Bildungsroman în condiții vitrege

By Iulian in Carti 0 Comment

Deja nu mă mai pot considera tânăr într-ale cititului, însă, când descopăr câte un autor mare, cu care nu mi se încrucișaseră destinele până acum, simt încântarea din adolescență, când mi se părea că o lume întreagă se deschide minții mele.

Despre această desferecare a personalității este vorba și în romanul Pe vremea fluviului Amur al lui Andrei Makine.

Protagonistul narator ne face părtași la acea perioadă de maximă importanță și de amplă incertitudine a ieșirii din copilărie și pășire pe cărarea anevoioasă a maturității.

Impulsurile erotice, exaltarea față de eroi imaginari, conștientizarea strâmtei existențe de până atunci sunt trăiri de care fiecare dintre noi nu am fost străini, iar Makine are harul literar de a le face deopotrivă personale și universale.

În superba bucată dedicată pasiunii pentru filmele cu Belmondo am regăsit o variantă a propriei obsesii pentru Gladiator, pe care l-am vizionat de vreo zece ori doar în cinematograf, ajungând să o trimit până și pe doamna profesoară de română să-l vadă, ca să aibă argumente să mă combată la ore.

Scriitorul nu se dă în lături a-și valida impecabila înțelegere a evoluției emoționale a unui băietan pe care punctul de a deveni bărbat prin faptul că ne oferă variante la cea a personajului principal.

Prietenii acestuia parcurg procese interioare similare, dar guvernate de propriile povești de viață. Unul are un handicap fizic, celălalt pozează în matur, unul nu vrea decât să se facă acceptat, celălalt e rebelul fără cauză.

Iar fiecare dintre ei este influențat de filmele cu Belmondo în alt fel.

Ca o supremă parafă a calității profunzimii scriitoricești a lui Andrei Makine vine faptul că toate acestea au loc în taigaua siberiană, într-o Uniune Sovietică niciodată numită, dar limpede deslușită, în perioada lui Brejnev, adică a celei mai mari rigidități din istoria acestui experiment social care încă ne bântuie.

Cei trei băieți nu au de înfruntat doar purgatoriul transformărilor personale, ci și iadul înghețat al unei lumi lipsite de perspectivă.

Evadarea e singura soluție.

Dar care îi e prețul?

O întrebare la care Andrei Makine ne răspunde vag.

Așa cum se cuvine unui scriitor care vrea să te întorci la el.

Din nou și din nou.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că am mai simțit încă o dată acea plăcere indescriptibilă de a descoperi un autor mare.

Sagrada Familia

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment

La Muzeul de Arte Frumoase din Nancy există o pictură monumentală a lui Rubens, intitulată Schimbarea la Față.

Iisus se înalță peste o mare de personaje plasate în partea inferioară a picturii, într-o dispunere dinamică, specifică barocului.

Am zăbovit mult în fața acestei lucrări de artă, tocmai pentru varietatea personajelor.

Unele dintre ele au superb aer teatral, precum acesta.

Însă cel mai am rămas cu privirea la grupul de personaje de mai jos, deoarece m-a emoționat profund.

Cumva atipic pentru Rubens, pictorul figurilor îmbujorate prin excelență, aceste figuri omenești nu sunt prea arătoase.

Sunt oameni care nu știu multe, care nu au multe, cărora soarta nu le-a surâs prea mult, ba, dimpotrivă, i-a condamnat la a suferi și din cauza motivului care ar fi trebuit să fie o mângâiere – copilul.

Și, cu toate acestea, luptă, se agață de orice șansă pentru a-i oferi o șansă, chiar și iluzorie.

Deși sunt urâți, ansamblul lor este frumos.

Sunt convins că Antoni Gaudi n-ar avea nimic împotrivă să-i folosesc sintagma pentru a-i descrie simplu.

Sagrada Familia.

Între Scila istoriei și Caribda ficțiunii

By Iulian in Filme 0 Comment

Ce roman a mai fost și viața mea!

Așa exclama Napoleon, aflat în exil pe Sfânta Elena și dictându-și memoriile către Las Cases.

Nu se referea doar la amplă suită de evenimente care i-au însoțit ascensiunea din nimic și căderea tot într-acolo.

Înțelegea că adevărul despre viața și cariera sale sunt subiect de interpretare, doar el însuși mințea cu nerușinare în rapoartele bătăliilor.

Iar puzderia de mărturii ale celor care l-au cunoscut, care l-au detestat sau adorat nu face decât să adâncească ambivalența modului cum posteritatea l-a receptat și în receptează pe Napoleon.

Ca urmare, Ridley Scott îi compune un portret după mintea, ideologia și gusturile proprii. Exact ca Abel Gance ca exagerare, dar în direcție opusă.

Napoleon al său are disfuncționalități sociale, pe care le acoperă prin lipsă de scrupule, insensibilitate la suferința altora și obsesie pentru control, e dominat freudian de maică-sa, se cam pierde cu firea în anumite momente și își lasă baltă soldații. Are bruschețe în a trata femeile și se chinuie să se facă acceptat de capetele încoronate pursânge cu care intră în contact.

Toate cele de mai sus nu sunt lipsite de temei istoric.

Ce-i lipsește, însă, acestui Napoleon este charisma formidabilă, care îi seducea chiar și cei mai înverșunați adversari și îi făcea pe soldați să moară chiuind pentru el.

Prin această deficiență, Napoleon întruchipat de Joaquin Phoenix se apropie de cel al lui Marlon Brando de acum șapte decenii.

Cu o diferență majoră.

Dacă pe Brando l-a durut undeva de rol, Phoenix pune mult efort în a-l construi.

Cu toată lipsa de glorie a personajului, e multă variația subtilă în interpretarea sa, de la privirea glacială din timpul încleștărilor armate, la aroganța în relația cu colaboratorii sau aerul servil din întrevederile cu suveranii Europei.

Am văzut multă lume plecând un pic contrariată de la film.

Acel Napoleon nu corespundea cu aura care încă îl învăluie în rândul celor care am învățat istoria un pic linear.

Voiau ceva glorios și, în schimb, li s-a servit ceva un pic tezist, dar cu acoperire faptică.

Pentru mine, însă, a fost un exercițiu fascinant să discern în filmul Napoleon între diversele momente de distorsiuni frapante și cele de acuratețe remarcabilă.

Am exemple și dintr-o parte, și dintr-ala.

O omisiune impardonabilă, cu toată stima pe care i-o port lui Ridley Scott, este următoarea:

Aflat în Egipt, Napoleon îi scrie Josephinei că Italia s-a predat fără luptă.

Ceeeeeee?!

Cum să eviți a aminti măcar bătăliile de la Castiglione, Arcole, Rivole sau Lodi, unde a început practic legenda comandantului genial?

De cealaltă parte, lovitura de la 8 Brumar este captivant de precisă în detaliile ei.

Da, Napoleon a fost șovăielnic și era să fie linșat de deputați.

Da, Lucien, fratele lui a fost cel cu prezența de spirit.

Da, el a făcut gestul patetic și de efect de a pune sabia în pieptul lui Napoleon și de a declara că îl va omorî cu mâna lui, dacă încalcă libertățile Republicii (sanchi).

Cum spuneam, totul e pus în slujba personalității deloc măgulitoare pe care regizorul vrea i-o construiască celui pe care în mod asumat îl considera un dictator de teapa lui Hitler sau Stalin.

Există, totuși, în film, o componentă care se sustrage ideologiei și capătă o viață a ei.

Aceasta este relația dintre Napoleon și Josephine.

Una disfuncțională, între două figuri tarate, un joc oscilant de putere, dar care, cum, necum, generează o afecțiune reală între ei.

Aici se umanizează și se nuanțează cel mai mult interpretarea lui Joaquin Phoenix, ajutat, probabil, și de faptul că așa e și a partenerei de ecran.

Vanessa Kirby e insidioasă, e supusă, e superficială, e sarcastică, e în multe feluri, deși nu are foarte mult timp pe ecran.

Priviți numai evoluția de la scena căsătoriei la cea a divorțului.

Căminul conjugal prezintă tot atâtea enigme cât Universul.

Restul distribuției poartă și se poartă cu stil vestimentație superbă prin decoruri somptuoase și e de nădejde în ansamblul parțial documentar al producției. De remarcat Tahar Rahim în rolul lui Barras (nu bagi de seamă că e maghrebian de origine) și, mai ales, Rupert Everett în cel al lui Wellington.

Una dintre cele mai flagrante licențe poetice pe care și le permite filmul e că îi acordă învingătorului de la Waterloo o întâlnire cu învinsul său. Pură ficțiune, dar de efect. Politețea disprețuitoare a lui Wellington și tentativa nereușită de seducție a lui Napoleon reprezintă un duel titanic.

Când spui Napoleon, spui manevre strategice grandioase, iar această peliculă îl are la cârmă pe unul dintre cei mai mari dirijori ai unor astfel de secvențe, așa că nu lipsesc ample și îndârjite mișcări de trupe.

La 86 de ani (!), Ridley Scott are aceeași energie pe care o avea când a făcut Gladiator, ba chiar și mai mult rafinament estetic.

Fiecare dintre bătăliile pe care ni le oferă are o tonalitate aparte. Cu câteva ocheade discrete la înaintași iluștri pentru câteva dintre ele (Bondarciuk pentru Waterloo, Eisenstein pentru atacul pe gheață de la Austerlitz), cineastul orchestrează niște spectacole deopotrivă de brutale și de poetice.

Există un moment în timpul înfruntării de la Austerlitz, când un cavaler austriac, purtând drapelul, gonește pe lacul înghețat, în timp ce ghiulele cad de-o parte și de alta.

Războiul e cel mai hâd lucru de pe fața pământului.

Dar ce bine arată într-un film făcut de un meseriaș a-ntâia!

Filmul Napoleon va avea o soartă precum a personajului real Napoleon.

Va fi detestat de unii și adulat de alții.

Dar nu va rămâne nimănui indiferent.

Muzica e un strop de eternitate

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

De curând am avut privilegiul de a participa la un concert care adus împreună instrumente din epoci diametral opuse ale istoriei.

Unul dintre acestea a fost flautul cu rădăcini vedice la care a cântat artistul indian J.A. Jayant cu o virtuozitate demnă de un avatar al zeiței Saraswati, acompaniat cu dedicarea unui Hanuman de percuționistul Kuchibhotla Sai Giridhar.

Celălalt a fost Cristal Baschet, manevrat de artistul Loup Barrow. O să insist nițel asupra acestui instrument, pentru că stă undeva în interstițiul dintre știință și magie.

Inventat în 1952 de frații Bernard și Francois Baschet, de care își ia și numele, este greu de descris în cuvinte. Ceva între orgă și pian, care combină tuburi de metal și de cristal, acestea din urmă fiind acționate de muzician cu degetele umede, iar sunetele astfel produse sunt amplificate de acele conuri suprarealiste care ies în evidență de îndată ce dai cu ochii de instrument.

Are o sonoritate eterică, iar combinată cu aceea tânguitoare și ancestrală a flautului, m-a condus cu gândul către singularitate, către punctul în care vechiul și noul, trecutul și prezentul se întâlnesc.

Iar când timpul nu există, ai pășit în eternitate.

Cărți potrivite în mâini potrivite

By Iulian in Carti 0 Comment

Unul dintre cele mai frumoase locuri din Paris este librăria Shakespeare and Company.

Știu că afirmația este surprinzătoare, dat fiind orașul despre care vorbim, dar, dacă o să vă aflați între rafturile acelea ticsite cărți sau o să pășiți pe scările de lemn cele scârțâitoare sau o să admirați imaginile de pe pereți, o să fiți de acord cu mine.

Actuala librărie datează de la începutul anilor ’50 ai secolului trecut și este urmașa celei deschise de Sylvia Beach în perioada interbelică.

Aceasta din urmă este subiectul poveștii din romanul Librăreasa din Paris de Kerri Maher.

Deja îmbibat la fața locului cu farmecul bibliofil și cultural al adresei cu pricina, am început cartea cu gând ca va fi o dezvoltare plăcută a acelor lucruri pe care le știam despre istoria acestui focar de idei moderniste (a se citi subversive de către conservatori).

Impresia persistă cam o treime din roman, când pare că autoarea se lasă în voia plăcerii descrierii boemei pariziene și transformă figuri de legendă ale literaturii – James Joyce, Ernest Hemingway, Ezra Pound – în personaje fugitive ale unei ode aduse celui mai frumos oraș din lume. E varianta romanescă a elegiei cinematografice a lui Woody Allen din Midnight in Paris.

Treptat, însă, Librăreasa din Paris acumulează strat după strat de complexitate.

Lupta Sylviei Beach pentru publicare romanului Ulise al lui James Joyce e o veritabilă frescă a hotărârii neabătute în fața neîncrederii publice și a cenzurii.

Relația ei cu genialul, dar cam neisprăvitul scriitor, este ca o fabulă despre cât de scurtă e recunoștința omului.

Sexualitatea-i descrisă finuț, dar elocvent, e un test pentru adepții familiei tradiționale.

Iar luminile și umbrele din figura mamei pot constitui foarte bine un roman în roman.

Dincolo de erudiție și șarm beletristic, Librăreasa din Paris mi-a relevat unul dintre cele adevăruri pe care avem tendința să le uităm.

Cu tot talentu-i titanic, Michelangelo n-ar fi putut să picteze în veci Capela Sixtină, dacă n-ar fi avut pe lângă el niște meseriași a-ntâia, care să îi construiască niște schele potrivite, astfel încât să ajungă la tavan.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că, asemeni celor de la Shakespeare and Company, își îndeplinesc atât de bine misia de a pune cărți potrivite în mâini potrivite și le dedic imaginea de mai jos.

Insectar muzical

By Iulian in Intre muzical si conceptual, Intre vizual si conceptual 0 Comment

În cadrul splendidului muzeu Cité de la Musique din Paris, a poposit o expoziție temporară intitulată Anima (Ex) Musica.

Strecurate printre exponatele permanente ale muzeului se găsesc insecte uriașe realizate din instrumente muzicale sau componente ale acestora.

Nici nu știi de ce să fii încântat mai întâi.

De ineditul ideii.

De calitatea execuției celor trei artiști – Mathieu Desailly, Vincent Gadras și David Chalmin.

De detaliata înțelegere a morfologiei insectelor.

De senzație de transportare într-o lume a fanteziei, în care Jules Verne și Hayao Miyazaki și-au dat mâna pentru a ne face să visăm pe toți, mici și mari.

De faptul că unele dintre insecte chiar se mișcă și produc sunete sublime.

Mai jos aveți lista acestor făpturi muzicale care m-au făcut să pierd noțiunea timpului.

De-ar mai fi Parajanov cu noi!

By Iulian in Carti 0 Comment

Veșnicia s-a născut la sat.

O afirmație a lui Lucian Blaga pe care romanul Din cer au căzut trei mere al lui Narine Abgarian ba o contrazice, ba o confirmă.

Satul armean construit de autoare cu migala narativă a unei țesătoare este supus la tot felul de vitregii, e lovit de foamete și de dezastre naturale și de urmările războiului, astfel că nu e familie fără membri prăpădiți, iar în acel illo tempore în care alegoria este plasată singurii rămași sunt niște bătrâni căpoși și atașați de vatra străbună.

Povestea urmărește vag dragostea de amurg dintre doi oameni nefericiți, dar se ramifică prin genealogiile realist-magice ale amândurora și ale celor care îi înconjoară.

Aceasta este cea dintâi calitate a cărții – aspectul luxuriant al narațiunii, împănate cu elemente specifice culturii armene tradiționale, perfect integrate stilului arhaic al traducerii în română, pentru care avem a-i aduce plecăciuni Luanei Schidu.

Poate că arabescurile literare nu sunt întâmplătoare.

Din aceeași cultură armeană vine și splendidul tip de monument funerar numit kachkar, în care minuțiozitatea și esteticul realizării sunt ca o sfidare adusă morții.

Moartea este pretutindeni în Din cer au căzut trei mere. Poate că omniprezența ei face nu doar acceptabilă, ci de-a dreptul izbăvitoare melodramă dinspre final (căruia unui spirit sarcastic precum al lui V.S. Naipaul i-ar fi indicat imediat că e scrisă de o mână de o femeie).

O idee s-a născut în scăfârlia mea când citeam cartea și nu mi-a dat pace până n-am așternut-o în scris aici.

Tematica romanului, stilul său și afecțiunea nedisimulată pentru obiceiurile străbunilor l-ar fi transformat într-un excelent scenariu pentru marele regizor Serghei Parajanov, care, armean la rându-i, ar fi înțeles cum să îl transpună cinematografic.

Sunt convins că ar fi rezultat o capodoperă la fel de plină de sensibilitate și poezie precum Tini zabutykh predkiv (Umbrele strămoșilor uitați).

N-a fost să fie, așa că nu ne rămâne să împerechem cartea Narinei Abgarian cu acest film, pentru a ni se dezvălui, încă o dată, că, în sufletul unui om, dar și în sufletul unui popor, sunt unele lucruri care nu mor niciodată.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că m-a ajutat să mă lămuresc în privința uneia dintre senzațiile literare ale prezentului.

Șase fete dezghețate și Profu’ de religie

By Iulian in Teatru 0 Comment

Am recidivat cultural cu cele șase fete istețe și am fost din nou la teatru.

De la aceasta la Profu’ de religie.

O piesă care se joacă de zece ani.

Da, de zece ani.

Am văzut-o la lansare, am văzut-o ulterior, am văzut-o și acum și tot bună mi se pare.

Bobi Pricop reușește cumva să păstreze echilibrul între experimental (mizanscena) și narativ, astfel încât spectatorul are de decodat unele elemente, fără a avea migrene existențiale, iar povestea elaborată de Mihaela Michailov îmbină îndemnul la reflecție cu amuzamentul pur.

Cât despre distribuție (Marian Politic, Romanița Ionescu, Raluca Păun, Cătălin Vieru, Dragoș Măceșanu), e într-o formă galactică.

Dar destul despre considerațiile mele.

Ca și la Năpasta, la finalul spectacolului le-am provocat pe fetele cele dezghețate să își exprime gândurile într-un formular, iar mai jos sunt răspunsurile lor centralizate.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Mi-a plăcut de Anca (Raluca Păun – n.m.), că era tare amuzantă.

Mi-a plăcut când mama Ancăi (tot Raluca Păun – n.m.) se certa în direct cu ceilalți, era amuzant.

Cel mai mult mi-a plăcut când mama Ancăi era pe mut și se enerva, pentru că era amuzant.

Mi-a plăcut când piesa a început și toată lumea a început să se miște foarte repede.

Mi-a plăcut când i-au tăiat microfonul mamei Ancăi și s-a enervat.

Mi-a plăcut când i-au tăiat microfonul lui Șoșoacă, pentru că a fost amuzant.

Observați cât de des apare cuvântul ”amuzant”? Încă mă gândesc la cel piesă de la TNC să le duc, să obțin din nou efectul ăsta și încă n-am găsit o soluție.

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Mi-a plăcut toată piesa!

Că era gălăgie și nu înțelegeam bine.

Totul a fost foarte amuzant și a fost o piesă bine gândită.

Nu mi-a plăcut când povesteau din cartea de religie.

Nu mi-a plăcut când vorbea profu’ de religie (Marian Politic – n.m.), pentru că era plictisitor.

Nu mi-a plăcut când vorbea toată lumea și nu se înțelegea nimic.

Ce personaj ți-a plăcut mai mult și de ce?

Mi-a plăcut de mama Ancăi și de Anca (ambele jucate de Raluca Păun – n.m.), pentru că era amuzantă și prostuță.

Anca și Andrei și Bogdan și mama Ancăi, pentru că mă amuzau.

Cel mai mult mi-a plăcut de Anca și Andrei, pentru că au fost foarte amuzanți.

Mi-a plăcut de doamna care o juca pe Anca, pentru că era amuzantă.

Mi-a plăcut de psiholoagă (Romanița Ionescu – n.m.).

Dirigu’ (Cătălin Vieru – n.m.), pentru că cerea multe informații și îi punea pe ceilalți în dificultate.

Vezi ce spuneam mai sus despre prevalența cuvântului ”amuzant”.

Ce personaj ți-a plăcut ce mai puțin și de ce?

Mi-au plăcut toate personajele.

Mara (Romanița Ionescu – n.m.) și profu’ de religie, pentru că mi se părea că nu-s siguri pe ei.

Toți au fost minunați și mi-au plăcut toți.

Mi-a plăcut de toți.

Nu mi-a plăcut de doamna de română (Raluca Păun – n.m.), pentru că nu îi păsa de incident.

Nu mi-a plăcut de doamna de română, pentru că nu spunea adevărul.

Două aspecte reies din răspunsurile de la această secțiune: copiii simt duplicitatea și incertitudinea, adulții să facă bine să nu uite asta; actorii și-au făcut treaba foarte bine.

Ce-ai fi făcut în locul Marei, astfel încât să fii crezută de adulți?

În locul Marei, aș fi spus adevărul, pentru că era mult mai ușor.

M-aș fi exprimat mai bine!

Cel mai probabil l-aș fi rugat pe director/directoare (egalitatea de șanse e de la ea – n.m.) să verifice camerele de filmat (când am citit asta, m-am plesnit peste frunte, frateeeee, uite că la asta nu s-a gândit nimeni!).

Sincer, aș fi părut mai încrezătoare și mult mai convinsă de ceea ce spun.

Nu mi-a fi păsat. E de ajuns să știu eu ce s-a întâmplat.

Aș fi fost mai sigură pe mine.

Ca o concluzie a acestei secțiuni, e îmbucurător că fetele au înțeles că sursa tuturor belelelor din piesă e ambivalența și nesiguranța Marei.

Avem nevoie de generații viitoare sigure pe ele, pentru că viitorul în sine e incert.

Și avem nevoie și de soluții, dar că fetele mele deștepte le au nu mai e o surpriză, așa cum povestea la Năpasta.

De fapt, la un moment dat, Marian Politic alias profu’ de religie întreabă retoric:

Ce este adevărul?

La care una dintre fetițe, aceeași ca data trecută, dă să ridice două degețele, să răspundă.

Cum să nu mori de dragul lor?

Data trecută, fetele au avut ocazia să îi întâlnească pe actori, în mod inopinat, ce-i drept.

Atunci, membrii colectivului Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova au cam dat-o în bară în materie de relaționare cu spectatorii, aceia mulțumită cărora ei există și lucrează, până la urmă.

Acum situația a fost alta.

Interacțiunea a fost deliberată, pentru fetele m-au întrebat imediat după terminarea piesei dacă pot să îi întâlnească pe actori, ”mai ales pe Șoșoacă”.

Și au obținut ce și-au dorit.

Cătălin Vieru, cu experiența-i de moderator de concerte educative de la Filarmonica Oltenia, le-a strâns mâna fiecăreia în parte și le-a întrebat cum le cheamă. Evident, erau topite de plăcere.

La fel a procedat și Dragoș Măceșanu, jovial și relaxat, iar când una dintre ele a venit cu ideea de a cere un autograf, dorința s-a transmis tuturor ca un curent electric, iar actorul s-a pomenit asaltat mai ceva ca la premiera unui blockbuster.

Iar Raluca Pău să fi vrut, și nu scăpa de activitatea asta, pentru că la apariția ei fetele mai că n-au chiuit de bucurie.

Și așa am ajuns să imortalizez imaginea de mai jos, cu meleul format din niște actori încântați și niște spectatori încântați.

Asta trebuie să se întâmple la teatru.

TNC, mingea e în terenul vostru.

Credit foto pentru imaginile din piesa: Florin Chirea.

Patru ipostaze ale lui Napoleon în așteptarea unei a cincea

By Iulian in Filme 0 Comment

Ne pregătim pentru evenimentul cinematografic al sfârșitului de an, adică lansarea megaproducției Napoleon al lui Ridley Scott.

Până să îl urmăresc pe Joaquin Phoenix întruchipându-l pe acest imens și controversat general și om de stat, mi-a făcut o neasemuită plăcere să descopăr ce alte avataruri ale Micului Caporal au mai existat în istoria cinematografiei.

***

Napoleon – monumental film mut, datând din 1927, care îi relatează povestea (sau, mai bine zis, legenda) din copilărie până la debutul glorios al Campaniei din Italia, punctând pe parcurs și momente esențiale ale Revoluției Franceze, precum asasinarea lui Marat (evident, poza finală e leit tabloul lui David), căderea lui Danton și, ulterior, cea a lui Robespierre și a lui Saint-Just.

Figura lui Napoleon este exaltată ca una romantic-gigantescă, aproape mesianică. Secvența de început, a șederii la școala Brienne, este ilustrativă în acest sens, însă toate excesele regizorului Abel Gance în materie ideologică sunt scuzate de mizanscena extraordinară pe care o compune. Deși nu auzim, parcă simțim aievea fiorul electrizant la prima intonare a imnului La Marseillaise de către mulțimea pariziană, iar scena descătușării de după încheierea Terorii este de departe cea mai dinamică expresie plastică pe care am văzut-o vreodată în vreun film mut.

Tehnologia Polyvision, elaborată special pentru momentele grandioase de la final, are un efect copleșitor, deși nu gustăm decât crâmpeie ale ei, deoarece Napoleon al lui Abel Gance a supraviețuit în copii fragmentare, care au fost adunate cu pricepere, fără a putea, însă, transmite senzația unitară pe care a avut-o la origini.

În ton cu aerul cvasi-religios al destinului spre care pare hărăzit personajul său, Albert Dieudonné (ce nume adecvat!), îl joacă pe Napoleon ca fiind foarte bățos și sigur de el, chiar și în momentele de intense privațiuni sau în cele tandre alături de Josephine. Tocmai de aceea, mostrele de umanitate, sunt când se prostește pentru a le intra în grații copiilor seducătoarei văduve, sunt cu atât mai simpatice.

Pentru un film care își permite o sumedenie de libertăți și inexactități, acesta detaliu este de o surprinzătoare acuratețe: Napoleon i-a iubit pe Hortense și Eugene cum puțini tați vitregi au făcut-o de-a lungul și latul istoriei.

La premiera versiunii restaurate a filmului, cândva prin anii ’80, publicul (din SUA, nota bene!) s-a ridicat în picioare și a strigat:

Vive la France! Vive la Gance!

***

Conquest – dintre toate idilele extraconjugale ale lui Napoleon, cea cu Maria Walewska a stârnit cel mai mult fantezia posterității, aici regăsindu-se și acest film din 1937, regizat de Clarence Brown. Contesa poloneză e împinsă de compatrioți în brațele celui despre care sperau a fi eliberatorul și restauratorul patriei lor. După un început în care Împăratul se poartă cam din topor cu sfioasa doamnă (o imagine fugitivă trimite chiar către ipoteza emisă de Christopher Hibbert că ar fi existat chiar un viol), între cei doi se leagă o afecțiune sinceră, care rezistă în timp, chiar și când interesele de stat îl îndepărtează temporar de cea care i-a dăruit inima și chiar și un fiu.

Greta Garbo afișează din nou inegalabila-i abilitate de a trece discret de la răceală la duioșie (vezi și Regina Christina), dar starul filmului este fără doar și poate Charles Boyer, nominalizat la Oscar pentru acest rol. Din tot ce am citit despre Napoleon și felul său de a fi, cred că aici comportamentul său este redat cel mai aproape de cel din realitate – bruschețea și agitația, dublate uneori de farmec și politețe, când situația o cerea sau când o persoană ajungea să îi câștige încrederea.

Somptuoasă și stilată, pelicula nu strălucește de acuratețe istorică, dimpotrivă, și trenează masiv în a doua jumătate, dar rămâne un spectacol agreabil, grație farmecului celor doi protagoniști.

***

Désirée – un alt film care urmărește viața și cariera lui Napoleon prin prisma unei relații sentimentale, de data aceasta cu Désirée Clary, prima sa mare iubire, datând din perioada când viitorul împărat nu era decât un ofițer de carieră ambițios, dar fără mari posibilități financiare.

Idila a urmat un traseu aparte, deoarece, prin natura împrejurărilor cei doi au rămas aproape unul de celălalt – sora ei s-a căsătorit cu Joseph, fratele lui Napoleon, iar însăși Désirée a devenit soția unuia dintre mareșalii săi, Bernadotte, și, ulterior, chiar regină a Suediei.

Pornind de la premisa că iubirea ce dintâi nu se uită, nici dintr-o parte, nici din cealaltă, filmul regizat de Henry Koster punctează interesant ambivalența și evoluția raporturilor dintre cei doi, totul într-un cadru fastuos, cu costume așijderea.

La prima vedere, ideea de a-l vedea pe însuși Marlon Brando drept Napoleon pare încântătoare, până descoperi lehamitea cu care capriciosul actor tratează rolul. Sunt momente când pare că de-abia își descleiază limba pentru a-și rosti replicile. Se mântuiește parțial prin gestica, mai ales spre final, când, înfrânt, adoptă poziții pline de tristă maiestate.

De cealaltă parte, Jean Simmons manifestă aceleași grație și finețe în interpretare, care m-au făcut întotdeauna să o asemuiesc cu Audrey Hepburn. Prestații demne de menționat în această peliculă din 1954 au și Merle Oberon ca Josephine sau Michael Rennie ca Bernadotte.

***

Waterloo – Dino de Laurentiis și-a dorit enorm să transpună cinematografic această ultimă bătălie a lui Napoleon, iar pentru asta a apelat la talentul logistic al lui Serghei Bondarciuk, care cu câțiva ani înainte, zguduise mapamondul cu titanica ecranizare a capodoperei lui Tolstoi, Voina i mir.

Din nefericire, o ambiție lăudabilă a realizatorilor s-a transformat și în cea mai mare slăbiciune a filmului – scenariul se bazează exclusiv pe surse istorice, adică declarații și gesturi confirmate a fi venit din partea protagoniștilor reali ai încleștării.

Rezultatul este că producția, deși beneficiază de impresionante și precise desfășurări de forțe, nu are deloc aerul unui sfârșit tragic al unei epopei, ci al unei docudrame lipsite de viață.

Acesta este și motivul pentru care, deși cu greu se putea găsi un actor mai competent decât Rod Steiger pentru a-l înfățișa pe un Napoleon îmbătrânit, obosit și nervos, zbaterile colerice ale interpretului și monologurile sale interioare sunt cel mult patetice.

Poate și pentru că nu avea de purtat povara unei aureole atât de puternice, Wellington al lui Christopher Plummer e un pic mai interesant ca personaj.

Scurtă, dar memorabilă este și apariția lui Orson Welles, rotofei, așa cum îl știm din a doua parte a vieții, în rolul regelui Ludovic al XVIII-lea, care își ia tălpășița când francezii îl primesc din nou cu brațele deschise pe Napoleon, când acesta se întoarce de pe insula Elba.

Ale vieții valuri

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Știu că am cunoștințe limitate în domeniul muzicii clasice, dar mă gândeam că, după câțiva ani de audiții la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, nu voi mai simți acea senzație că nu mi-ar ajunge o viață pentru a cunoaște măcar o câtime din acest tezaur inestimabil al umanității.

Cele două compoziții din cadrul celui mai recent spectacol de acolo mi-au demonstrat fără putință de tăgadă că ar trebui să mă relaxez și să mă bucur de o călătorie fără sfârșit.

Simfonia concertantă în Mi minor pentru violoncel și orchestră, op. 125 de Serghei Prokofiev este prima dintre aceste noi teritorii explorate de orchestra craioveană.

Debutul a avut ceva din gravitatea coloanei sonore pe care compozitorul rus a plăsmuit-o pentru Aleksandr Nevski, mai ales bucata aceea a atacului ca o stihie a cavaleriei teutone.

Apoi, creația lui Prokofiev evoluează spre un fel de circ macabru, în care clovnii mai degrabă ne sperie, decât ne fac să râdem. Se simte tranziția de la lumea bine ordonată (cel puțin în teorie) a secolului al XIX-lea la cea bântuită de nevroze și de căutări de sens a secolului XX.

Toți muzicienii au fost întrebuințați serios pentru convulsiile acestei compoziții, dar primus inter pares la efort a fost Atanas Krastev. Tânărul violoncelist bulgar a venit cu mânecile suflecate, semn că era pus pe treabă, pe care a săvârșit-o ca un sculptor, prin consistență fizică și profundă aplecare spirituală.

Cea de-a doua componentă a programului acelei seri a fost Simfonia în Si bemol major, op. 20 de Ernest Chausson.

Atmosfera generală a acestei bucăți muzicale a fost una încurajatoare, ca o inspirată contrapondere a tulburării induse de cea dintâi. Asta nu înseamnă, însă, că totul a curs lin și jovial.

Au existat momente de subtil nadir emoțional, un mesaj util, căci optimismul nu exclude tristețea ocazională, iar viața nu e universul roz din Barbie.

Toate acestea s-au reflectat și în figura interesantă a dirijorului bulgar Christo Pavlov, bonomă, dar cu o anume sclipire în ochi, ca și cum ar fi vrut să ne spună:

Vă ghidez către lumină, dar nu vă scutesc de provocări.

Mă supun acestei lecții și o aștept pe următoarea.

Imaginile au fost surprinse de amicul meloman Daniel Botea.