Adiós a un genio loco!

Spune Kusturica la un moment dat în eseul său despre Maradona:

Dacă n-ar fi fost fotbalist, ar fi fost sigur revoluționar.

Aici e singurul moment în care regizorul sârb se înșală.

Altminteri, Maradona by Kusturica face tot ce e nevoie:

Are ruperi de ritm.

E ireverențios.

E dinamic.

E irezistibil.

E uimitor.

E neobrăzat.

E egocentric.

Are atingerea geniului.

Adică e spiritul lui Maradona însuși.

Există un documentar mai recent, realizat în 2019 de Asif Kapadia, care este o privire mai lucidă asupra lui Diego Armando Maradona.

Acesta este, însă, un panegiric construit de un om care nu ocolește onestitate, despre un altul care nu se sfiește să o afișeze (mărturiile sale despre dependența de droguri sunt la fel de puternice precum Requiem for a Dream).

Numai un artist mare îl poate desluși pe un altul.

Și numai un artist poate înfățișa un cult și se poate lăsa absorbi de el, fără a-și pierde identitatea.

Citez din memorie spusele unui istoric despre Fidel Castro, pe care Maradona l-a adorat:

Cu bune și rele, este una dintre figurile marcante ale secolului al XX-lea. Este unul dintre ultimii giganți ai trecutului recent.

Secolul al XXI-lea se întrevede a fi al oamenilor simpli.

Însă ne vom întoarce mereu asupra veacului trecut, acela al figurilor colosale.

Iar printre aceștia se va afla întotdeauna și Diego Armando Maradona.

Această din urmă imagine este parte a unui portret vizual realizat de cei de la BBC.

Am avut de-a face cu un scriitor

Ce este un scriitor?

Povestitor? Portretist? Peisagist? Confesor? Penitent? Învățător? Învățăcel? Demiurg? Imbecil vierme de pământ? Magician al cuvintelor? Birocrat al buchiilor? Alchimist al metaforelor? Designer de puzzle-uri? Detectiv de sentimente? Telescop? Microscop?

Oricare dintre cele de mai sus și mult mai multe, în combinații de n luate câte k.

Eu, unul, nu sunt scriitor, dar, conform butadei, știu să-l recunosc pe unul când îl văd.

Iar Norman Manea este unul dintre aceștia.

Întoarcerea huliganului, romanul care l-a făcut celebru și, lăudat fie-mi calamburul, hulit, este o demonstrație a caleidoscopicului rol al celui care alege să se exprime prin condei sau versiunile-i mai moderne, tastatura și Word-ul.

Cartea e o cronică a vieții sale, deloc structurată, puternică filtrată subiectiv dar care punctează trei mari etape – Holocaustul transnistrean, zbaterile în socialism și ambivalența emoțională a unei efemere revederi a meleagurilor strămoșești, în condițiile unui exil transatlantic,

Valoare documentară? Există, dacă te chinui să cerni fapte.

Orientare ideologică? Există, în special în stil apofatic, adică deslușim ce nu-i place vocii auctoriale.

Sinceritate? Există, în limitele autoamăgirii de care fiecare dintre noi e capabil.

Până la urmă, am extras din Întoarcerea huliganului ce a rezonat cu personalitatea mea, entitate pe care o pot defini, dar niciodată îndeajuns.

Ce e sigur, totuși, e că am avut de-a face cu un scriitor.

Vodevil impresionist

Omul care a făcut-o pe Greta Garbo să râdă în Ninotchka mi-a smuls și mie câteva hohote și mi-a provocat zâmbete pe toată durata filmului Heaven Can Wait.

Imediat după terminarea vizionării, am verificat câteva detalii biografice ale regizorului Ernst Lubitsch, ca să mă încredințez asupra unor trăsături care îmi săriseră în ochi și minte.

Născut în Europa, la amurgul aristocrației aceleia trândave și superficiale, dar care este încă reper de eleganță și savoir vivre, educat într-un univers vizual cucerit de impresionism, regizorul transpune în această primă creație color a sa un anacronism delicios, care i-ar scandaliza pe progresiștii fără prea mult umor sau simț estetic din prezent.

Povestea este a unui fante ajuns la senectute, decedat și ajuns în anticamera Lumii de Jos, către care găsește că este natural să se îndrepte, dată fiind viața de îmbrobodiri, aventuri galante și cheltuieli nesăbuite pe care a dus-o.

Întâmpinat de un Lucifer stilat și impozant, cu alură de CEO de corporație (hmmm, oare de ce?), și-o istorisește cu farmec și candoare, iar nouă ni se deschide astfel o traiectorie savuroasă ca o prăjitură înțesată cu E-uri și calorii, adică irezistibilă.

Scenariul nu e realist și nici corect politic, dar binedispune.

Personajele nu sunt realiste și nici corecte politic, dar binedispun.

Interpretările nu sunt realiste și nici corecte politic, dar binedispun.

Cea mai mare parte a filmului este alocată dinamicii relației protagonistului cu soția sa, dar mai rămâne destul și pentru săgeți aruncate către o societate dominată de convenții, uneori stupide, duplicități, uneori rizibile, și diferențe de clasă adânc sculptate în firmamentul ei.

În acest context, figura personajului principal se distinge uneori ca unui rebel cu care ești tentat să simpatizezi, senzație ajutată și de bonomia suavă a lui Don Ameche (care a renăscut în atenția publicului decenii mai târziu, primind un Oscar pentru Cocoon).

Astfel îmbunați, putem gusta mai tihnit relația cu o consoartă timidă și mult prea înțelegătoare, jucată cu o surprinzătoare grație de Gene Tierney, care a avut mult mai multe de oferit cinematografiei decât enigmatică Laura, din pelicula cu același titlu.

Deși compus ca o piesă de teatru augmentată pe ici, pe colo cu tehnici filmice, Heaven Can Wait are un ritm lipsit de timpi morți, dar și suficient de lejer, încât să-ți dea ocazia să te delectezi cu schematicele și amuzantele partituri secundare ale lui lui Louis Calhern, Signe Hasso sau Charles Coburn, precum și cu încântătoarele decoruri și costume.

Nu-mi pot reprima fantezia că Ernst Lubitsch le-a ales având în minte picturi de Manet, Renoir sau Whistler. Armonia culorilor, indiferent de cât de aprinse sunt, e desăvârșită.

La vremea lui (e apărut în 1943), Heaven Can Wait a primit nominalizări la Oscar pentru cel mai bun film, cea mai bună regie și cea mai bună imagine.

Acum nu l-ar mai nominaliza nici Dracu’, de teamă că și-ar pierde biroul ală somptuos la presiunea opiniei publice.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Vreme din cea în ce mai rea, vremuri din ce în ce mai rele, ce ne mai rămâne? Cărțile, acești prieteni reci, dar siguri (inclusiv din punct de vedere epidemiologic):

Population 10 Billion – una dintre temerile care măcină omenirea este suprapopularea catastrofală, care va duce la tragedii pe scară largă și la prăbușirea civilizației. Deși domolită, mai ales acum, această preocupare rămâne una constantă, iar Danny Dorling vine în întâmpinarea ei cu o analiză amplă asupra scenariului potrivit căruia oamenii vor ajunge să se calce pe pe bombeuri în ultimul hal. De fapt, e mai bine spus ”scenarii”, pentru că autorul descompune această posibilă tragedie colectivă în diverse aspecte, precum natalitatea, impactul asupra mediului, disparitățile dintre săraci și bogați. Orientarea-i ideologică răzbate destul de clar: progresist, de stângă si chiar mușcat de morbul acela al tiraniei penitenței unei fost puteri coloniale, pe care îl satirizează cu mare precizie Jean Raspail în Le Camp de Saints. Rezonezi sau nu cu expozeurile sale, amploarea demersului și claritatea unor concluzii sunt demne de laudă.

Intellectuals – Jean-Jacques Rousseau, Karl Marx, Bertrand Russell, Ernest Hemingway, Jean-Paul Sartre; nume de granit ale culturii universale, intelectuali care au mutat gânduri și spirite și care au deviat cursul istoriei în fel și chip. Cum au fost, însă, oamenii din spatele acelor idei care ne guvernează modul de a vedea lumea chiar și acum? Paul Johnson își propune să scoată la iveală tot mucegaiul unor personalități mai deviante decât mi-aș fi imaginat. Niciunul dintre aceia asupra cărora se apleacă ochiul de copoi și penița nemiloasă a autorului nu scapă de o radiografie puțin spus neglorioasă. Firește, ne putem întreba cât de obiectivă a fost investigația și cât de părtinitor investigatorul. Dar, ca să nu cad în același păcat al disonanței cognitive, precum mulții dintre greii din această carte, mărturisesc că am citit aceste biografii scandaloase (dar și consistent documentate) cu același nesaț cu care mulți lecturează detalii picante despre vreo starletă sau starlet în tabloide. Mă va influența asta când mă voi avea din nou de-a face cu creațiile acestor intelectuali? Probabil că da, dar ideile nu sunt lingouri de aur, ci bunuri intangibile și fluide, în care fiecare se poate cufunda cum dorește. Vorba ceea: Să nu faci ce face popa, să faci ce zice popa!

Civilizația islamică în 30 de vieți – religia musulmană și acțiunile unor adepți ai ei sunt subiect de controversă în zilele noastre, iar asta aruncă o umbră asupra contribuției aduse de civilizația islamică în cultura omenirii. Și ar fi păcat, pentru că are o complexitate minunată, iar diversitatea figurilor care au compus-o nu e cu nimic mai prejos față de cea europeană, bunăoară. Chase F. Robinson ne demonstrează asta, schițând tablouri rapide, dar nu simpliste, ale războinicilor, dar și învățaților, poeților din primii 1000 de ani ai Islamului, precum și ecourile pe care aceștia le au în prezent (vezi modul cum a fost reînviat Saladin ca precursor al naționalismului arab). Descoperim astfel că au existat și disidenți, îndrăzneți, sofiști, care au pus la îndoială dogme pentru care azi se organizează atentate. Mi-a plăcut foarte mult că autorul a alocat capitole de dimensiuni aproximativ egale fiecărei personalități, indiferent că s-a făcut cunoscută cu sabia sau cu condeiul. De aceea, închei prin a vă reda câteva dintre versurile lui Rumi, care m-au încântat prin subtilitate și m-au pus pe gânduri prin inteligență:

Un om bătu la ușa prietenului drag

”O cine ești tu, oare, om vrednic și pribeag?”

”Sunt eu”, răspunse insul. ”Te du! Nu se cuvine

să stea la masa asta un om necopt ca tine.

În focul surghiunirii ființa-ți să se coacă,

și n-o să mai încerce atunci să se prefacă”.

Plecă de-ndată omul. Călători vreun an,

surghiunul pârjolindu-l cu focul său avan.

Și ars de-acea văpaie, dar și cu mintea coaptă,

se-ntoarse la amicu-i, să vadă de-l așteaptă.

Bătu din nou la ușă cu teamă și-umilință,

ca nu cumva să-i scape iar vreo necuviință.

Și-l întrebă amicul: ”Cine-i la ușă-acu?”.

Și omul îi răspunse: ”La ușă ești chiar tu!”.

Prietenul îi zise: ”O, intră, eu al meu,

căci tu ești și eu și-n casă nu-i loc pentru-un alt eu”.

(Rumi, Masnawi apud. Chase F. Robinson, Civilizația islamică în 30 de vieți)

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Ca ovreiu’ imparțial

Sper că nu tulbur apele care tocmai încep să se limpezească în relațiile arabo-israeliene spunând că există destule asemănări între Sallah Shabati și pelicula kuwaitiană Bas ya Bahr.

Ambele sunt produse timpurii ale cinematografiilor țărilor respective și sunt atât de ancorate în realitățile timpurilor și spațiilor lor culturale, încât sunt niște porți neprețuite către forme de civilizație care, dacă nu au dispărut complet, s-au schimbat enorm.

Există însă și diferențe semnificative între cele două filme, care îl scot în evidență pe cel israelian, așa că sper nici să nu devin ținta vreunui jihad personal.

Sallah Shabati, scris cu umor și regizat cu o vervă calmă de Ephraim Kishon, este povestea personajului eponim, un evreu Mizrahi (adică originar din comunitățile din Orientul Mijlociu) recent emigrat în noul stat Israel împreună cu numeroasa sa familie.

Tabăra în care este aruncat este un microcosmos multicultural, care mai și interacționează cu acea comunitate specifică numită kibbutz, iar pățaniile protagonistului satirizează deficiențele unei societăți care de-abia făcuse ochi.

Nu că numitul Sallah Shabati ar fi vreo ușă de sinagogă. Dimpotrivă, este o combinație de Păcală al nostru, Bai Ganiu al bulgarilor sau Nastratin Hogea al turcilor.

Mai precis, un pezevenghi leneș, cu aere de pater familias, dar fără prea mare autoritate, aproape țopârlan și agasant nevoie mare.

Dar, cumva, îți rămâne simpatic tot timpul, grație unei candori și a unei onestități pe care numai un interpret pitoresc precum Chaim Topol le putea reda. Actorul are un aer atât de autentic, încât ascensiunea către rolul din Fiddler on the Roof (o versiune mai serioasă și mai tristă a acestuia) a fost o urmare firească.

Figura sa umană este cel mai viu argument că a viața ar fi plictisitoare doar cu oameni fără cusur.

Și îmi face plăcere să-mi imaginez cum l-ar fi pictat Nicolae Grigorescu.

Cred că ar fi ieșit una dintre acele picturi care, fără a fi capodopere, devin emblematice.

Exact cum este și Sallah Shabati în lumea celei de-a șaptea arte.

De prin lume adunate

Când spun a umbla prin lume, mă refer chiar și la mersul la cumpărături, care, în perioada asta, e o aventură în sine.

În orice situație, mai de loisir, mai de muncă, îmi ies în cale lucruri care mă amuză sau îmi stârnesc imaginația. Iată câteva dintre ele:

Banchet electoral
Mai lipsește vulpea
Myst: End of Ages
The Day of the Tiny Triffids
Un mod glorios de a-ți proclama șefia
Cavoul consumismului
S-a deschis un Profi și pe Stația Orbitală Internațională
Omul împotriva sistemului

Credința trece și prin ironie

Credința se discută și se dispută.

Uitați-vă în prezent.

Unii cred în Covid, alții nu.

Unii cred în purtarea măștii, alții nu.

Unii vă utilitatea carantinei, alții nu.

Iar când se ajunge la credință, lucrurile nu sunt niciodată clare.

Așa cum nu e nici Simón del desierto al lui Luis Buñuel, oricât de suprarealistă le-ar părea contemporanilor premisa de la care își construiește maestrul spaniol parabola.

Filmul se bazează pe figura lui Simeon Stâlpnicul, ascet și pustnic creștin din prima parte a secolului al V-lea d.Hr., care și-a petrecut o bună parte din viață în vârful unei coloane, supus intemperiilor și unei frugalități înfricoșătoare, dar care a dobândit un prestigiu imens, ajungând să consilieze împărați și să inspire un întreg curent anahoretic.

Regizorul folosește acest crâmpei extraordinar, de ce să nu recunoaștem, din perpetua căutare de sine a omului pentru a pune în scenă o satiră complexă a clerului și ipocriziei norodului, dar din care, însă, figura sfântului (interpretat cu hieratism umil de Claudio Brook) iese solidă.

Da, are idei extreme, cum ar fi cea față de un călugăr imberb și simpatic, își ignoră mama, care îi urmărește cu devotament supliciul auto-impus, însă, la nivel de convingeri, e neclintit.

Fapt cu atât mai remarcabil, mai ales că are de rezistat tentațiilor Diavolului într-o varianta feminină jucată de o voluptoasă, dar feroce Silvia Pinal. Aceste secvențe îi prilejuiesc lui Luis Buñuel câteva mostre ale artei al cărei inegalabil exponent a fost.

Altminteri, Simón del desierto beneficiază de o mizanscenă asemănătoare cu cea compusă de Ingmar Bergman în Det sjunde inseglet al lui Ingmar Bergman – suficient de sugestivă din punct de vedere istoric, permițându-și unele anacronisme și curățată de prea mult organic și naturalism, astfel încât, ajutată și de imaginea alb-negru, să dobândească un aer atemporal.

Deși are doar patruzeci de minute, n-aș cataloga această creație cinematografică drept scurtmetraj.

Să fi fost mai lungă, se dilua.

Să fi fost mai scurtă, n-avea timp de acumulare ideatică.

Așa, sub impecabila baghetă a unuia dintre marii magicieni ai ecranului, Simón del desierto e desăvârșit, ca o bijuterie despre care nu-ți poți închipui că a fost vreodată materie primă.

Și mai e și finalul!

Unii au văzut în el o dovadă a eșecului demersului spiritului al lui Simeon Stâlptnicul.

Pentru mine a fost încă o mărturie a diversității psihicului uman.

Printre noi se găsesc câte unii care nu se omoară cu hedonismul.

De ce-am avea o problemă cu asta?

Băiet fiind povești cutreieram

A fost o dată ca niciodată un băiat, care a crescut într-o casă cu multe cărți.

Inevitabil (sau nu), a îndrăgit încă de mic poveștile.

A început cu cele clasice, apoi s-a afundat în legende, mituri, istorie, artă, psihologie, științe ale comunicării și nenumărate ale domenii scornite de mintea umană.

A explorat și alte medii, precum audio-vizualul.

Iar ce l-a fermecat întotdeauna a fost o poveste bine spusă.

La un moment dat, a întâlnit Enciclopedia Pământului Dintâi de Isabel Greenberg.

Romanele grafice nu îi sunt cele mai familiare povești, dar, după Integrala Maus, le este mult mai binevoitor.

Această creație scrisă și desenată este povestea (da, o să vă tot întâlniți cu acest cuvânt) unui băiat, nu naratorul de aici, dar ar putea foarte bine fi, care își caută o frântură din suflet.

Totodată, este și o poveste de dragoste, un pic tristă, un pic amuzantă și foarte frumoasă.

Băiatul-personaj spune povești, iar băiatul-cititor are multă experiență într-ale poveștilor, așa că s-a delectat cu modul cum autoarea poveștii s-a jucat cu unele celebre, care au influențat sufletul omenirii din cele mai îndepărtate timpuri.

Structură narativă de Panciatantra sau 1001 de nopți, Cain și Abel, mituri din îndepărtatul nord, Turnul Babel, cifra magică ”trei”, sirene, cosmogonii care mai de care, Polifem sau Goliat sau oricare alt gigant învins de unul mai mic decât el, tirani și dușmănii ancestrale, Luceafărul nostru (dar în varianta feminină), Noe-Arca-Potopul, Filemon și Bacis, Iona și chitul uriaș și alte câte mai câte.

Băiatul a fost încântat să le regăsească, să le le vadă reinterpretate și să se minuneze cât de fluid sunt integrate poveștii celei mari.

L-a ajutat și modul voit naiv, dar foarte sugestiv și plastic în care sunt realizate desenele, care redau de multe ori dramatismul celuilalt mare univers al poveștilor – cinematografia.

Nu contează de unde începe și unde se sfârșește această poveste.

Băiatul știe deja de mult timp că o poveste este o călătorie, nu o destinație.

Fundațiile monumentului (Clifton Webb)

Probabil mulți dintre voi se întreabă cine este Clifton Webb, de merită un monument.

Într-adevăr, este nevoie de o pasiune mai apăsată pentru Epoca de Aur a Hollywood-ului, ca să-l cunoști pe acest actor cu o morgă impecabil de pedantă, excelent în roluri de scorțos și minunat la a rosti sarcasme de sorginte aristocratic-britanică, deși era născut dincolo de Atlantic.

Îl regăsim în astfel de ipostaze în Laura, unde adăugă o notă sinistră personajului său arhetipal, precum și în The Razor’s Edge, Boy on a Dolphin, Three Coins in the Fountain sau Titanic (acestea trei din urmă regizate de Jean Negulescu).

În Sitting Pretty nu suntem departe de tipologia sa interpretativă, însă e una augmentată, cu niște tușe derivate, precum și cu o durata mai îndelungată pe ecran.

Rezultatul este un personaj care a rămas în conștiința colectivă și a fost reluat în felurite chipuri de-a lungul timpului.

Povestea are acea lejeritate a cinematografiei americane de după Al Doilea Război Mondial: un cuplu dintr-o suburbie (Robert Young și Maureen O’Hara) se zbate cu grijile zilnice, dintre care trei sunt insistente și exasperante: un fiu, al doilea, al treilea (fiecare beneficiind de prestația unui actor-copil adorabil).

Când guvernanta își ia tălpășița, soția recurge la un anunț în ziar, pentru care primește răspuns de la o persoană cu nume destul de elocvent feminin Lynn Belvedere.

Nu mic îi e șocul când se dovedește a fi în fapt bărbat și nu unul oricare, ci un autoproclamat geniu.

Și mai șocant, însă, este că acest verdict are substanță, iar dădaca masculină pe care o întruchipează Clifton Webb pune ordine în gospodărie, dar și agită apele în comunitatea în care bârfa denaturată e un flagel constant, fenomen întâlnit și la noi la nivelul scării de bloc.

Firul narativ pare convențional și simplist, dar ia o turnură interesantă la un moment dat, iar distribuția are creații schematice și delicioase.

Bineînțeles, dorul decodării unei producții din 1948 prin prisma prezentului s-a făcut o manie primejdioasă, așa că mulți ar vedea în filmul regizat de Walter Lang (care mai târziu ne-a oferit superbul The King and I) o anacronică expresie a condiției inferioare a femeii (Maureen O’Hara e casnică și gospodină dedicată), precum și a injoncțiunilor la care era acesta supusă de gura satului urban al vremii.

Facă-se voia moraliștilor contemporani, dar sper că nici ei nu vor contesta savoarea personalității cu care Clifton Webb îmbogățește pelicula.

Modul său suveran de a arăta disprețul, precum și siguranța megalitică de sine sunt atitudini care sunt descurajate acum, dar ce plăcut e să le ai în arsenal și să le exerciți când vreun neisprăvit o cere!

Urmăriți-i dicția lui Lynn Belvedere, e un monument (acum înțelegeți titlul?) de aroganță de bun gust pe cale de dispariție.

Nici metodele sale de educație disciplinară nu sunt scutite de controverse, așa că aștept reacții de la părinții moderni, care au urmat cursuri intensive în domeniu.

Deși nasul în vânt al lui Clifton Webb este marca sa înregistrată, memorabil este aici momentul când îl ține în jos, căci da, geniul nostru practică și Yoga, iar noi avem ocazia de a-l vedea în Salamba Sirsasana, postura stândului în cap.

Am utilizat de atâtea ori metafora bijuteriei uitate, pe care o descoperit într-un cufăr prăfuit și plin de vechituri, încât s-o fi tocit deja.

Dar Sitting Pretty mă obligă să o poleiesc, să o dau cu lac și o scot din nou în fața voastră.

Glumele mele cu Joe Biden (2)

Avem și rezultatul, e favorabil lui Joe Biden, astfel încât nu pot decât să îi doresc noului președinte ale Statelor Unite ale Americii multă sănătate, să îmi dea prilejul să mai adun tot atâtea albume de glume, câte filme Fast and Furious există.

***

Joe Biden a preluat conducerea în Georgia.

Nu e de mirare pentru că…

Joe Biden e atât de bătrân, încât o știe pe Georgia de când era mititică.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât știe cât și-a tras Talleyrand comisionul la vânzarea Louisianei.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât, la prima utilizare a telefonului roșu, va cere să stea de vorbă cu Ivan cel Groaznic.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât, pentru el, Bikini e atolul, nu chilotul.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât, în seara asta (a anunțării rezultatelor – n.n.), va mulțumi Academiei pentru Oscarul pentru întreaga carieră.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât își permite să nu-i spună „mamaie” lui Nancy Pelosi.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât e posibil ca președintele SUA să sufere o schimbare de sex cândva în următorii patru ani.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât dosarul pe care îl are acum Putin pe birou e cât Mahabharata.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât știe despre ocaua mică a lui Cuza, pentru că a fost acolo.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât, la prima recepție la Casa Albă, va dansa cu nevasta-i Jill o pavană.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât, la prima vizită oficială în China, va păstra un moment de reculegere la mormântul omologului său, Qin Shi Huangdi.

***

Joe Biden e atât de bătrân, încât ori Ungaria, ori România ar face bine să-și schimbe prim-ministrul*.

Preferabil amândouă.

*Pentru aceia care citesc asta în 2030, vezi cine erau cei doi în 2020.

Sursă imagine: www.newsthump.com.