiunile nefaste asupra propriei biologii l-au văduvit de câțiva dinți din față:

– Pune, fata mea, să ajung celebru!

Aceeași sete de succes și faimă îi duce pe protagoniștii filmului în Miami, unde se lasă antrenați în aventuri picarești-golănești.

Ce se observă rapid la Miami Bici este realizarea impecabilă. Decupaje, imagine, sonor, toate calitatea-ntâia. Gata cu cadrele prelungi din Polițist, adjectiv sau bolboroselile din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Asta e, bagi banu’, iei regizor străin – Jesús del Cerro – şi nu mai agasezi senzorial spectatorii.

Grație acestei producții fără cusur, osmoza tropilor și vulgarităților românești cu structura narativă hollywoodiană funcționează.

E Miami Bici vreo capodoperă?

Cum ar spune un cursant de-ai mei, pe care mă lupt să-l dezvăț de nigga talk:

Well, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri it ain’t.

E mai degrabă un smoothie de Dumb and Dumber, Hungover şi American Pie, la care se adaugă buttocks, spice and everything nice, peste care se toarnă CHEMICAL X!!!

Înjurăturile noastre româneşti.

N-are sens să cad în păcatul fariseismului şi să nu recunosc că, auzindu-le scăldate în lumina orbitoare a Floridei, mi s-au părut că sună şi mai bine şi am râs cu poftă la multe dintre ocaziile în care au fost proferate.

Interpretările se împart precum venitul la nivel global: 90% din umorul real vine de la Matei Dima, despre care nu mă sfiesc să spun că are un potenţial comic veritabil, cu grimase reduse la minimul esenţial, pe când restul de 10% sunt scălâmbăieli ale lui Codin Maticiuc.

Restul distribuției, românești sau internaționale, se achită de arhetipurile alocate, iar cele două ore ale filmului trec fără ca răbdarea să fie agresată.

Dacă și simțul calității intelectuale vine relaxat, Miami Bici este experiența cinematografică agreabilă de care avem nevoie după atâtea ciorbe sorbite zgomotos prin filmele post-revoluționare.

Sursă imagini: www.cinemagia.ro

Oltenia Eterna Terra Turistica

By Iulian in De prin satul planetar 1 Comment

Există două categorii principale de călătorii pe care îmi place să le întreprind:

Călătoriile în locuri importante, în care s-a scris istoria, în care sunt opere de artă care îți taie respirația, în care natura a lucrat în moduri nemaivăzute.

Călătoriile în locuri din apropierea orașului în care locuiesc, în destinații mici, dar pitorești, unde descopăr bijuterii de artă sau umanitate.

Pentru această din urmă categorie, dar și pentru cea dintâi, mi-am notat în calendar că, între 6 și 8 martie 2020, la Centrul Multifuncțional Craiova, va avea loc o nouă ediție a Târgului de Turism al Olteniei.

Ca de fiecare dată, evenimentul reunește o varietate de expozanți, de la firme de turism la instituții publice din domeniu și de la proprietari de pensiuni și hoteluri la reprezentanți de asociații culturale.

Târgul de Turism al Olteniei este organizat de PS Multiservices.

În paralel, în aceeași perioadă, va avea loc și HoReCa Expo Oltenia, care va reuni furnizori de echipamente, produse, accesorii și servicii din această industrie, dar și reprezentanți de hoteluri, baruri, cafenele care își desfășoară activitatea preponderent în această regiune a țării.

HoReCa Expo Oltenia este organizat de PS Multiservices în parteneriat cu Primăria Craiova.

Așadar, la Târgul de Turism al Olteniei pot face rost de oferte pentru prima categorie de călătorii, idei pentru cea de-a doua și, de ce nu, câteva delicatese, precum felia de pâine cu zacuscă pe care mi-a întins-o însuși Mircea Dinescu acum câțiva ani.

O zacuscă de te lingeai pe degete, dar nu mai bună decât cea facută de mama.

Poza cu vederea aeriană asupra standului pantagruelic este șterpelită de la amicul Daniel Botea.

Spintecarea butaforiei

By Iulian in Filme 0 Comment

Profit de faptul că Parasite este în atenția tuturor și vă semnalez un film japonez mai vechi, Harakiri, care împărtășește cu acela al lui Bong Joon Ho mai multe decât simpla apropiere geografică.

În anii de după instaurarea shogunatului Tokugawa, un ronin (samurai fără stăpân) apare la poarta unui clan feudal nipon și solicită să îi fie permis să comită harakiri (sau seppuku) în curtea acestuia.

De la această solicitare se dezvoltă o tragedie complexă, centrată în jurul ideii de captivitate în față unor cutume și aparențe care anihilează conduita rațională și empatică.

Mizanscena este construită de regizorul Masaki Kobayashi cu precizie geometrică, detaliile arhitecturale și vestimentare japoneze sunt impecabile, astfel că, rapid, dispar din planul nostru conștient, liber astfel a se îndrepta către componentele psihologice și către procesarea revelațiilor ideatice.

Peisajul samurailor care își văd viața ruinată și nu își mai găsesc locul în societate, ca urmare a disparițiilor formelor tradiționale ale acesteia, nu este foarte depărtat de zbaterile unei jumătăți a personajelor din Parasite.

Ca și în surprinzător de oscarizata producție coreeană, protagoniștii din Harakiri par a deține controlul asupra propriilor vieți, până când viraje ale acțiunii le contrazic flagrant.

Și, ca și omologul Bong Joon Ho, Masaki Kobayashi alege cu efect maxim momentele când apasă pe pedala visceralului, spulberând linearitatea și detașarea care ni se acordaseră, tot prin voia lor demiurgic-regizorală.

Actorii din Harakiri sunt aleși astfel încât să fie caracterizați de simpla lor înfățișare: liderul arogant, aghiotantul cam nătâng, spadasinul răutăcios. Puțina personalitate pe care o dobândesc unii dintre ei este pusă în slujba reliefării protagonistului.

Interpretat de marele Tatsuya Nakadai, care mai târziu îl va servi grandios pe Akira Kurosawa în Ran și Kagemusha, personajul principal se prezintă sub două variante, corespunzătoare câte unui plan temporal, care evoluează organic către a se contopi în antologica secvență de final.

De remarcat faptul că Harakiri nu demontează mitul samuraiului. Dimpotrivă, procedează la a-l curăță de butaforie și de caracterul idolatru și la a-l reduce la chintesență, reconciliindu-l cu pacifismul la care această țară s-a convertit după al Doilea Război Mondial.

Roninul din Harakiri nu este Samurai Jack.

Însă are mult din acel ceva din care sunt plămădiți eroii.

Înainte de Coronavirus a fost SIDA

By Iulian in Carti 0 Comment

Despre Coronavirus s-au spus atâtea, că s-a declanșat și o infodemie acută, așa că n-aș vrea să contribui și eu cu o coincidență care să alimenteze apucăturile celor care gustă teorii ale conspirației.

Însă merită menționat că luasem Ding visează de Yan Lianke de la bibliotecă încă înainte de a fi început ofensiva maladiei în China, iar subiectul cărții este izbitor de similar.

Cadrul istoric de la care își extrage autorul serul narativ este o epidemie de SIDA din provincia Henan din anii ’90 ai veacului trecut, care a decimat sate întregi și a dat peste cap mentalul colectiv și individual.

Scriitorul mărturisea că a fost nevoit să se auto-cenzureze, pentru a-și vedea romanul publicat; chiar și așa, umorul scandalos din În slujba poporului pare firav în comparație cu amestecul rabelaisian de grotesc și hilar pe care îl dezlănțuie Yan Lianke.

Nicio ideologie nu scapă neșifonată: structurile arhaice se combină cu frumoasa corupție de sorginte comunistă și cu lăcomia capitalistă, rezultatul fiind un univers rural în care unul e mai ridicol și mai avar și mai îngust la minte ca altul.

Singurul depozitar al înțelepciunii și bunului simț pare a fi bunicul eponim, personajul central al cărții, altminteri narate de un băiat deja mort, lait-motiv sino-literar, pe care l-am mai întâlnit și la băiețică ală de Mo Yan.

Însă, în ciuda ororilor și a mizeriei morale, uneori mai greu suportabile decât descompunerea fizică, Ding visează nu deprimă fără a oferi ceva în schimb.

Există pagini descriptive trasate cu tușe de mare impresionist, există paragrafe de un comic de-a dreptul moromețian, există solidaritate, chiar și efemeră, și există o poveste de dragoste înduioșătoare și deșucheată, așa cum se pricepe Zhang Yimou să plăsmuiască în multe dintre filmele sale.

Faptul că din această Chină care a introdus scoruri de conformitate pentru cetățeni, din această Chină care l-a redus pe doctorul Li Wenliang la tăcere, din această Chină care se încăpățânează să rămână opacă în era informației vine un strigăt de durere atât de sincer, precum și un imn sfios închinat umanității, este hrană pentru speranță.

În lupta împotriva Coronavirusului e nevoie de oameni de știință și de organizatori pricepuți.

Însă împotriva prostiei, tiraniei, venalității, superstiției și altor surate nefaste omului este nevoie și de literatură.

CFR-ul ar ajuta gangsterii

By Iulian in Filme 0 Comment

Când vorbeam despre Knives Out, enunțam ideea că nominalizările pentru scenariu pot dezvălui filme excelente care, în lipsa altor nominalizări și implicit, a vâlvei care se face în jurul lor, pot trece neobservate.

Nebăgarea în seama a unor pelicule de calitate se acutizează odată cu trecerea timpului, așa că bucuria de a descoperi The Narrow Margin a fost amplificată exponențial.

Povestea este simplă, dar eficace: un polițist are misiunea de a o escorta și proteja pe văduva unui gangster, martor-cheie în procesul împotriva altor tipi certați cu legea. Lucrurile sunt îngreunate de faptul că deplasarea de la Chicago la Los Angeles trebuie să se realizeze cu trenul, ceea ce necesită discreție, vigilență, dar și răbdare din partea însoțitorului-străjer, deoarece dama în chestiune este cam tare-n gură, iar urmăritorii neostoiți în hotărârea de a-i face de petrecanie.

Regizat de Richard Fleischer (care ne-a mai oferit Soylent Green sau 20,000 Leagues Under the Sea), The Narrow Margin este unamim lăudat ca un model de film de categorie B.

Probabil că această etichetă se referă la economia de mijloace filmice folosite, însă tocmai caracterul limitat al decorurilor și spațiilor unde se desfășoară acțiunea îi conferă suspans, dinamism și chiar valenţă estetică.

Cușete, culoare și vagoane-restaurant, cu huruitul trenului pe șine drept sunet de fundal, sunt un cadru impecabil înghesuit, menit a comprima tensiunea și a concentra atenția privitorului asupra personajelor, fiecare conturat cât e nevoie, astfel încât ansamblul devine o partidă de șah cu potențial funest.

Nu lipsesc întorsăturile de situație, dozate cât să nu lase să se scurgă inutil niciunul din cele 70 de minute (!) ale filmului, care poate reprezenta un veritabil material didactic la materia „Eficienţă narativă şi compoziţională”.

O remarcă se impune de la sine: personajele aflate de partea legalității au mare noroc că acest joc de-a șoarecele şi pisica nu are loc în vreun tren din România, iar răufăcătorii nu beneficiază chiar de tot timpul din lume.

Deși cele mai multe scene se petrec în timpul zilei, The Narrow Margin este fără doar și poate un merituos reprezentant al genului noir, așa că are nevoie de un protagonist masculin dur și integru, pe care îl găsește întocmai în persoana lui Charles McGraw. Conform canoanelor, femeile din juru-i au personalități diferite, iar de asta se ocupă Jacqueline White și Marie Windsor, în timp ce răii au metode și costume diverse, care le slujesc drept caracterizări.

Să cotrobăi prin lumea filmelor vechi este una dintre marile mele plăceri. Cu The Narrow Margin am învățat că merită să îmi cufund mână adânc, până la cot, și să nu-mi fie frică de praful depus de ani, pentru că astfel pot extrage artefacte de o valoare nebănuită.

Omagiu eroului cunoscut

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Cei 250 de ani scurși de nașterea lui Ludwig van Beethoven au curățat figura omului de anumite detalii și ne-au lăsat cu un mit, întruchipat de lupta sa contra surzeniei sau acel portret glorios.

Însă, prin eforturile celor de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova, care îi dedică în această stagiune o serie de concerte, Beethoven renaște și se recompune în mintea mea în moduri surprinzătoare și generoase.

Cel mai recent dintre aceste spectacole a debutat cu Simfonia nr. 1 în Do major, op. 21, o compoziție de o exuberanță foarte ne-beethoviană pentru mine. Nu că l-aș considera vreun apologet al genunilor sufletești, însă gravitatea pe care i-o cunoșteam din alte lucrări a contrastat frapant cu o arie aproape italiană prin vivacitatea ei. Să fi fost aici și influența dirijorului Roberto Parmeggiani?

Buna dispoziție astfel dobândită m-a pregătit în a absorbi pe deplin înălțarea pricinuită de cealaltă componentă a programului – Missa în Do major pentru soliști, cor și orchestră, op. 86, la care a conlucrat tot cel angrenaj grandios care este Orchestra Simfonică și Corala Academică (maestru de cor – Pavel Șopov) a Filarmonicii „Oltenia” din Craiova.

Ajuns aici, vă voi mărturisi că până în seara în care am audiat acest concert, gândurile îmi fuseseră asaltate de tristețea și revolta față de știrile despre Li Wenliang, medicul chinez din Wuhan, care și-a avertizat încă de anul trecut confrații în privința iminenței răspândirii virusului, fiind ignorat de aceștia ca o Cassandră, ba chiar mustrat și investigat de autorități.

Povestea ar fi una înălțătoare, dacă nu ar fi survenit și moartea acestui erou cunoscut din cauza aceluiași virus.

În acest context mental, Missa lui Beethoven mi-a apărut ca o vastă procesiune umano-muzicală, condusă de Renata Vari (soprană), Gabriella Varvari (mezzosoprană), Doru Iftene (tenor) și Sorin Drăniceanu (bas), îndreptându-se către monumentul închinat lui Li Wenliang, dar și altor eroi cunoscuți, dar prea puțin cinstiți de posteritate.

Sunt convins că Beethoven însuși n-ar avea nimic împotriva acestei vagi deturnări a creației sale, mai ales că ultimul cuvânt pe care l-am auzit a fost…

Pace.

Credit foto: Cătălin Obreja

Pretendenți la Oscar în 2020 – Epilog

By Iulian in Filme 0 Comment

Nu mai este mult până când vom afla câștigătorii Oscarurilor din 2020, așa că vă invit să explorăm cum au reușit pretendenții la aceste mult râvnite statuete să rezoneze cu mintea și sufletul meu:

Cel mai bun regizor – fiecare dintre nominalizați are merite, dar se pare că pronosticurile se îndreaptă preponderent către Sam Mendes și al său aparent continuu 1917, a cărui realizare nu este de lepădat din punct de vedere tehnic, însă mai impresionat am fost de Bong Joon Ho, principal artizan al foarte importantului Gisaengchung și chiar de către Quentin Tarantino, care face și desface westernul în Once Upon a Time …in Hollywood.

Cel mai bun actor într-un rol principal – Joaquin Phoenix suferă prea amarnic în Joker, ca și Leo în The Revenant, încât să nu câștige, într-un final, Oscarul, dar nu mi-ar displăcea să mă trezesc luni dimineața și să aflu că i l-a suflat Antonio Banderas, mai ales că am și avut un parfum de-al lui odinioară.

Cea mai bună actriță într-un rol principal – toti sunt chitiți să îi dea statueta lui Renée Zellweger pentru Judy (ironia e că Garland și-a dorit-o foarte mult, dar n-a apucat s-o ia), așa că Scarlett Johansson și Saoirse Ronan mai au de muncit în privința asta, fapt de care vom beneficia în primul rând noi, spectatorii.

Cel mai bun actor într-un rol secundar – un singur lucru îl rog pe Brad Pitt: înainte de a urca pe scenă să-și primească premiul, să meargă la fiecare dintre nominalizații de la această categorie și să le strângă mâna respectuos, deoarece a câștiga Oscarul (justificat, pentru că rolul său este unul subtil, așa cum opinam aici) într-o astfel de companie este o onoare cum puțini au parte.

Cea mai bună actriță într-un rol secundar – dacă Marriage Story, preferatul meu de la această ediția a Oscarurilor, nu are șanse la alte premii, măcar să ia Laura Dern la această categorie, iar eu o păstrez ca variantă de rezervă pe Scarlett Johansson pentru Jojo Rabbit.

Cel mai bun scenariu original – rațiunea merge către Gisaengchung, pentru a-i spori șansele în cursa pentru premiul cel mare, iar simțirea către Marriage Story, în timp ce păstrez câteva sinapse de simpatie și pentru Rian Johnson și savurosul său Knives Out.

Cel mai bun scenariu adaptat – mă pot delecta cu gândul că favoriții mei de la această categorie – Jojo Rabbit al lui Taika Waititi și Little Women al Gretei Gerwig – sunt cotați cu cele mai mari șanse, așa că mă simt precum Nastratin Hogea când și-a măritat fetele.

Cea mai bună imagine – pot spune că aici nu mă sfiesc să mă îndrept către 1917, care nu m-a zdruncinat nici intelectual, nici emoțional, dar mi-a oferit spre contemplare o suită amplă de imagini memorabile, dintre care cea mai intensă a fost a cea a ruinelor orașului scăldat în lumina demoniacă a bombardamentelor nocturne.

Cel mai bun montaj – favorit la cusături nevăzute este Ford v Ferrari, însă eu îmi declar endorsment-ul (că tot se zbat democrații americani să nominalizeze și ei pe cineva să îl înfrunte pe Donald Trump) pentru Gisaengchung, pentru că merită și pentru a-i spori șansele în lupta cu 1917.

Cele mai bune decoruri – întrecerea dintre 1917 și Gisaengchung se dă și în acest mic, dar semnificativ domeniu, iar aici îmi pot permite să acord un premiu ex aequo.

Cele mai bune costume – dacă am fost eu, bărbat și nu prea elegant din fire, impresionat de costumele din Little Women, bănuiesc că și majoritatea Academiei Americane de Film va fi la fel, dacă nu cumva mai oferă ceva frescei hollywood-iene a lui Tarantino.

Cel mai bun machiaj – o să câștige Bombshell, care o metamorfozează iar pe Charlize Theron și îl sluțește nasol de tot pe John Lithgow.

Cea mai bună coloană sonoră – muzica care însoțește discret Marriage Story a contribuit la seducția pe care a exercitat-o asupra mea, dar se pare că premiul se va îndrepta către Joker, un film nu atât de bun pe cât spun mulți, nu atât de prost pe cât spune CTP-ul, doar un film mediocru realizat fără greșeală.

Cele mai bune efecte speciale – N-am nimic împotrivă să câștige 1917, deși modul cum sunt întineriți Robert De Niro, Joe Pesci și Al Pacino în The Irishman este atât de bine lucrat, încât nu se simte decât rareori atingerea tehnologiei.

Cel mai bun film de animație – Toy Story 4, dovada vie a faptului că există colțișoare pe lumea asta unde calitatea nu scade nici la a nu știu câta poveste dintr-o serie. Bravo, Pixar!

Cel mai bun film internațional (noua titulatură a filmului străin) – ce a fost Roma în 2019 e Gisaengchung în 2020, adică favoritul nemilos, iar anul acesta, pentru că nu e vreun Green Book prin preajmă, îmi doresc un eveniment epocal (vezi mai jos).

Cel mai bun film – vă pot enumera o puzderie de filme de război care ar fi meritat mai mult Oscarul suprem decât 1917, așa că îmi direcționez speranțele către firava, dar înălțătoarea posibilitate ca Gisaengchung să câștige și distincția cea mare, nu numai pentru că spune ceva despre lumea noastră ce mulți ar trebui să ia aminte, dar și pentru că imi imaginez asta l-ar irita enorm pe Donald Trump.

În 2019 invocam așteptarea lui 2020. Acum reiau expectativa, dar, în dulcele stil clasic al societății informaționale, schimb 0 cu 1.