Caiet de insemnari

Cursa pentru Oscar in 2019 – Zimna wojna

Scris de Iulian in Filme 18 februarie 2019 0 Comentarii

Am intrat in linie dreapta catre Oscarurile din 2019, asa ca haideti sa vedem cum de a reusit Pawel Pawlikowski sa se strecoare la categoria Cel mai bun regizor, in dauna unora precum Bradley Cooper sau Peter Farrelly.

Dupa ce am vazut Zimna wojna (Razboiul Rece) nedumerirea mi s-a risipit: pentru ca merita.

Filmul este o constructie estetica desavarsita, asa cum a fost si Ida, insa spre deosebire de acela, aici umanitatea este predominanta si nu doar incidentala.

Actiunea urmareste povestea de dragoste veritabila (accentuez acest cuvant) dintre un pianist si o cantareata, ambii dintr-o trupa culturala a Poloniei la inceputurile comunismului. Cand zic dragoste, chiar dragoste e, pentru ca modul cum cele doua particule elementare ale acestei relatii se atrag si se resping, infrunta obstacole pe care uneori singuri si le-au aruncat in fata sunt expresiile acestui sentiment si numai ale lui.

Alegerea intepretilor a fost de o superba inteligenta: placiditatea (deliberata, banuiesc) a lui Tomasz Kot ii pune in valoare bogatia de expresii Joannei Kulig, frumoasa atat in sens absolut, cat si voluptuos, incisiva, dar si tandra. Bine spunea cineva, undeva pe Internet, ca, daca aceasta actrita ar fi anglo-saxona, ar avea Hollywood-ul la picioare.

Avatarurile celor doi si sinusoidala lor afectiune se manifestat atat in mediile socialiste ale vremii, cat si in cele capitaliste, iar abilitatea cu care regizorul polonez le reconstituie pe toate, de la limbajul de lemn si proslavirea traditiilor ca mijloc de propaganda la atmosfera boema a Parisului, cu retusuri exact acolo unde e mai graitor, este intr-adevar demna de o nominalizare la Oscar.

Cand vorbeam despre Vice, m-am referit la titlu sau (de o foarte sugestiva ambivalenta) la inceput. Acum voi incheia cu o digresiune tot despre un titlu – Zimna wojna.

Razboiul Rece n-a fost doar o inclestare de nivel geopolitic, ci si o falie in care au alunecat si din care s-au zbatut sa iasa destine individuale, care, intr-o alta lume, ar fi cunoscut poate fericirea.

Sau este Razboiul Rece o metafora pentru relatia dintre un barbat si o femeie?

Multe pareri se pot emite in privinta aceasta, insa una va fi unanima:

Ca Zimna wojna este creatie minunata.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Vice

If Beale Street Could Talk

Can You Ever Forgive Me?

Cotloanele disfunctionalitatii

Scris de Iulian in Carti 15 februarie 2019 0 Comentarii

Literatura mi s-a parut intotdeauna psihologie criptica, insa avantul pe care aceasta din urma stiinta (aleg sa o numesc asa, desi exista controverse in privinta asta) pare a schimba si in sens invers inter-dependentele dintre cele doua domenii.

Romanul lui Paolo Giordano, Singuratatea numerelor prime, mi se pare un exemplu de beletristica rezultata dintr-o profunda cunoastere a mecanismelor disfunctionalitatii afective.

Cei doi protagonisti, Alice si Mattia, poarta fiecare urmele unor traume ale copilariei: ea este anorexica, el are tendinte automutilante. Fidela metaforei din titlul cartii, relatia lor este aidoma a celor unor numere prime: desi asemanatori si nutrind afectiune sincera unul de celalalt, nu ajung niciodata la acea osmoza a iubirii, iar sincronizarea reactiilor emotionale e praf.

Interactiunile dintre personaje, nu numai acestea doua, mi s-au parut de o calitate medie din punct de vedere literar. Momentele cand Paolo Giordano exceleaza sunt acelea cand descrie amanuntit, dar si plastic, ansamblul de trairi maladive si perceptii distorsionate.

Paradoxal, desi inclinatiile lui de a a-si cresta trupul sunt mai tulburatoare in mod absolut, staruinta ei in a-si pastra silueta filiforma si arsenalul de tertipuri menite a o feri de a ingurgita ceva m-au atins mai mult sufleteste, poate pentru ca simt ca le-am vazut aievea, si nu o data.

Singuratatea numerelor prime are ceva didactic, fara a fi a atat de precisa clinic precum cartile Lisei Genova.

Ne invata ca in spatele unui comportament fata de care simtim disconfort sau chiar iritare zac dureri cumplite si neconsumate, careia ii cad prada creierul insusi, acest organ maret, proslavit de contemporaneitate.

P.S. Multumesc celor la libraria online Libris pentru o lectura deloc placuta, dar deloc inutila.

Cursa pentru Oscar in 2019 – Can You Ever Forgive Me?

Scris de Iulian in Filme 12 februarie 2019 0 Comentarii

Daca intrecerea pentru Oscarurile de anul acesta ar fi o vinoteca, am fi avut multe licori foarte dulci, dedicate discriminarii, si vreo doua cupaje demi-seci cu buchet de politica.

Intre acestea, Can You Ever Forgive Me? ar fi un Cabernet Sauvignon vinificat in sec, foarte sec, cu taninuri care iti pungesc psihicul intr-un mod pe care il apreciezi doar daca esti un pic cunoscator.

Nu imi arog vreun merit aparte in acest sens, insa sunt convins ca nu gresesc cu nimic spunand ca filmul regizat de Marielle Heller nu are cum sa placa oricui, pentru ca nu este propune nimic placut in primul rand.

Protagonista este o scriitoare scapatata, antisociala si alcoolica, iar Melissa McCarthy, deloc sfioasa in a-si etala gabaritul, desfasoara un ansamblu superb de reactii care o fac aproape detestabila.

Partenerul de ecran, un la fel de magnific Richard E. Grant (ma apuca nostalgia gandidu-ma ca mi l-aduc aminte din Hudson Hawk, unde juca un maladiv rol negativ), este alunecos, concupiscent, la fel de dedat bauturii si amuzant doar pana cand nu devine la randu-i detestabil.

Trama narativa a peliculei o urmareste pe anti-eroina intr-o epopee a falsului (plastografiaza scrisori ale unor personalitati si exploateaza credibilitatea unor naivi), care ii sporeste aura luciferica.

Si, totusi, in ciuda acestor ample motive sa ne displaca personajele si actiunile lor, Can You Ever Forgive Me? nu repugna, ci ofera o dureroasa lectie despre singuratate si amaratele ei remedii, despre ambitia condeierului si precara sa conditie intr-o lume care pune profitul pe primul loc si despre ce inseamna un film bun.

Nu mare, nu coplesitor, ci doar bun.

Bun si necesar.

Poate o sa vi se para ciudat, insa si pe acest film o sa-l scot din cursa Oscarurilor si o sa-l bag in aceeasi categorie cu Green Book – de pus pe rana.

Dar exista o deosebire mare intre ele: inainte sa punem balsamul reprezentat de duo-ul Viggo Mortensen – Mahershala Ali, avem nevoie sa sa facem infectia sa supureze cu tandemul alcoolic Melissa McCarthy – Richard E. Grant.

Insa exista si o asemanare, suprinzatoare: la ambele razi si te gandesti.

Umorul si reflectia, doua trasaturi care ne fac oameni, tocmai pentru ca le gasim de la zenitul la nadirul manifestarilor noastre.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Vice

If Beale Street Could Talk

Cuceriri SF (15)

Scris de Iulian in Carti 9 februarie 2019 0 Comentarii

Nu, n-am abandonat niciodata preocuparea pentru romane SF, iar ca dovada, iata alte patru:

Tau Zero – o nava paraseste Pamantul cu un echipaj cosmopolit, strabate spatiul si timpul si ajunge chiar la un nou Big Bang. In tot acest timp, oamenii de la bord parcurg vechile povesti de dragoste, fractura si reconciliere care ne caracterizeaza specia de la aparitia ei. Titlul se refera la ceva legat de viteza navei, iar descrierile peisajului cosmic si ale proceselor fizico-astronomice din cadrul sau au fost atat de greu de zgariat la suprafata (nici nu se pune vorba de inteles deplin!), incat cartea lui Poul Anderson, desi scurta, mi-a ocupat mult timp. Recomandata celor care prefera „Hard Sci Fi”, dar hard de tot.

Anvil of Stars – o nava paraseste Marte populata de supravietuitorii de pe Pamant si strabate spatiul si timpul pentru a de urma celor care au provocat evenimentele din The Forge of God (nu va spun mai mult, ca sa nu va vaduvesc de a trai – da, asta e cuvantul – una dintre cele mai mari realizari ale literaturii SF). Si din punct de vedere al peisagisticii cosmice, dar si a micro-universului uman, seamana cu Tau Zero, insa Greg Bear isi acorda mai mult spatiu si timp (v-am facut cu ochiul, sper ca v-ati prins) pentru a a-si desfasura actiunea si conflictele epopeice. Desi ii lipseste aspectul compact si atmosfera cutremuratoare din The Forge of God, aceasta continuare are ritm, momente de inclestari grandioase si personaje pe care ajungi sa le cunosti intim si de care te atasezi. In plus, dupa emotiile abisale din cartea precedenta, eu insumi ravneam la revansa.

The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy – probabil ca va intrebati unde mi-a stat mintea, de nu v-am povestit despre acest roman legendar mai devreme. Banuiesc ca il stiti, asa ca n-are sens sa va plictisesc cu trama narativa, prea putin importanta, oricum, si care se continua pe cuprinsul a alte patru carti. Daca nu il stiti, insa, atunci faceti-va luntre si punte si cititi-l, fie ca sunteti pasionati de SF sau nu, pentru ca va va furniza antidotul suprem pentru orice angoasa existentiala: hohotele de ras. Douglas Adams a fost englez, asa ca mi s-a betonat parerea ca e ceva prin insulele alea, incat sa aiba un asemenea umor. Daca omul va ajunge in spatiu, sper sa aiba parte de situatii, personaje si interactiuni pentru cele din acest roman. Altfel, n-are niciun farmec.

MaddAddam – al treilea si ultimul roman din trilogia care a mai inclus Oryx and Crake si The Year of the Flood si aceea care mi-a dezvaluit-o pe cea mai tare scriitoare a prezentului: Margaret Atwood. Romanul de fata ne mai trece inca o data prin evenimentele care au condus la peisajul post-apocaliptic deja cunoscut, de data asta prin ochii personajului Zeb, dar si solutioneaza toate conflictele si firele narative ramase dezlegate din cartile anterioare. Ca de obicei, autoarea ne ofera prilejuri sa ne cutremuram, sa ne induiosam, sa radem si sa reflectam asupra ce inseamna viata noastra pe acest Pamant. Dupa cum ati observat, aceasta a patra pozitie este intotdeauna rezervata creatiei SF care m-a impresionat cel mai mult dintre cele prezentate. MaddAddam nu este aici pe cont propriu, ci drept exponent al seriei careia i-a imprumutat numele, iar omagiul este ca acele 11 Oscaruri pentru The Lord of the Rings: The Return of the King, adica se refera la trilogia in intregul ei. Mai mult nu-s vrednic a spune in cuvinte decat: Multumesc, Margaret Atwood!

Cursa pentru Oscar in 2019 – If Beale Street Could Talk

Scris de Iulian in Filme 8 februarie 2019 0 Comentarii

Ma pot numi rabdator in mod oficial. Nu numai ca am vizionat inca un film referitor la discriminare, dar a mai fost si unul care a excelat prin lentoare.

Ce-i drept, un cineast priceput, precum Barry Jenkins (Moonlight si tevatura de care sigur va aduceti aminte), stie cum sa organizeze si sa o dozeze, astfel incat sa nu ai senzatia acuta de pierdere de vreme, ci sa o percepi ca pe o invitatie la a studia fiecare coltisor al ecranului, fiecare subtila miscare corporala si fiecare micro-expresie.

Chiar si recunoscandu-i regizorului aceasta calitate, If Beale Street Could Talk tot exagerat de incet este.

Povestea care inainteaza cu pasi de melc prin intermediul stilisticii lui Jenkins este a unei tinere de culoare insarcinate, care se zbate, impreuna cu unii membri ai familiei, sa dovedeasca nevinovatia partenerului, incarcerat pentru un presupus viol.

Mai sunt si niste momente de tip flashback intercalate, in care apetenta pentru mers cu viteza I pe autostrada a regizorului atinge zenitul. Exista si niste monologuri, inevitabile, care iti testeaza rezistenta la randul lor.

O singura data pe tot parcursul filmului, umerii mei cazuti a relaxare vecina cu apatia s-au ridicat, odata cu interesu-mi crescut. Este acea scena a reunirii celor doua familii, in care vestea sarcinii protagonistei genereaza reactii si conflicte mocnite de o intensitate care mi-a adus aminte de Who’s Afraid of Virginia Woolf.

Singurul aspect care impiedica If Beale Street Could Talk sa se poticneasca in propriul lirism este ca beneficiaza de prezenta serafica si luminoasa a lui Kiki Layne in rolul central al filmului. Frumusete, candoare, fragilitate si multe alte manifestari ale feminitatii emana din chipul ei, singurul aspect in raport cu care incetineala peliculei apare ca o virtute, deoarece ni-l ofera spre contemplare mai mult.

In rolul mamei, Regina King a ras tot pana acum in materie de premii pentru cea mai buna actrita in rol secundar. Beneficiind de cea mai ampla gama de trairi si de privilegiul de a avea cele mai multe scene independente de figura protagonistei, pot sa inteleg de ce iese atat de pregnant in evidenta, dar, din punct de vedere strict al interpretarii, o prefer pe Amy Adams drept consoarta ultra-ambitioasa din Vice.

Faptul ca If Beale Street Could Talk nu participa decat colateral la aceasta cursa a Oscarurilor este un semn ca, daca tot sunt politice, macar mai e un dram de simt al calitatii pe-acolo.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Vice

Non-fictiuni pe care le-am citit (28)

Scris de Iulian in Carti 7 februarie 2019 0 Comentarii

Inceputul de an a fost plin de lecturi, iar printre acestea s-au strecurat si trei noi lucrari de non-fictiune:

Barcelona – povestea succesivelor etape care au marcat evolutia acestui oras aparte, filtrata de dragostea iremediabila pe care Robert Hughes o are fata de acesta, primul argument fiind si subtitlul cartii – The Great Enchantress. Autorul nu este, insa, un idolatru, ci isi respecta blazonul de istoric si jurnalist si puncteaza si laturi mai sumbre, sau macar hilare, ale mentalitatilor care au condus Barcelona la a arata si reprezenta ce este astazi. Cele mai inedite si frapante consideratii ale sale sunt cele despre Gaudi, caruia ii nuanteaza personalitatea si ii pune in lumina creatiile prin prisma unor mentalitati care se opun alurii de erou modern pe care i-a conferit-o posteritatea.

Asa a descoperit omul cainele – un mare iubitor al animalelor, dar mai ales al speciei canine, laureatul de premiu Nobel pentru Medicina Konrad Lorenz demonstreaza ca ar fi fost un candidat serios si la cel pentru literatura, oferindu-ne o suita de povestiri, sfaturi (de cunoscatori) si reflectii asupra relatiei cainelui cu omul. Fara sa fi fost vreodata detinator sau pasionat de astfel de patrupede, am fost asa de prins de harul de povestitor si de logica etologica a autorului, incat, de atunci, ii urmaresc pe toti cainii care imi ies in cale cu mai multa atentie si am impresia ca ii inteleg mai bine.

The Mismeasure of Man – o incursiune, careia nu ma sfiesc sa-i spus epopeica, in multitudinea de moduri eronate in care omul si-a evaluat inteligenta si, mai ales, a evaluat-o pe a altora, categorisindu-i pe unii drept inferiori a priori. Stephen Jay Gould a fost paleontolog, iar abordarea sa este sistematica, mai ales ca il ajuta vastele cunostintele de statistica. Exact acea parte menita a demonsta cu argumente matematice mitul IQ-ului mi s-a parut foarte grea, insa bogatia detaliilor istorice (n-aveti idee ce perceptii aveau Lincoln si Darwin, doi tipi altminteri remarcabili, despre semenii lor de culoare) si revelatiile referitoare la scopul initial al testelor de inteligenta reprezinta o lectura obligatorie pentru oricine lucreaza cu oamenii. Concluzia este fara dubiu: desteptaciunea nu este un dat si nu este unica, este dependenta de mediu si de multe conditii, iar rasismul si discriminarea se pot manifesta si mai subtil decat in filmele hollywood-iene. Exista persoane cu deficiente mintale, fara doar si poate, insa, pentru restul, aveti grija cand folositi cuvantul „prost”, s-ar putea sa aiba efect de bumerang.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

Non-fictiuni pe care le-am citit (20)

Non-fictiuni pe care le-am citit (21)

Non-fictiuni pe care le-am citit (22)

Non-fictiuni pe care le-am citit (23)

Non-fictiuni pe care le-am citit (24)

Non-fictiuni pe care le-am citit (25)

Non-fictiuni pe care le-am citit (26)

Non-fictiuni pe care le-am citit (27)

Cursa pentru Oscar in 2019 – Vice

Scris de Iulian in Filme 6 februarie 2019 0 Comentarii

Da, asa cum va imaginati, Vice are legatura cu politica. De fapt, este cel mai politic film de la aceasta editie a Oscarurilor, cel mai fatis partinitor si, ca urmare, cel mai important.

Inainte de a va explica de ce merg in contra curentului, adica de ce nu ma raliez dezaprobarii larg raspandite fata de abordarea scenaristului-regizor Adam McKay, dati-mi voie sa aduc elogii afisului acestei creatii cinematografice.

Uitati-va la el; nu doar ca titlul are o minunata si veninoasa ambivalenta, dar figura stilizata trimite cu gandul atat la protagonistul prezentei pelicule, taciturnul Dick Cheney, dar si la un personaj mai sinistru decat toate cele sinistre din Sin City, un criminal in serie care actioneaza in tacere.

Diatriba atat de frumos comprimata in aceasta imagine este doar varful de lance dintr-un ampla desfasurare de forte intertextuale, de care uzeaza cineastul pentru a-si expune opinia (Nota bene!) despre evolutia neplacuta a istoriei recente. Pe parcursul filmului, Adam McKay nu ezita sa apeleze la monologuri shakespeariene, la metafore culinare (ce scena!), la conditii contrafactuale si la voci narative gen Sunset Boulevard, totul culminand cu senzationalele imagini de pe genericul de final.

Americanii, carora evenimentele si personajele respective le sunt mai apropiate si le trezesc conexiuni mai neplacute, au tot dreptul sa reactioneze negativ la o asa indrazneala artistica, insa mie, spectator mai detasat, demersul mi s-a parut infinit mai reusit decat Bohemian Rhapsody, tot biografie, dar mustind de platitudini.

Adam McKay nu vrea sa fie obiectiv, vrea sa fie acid. Are ideile lui si nu se sfieste sa le dea forma. Bunul simt il indeamna sa-si recunoasca orientarea doctrinara, fara sa faca mare caz si bravura din echidistanta, dar si sa recunoasca anumite tuse de umanitate ale lui Dick Cheney, motiv pentru care i-a suparat si pe cei din partea cealalta.

Sa faci un film asa cum iti vine la socoteala si sa te expui la oprobriul general este un act de curaj pentru care Adam McKay are toata stima mea.

Care stima sporeste exponential gandindu-ma ce interpretari a dirijat.

Christian Bale este uimitor prin disponibilitatea la a-si adapta masa corporala la necesitatile unui rol (vezi The Fighter vs. filmul de fata). Mai mult de-atat, caracterul secretos si retinut al realului Dick Cheney este superb punctat de actor cu un ansamblu de grimase reduse la minim si de o voce domoala, pe care numai un expert in combinatii politice impinse pentru limita legalitatii le poate avea.

In rolul sotiei cel putin la fel de ahtiate de putere, Amy Adams isi face simtita prezenta cu precadere in prima parte a filmului, cand are cateva momente demne de o Lady Macbeth. Nu o vad, insa, castigatoare la categoria ei, cea mai buna actrita in rol secundar, asa ca incep sa cred ca o paste soarta lui Deborah Kerr.

O veritabila surpriza a fost Sam Rockwell in rolul catastrofalului George W. Bush. Dupa partitura savuroasa din Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, m-as fi asteptat sa se dezlantuie si aici si sa il creioneze pe fostul presedinte ca pe un bufon. Dar nu, Rockwell il reda pe Bush Jr. fara ingrosari satirice, mai degraba ca pe o marioneta a masinatiunilor tartorilor din jur, desi intelectu-i redus transpare din destule dialoguri.

Politica e un joc murdar?

Da.

Avem nevoie de filme care sa ne reaminteasca asta?

Iar da.

Reuseste Vice asta?

Sigur da.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Cursa pentru Oscar in 2019 – The Favourite

Scris de Iulian in Filme 4 februarie 2019 0 Comentarii

Bineinteles, politica de la Oscaruri este la locul ei si in ceea ce priveste The Favourite, insa acum sub-tema nu este discriminarea, ci ambivalenta sex-putere, doua pulsiuni umane care se confunda adeseori.

Yorgos Lanthimos si-a faurit in timp o stilistica pe care o vad foarte similara celei a lui Alejandro Gonzalez Innaritu: stralucit tehnician si sadic inteligent, care reliefeaza laturi neplacute ale naturii umane, unele pe care nu prea le agreem, tocmai pentru ca ne recunoastem in ele.

The Favourite ar fi putut foarte bine sa se intituleze All about Eve, nu doar pentru ca protagonistele sunt niste aprige urmase ale consoartei lui Adam si uzeaza de acel arsenal care le este specific numai lor, dar si pentru ca intriga o urmeaza pe aceea a peliculei lui Joseph L. Manckiewicz: femeia consacrata ia sub obladuire pe una mai tanara si aparent ingenua, dar care nutreste o mare ambitie si care i se substituie treptat in ierarhia pe care cea dintai o domina.

Triunghiul concupiscento-politic pe care se construieste aceasta macabra parabola a puterii este compus din Olivia Colman drept maladiva Queen Anne, Rachel Weisz drept autoritara Lady Sarah si Emma Stone drept
scorpia camuflata Abigail. Initial, categorisirea rolului Oliviei Colman drept principal fata de cele ale partenerelor de ecran, trecute la secundar, mi s-a parut doar o gaselnita pentru a nu se submina una pe alta in lupta pentru Oscar, asa cum o fac si in universul fictiv.

Insa partitura reginei se dezvaluie treptat, iar caracteru-i caricatural initial capata nuante, pe care suntem lasati sa le ghicim de excelenta retinere in mijloace de expresie a Oliviei Colman.

Cei doi poli de putere au exprimari artistice diferite; e lesne de observat ca Emmei Stone ii revine bucata mai suculenta si mai bogata in scene adorabil de odioase, insa asta nu ii scade din merite lui Rachel Weisz. Dimpotriva, aceasta ne ofera o interesanta pendulare intre feminitate si ipostaza vag androgina, spre deosebire de rivala, care uzeaza exclusiv de tertipuri femeiesti.

Scenariul lui Deborah Davis si Tony McNamara le ofera replici acide, insidioase si inteligente la tustrele, dar si celor cateva personaje masculine care, de remarcat, nu par niciodata a fi stapanii acelei lumi, asa cum ne-a invatat istoria ca s-ar fi petrecut lucrurile in acea perioada. The Favourite devine astfel si un manifest feminist revizionist si, de ce nu, necesar.

La inceput l-am asemuit pe Yorgos Lanthimos cu Alejandro Gonzalez Innaritu, insa, daca ma refer strict la modul cum a regizat acest film, o alta comparatie devine inevitabila: cu Barry Lyndon, acea capodopera injust ignorata a lui Stanley Kubrick. Si perioada istorica este similara, dar si preocuparea pentru lumini si umbre, aici uneori prea apasata, dar care si genereaza momente memorabile, precum silueta fantomatica a lui Rachel Weisz, invaluita de un clar-obscur a la Georges de la Tour. Ca si in cazul marelui rival de anul acesta, Alfonso Cuaron, se simte si la Lanthimos dorinta a arata ce meserias este. Si este, n-ai ce spune.

The Favourite este campion la nominalizari (are zece, egalat fiind doar de Roma), insa ramane de vazut cate se vor concretiza. Depinde de cat de tare au stomacul membrii Academiei.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Black Panther

BlacKkKlansman

Green Book

Istoria vazuta din partea cealalta

Scris de Iulian in Carti 3 februarie 2019 0 Comentarii

A te pune in pielea celuilalt, oricine ar fi, e un exercitiu greu, dar cu o rasplata imensa.

Acum cativa ani, aceasta dihomotie intre „ei” si „noi” a atins culmi ametitoare, odata cu atentatele asa-zisilor jihadisti, atacuri cumplite in urma carora a murit multi oameni, iar orase fanion al prosperitatii si sigurantei, precum Parisul, au ajuns sa fie privite cu teama.

Atunci, a propune lectura unei carti precum Destin deturnat. O istorie a lumii prin ochii Islamului de Tamim Ansary ar fi parut o impietate. Acum, ca lucrurile s-au mai linistit, va indemn sa traiti aceasta experienta, asa cum am facut-o si eu, pentru ca, si numai la nivel psihologic, este foarte utila.

Insa acest volum puncteaza masiv si la capitolul restructurare de perspective, ca sa nu mai zic de cel informativ.

Prea mult timp istoria ne-a fost prezentata ca emanand de la Europa. Chiar si fara sa imbratisez parerea autorului (afgan educat si stabilit in SUA), ca lumea musulmana a fost reperul civilizatiei pentru o buna parte a cronologiei universale, e neindoios ca au fost perioade cand continentul nostru a fost o vagauna, iar flacara stiintei si a umanitatii salasuia in alta parte a planetei.

Simpatica mi s-a parut alternanta senzatiei referitoare la atitudinea lui Tamim Ansary. In unele momente, s-a manifestat o luciditate tipic occidentala, care a analizat la rece cauzele declinului Orientului de acum doua sau trei secole, insa au fost altele, mai acide la adresa Occidentului din aceeasi perioada, foarte familiare daca privim limbajul contemporan care infiereaza globalizarea in prezent.

Nu ma pronunt daca are dreptate sau nu, nu numai pentru ca e nevoie de cunostinte mult mai vaste decat imi place mie sa cred ca detin, dar si pentru ca am convingerea ca istoria este un proces care nu-i neaparat cauza si efect tot timpul. Sa nu subestimam rolul hazardului, al norocului chior sau al ghinionului porcesc.

Oricum ar fi, Destin deturnat ramane o aventura intelectuala memorabila, traita prin ochii acelora care poate sunt diferiti de noi, dar nu atat de diferiti, incat sa nu ne putem intelege si trai in armonie.

P.S. Multumesc celor de libraria online Libris pentru o metempsihoza care indeamna la toleranta.

Cursa pentru Oscar in 2019 – Green Book

Scris de Iulian in Filme 30 ianuarie 2019 0 Comentarii

In caz ca n-ati aflat ca Oscarurile au o tenta politica, in general, iar anul asta trateaza cu precadere discriminarea afro-americanilor in SUA, dati-mi voie sa va anunt ca si Green Book tot asta isi propune.

Suprinzator este, insa, ca filmul este atat de bun, incat ai impresia ca acum descoperi aceasta ubicua tema.

Mai ales ca si ideea de la care porneste este atat de uzata, incat s-ar putea face o antologie voluminoasa doar din productiile de acest gen: doua persoane cu personalitati/educatii/apucaturi/limbaje diferite, care se vad puse in situatia de a coabita/calatori si care ajung la o legatura trainica, in ciuda opozitiei mediilor din care provin.

In America anilor ’60, un italian bun de gura si tare de pumn se angajeaza ca sofer pentru un negru stilat, mare pianist si posesor al unui vocabular colosal. Impreuna au de parcurs sudul Statelor Unite, adica un fel de a topai pe campurile minate din Cambodgia.

Asadar, tema exploatata pana la satietate anul asta, cu o structura exploatata la satietate in toti anii, teoretic, n-ar mai fi mare lucru pentru un cinefil experimentat.

Cu toate acestea, Green Book a insemnat pentru mine acel ceva pe care il caut cel mai abitir intr-un film: sa ma faca sa uit.

Am uitat tot ce stiam si m-am bucurat si m-am distrat si m-am revoltat si m-am emotionat.

Au contribuit la asta regia fara cusur a lui Peter Farelly, scenariul inteligent
si hilar al lui Nick Vallelonga si Brian Currie si, mai presus de toate, interpretarile protagonistilor.

O sa va fac o marturisire: la inceput n-am avut cine stie ce parere despre Viggo Mortensen, mi se parea unul dintre multii anonimi si placizi din ampla distributie a Lord of the Rings. Apoi a venit momentul Eastern Promises, cand am fost realmente zguduit de talentul sau actoricesc si lingvistic. Poate ca nu e atat de italian in Green Book precum e rus in filmul lui David Croneneberg, insa manierismele, grimasele si reactiile lui Mortensen de aici sunt un deliciu.

De cealalta parte, Mahershala Ali confirma ca Oscarul din Moonlight n-a fost o intamplare sau vreo decizie dictata de corectitudinea politica. Fata de retinerea interpretarii de acolo, in Green Book este simandicosul prin excelenta, afisand o morga de intelectual rasat, dar lasand sa transpara zbuciumul dezradacinatului, al celui care s-a departat de origini, dar nu se vede acceptat in sferele superioare la care accede.

Impreuna, cei doi ofera acel spectacol al tachinarii si comuniunii pe care Hollywood-ul il propune de aproape un secol, dar de care nu ne-am saturat si nu ne vom satura vreodata, pentru ca il el gasim cea mai grea si nobila aspiratie umana:

Iubirea fata de aproapele.

Ati observat, poate, ca n-am mentionat nominalizarile pe care le are sau premiile pe care le poate lua aceasta pelicula.

Asta se intampla pentru ca am scos Green Book din cursa si l-am introdus intr-o ilustra galerie:

Filme de pus la rana.