Cinematograful despre el insusi

bad and beautifulE ciudat si interesant sa constati ca o definitie veritabila a dragostei reiese dintr-un film care nu are un subiect acest simtamant, care, mai mult, e chiar terfelit in desfasurarea sa.

The Bad and the Beautiful este un sirag de trei povesti despre cum un producator fara scrupule se foloseste si raneste un regizor, o actrita si un scenarist, fiecare obiectul unei pretinse afectiuni a personajului principal la un moment dat.

Sub o structura narativa schematica si vadit inspirata de Citizen Kane, regizorul Roberto Rosellini desface invelisul stralucitor al Hollywood-ului si ni-l dezvaluie in toata meschinaria si dezumanizarea lui. Tehnologia si metodele de lucru s-au schimbat, poate, intre timp, insa indraznesc sa cred ca modul de a confectiona un star, lupta pentru fonduri, infidelitatile sau presiunile pentru redactarea unui scenariu raman de actualitate.

Mai mult decat orice, scenele in care diversi actori trec de la gesturi hieratice in fata camerei la unele pline de lehamite in spatele ei ne demonstreaza cat de inrobiti suntem la produsele fabricii viselor si cata diferenta e intre construtele fictive care ne hranesc imaginatia si realitatea deloc glorioasa.

Scenariul e acid tot timpul, spiritual deseori si chiar poetic pe alocuri, iar cuvantul „sex” (filmul e realizat in 1952!) este mentionat de un numar surprinzator de mare de ori.

bad and beautiful3

In ipostaza producatorului amoral si charismatic, Kirk Douglas face unul dintre marile sale roluri. Cunoscut pentru expansivitate si virilitate, le reduce aici turatia, reusind in acel fel sa proiectez un aer de permanenta duplicitate, pe care noi, spectatorii, o simtim, dar partenerii de ecran, nu.

Acestia se disting la randul lor prin interpretari reusite: Lana Turner isi exploateaza o latura non-actoriceasca, aceea de vedeta in afara ecranului, insa compenseaza printr-o puternica manifestare de isterie, intr-o scena de o intensitate aproape palpabil. Walter Pidgeon, un tip altminteri impozant reuseste, la fel ca si protagonistul, sa isi reduca din charisma, tocmai pentru ca figura sa stearsa sa serveasca rolului de contabil lipsit de imaginatie, iar Gloria Grahame e adorabila prin snobism si naivitate in rolul sotiei scenaristului blazat.

bad and beautiful2

Daca elimini pielea de pe un om, imaginea ramasa este dizgratioasa la prima vedere. Si totusi, la o examinare mai atenta, esti fascinat de extraordinarul mecanism care ne permite sa existam si sa ne manifestam.

Avand in titlu cele mai potrivite epitete, The Bad and the Beautiful ne spune acelasi lucru despre Hollywood.

bad and beautiful4

 

Latura buboasa a omenirii

tvrtko vujity calatorii in infernAcum ceva timp, parcurgeam un superb album despre marii exploratori, oferit de prietenii de la Libris, si identificam un filon comun de neastampar, care i-a indemnat sa lase siguranta si confortul deoparte si sa purceada in necunoscut, luminand astfel calea celor manati la randul lor de dorul de duca.

In prezent, gratie tehnologiei, cu greu se mai poate vorbi despre exploraratori in acel sens al cuvantului, insa Tvrtko Vujity si cartea sa din categoria biografii, memorii, jurnale, intitulata Calatorii in infern, mi-a confirmat ca gena n-a murit si se manifesta cu tarie in lumea reporterilor de investigatie.

Aceasta e slujba autorului, una pe care i-as invidia-o, daca am discuta din punct de vedere teoretic. Insa, urmarindu-i traseele, pericolele la care s-a expus si privatiunile la care s-a supus, marturisesc ca as declina ferm orice oferta de a ajunge prin locurile respective.

Colonia de leprosi din Etiopia, muntii de gunoaie din Pakistan, taberele de refugiati din Sahara Occidentala sunt argumente irefutabile ca lumea are o latura buboasa pe care o uitam cam des si cam usor.

Stilul lui Vujity este unul jurnalistic de calitate, precis in a reda peisaje si personaje, mirosuri si senzatii, e uneori poetic, alteori ardent subiectiv. O calitate, nu neaparat a scriiturii, cat a capacitatii sale de a vedea lucrurile, este faptul ca stie sa penduleze intre nivelul individual si cel macro. Destinele celor care ii ies in cale se disting in cadrul unor tablouri mai ample. Imaginati-va uluitoarea creatie a lui Ron Fricke, Baraka, cu vorbe si ganduri.

Dintre povestile intunecate pe care ni le spune, as alege doua care mi-au placut in mod special: cea a femeii-caine, pentru precizia si ineditul dramei si periplul in Coreea de Nord, in timpul caruia razi cu un ochi si lacrimezi cu celalalt.

Extrapoland, cam asa e viata, nu?

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris (care, apropo, au transport gratuit la orice comanda) pentru o privire lucida asupra suferintelor ascunse ale omenirii.

Shakespeare 2016 – Macbeth

by S. Levshin 1

Dintre toate spectacolele de la aceasta editie a Festivalului Shakespeare, Macbeth al rusilor din Sankt Petersburg chiar necesita o cunoastere prealabila a piesei.

Altfel, demersul artistic regizat de Luk Perceval, sublim in esenta lui, ar parea lipsit de noima; simteam in jurul meu dorinta ardenta a unora de a parasi sala la primul prilej, care nu s-a ivit, din fericire, pentru ca piesa a fost jucata intr-un singur act, iar scarile salii de teatru erau ticsite de curiosi sau pasionati.

Mizanscena mininala, dar eficienta si-a vadit sensul treptat, iar cand l-am patruns, am simtit o stima deosebita fata de inteligenta regizorala, resfranta oarecum si asupra mea, ca unul care a inteles-o. De fiecare data cand aveau loc discutii intime, tainice, actorii se gaseau in primul dintre spatiile de delimitate de barile atarnate deasupra scenei. Cand aveau loc interactiuni la nivel social (banchetul, de exemplu), acesteau se mutau in al doilea spatiu compus astfel. Iar al treilea dintre acestea era spatiul metafizic, al mortii si puterilor supranaturale, in care se retrageau cei care cadeau victima ambitiei lui Macbeth; tot aici protagonistul solicita prevestirile vrajitoarelor.

Am testat si rastestat aceasta descoperire si mi s-a confirmat cu fiecare scena care s-a scurs.

by S. Levshin 6

In rolul principal, un Macbeth mai rotofei decat eram obisnuit (poate ca sunt prea influentat de versiunile cinematografice ale lui Orson Welles si Roman Polanski), dar care s-a evidentiat prin forta formidabila de a reda dezumanizarea personajului si cotele paroxistice ale scelerarii pe care le atinge spre final.

Scena de debut, in care Lady Macbeth isi ispiteste sotul sa comita crima si sa preia puterea a fost socanta si magnifica si, cumva, a stabilit tonul intregii creatii teatrale – stilat, stilizat si fara menajamente.

Parca pentru prima data mi s-a luat un val de pe ochi si mi-am dat seama cat de nasol a fost Macbeth, desi, pun ramasag ca, daca il intrebati pe orice cititor de Shakespeare, Othello li se pare mai malefic.

Sursa imagini: www.shakespeare.tncms.ro.

 

 

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Timpul trece si cititul merge:

non fictiuni1

This Is Your Brain on Music – m-am aplecat cu mare entuziasm asupra acestei carti, dupa ce educatia muzicala mi-a fost considerabil imbogatita de extraordinarul proiect Europa Season al Filarmonicii Oltenia. Din pacate, cartea lui Daniel Levitin m-a descurajat rapid, pentru ca abunda in termeni tehnici neuro-muzicali, fiind probabil utila pentru un specialist din oricare din aceste doua domenii. Insa cu ceva tot am ramas: autorul mentioneaza multe creatii muzicale, de diverse feluri, pe care le cautam apoi, convingandu-ma de fiecare data ca aceasta capacitate a omului de a genera si asocia sunete este una dintre cele mai mari realizari ale sale.

non fictiuni2

Sceptical Essays – o colectie de panseuri ale unui mare, dar si controversat umanist al secolului trecut, Bertrand Russell. Cunoscandu-l din alte scrieri, i-am recunoscut si aici adversitatea fata de religie, poate justificata atunci, dar desueta pentru cititorul din prezent. La fel de depasite mi s-au parut si alte eseuri, fapt justificat intr-o oarecare masura de perioada in care au fost scrise (inainte de Al Doilea Razboi Mondial), insa sunt si pagini care explica de ce Russell a ramas un ganditor atat de popular – luciditatea, modul sistematic de a aborda scepticismul si fluiditatea argumentarii sunt de trecut prin cap si chiar ramas acolo, daca se poate.

non fictiuni3

Thinking, Fast and Slow – in seria de articole dedicate cartilor de non-fictiune, se regasesc multe lucrari care contin referinte la aceasta; nu e de mirare, pentru ca Daniel Kahneman este intr-adevar un titan al psihologiei aplicate, aceea care explica simplu si clar cum opereaza mintea umana, sau, mai bine zis, cum esueaza sa opereze. Premisa de la care porneste autorul este ca avem doua moduri de gandire, unul rapid, instinctual, bazat pe reflexe si emotii, oltenesc sa-i spunem, si unul incet, calculat, bazat pe cifre si statistici, ardelenesc sa-i spunem. Cartea este compusa din ipoteze si demonstratii ale modului cum sistemul oltenesc ii ia fata celui ardelenesc, fapt firesc pana la un punct, insa si cu rezultate nefaste in materie de aprecieri de situatii, oamenii si decizii. Lectura cartii lui Kahneman nu este chiar facila, pare redundanta pe alocuri, insa este un antrenament nepretuit in a ne indeparta, macar un pic, de irationalitatea care ne domina fiinta.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

 

Aferim cu rezerve

aferim1Gratie celor de la TVR 2, am reusit sa vad Aferim!, un film romanesc laudat de multi, dar si criticat de unii, iar tocmai aceasta lipsa de unanimitate in pareri mi-a zgandarit si mai abitir curiozitatea.

Dupa ce-am parcurs pelicula regizata de Radu Jude, per ansamblu personalitatea mi s-a scindat dupa cum urmeaza: doua treimi s-au dus catre entuziast, o treime catre ciufut.

Entuziastul a gustat limbajul arhaic (daca jucati Scrabble in romana, aveti aici o mina de aur) si precizia dialogurilor in a reda metehne perpetue ale celor care au vietuit si vietuiesc pe aceste meleaguri: coruptia, supusenia fata de cel mare si aroganta fata de cel mic, jelania in orice conditii, reaua credinta si ingustimea.

Tot despre acestea, insa, l-au trezit pe ciufut, care n-a putut sa nu remarce tezismul apasat al filmului. Robia tiganilor e o realitate istorica incontestabila, insa laturile pe care Radu Jude alege sa le accentueze i-au adus aminte de un alt film galonat nevoie mare, intitulat 12 Years a Slave, in care o alta pata a omenirii e exploatata artistic, cu scopul de a induce ideea ca a fost peste tot la fel de nasol.

Acelasi limbaj care l-a amuzat pe entuziast i-a parut ciufutului un pic prea cautat – prea multe arhaisme pe minut, fapt care n-ar fi fost asa grav, daca expresiile argotice, vizand parti anatomice si functionarea loc, n-ar fi fost pronuntate cu o claritate contemporana.

aferim2

La capitolul interpretari, ciufutul si entuziastul s-au pozitional in mod egal. Cu exceptia personajului principal, intepretat cu aplomb de Teodor Corban, restul distributiei si-a facut treaba onorabil si crispat, cu exceptia lui Victor Rebengiuc, care n-a facut decat sa il resusciteze pe Moromete  pentru cateva minute si sa ia bataie ca Nila.

Totusi, analizand Aferim! in integralitatea demersului, ciufutul accepta sa se dea deoparte si sa-l lase pe entuziast sa se manifeste in voie. Ca si in cazul romanului Fluturele negru de Radu Paraschivescu, am simtit o mandrie deosebita sa vad ca romanii isi depasesc conditia si se aventureaza in afara spatiului si timpului contemporan si plasmuiesc o creatie, chiar si cu betesuguri.

Imi exprim in mod oficial speranta ca Aferim! este doar inceputul unui nou val al cinematografiei romanesti, ca de blocuri, spitale si inchisori (toate mizerabile) m-am saturat. Macar sa vad un islic supradimensionat, ceva acolo.

aferim3

Pastori protectori sau jefuitori corupatori

cronica_papilorDespre papalitate am avut intotdeauna o curiozitate aparte, generata de rolurile ambivalente pe care l-a jucat in istorie: a fost un factor de umanitate in perioade de barbarie si un factor de rigiditate in perioade de progres.

Manat de acest interes laic, m-am aplecat asupra lucrarii lui P.G. Maxwell-Stuart, Cronica papilor. Asa cum o arata si numele, aceasta carte de stiinte umaniste ii prezinta pe pontifi, incepand de la Sfantul Petru si pana la Benedict al XVI-lea. Evident, evenimentele n-au stat pe loc de la aparitia volumului si pana acum, insa conteaza prea putin, pana sa ajungem in contemporaneitate, s-au succedat atat de multe si felurite figuri papale, incat traseul istoric e putin spus pasionant.

Un aspect pe care l-am remarcat a fost varietatea caracterelor celor care s-au intitulat capi ai crestinatati. Unii s-au apropiat de idelurile de sanctitate pe care le-au propovaduit, altii si-au castigat cu varf si indesat locurile din bolgiile infernului imaginat de Dante. Cartea e o cronologie scrupuloasa a papilor, niciunul nu este omis, insa unii sunt doar nume, altii sunt individualizati, vizibili prin imagine si realizari. Si, ca o incununare a ideii ca istoria nu are o noima anume, si aceste figuri remarcabile si-au repartizat proportiile sfinteniei si infamiei in mod egal.

Medalioanele care insotesc capitolele, desi schematice, sunt pline de informatii colaterale, care coloreaza si completeaza fiecare epoca istorica. Asa am extras inca o ironie a domeniului de activitate al muzei Clio: perioada de maxima depravare si agresivitate a papalitatii a generat si expresii celeste ale spiritului uman, precum Capela Sixtina.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o calatorie printr-o istorie spirituala si controversata.

 

Shakespeare 2016 – Romeo si Julieta

romeo si julieta2

Romeo si Julieta in universul Mad Max? Da, se poate.

Cred ca a durat cateva minute bune pana sa ma acomodez cu acest cadru, insa neuronii mi-au transmis fara echivoc faptul ca piesa trupei din Tel Aviv functioneaza stilistic, in ciuda unor excese a caror noima mi s-a relevat mai tarziu.

E multa agitatie pana dupa jumatate, insa bine jucata si coregrafiata: inclestarea motociclistilor de la inceput e haios sugerat, petrecerea de la casa Capulet e decadenta, iar duelurile care vor directiona actiunea catre tragicul ei deznodamant sunt palpitante si beneficiaza de un foarte reusit fundal sonor produs ad-hoc, care sporeste tensiunea.

Scena la care cadrul gen Mad Max s-a pretat cel mai bine a fost aceea in care Romeo cumpara otrava de la spiterul pe care numai nevoia il impinge sa accepte un astfel de targ interzis – atmosfera de alee laturalnica, bantuita de drogati e excelent potrivita cu deznadejdea personajului.

Despre cei doi protagonisti am pareri un pic separate – el se straduieste, pune pasiune si etaleaza calitati atletice (vezi imaginea cu mizanscena), insa parca n-am fost pe deplin convins; in schimb, ea debordeaza de energie interpretativa, nu e reactie identificata de exegeti in rolul Julietei pe care ea sa nu o bifeze cu intensitate.

romeo si julieta1

Vorbeam de agitatia din prima parte; in a doua jumatate, creatorii acestui spectacol au avut imensa intelepciune sa ii domoleasca iuresul si sa il concentreze pe cei doi. Agitatia lasa locul tragediei, care se deruleaza implacabil, insa ni se ofera ceva unic, poate cel mai frumos moment de la acest Festival Shakespeare: o reuniune eterica a celor doi indragostiti, pe care dramaturgul nu le-a oferit-o, dar pe care omenirea o doreste in adancul inimii, inca de cand aceasta piesa a vazut lumina tiparului.

Am fost miscat, recunosc, iar prietenele mele teatrofile, Anda si Dana, mi-au spus ca in spatele lor cineva varsa lacrimi cu foc.

Cata vreme se mai plange la Romeo si Julieta mai e speranta!

romeo si julieta3

Sursa imagine: Pagina de Facebook a Festivalului International Shakespeare 2016 (autor: Florin Chirea)

Razboiul minciunilor

serviciile-secrete-in-timpul-celui-de-al-doilea-razboi-mondialAm avut in facultate un profesor, mare expert in Al Doilea Razboi Mondial, care ne-a spus ca despre istoria acestui conflict s-a scris mai mult decat despre toata istoria de pana atunci la un loc.

E greu de verificat o astfel de afirmatie, insa, daca stam si judecam chiar si dupa numarul de documentare TV, probabil ca nu nimereste prea departe de tinta.

Din acest ocean de informatii, stropul pe care mi l-au picurat pe frunte prietenii de la Libris a fost cartea de stiinte umaniste intitulata Serviciile secrete in timpul celui De-al Doilea Razboi Mondial.

Ca fost membru spionajului din acea perioada, autorul, Jean Deuve, e indreptatit sa elaboreze o astfel de lucrare. Nu trec multe pagini si iti dai seama ca nu e o carte senzationalista, ci una serioasa, care abunda in date despre structuri, operatiuni si persoane.

Ajungand aici se cuvine o precizare: interesul meu pentru a doua conflagratie mondiala este unul mediu in cel mai bun caz, asa ca si nivelul de intensitate a lecturii a fost pe masura. Probabil ca pentru un pasionat, cartea lui Jean Deuve este o mina de aur, mie, insa, mi-a prilejuit, mai degraba, niste reflectii si niste momente de amuzament combinat cu uluiala.

Principala idee pe care am desprins-o a fost ca inteligenta umana este o trasatura minunata si numai noi ii putem pune limite. Lucrurile de care au fost capabili combatantii pentru a-i insela pe ceilalti sunt aproape de neconceput. Fara sa o spuna deschis, autorul, francez, are fair-play si acorda Cezarului ce-i al Cezarului: englezii au fost campionii detasati ai imbrobodirii inamicilor.

Amuzamentul a provenit de la lectura unor momente de asa stralucita desteptaciune si creativitate (exemple aleatoriu alese: au construit un intreg port fals sau l-au trimis pe un actor care semana cu maresalul Montgomery in Africa, pentru ca realul sa isi vada nestingherit de debarcarea din Normandia), ca, initial, nu intelegeam de ce n-a sarit Hollywood-ul sa le ecranizeze deja. Dar am inteles pe parcurs ca intoxicarea adversarului nu vine de la simpla scrisorica uitata intentionat, ci de la un ansamblu de informatii, provenind din diverse surse, unele menite chiar sa ii induca in eroare pe proprii cetateni.

Asa ca nu pot sa nu ma intreb: oare metehnele inselaciunii nu s-au pastrat apoi si in vreme de pace?

Multumesc celor de la libraria online Libris pentru carte si sper ca nu va fi nevoie sa ma elimine, acum ca am citit-o.

O jumatate de secol in slujba Thaliei

In materialul de prezentare a spectacolului Ilie Gheorghe. O jumatate de secol in slujba Thaliei  (care va avea loc la Teatrul National din Craiova, duminica, 22 mai 2016, de la ora 18.00) sunt amintite marile sale roluri, insa eu nu pot sa nu mi-aduc aminte in ce piesa l-am descoperit.

Se numea Vacanta in Guadelupa, era o comedie usurica si usuratica, in care Ilie Gheorghe era un politician veros, superficial si simpatic, iar manifestarile lui m-au amuzat asa mult, incat am revazut piesa dupa ceva timp, un fapt pe care nu l-am repetat prea des in materie de teatru.

O alta amintire frumoasa legata de Ilie Gheorghe este un moment din Revizorul de Gogol. Avea loc un dans de societate colectiv condus de Ilie Gheorghe, iar regretatul Vasile Cosma, si el interpret in acel spectacol, statea pe un scaun si ii urmarea. La final i-a adresat niste laude, despre care bag mana in foc care nu erau in text, cu un aer plin de noblete, ca de la un mare actor la un altul asemenea.

Cea mai recenta intalnire a mea cu Ilie Gheorghe a fost prin intermediul superbului spectacol O furtuna, regizat de Silviu Purcarete. Mizanscena poetica si ingenioasa a atentat la atentia acordata actorilor, insa n-a avut nicio sansa in fata lui Ilie Gheorghe, care si-a adjudecat rolul lui Prospero cu gravitate si tristete.

Haideti, asadar, sa il omagiem pe Ilie Gheorghe pentru tot ce ne-a oferit in cei 50 de ani de cariera!

Sursa imagine: www.tncms.ro.

 

Eurovision fara romani

ucraina_eurovision

Ucraina

Ma simt dator sa fac o confesiune: titlul e mai mult sa atraga atentia, cu sau fara romani, Eurovisionul din Suedia de anul acesta a fost la fel de generos cu momente sublime si ridicole ca in alti ani. Iata cronica lui, pe care am mazgalit-o in timp real.

Incepe spectacolul, o parada a modei interesanta, dar pentru care au fost martirizati prea multi copaci.

Belgia – sclipoceli disco si o melodie de-a Aguilerei de cand era pubera.

Cehia – a inceput sirul interpretelor protapite in mijlocul scenei; cea de acum are ceva voce si e frumoasa foc, mai ales dupa ce isi despleteste parul.

Olanda – un interpret care de-abia isi tine ochii deschisi, iar eu tind sa patesc la fel, datorita vocii lesinate; efectele de pe podeaua scenei ma tin totusi treaz si presimt ca rolul tehnologiei va fi iar decisiv.

Azerbaidjan – buzele supradimensionate ale cantaretei cenzureaza din vocea si asa slabuta; dansatorii din jurul ei sunt imbracati dubios, dar sa nu uitam ca suntem in Suedia, o tara cu moravuri dezinhibate.

Ungaria – interpretul e ragusit in mod intentionat; cei din grupul vocal au niste miscari, de parca ar face pe ei, dar, per ansamblu, melodia nu e rea.

Italia – uite ca mai sunt unii care canta in limba materna; ba nu; coregrafia e haioasa, e aproape un videoclip, dar o vedem noi, cei din fata ecranelor, cei din sala probabil vad si asculta o cantareata fara prea mari aptitudini vocale.

suedia_eurovision

Suedia

Israel – catastrofa stilistica a concursului, pana acum; nici melodia, nici coregrafia insotitoare lipsita de sens nu ajuta la a redresa impresia deplorabila.

Bulgaria – traiesc intens ceea ce anglo-saxonii numesc „mixed feelings”: pe de o parte, admir vestimentatia SF, dar coafura aia de parca i-a scapat cineva o caldare cu apa clocotita in cap e oribila; desi melodia se vrea a fi pop, mai derapeaza manelistic cand si cand.

Suedia – ce smecheri sunt suedezii – altora le fac niste efecte vizuale atat de mestesugite, incat uiti de melodia in sine, in schimb, la a lor, adopta un stil simplist, care se potriveste perfect cu alura interpretului, care canta frumos si are gesturi simpatice si naturale; favoritul meu pana acum.

Germania – Ceeeee? Cineva vrea sa o dea jos pe Merkel, de i-a imbrobodit pe nemti sa accepte punerea asta in scena: o scufita incornorata prin padurea fermecata. Incredibil!

Franta – decat sa se faca de ras ca in alti ani, francezii au ales sa treaca neobservati; au reusit.

Polonia – interpretul mi-aduce aminte de Albrecht Durer sau de o replica monumentala din piesa Omul-perna (cine a vazut-o stie sigur la ce ma refer), are o voce precum a Conchitei, dar n-are rochie; trecut-au vremurile cand polonezii trimiteau fete de la tara, sanatoase si pricepute intr-ale covasitului.

rusia_eurovision

Rusia

Pauza intre sesiunile de cantat; Loreen si-a pus belciug in nas.

Australia – australienii incep sa invete cum sta treaba la Eurovision si au trimis o asiatica protapita in mijlocul scenei; la capitolul voce inca nu au invatat sa faca rabat, suna bine.

Cipru – rock anodin; la ce tehnologie e disponibila, cum sa te cobori la efecte de fum, ca pe vremea lui Pazvante?

Serbia – nu sariti pe mine, va rog, dar n-am putut sa nu remarc ca intre tipa de pe scena si cea din promo e o diferenta de cel putin zece kilograme; firul melodiei – Xena respinge in mod repetat avansurile unui gagiu, iar la final afiseaza o privire care l-a facut pe misoginul din mine sa se cutremure.

Lituania – jachetzica de un alb imaculat si o coafura la fel de dezastruoasa ca Israel sau Bulgaria; a aruncat jachetzica, nuuuu, da-mi-o mie!

Croatia – Oooooo, unde esti, Ouatule, sa-ti vezi consoarta? Niste initiati Sith o dezbraca partial, dezvaluindu-i desuurile la fel de argintoase.

Rusia – rusii au schimbat strategia, nu mai trimit frumuseti blonde, ci pe un tip cu, un plus de neliniste, o tinuta cvasi-militareasca; incep niste efecte speciale, care continua si… Wow! WOOOOW! WOOOOOOOOOW! Un spectacol ingenios si grandios ni se dezvaluie, iar melodia il insoteste inspirat; notiunea de „favorit” intra in sistem dualist.

Spania – spaniolii s-au modernizat, au ajuns la nivelul anilor ’90; coafura penibila pe care am invocat de mai multe ori pare a fi unisex.

Letonia – balticii sunt vorbiti intre ei; si letonul are jachetzica, doar ca e neagra.

Ucraina – pe tipa asta o roade ceva, dar nu stiu ce (explicatie post-factum: de obicei nu ascult versurile melodiilor, iar cea de fata nu a facut exceptie, basca faptul ca nu m-a impresionat vocea ei, dar faca-se voia poporului).

Malta – in romana, melodiei ii spune „Mergi pe apa”, ce inseamna sa stai pe o insula; si la aceasta interpreta am detectat o discrepanta de gabarit intre promo si scena, dar, la final, un gest dragut pe burtica a lamurit situatia. Melodia? Alta data.

Georgia – din promo reiese in patria lui Rustaveli si Stalin se fac niste gratare, sa te lingi pe buze! Intepretii – niste rockeri la fel de insipizi precum cei din Cipru, dar cu palarii; ei cu melodia, eu cu gandul la gratare.

Austria – o tipa zambitoare care canta in franceza.

Marea Britanie – pe interpreti ii cheama Joe si Jack, adica un fel de Bula si Strula ai Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord; la final cei doi se imbratiseaza, daca nu ii iubeste nimeni pe englezi la Eurovision, macar sa se iubeasca intre ei.

Armenia – o bunoaca de final cu niste picioare bine sculptate si ostentativ afisate, ca avem ochii bine clatiti pentru marea urzeala geopolitica ce urmeaza.

Eurovision_2016

Un final de infarct, cum ar spune comentatorii nostri sportivi.

Am sperat ca se va reedita duelul de anul trecut intre Suedia si Rusia, insa ori Providenta, ori un operator de telecomunicatii cu un sardonic simt al umorului ne-a oferit o disputa intre Rusia si Ucraina si posibilitatea aproape materializata de a vedea cum concursul pan-european al muzicii este castigat de Australia.

UE, hai cu subventiile catre Ucraina, ca sa aiba bani de Eurovision la anul!