All Star Game

By Iulian in Teatru 0 Comment

Când vezi că un spectacol ca Dă-i bătaie, care îi are în distribuție pe Mirela Oprișor, Vlad Zamfirescu, Marius Manole, Medeea Marinescu, Șerban Pavlu și Andi Vasluianu, la care se adaugă nurlia Diana Roman, te gândești:

Piesa asta e aspirator de bani!

Și nu greșești.

Poți să te gândești și că:

E imposibil să joace toți la fel, unul, doi fac treabă, restul sunt de umplutură.

Aici greșești.

Pentru că asta e calitatea supremă a acestei piese.

E precum Real Madrid cel Galactic, în care superstarurile se călcau pe bombeuri în vestiar, dar care reușea să fie o echipă omogenă și performantă.

Și aici avem crema actorilor români în floarea vârstei și niciunul nu stă de pomană.

Fiecare are de contribuit în această poveste crudă și amuzantă compusă de Alexandru Popa, care pornește de la un scandal școlar și se extinde la nivelul politicienilor, jurnaliștilor și al altor factori interesați întru prostirea și exploatarea opiniei publice.

Dincolo de un deliciu dulce-amărui, reprezentația poposită la Craiova mi-a prilejuit, însă, și studierea spectatorilor care au umplu până la refuz sala TNC-ului.

Oameni bine hrăniți, bine îmbrăcați, bine educați (cu mici excepții, pentru că iar s-a întâmplat să îi sune cuiva telefonul când avea Andi Vasluianu ceva de spus), oameni pe care nu îi văd prea des și în număr prea mare la piesele locale.

E vorba de snobism? Mergem la teatru doar când vin mărinimile de la București?

Da, e și asta, n-are sens să ocolim această variantă.

Însă, corelând cu specificul multor altor piese din capitală pe care le-am văzut în Craiova, pot să extrag următoarea concluzie:

Există o pătură largă de doritori de teatru în Craiova care…

Vor provocări intelectuale, dar nu aruncate în față cu condescendență.

Vor interacțiune pe scenă, vor oameni care insultă, se seduc, se ceartă, se dau de ceasul morții.

Vor calitate a execuției.

Sunt oameni pe care Teatrul din Craiova îi poate avea drept spectatori fideli.

Pentru că mărimile acelea actoricești bucureștene or fi mai bune decât trupa de aici (sau de oriunde altundeva), dar nu cu mult mai bune. În Formula – Legile universale ale succesului, Laszlo Barabasi dă un exemplu foarte elocvent în sensul ăsta, din domeniul golfului, comparându-l pe Tiger Woods cu ceilalți jucători.

Nu știu cine va citi aceste rânduri și ce va crede despre ele.

Dar, dacă, dacă e vreun lucru pe care l-am învățat mergând la teatru, acesta este următorul.

Dă glas simțămintelor tale.

De-am fi pic mai cumpătați, n-am avea nevoie de asceți

By Iulian in Carti 0 Comment

Că omenirea produce gunoaie cu toptanul, o știm cu toții.

Trebuie să fii de ultra-rea credință, încât să negi că avem probleme structurale, pe care, într-un fel sau altul, trebuie să le abordăm.

Colin Beavan a făcut-o într-un mod radical.

Timp de un an de zile și-a propus să nu mai consume electricitate, să nu mai genereze deșeuri, să nu mai cumpere produse noi, iar în privința mâncării, să nu achiziționeze nimic crescut sau cultivat la mai mult de 400 de kilometri distanță de domiciliu.

Și toate acestea împreună cu familia, nu singur!

Acesta mi s-a părut un aspect remarcabil al poveștii No Impact Man – că a demonstrat coeziunea și ambiția unui grup, nu a unui individ, că a existat atâta înțelegere și spirit de sacrificiu din partea mai multor persoane, dintre care una de-abia făcuse ochi.

Cartea lui Beavan este cronica acestui an de trăit în asceză.

Nu e doar relatarea faptică a măsurilor și zbaterilor protagoniștilor, ci și o sumă de reflecții despre natura fericirii și a sensului vieții în secolul XXI.

Ajungem aici la principalul motiv de critică la adresa acestei lucrări. Nu puțini l-au acuzat pe autor că s-a întins prea mult cu vorba (din motive editorial-financiare), când un eseu bine structurat ar fi redat mai bine acest experiment al austerității auto-impuse.

Sunt de acord că Beavan se pierde uneori în elucubrații și că e prea chitit pe umor, ca să îi mai și iasă de fiecare dată, însă întrebările și problemele generale pe care le ridică sunt esențiale.

Până la urmă, merită să ne interogăm singuri în privința lucrurilor care ne fac fericiți, precum și a cauzelor care ne mână spre a achiziționa una sau alta.

De cele mai multe ori, nu e vreo nevoie stringentă, ci una de ordin psihologic, iar acolo se poate lucra.

Se poate lucra fără înverșunare, astfel încât să devenim cât mai mulți un pic mai cumpătați și să nu mai aibă teribiliștii argumente în a deveni asceți care îți bat obrazul cu sacrificiile lor.

P.S. Mulțumesc celor la librăria online Libris pentru o lecție extremă despre cum o putem lăsa mai moale cu consumul și consumerismul.

Sezon de Oscar 2023 – Close

By Iulian in Filme 0 Comment

Voi deschide oficial sezonul Oscarurilor din 2023 într-un mod atipic, aplecându-mă prima data asupra unui film internațional – Close.

Atipic, dar nu neapărat justificat, pentru că această producție belgiană este, cel puțin până la jumătate, o realizare sublimă, de o mare subtilitate a evoluției psihologice.

Remi și Leo sunt adolescenți sunt băieți, adolescenți și foarte buni prieteni.

Sunt nedespărțiți, precum Ahile și Patrocle, însă Leo, specific vârstei, căută validarea și integrarea și în alte grupuri, iar asta duce la o distanțare de fratele său de cruce.

Această graduală depărtare dintre cei doi este excelente redată în prima parte a peliculei, oferindu-ți ție, ca spectator, ocazia să contempli această latură proxemică a psihologiei și să constați că nu doar timpul e relativ, ci și spațiul dintre două persoane.

Când, însă, survine un eveniment mai grav, filmul lui Lukas Dhont se vede aruncat pe un tărâm unde nu prea ce știe ce are de făcut. Trauma nerezolvată nu e o noutate și nu e ușor de gestionat, nici în plan artistic, cu atât mai puțin în plan real.

Și beneficiind de astfel de circumstanțe acestea atenuante, în a doua sa parte, Close trenează și, chiar în stilu-i lent și taciturn, se face vinovat de excese în căutarea a efectului melodramatic.

Un exemplu ilustrativ:

Protagonistul merge la spitalul unde lucrează mama prietenului lui, intră fără să-l întrebe nimeni nimic și ajunge până în inima secției de neonatologie.

Băi, nici în România nu s-ar întâmpla așa ceva, darămite într-o țară cu sistem de sănătate pus la punct precum Belgia!

În toate aceste zbateri, actorul juvenil Eden Dambrine își duce rolul cu dedicarea și implicarea unui om mare, evitând, însă, maimuțărirea reacțiilor unui adult.

Tot ce trăiește este tipic adolescentin, cu toată intensitatea și dezorientarea care vin cu asta.

Toate sunt redate preponderent prin planuri ale chipului său, iar cea mai mare calitate a filmului este jocul cu luminozitatea care îl învăluie.

La început este radios ca un soare și are o delicatețe de efeb, așa cum l-ar picta un Leonardo da Vinci sau Caravaggio.

Apoi, pe măsură ce viața îl plesnește în față, aceasta devine mai întunecată și mai aspră, cu umbre și adâncituri.

Poate că asta e lecția pe care și-o propune Close.

Să luăm aminte la scânteia vieții și să avem grijă de ea, în noi și în alții, așa cum vechii romani întrețineau focul sacru al căminului.

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar: The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion: A Knives Out Mystery

Babylon

O săptămână muzicală în fel și chip

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Săptămâna trecută a fost foarte muzicală pentru mine.

Nu că n-aș căuta să păstrez acest balsam al sufletului omenesc cât mai la îndemână, însă frecvența cu care m-am aflat într-un context muzical a fost una deosebit și încântător de mare.

Totul cu început cu Babylon, fresca ambițioasă și exagerată a Hollywoodului în pruncie, rod al energie năvalnice a lui Damien Chazelle, cu o coloană sonoră senzațională și oscarizabilă, semnată de Justin Hurwitz.

Apoi, am trăit muzica într-o formă dublă și mai subtilă a ei. Dacă vocea omenească are muzică în însăși esența ei, atunci vocea maestrului Emil Boroghină, blândă, dar și capabilă de inflexiuni puternice, este ca o sonată de pian, pe care o asculți pentru a ogoi temporar zbaterile existenței. L-am urmărit recitând din Ovidiu și din Eminescu, iar acele părți din Luceafărul sau alte creații pe care le știm atât de intim mi-au relevat cât de muzicală este limba română când încape pe mâna unui poet genial (da, hai să recunoaștem, epitetul ăsta obosit, pe care îl știm încă din liceu, rămâne valabil).

Periplul muzical a ajuns acasă, odată cu recitalul De la Baroc la Rock al celor de la HKB Trombone Quartet, desfășurat la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Cei patru membri ai formației, Simone Maffioletti (Elveția), Michele Marinaro (Italia), Alexandru Țapeș (Republica Moldova) și Igor Vataman (România), cărora li s-a adăugat la un moment dat Anna Tovarnytskaya (Ucraina) au strălucit pe rând și pe ne-au purtat într-o aventură sonoră care a inclus exuberanța Uverturii din Wilhem Tell a lui Rossini, înălțătoarea arie Nesum Dorma din Turandot de Puccini, săltăreața (vezi ce spuneam mai deunăzi) Under the Sea din The Little Mermaid, totul culminând cu Bohemian Rhapsody, care, la patru tromboane, are o așa vibrație, că ar putea dărâma și zidurile Ierihonului.

Apropo de tromboane, acest spectacol n-a fost doar desăvârșit din punct de vedere artistic, ci și educațional.

În primul rând, m-am lămurit și eu acum, la senectute, că substantivul ”trombon” are două forme de plural: ”tromboane” pentru instrumente și ”tromboni” pentru instrumentiști. Să auzi și să nu crezi!

Impactul fiecărei bucăți muzicale a fost sporit și umanizat de scurtele prezentări ținute de Ivona Stănculeasa, care, prin relaxare și o voce mângâietoare, demonstrează ce înseamnă fuziunea dintre un manager și un lider. E literatură de specialitate din belșug pe tema asta, dar o seară la Filarmonica din Craiova e și mai ilustrativă.

Tot la Filarmonica din Craiova a avut loc finalul impunător al acestei săptămâni a armoniilor auditive, expus fiind la două monumente ale muzicii clasice.

Primul dintre acestea a fost Concertul nr. 5 în Mi bemol major pentru pian și orchestră, op. 73, supranumit și ”Imperialul”, al lui Ludwig van Beethoven.

Legenda spune că această compoziție a fost plăsmuită într-o Vienă aflată sub asediul trupelor napoleoniene, iar această poveste mi-a servit drept mod de a o recepta.

În mijlocul unei orchestre care reda sunete grave și bucăți intense se găsea pianul la care Cristian Sandrin părea uneori că se joacă. Îmi și imaginez un oraș zgâlțâit de bombardamente, cu moloz și isterie pretutindeni, iar undeva în tot acest infern, un om care înfruntă moartea și distrugerea prin această platoșă inutilă, dar în același timp, invincibilă, a spiritului uman – arta.

Supranumele ”Imperialul” a fost adecvat nu doar grație calității acestei bucăți muzicale, cu și prin structura publicului care, fapt încântător, a umplut sala filarmonicii până la capacitatea ei maximă.

Definiția unui imperiu este că înglobează popoare și grupuri etnice diferite, uneori pentru a le împila, dar, câteodată, reușind să atenueze conflictele și să aducă o stabilitate pașnică.

În acea seară de la Filarmonica din Craiova am auzit în jurul meu franceză, engleză, poloneză și germană, la care se adaugă faptul că dirijorul Pawel Gorajski e polonez de origine, dar trăiește de mic în Italia.

Toți am fost pentru o vreme sunt imperiul muzicii.

A urmat Simfonia nr. 3 în La minor, op. 56 a lui Felix Mendelssohn-Bartholdy. Din nou, supranumele ei – ”Scoțiana” – mi-a servit drept formă de receptare, dar de data aceasta în contrapunct.

Despre scoțieni se spune că sunt zgârciți și există o sumedenie de bancuri pe tema asta.

Dacă nu știți niciunul, iată o mostră:

Doi scoțieni într-un cort:

– John, dormi?

– Nu, de ce?

– Dă-mi 4 penny (pence, pentru anglofonii puriști)!

– Dorm, dorm!

Compoziția de față a fost oricum, numai zgârcită nu cu varietatea expresiei muzicale, iar aerul ei diversificat și vivace a parafat o săptămână care a stat sub zodia muzicii.

2023 începe să adune momentele-i de glorie.

Cu excepția imaginii din Babylon, celelalte fotografii sunt realizate de neobositul meu tovarăș și prieten, Daniel Botea.

Copilul-minune tot copil rămâne

By Iulian in Filme 0 Comment

Cred că suntem cu toții de acord că Damien Chazelle este copilul-minune al cinematografiei.

E cel mai tânăr câștigător de Oscar pentru regie (La La Land) și mai are în portofoliu exuberantul Whiplash și First Man.

Acesta din urmă a fost un film atipic pentru energia de care debordează Chazelle și cred că tot ce a ținut în el s-a reportat pentru Babylon.

Hollywoodul ca monument ambivalent – puț al depravării și fabrică de vise – nu e o noutate tematică. De fapt, despre filme ca minciună și mântuire ne povestește și Steven Spielberg în The Fabelmans.

Dar acolo e o voce care are decade de viață și carieră în spate, așa că tonul este ironic, nostalgic și înțelept.

Aici e un copil care se joacă, așa că tot ce face e bombastic, e marcat de generozitatea și excesele unei stări de spirit adolescentine.

Secvența de început a filmului este ilustrativă pentru scatologicul și spectaculosul care ne vor urmări pentru toată durata lui.

Povestea din Babylon urmărește suișirile și coborâșurile câtorva figuri din epoca de demult a Hollywoodului, aceea a tranziției de la peliculele mute la cele sonore, iar dacă asta vă duce cu gândul la Singin’ in the Rain, nu vă înșelați.

Chazelle are exact combinația tinerească de reverență față de clasici și ambiția de a demonstra că poate pune în scenă ceva chiar mai dihai decât înaintașii.

De aici și excesele din multe momente, remarcabile în execuția lor, dar obositoare prin durată sau explicit.

Ce nu ne extenuează niciodată este, însă, calitatea interpretărilor pe care regizorul le scoate de la actorii săi.

Brad Pitt e fermecător în ipostaza starului în curs de expirare, dar are mulți predecesori remarcabili, precum Gene Kelly, James Mason sau Jean Dujardin, așa că nu va face istorie cu rolul ăsta.

Diego Calva e cea mai puternică expresie corectitudinii politice, indispensabile în Hollywoodul prezentului, pe care Chazelle o pune în scenă cu aceeași fervoare. Într-un noian de figuri deviante, el singur rămâne (oarecum) integru și senin până la capăt.

Dar veritabila supernovă a filmului este Margot Robbie, cu aiuritoarea ei combinație de angajament fizic și expresivitate frenetică. E incredibil cum actrița asta nu ezită să se pună în situații care mai de care mai nasoale (vezi borâtura prelungă de la petrecerea simandicoasă) și tot să rămână frumoasă. Cred că are de-a face și cu talentul ăla care îi înnobilează nurii.

E păcat că prestația ei n-are loc la Oscarurile de anul acesta, după cum o arată previziunile.

Cine se va regăsi acolo cu certitudine este Justin Hurwitz, deja vechi tovarăș de isprăvi al lui Chazelle, care a plăsmuit o coloană sonoră sălbatic de irezistibilă (vezi bucata intitulată Voodoo Mama)

Ce este interesant este că, dacă Damiel Chazelle cel tânăr îi dă replica lui Spielberg cel bătrân, Justin Hurwitz cel tânăr îi va da replica la Oscaruri lui John Williams cel bătrân.

Generații diferite, unite de un singur lucru.

Dragostea pentru cea de-a șaptea artă.

Minciuna asta audio-vizuală care ne face să trăim de o mie de ori mai mult decât o putem face într-o singură viață.

Albastrul, seninătate sau tristețe?

By Iulian in Carti 0 Comment

Tracy Chevalier este specializată pe romane de inspirație istorică, bine documentare, care înfățișează vieți, în principal de femei, cu zbaterile, aspirațiile și căderile lor.

Fata cu un cercel de perlă sau Doamna și licornul sunt exemple de povești în care s-a proptit pe opere de artă celebre, cărora le-a construit geneze fictive, dar convingătoare.

Albastru pur, cartea ei de debut, nu mai beneficiază de vreo capodoperă ca sursă și mobil al acțiunii, dar acesta nu e vreun semn de inferioritate, dimpotrivă, autoarea muncește mai mult și cu mai multă gravitate la intrigă și la efectele ei emoționale.

Romanul are două mari fire narative, ale unor femei din epoci diferite, una din perioada războaielor religioase dintre catolici și hughenoți din Franța, cealaltă din prezent, americancă stabilită în Franța.

Cea de-a doua pornește pe urmele descoperirii propriilor origini și, așa cum puteți intui, cele două istorii personale vor sfârși prin a fi convergente.

Cel mai interesantă provocare intelectuală pe care ne-o propune Tracy Chevalier este să comparăm condiția femeii de atunci și de acum.

Fiecare dintre cele două este cumva parte a unui triunghi amoros, din care mai fac parte soțul și un alt bărbat, fiecare dintre ele are de soluționat dilemele maternității, fiecare dintre ele are de înfruntat o condiție marginală.

Însă, dacă în cazul femeii contemporane, dramele sunt interioare și există sprijin extern de tot felul, în cazul celei din trecut lucrurile stau mult aproape invers.

Libertatea de alegere este minimă, mijloacele de revoltă și emancipare sunt aproape inexistente, iar lumea interioară este, în fapt, una dintre singurele căi de evadare.

Dacă aș avea-o în față acum pe Tracy Chevalier, aș întreba-o următoarele:

Doamnă, sunteți conștientă că această dihotomie pe care este construit romanul Albastru pur dă apă la moară vocilor masculine răutăcioase care combat feminismul arătând cât de rău le era urmașelor Evei în trecut, în comparație cu prezentul?

Apoi, vă dați seamă că proverbul ”Femeia, ochi alunecoși, inimă zburdalnică” e alimentat de cele două personaje, în special eroina din prezent?

Nu în ultimul rând, albastrul este culoarea seninătății sau a tristeții?

Nu știu dacă ar fi iritată de aceste întrebări, bănuiesc că nu, mai ales că aș avea să-i adresez niște călduroase felicitări pentru un roman care te ține în priză precum unul de suspans profesionist.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o carte care, printre altele, ilustrează foarte bine ce spunea Lucille Ball:

Odată în viață, fiecare bărbat are dreptul să se îndrăgostească nebunește de o roșcată splendidă.

Who let the dogs out? Who, who, who, who, who?

By Iulian in Teatru 0 Comment

Nu îl agreez pe Radu Afrim.

Nu îl agreez ca om, după cum puteți citi aici.

Nu îl agreez ca artist, după cum puteți citi tot aici.

Așa ca durat ceva până m-am urnit să văd câine cu om. câine fără om, iar asta după ce o cohortă întreagă de persoane pe care le apreciez și de a căror integritate nu mă îndoiesc, în frunte cu maestrul Emil Boroghină, mi-a spus că este o realizare deosebită.

Știam și că ar consta dintr-o colecție de texte diferite, unite doar prin tematică, așa că am calculat probabilistic că or fi ceva șanse să nu mor de plictiseală sau să nu mă enervez.

Acum că mi-am acordat cele patru ore, bașca pachețelul de rigoare între cele două sesiuni ale piesei, pot spune că da, este mult peste media aia scăzută pe care i-o atribui lui Radu Afrim.

Asta nu înseamnă că nu i-am regăsit aceleași trăsături stilistice care mă fac să țin distanța față de el: nihilismul, stângismul, lirismul ostentativ (vezi titlul, care e scris cu litere mici).

Însă, spre deosebire de alte producții, aici calitatea scriiturii este, cu câteva excepții, ridicată, așa că regizorul a avut spre ce își asmuți actorii.

Scenetele și vignetele cu pricina se învârt în jurul aceleiași cozi, adică relația oamenilor cu câinii, poziționați drept făpturile înțelegătoare și loiale, care îndură angoasele, răutățile, dereglările sau fasoanele stăpânilor.

O să am ceva de zis în privința ideologiei acesteia la final, deocamdată să spunem că rezultatele acestui dialog inter-specii sunt remarcabile din punct de vedere interpretativ.

Am spus dialog?

Mă scuzați, m-au luat buricele degetelor pe dinainte!

Voiam să spun monolog.

Pentru că, dacă e vreun aspect al stilului lui Radu Afrim pe care îl consider de-a dreptul nefast, este că validează faptul că oamenii nu mai vorbesc între ei, că face din asta un titlu de glorie.

Nu!

Ăsta e un flagel în lumea reală, iar dacă ajunge să fie norma în teatru, ce șanse mai avem să îl combatem aievea?

Așa că tot ce veți citi mai jos sunt performanțe individuale, nu rodul acelei magii a interacțiunii, motivul suprem pentru care consider teatrul o formă atât de elevată de educație.

Există două mari paliere ale interpretării în câine cu om. câine fără om: ipostaza canină și cea umană.

În privința celei dintâi, e remarcabil cum colectivul de actori se dezbară de inhibiții și își asumă poziția câinească (știu că vă gândiți la prostii, exact asta era și ideea) cu o dăruire deopotrivă de amuzantă și impresionantă.

Costinela Ungureanu, de pildă. Scorpia revanșardă din Gândește-te la Africa, într-un roman de Agatha Christie capabilă să apese pe trăgaci sau să facă uz de arsenic, aici amușină scena de la un cap la altul sau apără cu ferocitate o ciozvârtă pe care o ține în dinți. Unde mai pui că într-una dintre scenete o cheamă Roxi, ca pe cățeaua fără stăpân pe care a adoptat-o gașca de la bloc a soră-mi odinioară și care a dat să mă muște de câteva ori, când încă nu știa să sunt rudă de sânge cu una dintre protejatele ei.

De partea umană, m-a încântat discursul Iuliei Lazăr. Ca unul care, mai nou, e pus periodic în situația de a glăsui în fața unui auditoriu, i-am sorbit inflexiunile vocii, mimica și gesturile ca pe o lecție neprețuită de retorică.

Campion absolut și interdisciplinar este, însă, George Albert Costea, care face de toate în spectacolul ăsta.

I-am regăsit expresivitatea umoristică din Unde-i revolverul?, agilitatea fizică din Dorian și dicția mlădioasă din seara când ne-a citit din Marchizul de Sade. Îi iese orice are de făcut, de la cele mai ample perorații la cele mai mărunte gesturi, inclusiv sarcina deloc ușoară de a întruchipa un câine bătrân și bolnav.

Prezența lui întregește vârful emoțional al spectacolului, adică secvența Ochiuc, care îi prilejuiește lui Vlad Udrescu o creația verbală remarcabilă, iar Tamarei Popescu una non-verbală pe măsură.

Interesant mi s-a părut și cum rivalii artistici Alex Calangiu și Claudiu Mihail își dispută statutul de mascul alfa al noii generații a Naționalului craiovean în bucata intitulată Hingherul. Lupta rămâne deschisă, așa cum se cuvine.

Exact în ziua când am văzut câine cu om. câine fără om făcea înconjurul României știrea că o femeie a fost sfâșiată de câini pe un teren viran de la marginea Bucureștiului.

Și așa mi-am adus aminte de lecția pe care tatăl lui Pi i-o dă acestuia în romanul sau cartea eponime.

Un animal rămâne un animal.

Orice însușire umană pe care i-o atribuim este rodul imaginației noastre.

Vă îndemn să mergeți la câine cu om. câine fără om a lui Radu Afrim (na, că am ajuns să spun și așa ceva!).

Dar, în timp ce vă bucurați de adevărul emoțiilor produse de artă, fiți cu băgare de seamă la minciuna artei ca întreg.

Credit foto: Albert Dobrin.

Să călătorim incorect politic

By Iulian in Jocuri 0 Comment

Cred că Moș Crăciun are un dosar bine burdușit cu informații despre fiecare.

Despre mine știe că mă dau în vânt după jocuri, că îmi plac călătoriile și că nu am vreo atitudine prea reverențioasă față de corectitudinea politică.

Corelând toate acestea mi-a lăsat sub brad Travelin’, care încântă neuronii în mai multe feluri decât traseele de pe harta din imagine.

Jocul este unul de cărți, cu un mecanism complex, dar nu foarte greu de învățat, în care ai de balansat decizii ale tale și de contracarat pe ale adversarilor.

Dincolo de angajamentul cognitiv și de senzația că ești un globe-trotter veritabil, un Phileas Fogg pe Bătrânul Continent, Travelin’ e încântător și prin faptul umorul de calitate pe care îl găsești pe fiecare carte.

Țările sunt tratate arhetipal, foarte incorect politic, deci irezistibil de amuzant, după cum puteți constata din exemplele de mai sus și de mai jos.

Simpatic este si că nu lipsesc diverse pățanii de care, într-un fel sau altul, niciunul dintre noi n-a fost ferit.

Eu, unul, n-am pățit-o din cauza vreunui kebab, dar știu povești dureroase de la alții.

Am fost, însă, martorul unei sesiuni de alba-neagra și nu oriunde, ci în Paris, pe lângă Turnul Eiffel. Niște compatrioți prestau în fața unor turiști fascinați, care, în naivitatea lor, se pregăteau să de-a cu ghiciul.

Cât despre taximetriști, ce să mai vorbim!

Supreme dovezi ale caracterului cât se poate de actual al acestui joc sunt două cărți despre cele două mari cataclisme care ne-au zguduit lumile, interioare și exterioare – pandemia și războiul.

Dincolo de distracție, Travelin’ îmi mai oferă ceva.

Încrederea că, jucându-ne cu realitatea, o acceptăm, o exploatăm, o îmbunătățim.

2023 va fi un an săltăreț

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Prima petrecere e mai formală, cu oameni îmbrăcați sobru, program standard, de calitate, dar neabătut în formula lui.

Un ritual util și frumos.

Acesta a fost Concertul de Anul Nou de la Viena.

A doua petrecere este mai destinsă, cu doamnele etalând culori după preferințe, cu domnii mai slăbind nodul la cravată, cu un program de aceeași calitate, dar mai exuberant, păstrând însă liniile celei dintâi.

Acesta a fost Concertul de Anul Nou de la Craiova.

Iar dacă anul va sta sub semnul programului acestui spectacol, atunci mă încumet să spun că 2023 va fi unul săltăreț.

Uvertura din Liliacul sau Polca Tic-Tac de Johann Strauss-Fiul – te îmbie să te miști.

Uvertura operetei Cavaleria ușoară de Franz Suppe – te îmbie să te miști mai repede.

Valsul patinatorilor de Emile Waldteufel – te îmbie să te miști armonios (bașca faptul că îți aduce aminte că începe campionatul european în curând).

Fragmente din Spărgătorul de nuci de Piotr Ilici Ceaikovski – te îmbie să te miști metodic.

Fragmente din Carmen și Arleziana de George Bizet – te îmbie să te miști și să te învârți și să țopăi.

La boda de Luis Alonso de Geronimo Gimenez – te îmbie să pui flecuri la pantofi, ca să îi auzi când te miști.

Dansul ungar nr. 5 al lui Johannes Brahms – dacă nici ăsta nu te îmbie să te miști, atunci ai probleme cu sistemul locomotor (porcușorii și lupul, bineînțeles!).

Dunărea Albastră de Johann Strauss-Fiul – te îmbie să te miști legănat, acceptând fluxurile și refluxurile vieții cu grație.

Marșul Radetzky de Johann Strauss-Tatăl – te îmbie să aplauzi și să te pui în mișcare, lumea și anul 2023 au nevoie de tine.

Iar dacă toate aceste argumente nu vă sun suficiente în a-mi accepta previziunea, atunci trebuia să-l fi văzut pe dirijorul Tiberiu Soare și energia sa debordantă, care m-a pus pe gânduri:

Parcă nu reușisem să inventăm un perpetuum mobile, nu?

Iar dinamismul său s-a împrumutat în mod vizibil și membrilor orchestrei Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova, iar de la ei, la noi, publicul care a umplut sala de concerte nu doar într-o seară, ci în trei la rând.

Credeți-mă când vă spun.

2023 va fi un an săltăreț.

Imaginile sunt surprinse de Daniel Botea, neabătut cronicar vizual al evenimentelor frumoase din Craiova.

Aseară ți-am luat cercei și-astăzi te văd fără ei

By Iulian in Filme 0 Comment

În ciuda ușurătății care pare vecină cu superficialitatea, Madame de… este un film de o captivantă complexitate.

Totul începe cu gestul doamnei nenumite (Danielle Darrieux) de a-și vinde niște cercei prețioși, probabil că să-și plătească datoriile acumulate prin cumpărarea altor bijuterii.

Negustorul este om cu tact și îi prezintă soțului, care îi răscumpără și îi pune din nou în circulație (iertată fie-mi discreția, dar o să vedeți voi ce și cum), iar traseul sinuos al acestor podoabe oglindește încurcăturile sentimentale pe care le pricinuiește sau la care este doar martor mut.

Doamna cu pricina și soțul său (Charles Boyer) se bucură de un aranjament marital aproape desăvârșit: au libertatea de a flirta și de a se angaja în interacțiuni nevinovat-amoroase, dar până la o limită.

A conduitei și a sentimentelor.

Ei bine, această limită se vede transgresată, când în scenă apare un distins diplomat italian (Vittorio De Sica), care nutrește și trezește simțăminte peste granițele moralicești ale epocii.

Da, știu la ce vă gândiți.

Film franțuzesc, triunghi amoros, drame sentimentale, cunoaștem.

Da, dar Madame de… apogeu acestui gen, livrează totul cu o grație desăvârșită, pe toate palierele.

Regia lui Max Ophuls, mare specialist al rafinamentului și scăderilor aristocrației, compune spații intime, dar și somptuoase, cu costume stilate, înnobilate și de superba imagine alb-negru.

Scenariul este ca un cocktail înțepător de umor, satiră și melodramă, iar post-gustul îți oferă senzația contradictorie de admirație față de eleganța relațiilor de pe vremuri, dar și de vagă repulsie față de superficialitatea și ipocrizia care domneau în eșaloanele superioare ale societății.

Mai presus de toate, este, însă, distincția organică a actorilor, care nu interpretează, ci sunt de-a dreptul aristocratici prin ținute.

Danielle Darrieux este grațioasă și neserioasă, asta până când pârdalnica de inimă îi joacă feste.

Charles Boyer este impunător, înțelegător, asta până când pare a scoate la suprafața acea latură pe care o exploatează atât de înfricoșător în Gaslight.

Vittorio De Sica este bonom în sentimentalismul său sincer, dar și vizibil fragil, când crede că a fost tras pe sfoară.

Excelent ca simplu divertisment, precum și ca fresca a unei epoci, Madame de… ne demonstrează că istoria și arta, deși au același obiect de studiu, acționează diferit.

Istoria judecă sau, în cel mai bun caz, uită micile pasiuni omenești.

Arta le înțelege și are grijă ca și generațiile viitoare să o facă.