Să privim pictura! (XCIX)

Curățitoarea de cupru

Hoinărind prin sălile Muzeului de Arte Frumoase din Lille, am descoperit un joc cromatic metatextual deosebit.

Pictura de mai sus se intitulează Curățitoarea de cupru, iar autor îi este Antoine Watteau, ceea ce este o surpriză în sine.

Autorul atâtor picturi galante sau serafice prin tonuri și tematică se apleacă aici asupra unui categorii sociale diferite de aristocrații sau artiștii care i-au servit drept de modele.

Însă o face cu aceeași combinație unică de contururi deopotrivă de ferme și de discrete, iar ce mai atras cel mai mult, mai ales după ce am descoperit titlul, a fost cum însăși trăsătura esențială a cuprului, culoarea, este utilizată dominant.

Iar această dominație este de o subtilitate aparte. Simți prezența nuanței cuprurii peste tot, dar nu o percepi ca pe ceva ostentativ. Este doar un mediu natural, în care figura doamnei care robotește se evidențiază ca punct central al tabloului.

Ca și alți confrați, din alte perioade sau culturi, Antoine Watteau a înțeles câtă grație se poate găsi în lumea celor care trudesc cu mâinile.

Trebuie doar ochi buni și o inimă cu un dram de compasiune.

Șapte puștani dezghețați și Toc Toc

Folosesc termenul genericul ”puștani”, pentru că, pe lângă șase băieți, există și o fată în grupul cu care am derulat aceeași incursiune în misterele minții umane, finalizată cu o vizionare a piesei Toc Toc de Laurent Baffie, pusî în scenă la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova de Alxandru Boureanu și Raluca Păun.

Și lor le-am adresat aceleași întrebări, iar varietatea opiniilor și a reacțiilor este la fel de elocventă și de amuzantă.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Că au reușit să își rezolve problemele.

Fred cel autist pentru că era amuzant (Marian Politic – n.m.).

De Fred pentru răspunsurile amuzante.

De Bob (Claudiu Mihail; aici a fost mezinul grupului, care a fost tot timpul cel mai tranșant în răspunsuri – n.m.).

Cel mai mult mi-a plăcut cât de repede s-au împrietenit personajele.

Cel mai mult mi-a plăcut că a fost o piesă cu mult umor și foarte amuzantă.

Mi-a plăcut că a fost amuzantă.

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Faptul că n-a venit doctorul.

Când nerdul s-a pupat cu fata dublă (Claudiu Mihail și Constinela Ungureanu – n.m.).

Că era să termine doamna în alb (Romanița Ionescu – n.m) sticla de Fairy (aici am râs bine de tot).

De frizura lui Bob, era perfectă și m-a făcut invidios (aici am râs și mai mult).

Cel mai puțin mi-a plăcut limbajul personajelor.

Cel mai puțin mi-a plăcut la piesă faptul că a fost o piesă proastă și dificilă pentru copii (nu, nu mezinul a glăsuit aici – n.m.).

Nu sunt un adept la limbajului vulgar.

Ce personaj ți-a plăcut cel mai mult și de ce?

Mi-a plăcut cel bun la calcule, pentru că se comporta cel mai normal.

Fred cel autist pentru că era amuzant (știu că e exact ca un alt răspuns de mai sus, unul dintre puștani a făcut economie de neuroni – n.m.).

Bob, pentru că e gamer.

Bob, deoarece era cel mai amuzant.

Cel mai mult mi-a plăcut de taximetrist, deoarece era cel mai amuzant și îi ajuta cel mai mult pe ceilalți.

Taximetristul, se comporta cel mai normal.

Ce personaj ți-a plăcut cel mai puțin și de ce?

Cea care repeta de două ori (Costinela Ungureanu – n.m.), pentru că era enervant s-o asculți.

Nerdul (Claudiu Mihail – n.m.), pentru că era ciudat.

Lili (Costinela Ungureanu – n.m.). E ENERVANTĂ (chiar așa a scris, cu majuscule n.m.).

De Maria (Raluca Păun – n.m.), pentru că ocupa prea mult din scenă (incorect politic, da, fat shaming, da, dar mi-a zburat foia din mână când m-a pufnit râsul citind asta – n.m.).

Cel mai puțin mi-a plăcut de Maria, pentru că era și puțin răutăcioasă.

Cel mai puțin mi-a plăcut de doamna obsedată de dezinfectat, pentru că acest tic te face să fii absent în momente speciale.

Fred, deoarece era enervant.

Care dintre probleme psihice din piesă ți se pare cea mai gravă și de ce?

Cel cu înjurături, pentru că unii oameni nu își pot da seama de ce face semne obscene.

Cea a fetei izolate, pentru că nu poate mânca un buger de la McDonald’s pe care a pus mâna altcineva (practic, nu? – n.m.).

A lui Lili, pentru că e destul de rar să se întâmple asta.

Cea mai gravă mi se pare cea cu spălatul pe mâini, pentru că e enervantă.

Cea mai gravă problemă mi se pare a lui Fred.

Cea mai gravă problemă mi s-a părut a lui Fred, deoarece nu puteai avea o conversație cu el, iar oamenii se depărtează de el.

Tourette-ul lui Fred.

Cum reușesc personajele să-și depășească problemele?

Personajele, într-un final, reușesc să se oprească din obiceiul lor prost (am lămurit ulterior că problemele nu dispar în sine, dar personajele capătă un dram de speranță – n.m.).

Când uită de ele.

Personajele reușesc să-și depășească problemele ajutându-se reciproc și concentrându-se pe ceilalți.

MUNCA ÎN ECHIPĂ! (tot mezinul a fost așa tranșant – n.m.)

Sunt atenți unii la ceilalți.

Personajele își depășesc problemele în mai multe feluri, cea mai folosită metodă fiind să uite de ele.

Prin lucru în echipă.

Concluziile sunt ușor de extras.

Copiii din ziua de azi au o apetență mai mică la înjurături. O fi bine, o fi rău?

Dincolo de faptul că e nevoie de un dram de educație în ceea privește termenul de ”autist”, pe care puștanii îl folosesc în sens mai lax, toți au înțeles desfășurarea piesei și, mai ales, mesajul ei.

În privința interpretărilor, am confirmarea că un grup, chiar și format din copii, dă verdicte apropiate și de ale unui spectator experimentat.

Marin Politic, cu Tourette-ul și reacțiile lui, n-avea cum să treacă neobservat, într-un fel sau altul.

Apropo, când am intrat în foaierul teatrului, am fost avertizat cu un aer dojenitor de către doamna de acolo că piesa nu e pentru copii de vârsta lor.

Nu mă temeam prea mult în privința asta, însă l-am ținut pe mezin lângă mine, ca să gestionez potențiale reacții pe care le-ar fi avut la cuvintele murdare.

Când colo, la primele înjurături ale lui Marian Politic, mi-a zis foarte serios:

– Iuli, nu mi se pare amuzant, aud de-astea tot timpul în jurul meu la școală.

Și e clasa a patra, așa că problema nu e la teatru, ci în viața reală.

Nu e de mirare că Alex Calangiu a fost simpatizat, pentru că, spre deosebire de data trecută, când am fost cu fetele, a părut mai senin și cu mai multă poftă de interpretare.

Iar dacă Romanița Ionescu a atras atenția, chiar și în mod negativ, a fost pentru că și-a dozat mai bine manifestările de ipohoandră.

De cealaltă parte, Raluca Păun nu mi-a părut că s-a strofocat prea mult și n-a mai avut aplombul ei comic obișnuit.

Costinela Ungureanu a regăsit o parte din candoarea de odinioară, dar nu toată, iar Claudiu Mihail, ca Bob gameru’ și nerdu’, a fost în mod explicabil pe sufletul lor.

Cât despre mine, m-am pomenit că râd din nou cu poftă la Toc Toc, ceea ce nu-i de ici, de colo, pentru că o vedeam a treia oară.

Hai, TNC, mai faceți de-astea, lăsați adevărurile tenebroase ale existenței!

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Fundațiile monumentului (Vivien Leigh)

Mă încument să dau un pronostic:

În ochii posterității, Vivien Leigh e 70% Scarlett O’Hara și 30% Blanche DuBois.

Nimic nefiresc, sunt două roluri colosale, iar cel din din Gone wih the Wind transcende simpla istoria a cinematografiei și e deja legendă.

Însă, încă din timpul vieții, actrița declara că rolul ei preferat este cel din Waterloo Bridge.

Ceea ce poate părea o anomalie, însă e perfect explicabil.

Filmul are o idee și o desfășurare care i-au prilejuit lui Leigh un viraj de reacții emoționale și interpretative comparabil cu al lui Hillary Swank în Million Dollar Baby.

În timpul Primului Război Mondial, o balerină și un ofițer se găsesc pe numitul pod exact când se dă o alarmă aeriană și, regăsindu-se în adăpost, sunt atinși de lunetistul cupidonian.

Afecțiunea e mare, e reciprocă și se soldează cu o căsătorie intempestivă, umbrită de faptul că el trebuie să plece pe front imediat.

La scurt timp, taman când e pe punctul să o cunoască pe mama soacră, soția vede o știre care îi dă de înțeles că bărbatul ei a murit în decursul uneia dintre băile de sânge numite bătălii din prima conflagrație mondială.

Rămasă singură și șomeră, e nevoită să practice cea mai veche meserie din lume.

Apoi, are o loc lovitura de teatru care schimbă lucrurile și conduce povestea spre tragicul ei deznodământ.

Waterloo Bridge e realizat în 1940, când simpla enunțare a cuvântului ”prostituție” era de neconceput, așa că unora toate eforturile scenariului de a-l ocoli și de a rămâne elocvent ar părea desuete.

Însă tocmai această exprimare eliptică potențează eficacitatea dramei, precum și superba interpretare a lui Vivien Leigh.

Duioasă și grațioasă la început, protagonista e un munte de durere ascunsă spre final, iar toate acestea sunt redate cu impecabilă finețe de Leigh.

Însă, dacă e să aleg un moment prin care locul ei în Panteonul celei de-a șaptea arte e dăltuit pe vecie, acela este secvența când se amestecă în noianul de soldați coborâți din tren, pentru a-și racola clienții.

Transformarea fizionomiei e cel puțin la fel de glorioasă și are același impact precum mersul știți-voi-cui de la finalul din The Usual Suspects (cine știe, știe, cine nu, să facă bine să afle).

Retrospectiv, am fi tentați să vedem în acea metamorfoză semnele concupiscenței maladive de mai târziu, dar poate că e doar o raționalizare, defect perpetuu al naturii umane.

Cert este că Vivien Leigh a fost, este și va rămâne o mare actriță.

Deși ea este ca un astru care strălucește în noapte cețoasă a Londrei, restul distribuției are propriile licăriri inspirate. Robert Taylor e la fel de arătos ca în Ivanhoe sau Quo Vadis, dar mai nuanțat, cu toate limitele-i interpretative (și el spunea că acest film este preferatul lui din câte a făcut), Virginia Field e o prietenă devotată, iar pitoreasca Maria Ouspenskaya e afurisită rău, cu accentul ei slav cu tot.

Pelicula este regizată de Mervyn Leroy cu mult meșteșug, dar și cu multă sensibilitate și are atâtea momente deosebite (învăluite de muzica superba a lui Herbert Stothart, căruia îi datorăm și The Wizard of Oz), încât parcă nici nu-ți vine să o cataloghezi drept o tragedie.

E pur și simplu ceva frumos.

Pe urme de Goncourt – Bocet contrafactual

Viața e fragilă.

Nu ne dăm seamă de asta până nu pierdem pe cineva drag într-o clipită și apoi ne întrebăm cum de s-a întâmplat așa ceva.

Acesta este demersul literar al lui Brigitte Giraud în Viața la viteză maximă.

Naratoarea și-a pierdut soțul într-un accident de mașină în urmă cu douăzeci de ani și încă îl jelește.

Încă nu poate să accepte că viața i-a răpit ce avea mai de preț și procedează la un vast ansamblu de ipoteze contrafactuale.

Dacă aș fi…

Dacă n-aș fi…

Dacă n-ar fi…

Dacă ar fi…

Fiecare dintre aceste scenarii alternative este detaliat, este întors pe toate părțile, este îngrămădit cu detalii tehnice aparente inutile.

Doar aparent, pentru că mintea umană chiar așa operează.

Caută un dram de logică, oricât ar fi de crudă, chiar și în cele mai absurde evenimente.

Vocea din roman explică această trăsătură foarte omenească mai bine ca oricine:

Când nu survine nicio catastrofă, mergi înainte fără să te întorci, te uiți țintă la linia orizontului, drept înainte. Când se produce o dramă, faci cale-ntoarsă, revii să bântui locurile, faci reconstituirea. Vrei să înțelegi originea fiecărui gest, a fiecărei decizii. Dai filmul înapoi de o sută de ori. Devii specialist în relația cauză-efect. Urmărești, diseci, autopsiezi. Vrei să știi totul despre natura umană, despre resorturile intime care fac să se întâmple ceea ce se întâmplă. Sociolog, polițist sau scriitor, nici tu nu mai știi, delirezi, vrei să pricepi cum ajungi o cifră în statistici, o virgulă în marele tot. Deși te credeai unic și nemuritor.

Proza Brigittei Giraud nu este dureroasă doar pentru că se referă la o tragedie, ci și pentru cum accelerează traseul spre aceasta.

La început la pas, după aceea la trap și apoi la galop, te vezi prins în suita de evenimente care ar fi putut să nu fie, dar au fost, îți dorești cu ardoare ca istoria să se rescrie și suferi pentru că finalul e inevitabil.

Iar lectura cărții mi-a adus aminte de o simetrie sinistră la care am fost martor fugitiv.

Eram în mașina condusă de cumnatul meu și mergeam pe o autostradă cum mai multe benzi pe sens.

La dus, am văzut în treacăt pe sens opus traficul oprit, motocicletă dărâmată, câteva resturi și o ambulanță lângă un corp în sac.

La întoarcere, pe aceeași autostradă, dar în alt loc, o scenă similară.

M-am cutremurat.

Motocicletele sunt periculoase.

Unora le place viața la viteză maximă, dar ar trebui și să citească romanul cu același titlu.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru încă un Goncourt de mare efect.

Geniul premergător al Renașterii

Când spui Renaștere, te gândești imediat la unul dintre cei trei mari, Michelangelo, Leonardo sau Rafael.

Poate și la Donatello, dacă memoria îți merge pe filiera Țestoaselor Ninja.

Orice activare mnezică automată de acest fel este justificată, însă e nevoie să ne introducem în sistemul de operare mental încă una.

Giotto di Bondone.

Este, fără îndială, primul mare geniu al acelei epocii glorioase în felul ei, în care arta l-a recuperat cu om cu toate ale sale.

iar Giotto a fost cel care a repus emoțiile umane în prim-plan.

Este ceea ce, secole mai târziu, Elia Kazan enunța ca fiind misiunea de căpătâi a unui film sau a nei piese de teatru.

Să redea psihologia prin comportament.

Îm comparație cu figurile statice și plate de inspirație bizantină care îl precedaseră, Giotto aduce trăirea.

Am simțit asta plenar în Capela Scrovegni din Padova, unde n-am avut, din păcate, prea mult timp la dispoziție pentru a absorbi întreaga-i măiestrie, așa că mi-am concentrat atenția pe Sărutul lui Iuda și intensitatea sa aproape cinematografică.

Confirmarea incontestabilă a geniului său plastic a venit la descoperirea unei mici bijuterii în Palatul Rohan (secția de pictură) din Strasbourg, o pictură de dimensiuni reduse, înfățisând ceea ce o arată și titlul – Crucificarea.

Nici nu mai știu cât timp am petrecut observând-o de aproape și admirând detaliile grupurilor umane din partea de jos a tabloului.

Profunzimea spațiului este redată într-un mod discret, dar sigur, cumva mai blând decât artificiile tehnice la care s-au redat artiștii de mai târziu, ispitiți de redescoperirea geometriei.

Cel mai mult impresionează, însă, varietatea expresiilor durerii.

Așa cum o culoare poate avea diverse nuanțe, așa și personajele se manifestă diferit, în funcție de impactul pe care tragica scenă îl are asupră-le.

Iar fiecare dintre noi, mai reținut sau mai coleric, mai predispus la a exterioriza durerea sau, dimpotrivă, a o consuma în interior, ne identificăm cu una sau alta dintre figurile înfățișate de Giotto.

V-am convins să vă actualizați sistemul de operare, astfel încât acest pictor incredibil să apară instantaneu la accesarea motorului de căutare al memoriei când vine vorba de Renaștere?

Cred că da.

Dracula e ungur!

Nosferatu al lui Robert Eggers e reeditarea lui Nosferatu al lui Murnau din 1927, care este Dracula al lui Bram Stoker fără drepturi de autor.

Acestea fiind zise, știam la ce să ne așteptăm și intuiam vulnerabilitățile filmului de acum, mai ales că, între timp a mai apărut și Dracula: Dead and Loving It al lui Mel Brooks.

Având deja tăpușa amuzamentului înfiptă în inimă, mă pomenesc încă de pe la începutul peliculei prezente că disting în silueta adumbrită a contelui Orlok (Dracula piratat) o mustață.

O mustață ungurească.

Completată mai apoi de niște straie zdrențuite de grof.

Vadimeee!

Vadimeeee, unde ești, să te vezi răzbunat!

Uite că Dracula ăla cu care te enerva Agathon e ungur de fapt.

Îmi susțin ipoteza și cu o poveste personală.

Orlok al lui Bill Skarsgard aduce mult de tot cu un barman din Budapesta, înalt ca un brad dintre ăia pe care ni i-a tăiat Attila Verestoy, cu aceeași mustață de acum și care m-a tratat exact ca personajul de aici pe sclavul lui damnat, întinzîndu-mi o pahar cu bere aleasă de el cu aerul că face o favoare unui imbecil vierme de pământ.

Atunci m-am distrat, acu’ mi se pare că am scăpat ieftin.

Ca un test de control al ipotezei că Nosferatu de 2024 e mai hazliu decât și-ar dori realizatorii este și faptul că M., tovarășul de vizionare din stânga, s-a apucat să-mi recite la un moment dat Balada lui Dracula a celor de la Vacanța Mare din perioada aia glorioasă de casete.

Apropo de perioadă glorioasă, când pe sărmanul jucat de Nicholas Hoult îl fugăreau dulăii demonici, tot la Patraulea al lui Jean Constantin mi-era gândul: Lupiii, Doamne!

Ca să nu rămâneți cu idei greșite, meritele regizorale despre care mă declaram încântat la The Northman rămân valabile și aici.

Robert Eggers știe al naibii de bine să construiască niște secvențe de mare efect scenic, chiar și în cele mai macabre momente.

Unele se vor și șocante, dar, dacă apeși până în podea pe toate elementele premergătoare, se întâmplă ca la fotbal, când un portar se pregătește să degajeze din careul de șase metri, iar galeria adversă începe să strige ”Ooooooooooooo”.

Știi bine ce urare vampirică urmează.

Competența cineastului se extinde și la interpretări.

Lily-Rose Depp e fata lui Johnny Depp.

Vă las un moment să reflectați cât am îmbătrânit.

Și nu doar eu.

Fără a străluci prin expresivitate, e total dedicată rolului de mare angajament convulsiv.

Restul distribuției e rezonabil de performantă, cel mai slab fiind poate Aaron Tylor-Johnson, căruia îi șade mai bine ca bagabont decât ca om respectabil.

Cât despre Willem Dafoe, de care regizorul are mare drag, e la fel de pitoresc cum îl știm, însă personajul lui chiar nu ne e de trebuință.

E expertul în ocultism, iar noi, românii, avem pe unul care ne bântuie cu astfel de inepții de la o vreme.

Oricum, noi ieșim bine din Nosferatu.

Nu doar că inclusiv șatrarii noștri sunt mai prudenți și știu să nu se înhăiteze cu morții vii, spre deosebire de avocatul civilizat de Germania, iar Castelul Huniazilor e utilizat la mare artă de ochiul diabaci al lui Eggers, dar măicuțele noastre de la Voroneț (nu săriți cu anacronismele, e ficțiune) sunt chiar tari de tot.

Iar într-o atmosferă lingvistică voit victoriană, cu shan’t în sus și needn’t în jos, înjurătura noastră românească e ca o oază de fermitate în fața absurdului morților mă-sii.

Nu pot să închei înainte de a aminti și că, pe lângă toate spârcăielile și decapitările de columbe și toate ororile și sexul deviant, există un moment evanescent de o frumusețe sublimă.

E o un cadru rapid, când bărbații pleacă dintr-o cameră și rămâne doar figura lui Lily-Rose Depp. Modul cum e compus spațiul, cum bate lumina din geam, cum e îmbrăcată și coafata ea e curat o pictură de Vermeer.

În fața urâciunii, artă rămâne o mântuire eficace.

Sper ca pe Robert Eggers să îl ia de umeri un producător de vază și cu autoritate, gen Spielberg, și să îi zică:

Mă flăcău, ia scenariul ăsta ca lumea și fă-l film, că te pricepi.

Dar fără excese și aiureli.

O femeie căpoasă

Cinematografia nu e străină de ecologie și nu puține sunt filmele care prezintă diverse povești ale unor oameni care s-au dedicat protejării naturii, uneori peste ceea ce am numi limitele a ce numim moralitate.

Printre acestea se numără și Gorillas in the Mist, care ne oferă poate cel mai bun rol al lui Sigorney Weaver.

Cel mai bun, nu și cel mai cunoscut, pentru că seria Alien e cea care îi asigură nemurirea în panteonul în celei de-a șaptea arte.

Și aici interacționează cu altă specie, dar una terestră, adică gorilele de munte din Africa, asupra cărora planează pericolul extincției, din cauza reducerii habitatului, dar și a braconajului.

Dian Fossey, naturalista pe a cărei autobiografie se bazează pelicula, s-a cufundat în a înțelege aceste minunate creaturi cu aceeași uitare de sine pe care o regăsim și în faimosul moment spontan al lui David Attenborough în Life on Earth.

Între ea și aceste făpturi se face o conexiune emoționantă, iar modul cum Weaver o redă e ceea ce distinge interpretarea ei de multe altele de gen.

Altminteri, creația ei are toate ingredientele unui rol nominalizat la Oscar: angajament fizic, varietate de reacții (de la caracter aprig la femeie îndrăgostită) și expresivitate non-verbală.

FIlmul regizat de Michael Apted e remarcabil prin faptul că își propune să nu fie un simplu documentar cu niște actori pe ici, pe colo, însă există unele aspecte la care își vădește vârsta; de pildă, se cam vede când nu e vorba de gorile reale, ci de mimi în costume, iar prestația lor e sub aceea a primatelor din 2001: A Space Odyssey.

Bazând-se pe o carte de non-ficțiune, scenariul merge poticnit, dar oferă prilejul unor momente șocante sau emoționante, acestea din urmă avându-i în prim plan pe Sigorney Weaver și pe credinciosul localnic Sembegare (John Omirah Miluwi).

În română, dar nu numai, termenul de ”gorilă” este utilizat derogatoriu, simbolizând o huidumă brutală, așa că merită să reflectăm asupra ce spunea același Sir David Attenborough:

It seems very unfair that man should have chosen the gorilla to symbolise all that is aggressive and violent when that’s the one thing the gorilla is not, and we are.

Pe urme de Goncourt – Odiseea declasatului

La începutul romanului Regele arinilor există un citat foarte important din Gustave Flaubert:

Pentru ca un lucru să devină interesant, e de ajuns să îl privești îndelung.

Este cazul personajului principal, pe nume Abel Tiffauges.

Dacă v-aș spune despre el că e un tip care suferă abuzuri în copilărie, care evoluează într-un malac caracterizat de sociopatie și de pedofilie chiar și numai estetică și care, deși francez, devine devotat slujbaș al naziștilor, cred că ați scuipa în sân și v-ați feri de el ca de Ucigă-l Toaca.

Însă Michel Tournier ne ia de departe și ne face tovarăși tot mai curioși ai traseului devenirii acestui declasat.

Nu e vreo pledoarie menită a-l scuza, ci o foarte inteligentă progresie, una care nu arată a destin prestabilit, ci este un răspuns la condițiile exterioare.

Inadaptatul dintr-o parte, dintr-o societate întocmită într-un fel, e adaptatul perfect într-alta.

Pentru a face toată această transformare cât mai elocventă, autorul alternează între echidistanță și părtinire, propunând două tipuri de narațiune, una la persoana a III-a, un la persoana I.

Și, odată cu Abel Tiffauges, pătrundem în măruntaiele regimului nazist, cu toată corupția, obscurantismul și stupizenia lui.

E clară intenția satirică și revanșardă a lui Tournier (francez, ce să-i faci), dar nu cred că e doar invenție tot ce citim în paginile acestui roman.

Hitler și acoliții lui n-au fost nicidecum niște atei preciși în intențiilor lor inumane, ci niște superstițioși ordinari, lacomi și înguști, dar care au reușit să prostească un popor întreg.

Vă sună cunoscut?

Da, da, se întâmplă asta și lângă noi.

De fapt, printre noi.

Să sperăm că infecția rămâne la stadiul de guturai și nu dă în pneumonie.

Tratamentul include mai multe, inclusiv literatură de-asta mare.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru încă un argument că Premiul Goncourt e bine țintit.

Cuceriri SF (30)

Chiar dacă vin din trecut, romanele SF privesc spre viitor, așa cum facem și noi cu anul 2025 care stă să înceapă.

Feed – probabil că ați ajuns la acest articol urmărind asiduu fluxul de postări dintr-o rețea socială. Ei bine, în lumea imaginată de Nick Clark Windo, acesta e deja implantat direct în creier, oamenii având acces la tot ce e pe Internet într-o clipită (la propriu). Apoi urmează apocalipsa, care îl duce pe protagonistul narator într-o lume dezolantă, în care unii supravieuitori, ale căror dispozitive sunt încă active, își văd mințile deturnate de personalitățile online ale celor decedați, care au căpătat conștiință de sine și luptă pentru existență. Cartea nu are un ritm prea intens, ba uneori e greoaie, dar ridică probleme grave, despre identitate și ceea ce ne face cu adevărat umani.

The Legion of Space – uneori n-avem nevoie de lecturi prea complicate, ci de unele captivante, care să ne țină ocupați cât așteptăm avionul ală care are întârziere sau când jumătatea mai bună a dat iama prin magazine. Exact asta ne livrează Jack Williamson, în acest roman apărut în 1934, în epoca mai copilăroasă a SF-ului, și în care un membru al numitei Legiuni a Spațiului, un fel de d’Artagnan însoțit de alți trei tovarăși cu personalități distincte, o are de salvat pe o demozelă care deține cheia victoriei omenirii care a populat spațiul, dar care e în pericol de moarte din partea unei rase extraterestre puse pe rele. Descrierile locurilor pe unde hălăduiesc protagoniștii sunt grandioase, iar pățaniile lor antrenante, deși se soluționează cam tot timpul în stil deux ex machina. Nu-i bai, ba chiar mă gândesc că un James Cameron ar scoate un film de acțiune a-ntâia din acest roman.

The Long Tomorrow – după un cataclism nuclear care a devastat întreg mapamondul, omenirea a abandonat marile orașe și trăiește în comunități restrânse și rurale. Mai mult, orice tehnologie care depășește sfera agrarului e stigmatizată, iar cei care vădesc chiar și o simplă curiozitate în privința ei sunt aspru pedepsiți. Doi adolescenți dintr-o astfel de comunitate (paralelele cu cele Amish din realitate sunt elocvente) sfidează toate regulile și pleacă în căutarea unui loc de legendă, în care toată știința omenirii a supraviețuit. Pe parcurs au de înfruntat pericole din partea unor diverse grupări ultraconservatoare și ar părea că romanul lui Leigh Brackett e o amplă pledoarie pentru cunoaștere și o diatribă împotriva fanatismului religios, însă autoarea introduce o doză sănătoasă de ambiguitate morală, în special în a doua parte a cărții, astfel că suntem ispitiți să ne întrebăm: Punându-ne speranța exclusiv în știință, nu riscăm să devenim la rându-ne habotnici?

The First Fifteen Lives of Harry August – o carte care te ține cu sufletul la gură, care pornește de la o idee care a mai fost exploatată în fel și chip (vezi filmele Groundhog Day sau Edge of Tomorrow), dar care aici pentru mine devine etalon. Personajul eponim face parte dintr-o rasă aparte de oameni, care, odată decedați, renasc în același punct din spațiu și timp, păstrându-și, însă, cunoștințele și amintirile adunate anterior. După ce se obișnuiește cu această particularitate a sa, protagonistul este cooptat în clubul omologilor de pe tot globul. La un moment dat, unii dintre aceștia încep să moară definitiv, adică li se sabotează nașterea, iar totul pare a veni de la un inamic inteligent și implacabil, deloc necunoscut protagonistului, care se înhamă la sarcina de mai multe vieți de a-l opri. Acțiunea și suspansul ei sunt perfect adecvate mecanismului narativ al eternei reîntoarceri, iar Claire North reușește cumva să includă în poveste și o vibrantă poveste de dragoste, precum și o reconciliere a lui Harry August cu originile sale tulburi, în special pe parte paternă. Dacă oi descoperi că mă nasc și eu din nou, sper să uit de romanul ăsta, ca să mă pot bucura de el de fiecare dată.

Și, pentru că un nou an se pregătește să se nască, vă las cu vorbele lui Iona al lui Marin Sorescu:

Mamă, […] mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară… […] Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Cuceriri SF (17)

Cuceriri SF (18)

Cuceriri SF (19)

Cuceriri SF (20)

Cuceriri SF (21)

Cuceriri SF (22)

Cuceriri SF (23)

Cuceriri SF – Ediție de Starcraft

Cuceriri SF (25)

Cuceriri SF (26)

Cuceriri SF (27)

Cuceriri SF – Ediție de 8 Martie

Cuceriri SF (29)

Bidimensionale, dar nu lipsite de profunzime

Când spui joc video acum, te gândești la o grafică spectaculoasă și, în mod obligatoriu, la imagini tridimensionale sau care dau impresia de profunzime.

Aici este, însă, o istorie personală a acelor jocuri 2D care m-au încântat, mi-a solicitat atenția, intelectul, dar și reflexele.

***

Prince of Persia – strămoșul incontestabil al jocurilor de acest gen, un titlu de legendă și o experiență ludică afurisit de grea.

Nu mă laud că l-aș fi terminat, dar l-am jucat destul, încât să îmi aduc minte cu nostalgie de zgomotul dalelor de piatră, de săriturile spectaculoase și de zăngănitul săbiilor din duelurile cu soldații cu turban.

O aventură vrednică de O mie și una de nopți.

Și e poate jocul cu cea mai tare reinventare din toate timpurile – Prince of Persia: Sands of Time, care e colosal la rându-i.

***

Another World – un joc pe care l-am descoperit mai târziu, odată cu minunatul site GOG.com, ambele recomandate fiind de amicul Lau, mentorul meu în domeniu.

Povestea e simplă și te pun în pielea unui om de știință care deschide un portal către o altă dimensiune și care se vede aruncat într-o lume SF străină și ostilă (viermii ăia agasanți de la început!).

Brutal de greu, la fel ca Prince of Persia, acest joc îmi stăruie în minte pentru arhitectura spațiilor pe care le ai de străbătut, parcă desprinse dintr-un roman scris de Arthur C. Clarke sau Larry Niven.

***

Prehistorik 2 – există și un Prehistorik anterior, dar e un joc slăbuț, incomparabil cu acesta, care, pe lângă calitățile pe care le voi enumera mai jos, are și meritul de fi fost unul dintre primele pe care le-am jucat pe cel dintâi calculator pe care l-am avut vreodată, un 386 masiv, dar care mi-a oferit o mulțime de momente de neuitat în copilărie.

Protagonistul este un bărbățoi preistoric, ciufulit și haios, care are de străbătut medii diverse și de adunat mâncare. Multă mâncare.

Jocul e unul de reflexe și de explorare, pentru că secrete și surse de haleală sunt te miri unde, însă îmi smulge și acum un zâmbet amintirea chestiilor pe care le înfulecai, de la cărți de joc la joystick-uri.

Iar premiul cel mare era un frigider plin ochi.

Frigider? În epoca de piatră?

Da, nu toate jocurile sunt serioase.

***

Captain Claw – dintre toate jocurile din această poveste, pe acesta l-aș vrea ecranizat de cei de la Pixar. N-ar avea decât de transpus în animație această epopee a personajului eponim, căpitanul-motan ”loved by many, feared by all”, care reconstituie amuleta celor nouă vieți, străbătund toate locurile comune ale ficțiunilor piraterești.

E o nespusă plăcere să-mi amintesc de toți inamicii care îi ies în cale, cei mai mulți câini de diverse rase, precum și Boșșii de final de secțiune, fiecare cu pitorescul lui.

Îmi place să cred că, dacă s-ar fi făcut un astfel de film în epoca de glorie a Hollywoodului, Errol Flynn ar fi fost Captain Claw, Basil Rathbone ar fi fost Le Rauxe, Bette Davis ar fi fost Katherine, Orson Welles ar fi fost Aquatus și mă opresc aici, că nu mai termin articolul în veci, dacă mă las furat de exercițiul ăsta de imaginație.

***

Oddworld: Abe’s Oddysey – încă un joc pe care l-am descoperit mai târziu decât perioada când era în vogă, însă chiar și așa am fost profund impresionat de complexitatea, de dificultatea și, mai ales, de realizarea lui.

E drept, cele două lumi alternative din a doua parte sunt prea mari și cam repetive, dar universul inițial al Mudokonilor e curat Pandora din Avatar.

Însă bucata mea preferată e evadarea din fabrica sinistră în care Abe, simpaticul nostru protagonist, este captiv la început. Când îmi ieșea câte o secvență de acțiune și furișat, mă simțeam ca Tom Cruise în Mission Impossible.

Și deștept, și atletic.

***

Hercules – cei de la Disney au știut tot timpul să facă bani, iar o practică încetățenită era să scoată, odată cu un nou film de animație, și un joc video.

Acesta este preferatul meu din acea serie (știu, pentru unii Lion King a fost o experiență marcantă, nu însă și pentru mine).

Ce mi-a plăcut în mod deosebit a fost că personaje și monștri care în film apar pentru câteva secunde au o prezență mult mai consistentă în joc.

Așa ajungi să lupți cu Hidra din Lerna, cu păsările stimfaliene, cu Minotaurul (o inexactitate scuzabilă), să te ferești de bolovanii aruncați de ciclop, să i-o întorci Medusei (altă inexactitate scuzabilă) sau să îl călărești pe centaurul Nessus.

Ce să mai, curat Legendele Olimpului, varianta ludică.

Iar replica ”Not exactly what I had in mind, but not bad”, beneficiind de vocea inimitabilă a lui Danny DeVito, a rămas proverbială între mine și sora mea, tovarășă de joacă.

***

Heart of Darkness – urmaș spiritual al lui Another World, acest joc propune același tip de narațiune și mecanism ludic.

Un băiat și cățelul lui sunt aruncați într-o dimensiune paralelă, o lume ciudată și ostilă, iar primul are de străbătut pericole macabre, pentru a-și salva prietenul necuvântător.

Povestea e secundară experienței de a supraviețui arhitecturii și ecosistemului dușmănos imaginat de realizatori.

Cât încă le deslușești, jocul e fascinant, după aceea devine doar foarte dificil.

***

Jazz Jackrabbit 2 – așa cum îl arată titlul, există și un predecesor, dar eu pe acest l-am jucat și, pentru că toată lumea spunea că este o varianta îmbunătățită a aceluiași mecanism ludic, nu m-am mai întors la origini.

Alegi pe unul dintre cei doi protagoniști, fiecare iepure-erou cu abilități zburătoare și armă cu laser și te lansezi într-o aventură pasionantă pe urmele marelui personaj negativ, care este, lafontainean, o broască țestoasă.

Decorurile sunt suprarealiste, muzica electronică excepțională, iar acțiunea antrenantă.

Și nu e neiertător de greu ca alte jocuri din această listă, așa că e o experiență de care pur și simplu te bucuri în orice moment.

***

Braid – din toată restrospectiva, acesta este, probabil, jocul cel mai solicitant din punct de vedere intelectual și cognitiv.

De unde să încep?

De la puzzle-urile în care manipulezi timpul și pe care nu doar că trebuie să le deslușești, dar și să le execuți perfect?

De la desăvârșita grafică realizată de mână?

De la muzica clasică, impecabil potrivită designului nivelului și ritmului acțiunii?

Sau de la ermetismul poveștii, asupra căreia încă se discută pe forumuri online?

Acest joc e o pledoarie că și astfel de creații pot fi înscrise în ceea ce numim Artă.

***

World of Goo – regulile fizicii n-au fost niciodată exploatate mai simpatic decât în acest joc în care personaje sunt niște bile moi, cu diverse trăsături, pe care le combini în fel și chip, ca să dai de cap fiecărui nivel.

Varietatea provocărilor e uimitoarea, însă nu cred că s-a vorbit suficient despre scriitura din acest joc. Peste tot sunt mesaje utile sau criptice, tot timpul distractive, iar ansamblul este o alegorie a Matrixului.

Sau ceva de genul ăsta.

Muzica e a-ntâia, iar pâna la final ți-e un drag de bilele astea mișcătoare de nu mai poți.

***

Machinarium – când vreau să convertesc vreun cunoscut sau vreun puștan cu care lucrez la genul ludic numit odinioară Quest (acum se preferă denumirea generică Adventure), încep cu acesta.

N-am dat niciodată greș.

Nici n-aș avea cum, pentru că jocul e o încântare de la un cap la altul.

Protagonistul e un roboțel adorabil, care trebuie să își salveze prietena din ghearele unor gangsteri care au pus gând rău și orașului metalic în care trăiește.

Pe parcurs va ajuta diverse personaje și va rezolva varii puzzle-uri, unele agasant de complicate.

De fiecare dată când revăd acest joc, nu mă mai satur să îi admir grafica. E un univers atât de frumos conturat, că sunt sigur că, dacă ar mai fi trăit, Stanislaw Lem, creatorul lui Trurl și Klapaucius, le-ar fi cerut realizatorilor să îi transpună Ciberiada într-un joc.

Dacă nu v-am convins și pe voi până acum, așteptați numai să ajungeți la melodia formației din stradă.

***

Limbo – sunt șanse de 90% ca, în orice antologie a celor mai bune jocuri făcute vreodată, întocmită din 2010 încoace, să găsiți acest titlu.

Și e natural să fie așa.

E o experiență tulburătoare senzorial, dar intensă din punct de vedere cognitiv.

Un băiețel străbate ținuturi întunecate, cu pericole și legi ale fizicii diverse, în căutarea surorii sale.

Mai mult nu ni se spune, dar nu contează.

Fiecare episod al jocului îți pune mintea la încercare în fel și chip, ba în privința reflexelor și coordonării, ba în privința descifrării soluției la un puzzle.

Totul într-un univers vizual care amintește de filmele noir sau de experimentele cinematografice ale lui Orson Welles.

Știu că tentația de a merge mai departe după soluționarea unui nivel e mare, dar acordați-vă timp și admirați decorurile și cadrul în care e plasat.

N-o să regretați.

***

That Gravity Game – un joc simplu, realizat cu mijloace modeste și disponibil pe diverse site-uri de agregare de astfel de creații realizate în Flash (cred).

Însă este un joc coerent și dinamic, despre o mică bezea (da, așa ni se spune), care trebuie să să regăsească drumul spre casă, înfruntând diverse schimbări ale legilor gravitației.

Coloana sonoră e fantastică; căutați, de pildă, una dintre melodiile utilizate, intitulată Acid Bot Foundry.

Sau, mai bine, căutați jocul, și ascultați-o în timp ce zburdați cu susu-n jos pe ecran.

***

Botanicula – urmaș spiritual al lui Machinarium, acest joc trece din lumea roboțeiulor într-una organică, în care un grup de creaturi arboricole simpatice foc trebuie să își salveze lumea de un dușman abstract, dar nemilos.

Narațiunea e și mai puțin importantă aici decât în ilustrul predecesor, totul axându-se pe explorare și pe delectarea cu o lumea plină de viață și de fantezie.

E ca atunci când te oprești într-o pădure și stai nemișcat.

În jurul tău se vor ivi mici miracole ale naturii.

***

Electricman H2S – e un joc de bătaie, asta e limpede.

Și, evident, e simplist în comparație cu marile creații de gen (Mortal Kombat sau Virtua Fighter).

Însă, pentru un joc cu personaje de tip Stickman, realizat on Flash (cred) și disponibil, ca și That Gravity Game, pe diverse site-uri agregatoare, e senzațional.

În primul rând, are suprinzător de multe mișcări, iar unele combo-uri, care beneficiază și de încetinitor, duc la niște momente de virtuozitate marțială cum rar mai vezi în filme azi.

Fiecare nivel e diferit și are o coloană sonoră aparte, iar printre melodii se numără și două de la Prodigy, printre care, bineînțeles, și Smack My Bitch Up.

Da, jocul e atât de mișto.