Iartă-mă, Toni Morrison!

Aţi simţi vreodată durerea de a constata ce importantă era o persoană pentru voi, de-abia după ce a plecat pentru totdeauna?

Eu da şi mărturisesc că nu credeam să trăiesc asta şi din punct de vedere literar, însă s-a întâmplat.

La scurt timp după ce a murit Toni Morrison, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, mi-am adus aminte că aveam la dispoziţie cel mai cunoscut roman al său, Beloved.

Dincolo de incredibila profunzime psihologică şi meşteşugitul mozaic narativ, cartea te poartă în resorturile cele mai intime ale traumelor colective şi individuale la care au fost condamnaţi membrii populaţiei de culoare din SUA în perioada sclaviei într-un mod care depăşeşte mult prea lăudatul 12 Years a Slave de zece ori la puterea a zecea.

Am simţit o tristeţe cumplită, o revoltă surdă, o deznădejde pe care cred că am şi somatizat-o, însă, cea mai puternică a fost părerea de rău că nu am apucat să aduc acest prinos unei mari scriitoare, când încă mai era în viaţă.

Nu mai zăboviţi, spuneţi-le celor care înseamnă ceva pentru voi ce e de spus, până nu e prea târziu.

Iartă-mă, Toni Morrison!

Râvnită şi prigonită de toţi

După savuroasa biografie a Ierusalimului a lui Simon Sebag Montefiore, subiectul ţinuturilor în care se găseşte şi al incredibilei lor poveşti milenare merita extins.

Iar această prelungire s-a materializat în cel mai adecvat mod în albumul O Istorie ilustrată a Ţării Sfinte de Peter Walker.

De la naraţiunea detaliată şi ireverenţioasă a lui Montefiore, trecem în cu totul alt registru stilistic. Autorul se străduieşte să păstreze o atitudine neutră faţă de evoluţii istorice cu potenţial de controversă explozivă şi nu ocoleşte niciun episod al epopeii locurilor în care se înregistrează convergenţa unor trei mari religii ale lumii.

Cred că cvasi-ariditatea explicaţiilor sale (altminteri informative şi fără cusur în structură) are şi alt scop decât acela de a nu stârni reacţii din partea unora sau altora – să ne lase suficientă atenţie pentru a ne concentra asupra imaginilor care însoţesc cu generozitate textul.

De o calitate excepţională, parcurgerea lor este o aventură intelectuală în sine. Chiar acum am deschis albumul la întâmplare şi mi s-a oferit panorama aeriană a Ierusalimului în prezent, dar cu accentuarea zonei Muntelui Templului, precum şi a cartierelor musulman, creştin şi evreiesc în epoca stăpânirii otomane (care o fi fost cum o fi fost, dar a reprezentat cea mai lungă perioadă de pace pe care a cunoscut-o această regiune).

Finalul cărţii oferă o interogaţie pe care nu pot decât să o redau aici:

Privind spre Ţara Sfântă – cu toate contrastele ei fierbinţi – nu putem decât să ne întrebăm:

Ce final va avea, oare, această poveste milenară?

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o excursie în condiţii de siguranţă într-o zonă bogată în istorie, dar şi în conflicte.

Cinematografie clinică

Când urmam nişte cursuri de consilier de dezvoltare personală, cele mai multe dintre colege (căci erau toate femei) studiau sau absolviseră Psihologia şi se plângeau de cât de puţină practică reală avuseseră parte în privinţa unor cazuri reale de afecţiuni mintale.

Nu mi-a dat prin cap atunci să le spun să se îndrepte spre cinematografie, unde pot găsi o suită numeroasă de personaje remarcabile, suferind de tulburări de personalitate de diverse intensităţi, redate cu un aşa simţ al plauzibilului, încât nu cred că greşesc când spun că ar fi materiale didactice excelente.

Între aceste roluri se distinge prin claritatea aproape clinică a manifestărilor cel al Isabellei Adjani din L’histoire d’Adèle H.

O tânără din Franţa traversează Oceanul Atlantic până în Canada, pentru a fi pe urmele ofiţerului pe care îl iubeşte până la fetişism. Acolo cade pradă dezamăgirilor, privaţiunilor şi, mai ales, propriului psihic distorsionat.

Regizorul Francois Truffaut e grijuliu cu decorurile şi costumele, însă e limpede că principala sa preocupare este să-şi urmăreasca protagonista şi să-i pună în valoarea înspăimântător de vastul arsenal interpretativ.

Este greu să spui despre o persoană care coboară treptele nebuniei încet, dar sigur, că este magnifică. Însă Isabelle Adjani, cu frumuseţea-i misterioasă şi un pic neliniştitoare, exact aşa este în acest film. Reacţii faciale, postură, dar şi vocea gândurilor sunt puse în slujba construirii acestui trist monument. Chiar şi în cele mai neplăcute momente, e ceva artistic în creaţia ei.

Construit fragmentar, adică fără prea multă cursivitate din punct de vedere narativ, L’histoire d’Adèle H. lasă loc de analiză a factorilor care favorizează această scufundare în genunile maladiei mintale.

Sigur, predispoziţia pentru trări extreme, iluzii nefondate şi decizii proaste este acolo, în spatele acelei priviri căreia Adjani îi conferă o fixitate elocventă în sine. Însă tot atât de adevărat este că Adèle este bântuită de amintirea surorii moarte, strivită de ipostaza de fiică a marelui Victor Hugo), încorsetată de condiţia de femeie (incluzând aici şi dependenţa financiară) în secolul al XIX-lea (vezi şi Thérèse Desqueyroux) şi, mai presus de toate, lipsită de afecţiunea celui pe care îl iubeşte.

Aşa că, în timp ce că delectaţi cu minunata interpretare a Isabellei Adjani, luaţi aminte.

Unde întâlniţi o similară configuraţie comportamental-situaţională, procedaţi cu grijă.

Persoana aceea poartă înăuntru-i o bombă cu ceas.

Rano Raraku de Buzău

Încă de la primii paşi făcuţi printre sculpturile de la Tabăra de la Măgură din judeţul Buzau, am simţit asemănarea dintre acest loc şi Rano Raraku, valea statuilor de pe Insula Paştelui.

Senzaţia de metafizic şi atemporal a fost potenţată şi de slujba care se auzea de la Mănăstirea Ciolanu din apropiere, dar şi de tălăngile rumegătoarelor care pasc nestingherite şi inofensive printre lucrări.

Călătorind pe meridianele literaturii – Investigaţie mexicană

Acest al doilea periplu prin incredibila diversitate a literaturii mapamondului a început cu o investigaţie mozambicană şi se încheie cu una mexicană.

Un istoric ajuns la vârsta adultă şi un pic lipsită de provocări descoperă câteva documente care îi reamintesc de o crimă petrecută când era copil, chiar în clădirea care locuia, şi se hotărăşte să îi dea de cap, intervievându-i pe toţi cei implicaţi cumva în evenimentele de atunci.

Mai degrabă decât o anchetă, Love Parade este o anamneză în stil Citizen Kane, din care nu desluşim făptaşi sau motivele acestora, ci mai degrabă explorăm studii psihologice diverse, cu angoasele, distorsionările şi neîmplinirile aferente, toate potenţate şi nuanţate de trecerea nemiloasă a timpului.

Aceste mărturii se prezintă sub forma unor prelungi monologuri, pe care Sergio Pitol le lasă să curgă cu generozitate, în exagerata lor lungime regăsindu-se şi principala calitate a romanului – modul cum îi receptăm pe fiecare dintre aceia pe care îi ascultăm variază nespus.

Acum sunt victime ale circumstanţelor, un pic mai încolo ale propriilor alegeri.

Acum sunt catalizatori ai acţiunii, mai încolo sunt pioni insignifianţi.

Unite, aceste depoziţii ale propriilor conştiinţe compun tabloul unui Mexic din timpul celui De-al Doilea Război Mondial, cosmopolit, concupiscent în ciuda aparentei religiozităţi, sfâşiat de ideologii contrare şi arenă pentru spionaj şi intrigi.

Pentru că de peste două lumi am întreprins această expediţie literară, Love Parade vine la ţanc pentru a ilustra axioma:

Călătoria este mai importantă decât destinaţia.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o stilată galerie de măşti prăfuite.

Călătorind pe meridianele literaturii – Boyhood burundez

Africa este tărâmul frumuseţilor care au încă un aer imemorial.

Dar Africa este şi tărâmul care a fost şi încă mai este martorul unor orori greu de descris în cuvinte.

În Mica ţară, Gaël Faye are puterea şi înzestrarea scriitoricească să le îmbine pe amândouă.

Romanul oferă o primă treime idilică, în care naratorul urmează traseul oricărui băietan pe traseul către adolescenţă, într-un mediu cultural şi natural colorat, pe care îl descrie cu o plăcere cu care am rezonat, pentru că mi-a adus aminte de propria copilărie, delicios de iresponsabilă.

Treptat, în această existenţă fără asperităţi se strecoară tremurul războiului civil, care cuprinde întâi ţara vecină, Rwanda, şi apoi pe cea natală, Burundi.

Gaël Faye face această trecere fără a altera în vreun fel meşteşugul povestirii, însă, stilistic, se vede o metamorfoză şi nu cred că e întâmplătoare.

Dacă la început, acţiunea este un agregat de evenimente exterioare, filtrate şi îmbibate cu trările unei personalităţi în devenire, pe măsură ce hâdul conflict se apropie de protagonist, cursul întâmplărilor devine o înregistrare aproape jurnalistică.

E firesc. Confruntat cu chestiuni de supravieţuire biologică, omul lasă deoparte tot ce depăşeşte nevoile primare.

Însă rezultatul este un psihic mutilat, cu răni care persistă, chiar şi cicatrizate.

Mica ţară nu este doar Burundi. Este viaţa fiecăruia dintre noi, sfâşiată de conflicte interioare şi asaltată de ideile nocive ale celor din jur.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru un bildungsroman exotic şi dureros.