Magia e la locul ei

fantastic_beasts1Ce este Fantastic Beasts and Where to Find Them?

Incercare nerusinata de a mai stoarce niste bani de la pasionatii de Harry Potter?

Sau placerea de a readuce in atentie un univers care a marcat doua generatii, copiii care au vrut cartile sau filmele si parintii care le-au devorat in secret?

Dupa ce am vazut aceasta ecranizare, as spune ca este si una si alta.

De partea intunecata a acestui demers stau personajele de o superficialitate crasa: Eddie Redmayne face pe un fel de Stephen Hawking umblator, Dan Fogler e grasunelul simpatic de serviciu, de care razi cand e cazul, in rest fiind neimportant, Colin Farrell e dubios pentru ca asa trebuie si enumerarea poate continua. Singura care face exceptie este Samantha Morton, care ilustreaza la randu-i ce am tot spus de-a lungul timpului, ca actorul/actrita mare scoate ceva chiar si dintr-o partitura schematica – in cazul de fata o predicatoare fanatica si sinistra.

Tot aici as plasa si tezismul de subtext al filmului (Nu persecutati minoritatile! Nu traumatizati minorii! Nu starpiti animalele!), pe care nu stiu daca sa-l atribui romanului omonim al lui J. K. Rowling sau apetentei pentru locuri comune a scenaristilor hollywoodieni.

fantastic_beasts2

De partea luminoasa gasim efectele speciale reusite, materializate in primul rand in creaturi de tot felul, adorabile si buclucase: preferata mea ramane ornitorincul cleptoman caruia un alt membru al publicului ii spunea „nevastuica”.

Si tot aici se plaseaza actiunea, previzibila cum o fi si cu personaje sablonarde, dar antrenanta si multumitor de putin alterata de momente sentimentale sau puerile.

Tragand linia, rezulta ca magia e la locul ei, te invaluie si iti aplica timp de doua ore o vraja de uitare a cotidianului.

fantastic_beasts3

 

Pofta de Nobel

sub_ghetar_laxnessPseudo-autobiografia lui Bob Dylan mi-a deschis apetitul pentru a explora nitel operele laureatilor cu Nobelul scriitoricesc, iar inima de roman vesnic prigonit de oculta mondiala a zvacnit cand a vazut numele lui Halldor Laxness, autor originar din Islanda.

Lasand deoparte faptul ca, in momentul de fata, islandezii ne-ar batea la fotbal de ne-ar suna apa-n cap, faptul ca literatura lor a produs un scriitor suficient de bun (sau excentric), sa ia un astfel de premiu, in conditiile in care Mircea Cartarescu tot asteapta, e al naibii de frustrant.

Ca urmare, m-am aplecat asupra unei carti de beletristica intitulata Sub ghetar, iar gustul de Nobel pe care il cautam a fost la fel de ciudat ca momentul cand un prieten a vrut sa-si bata joc de mine si mi-a dat sa musc dintr-o radacina de ghimbir, pe vremea cand habar n-avem cum arata.

Senzatiile rezultate a fost contradictorii: intense peste masura, dar nu neaparat neplacute si aromate intr-un mod pe care nu as vrea sa-l simt in fiecare zi. Imbucatura n-a fost foarte mare si tot asa pot sa spun ca n-am citit romanul lui Laxness in calupuri mari, pentru ca mi s-ar fi strepezit sinapsele.

Sub ghetar poate fi rezumat mai mult ca idee, decat ca actiune: un emisar al unui episcop catolic e trimis sa investigheze practicile stranii si cam ne-crestine din zona numitului ghetar, iar periplul ii prilejuieste intalnirea cu indivizi care de care mai dubiosi si cu povesti pe care epitetul de „fantasmagorice” nu le descrie suficient. Un fel de cocktail din Eugen Ionesco distilat si David Lynch concentrat.

Un mic amanunt resuscitat din memorie m-a salvat de un esec total de comprehensiune. Multiplele referiri si discutii despre crestinism mi-au adus aminte de un alt roman pe care il intelegi daca tii cont ca autorul era adeptul doctrinelor catolicismului: Sfarsitul unei iubiri de Graham Greene. Si acolo, si aici, unele lucruri capata sens privite doar prin aceasta lentila religioasa. Iar daca n-o fi asa, macar am scapat cu stima de sine intacta.

Un element stilistic mi s-a parut haios si mi-a sustinut moralul in cursul acestei lecturi abracadabrante: du-te vino-ul narativ constant intre persoana I si cea de-a III-a, care parodiaza si destabilizeaza eficace stilul de raport oficial pe care personajul principal e dator sa il intocmeasca.

Daca aveti impresia ca puteti citi orice, puneti mana pe Sub ghetar si mai vorbim dupa aceea.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru carte mica, dar mai ciudata la gust decat ghimbirul.

S-a deschis sezonul Oscarurilor

arrival1Exista un risc pentru un film, cand se confrunta cu un cititor care e familiar cu materialul scris pe care se bazeaza productia cinematografica. Riscul creste cand varianta literara i-a mers la inima lectorului transferat in postura de privitor.

La acest risc s-a supus Arrival ca pelicula derivata din superba nuvela Story of Your Life din la fel de superbul volum de povestiri al lui Ted Chiang despre care povesteam entuziasmat acum ceva timp.

Insa, in zilele lui bune, Hollywood-ul poate sa iasa chiar si din cele mai incurcate situatii intertextuale; a reusit cu Life of Pi si a reeditat performanta si acum.

Primele merite i se cuvin regizorului Denis Villeneuve, mare maestru al inocularii de tensiune, pe care o compune cu flerul celui care isi cunoaste mestesugul, fara graba, cu pasi domoli, dar siguri. Ca unul care cunostea subiectul cap-coada si vazuse reclama filmului, tot am fost capturat de fiorul apropierii de misterioasele obiecte zburatoare si mi-am tinut rasuflarea in preajma primului contact cu heptapozii. Imaginile, sunetele, coloana sonora, montajul, toate sunt asamblate si finisate cu maiestria unui designer care se respecta.

arrival2

Dat fiind ca sursa literara apartine prozei scurte, un impas ar fi fost caracterul schematic al naratiunii, insa scenaristul Eric Heisserer dilata povestea lui Ted Chiang adaugand niste elemente de suspans si actiune, cu o oarecare tenta de cliseu, fara a aduce vreo atingere ideii initiale.

arrival3

Ce insufla, totusi, viata acestei pelicule este interpretarea interiorizata a lui Amy Adams. Stiind-o din The Fighter, unde e expansiva pana la agresivitate, am apreciat si mai mult abordarea retinuta a acestui rol si fatalismul care ii staruie in ochi, spulberat de intense momente de mobilizare intelectuala sau de placerea de a descoperi.

Poate ca titlul pe care l-am dat acestui articol pare hazardat, dar calitatea filmului si cateva ocheade aruncate la previziuni ma indreptatesc sa cred ca Arrival va fi acolo.

arrival4

 

Sfarsit de noiembrie, cu vechi si nou

Sfarsitul de noiembrie ne aduce vechiul si noul ingemanate la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova.

Dupa radiografia amuzanta si patrunzatoare a mediului scolar romanesc din Antisocial (o combinatie de interpretari reusite si replici haioase care m-a facut sa rad cu gura pana dupa urechi), cei de la Teatrul National „Radu Stanca” din Sibiu revin in Craiova luni, 28 noiembrie, ora 18:00, cu o alta piesa inscrisa in proiectul „Manifest pentru dialog”, intitulata #minor.

minor_foto-adi-bulboaca

Iata cum o descriu realizatorii:

Spectacolul #minor, regizat de Bogdan Georgescu, porneste de la doua cazuri intens mediatizate anul acesta – situatia familiei Bodnariu si scandalul de la Opera Romana – care, desi aparent diferite, aduc intr-o zona comuna anumite metehne nationale, precum pasarea responsabilitatii sau tendinta de a ne crede mai buni si de a-i critica pe ceilalti, fara a ne vedea propriile greseli.

Asadar, metehne vechi, spectacol nou.

norii_aristofan_craiova

Spectacolul #minor este flancat cronologic de o alta premiera a celor de la teatrul din Craiova; inca o incursiune in antichitatea adusa in contemporaneitate, piesa Norii de Aristofan, se va juca pe 27 si 29 noiembrie 2016, de la ora 19:00. Regia spectacolului ii apartine regizorului armean Hakob Ghazanchian, care isi descrie creatia astfel:

Chiar daca Aristofan a trait cu cateva milenii in urma, comediile lui raman actuale. Am impresia, uneori, privind la TV, uitandu-ma pe strada, ca problemele oamenilor sunt aceleasi.

In Norii vedem cat de usor si cat de repede pot fi schimbati si manipulati oamenii, transformati, pana si biologic.

Asadar, piesa veche, abordare noua.

norii_aristofan_craiova2

La adapostul culturii, parca iminentul frig al iernii nu mai sperie atat.

 

Cu mintea in patru colturi

bob-dylan-cronica-vietii-melePentru inceput, imi exprim nedumerirea fata de revolta unei parti a intelighentiei romanesti, in frunte cu Mircea Cartarescu, la decernarea Nobelului pentru literatura lui Bob Dylan. Suedezii au un premiu si niste bani pe care ii dau cui vor ei, nu cui vrem noi. Scurt si simplu.

Lamurind acest aspect, am purces, asa cum fac de cativa ani incoace, sa il descopar pe noul laureat.

Spun bine sa-l descopar pentru ca, desi il stiam dupa nume, figura si cateva melodii, Bob Dylan mi-era la fel de familiar ca scriitor precum Svetlana Aleksievici sau Patrick Modiano. Adica deloc.

Ca urmare, m-am pus pe citit o carte din categoria biografii, memorii, jurnale, intitulata Cronica vietii mele.

Titlul e putin inselator: Bob Dylan nu are vreo rigoare in a prezenta evenimentele si trairile care i-au compus viata,  mintea ii fuge in diverse parti si te provoaca la un exercitiu de descifrare care aduce surprinzator de mult cu un roman modern. Contribuie la senzatia asta si abundenta de metafore lejere, dar surprinzatoare, prin care Dylan creioneaza locuri si persoane cu o eficienta a scriiturii de invidiat.

Sunt multe pagini dedicate unor cantareti sau melodii care, meloman inrait sa fii, si tot ti-ar fi necunoscute, insa sunt si unele cu reflectii si patanii irezistibile; cele mai amuzante mi s-au parut cele in care cantaretul-poet se declara exasperat de rolul mesianic ce i se atribuie si cloceste tot felul de metode pentru a-i scadea popularitatea, curat Spirache din Titanic Vals.

Asa am inteles si de ce a intarziat sa reactioneze dupa aflarea vestii despre premiu. Probabil s-a scarpinat in varful claii de par incaruntit si s-a intrebat: Sa il iauuu? Sa nu il iauuu? Hai ca il iau, ce chitara mea!

film-bob-dylanE lucru indeobste stiut ca Nobelul pentru literatura are si o componenta extra-literara, adica premiatul a facut ceva, cumva cu scrierile sale si in afara mintii cititorilor. In cazul de fata, membrii Academiei suedeze s-au gandit sa aleaga pe un om pe care nu-l poti prinde cu totul, care iti scapa printre degete cand crezi ca i-ai imobilizat personalitatea.

Ca demonstratie, avem ineditul, dar derutantul film al lui Todd Haynes, I’m Not There., in care ipostaze ale manifestarii sale umane sunt interpretate de sase actori diferiti, variind de la un pustan de culoare la Cate Blanchett intr-un rol de zile mari.

E Bob Dylan poet? Nu stiu, hai sa vedem videoclipul de la Subterranean Homesick Blues si sa decidem.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-au deschis o usa in labirintul mintii lui Bon Dylan.

 

 

Fundatiile monumentului (Marion)

deux-jours-une-nuit1La naiba cu alegerile din SUA!

La naiba cu alegerile din Republica Moldova!

Si de trei ori la naiba cu alegerile din Romania!

Fata de votul ce face obiectul filmului Deux jours, une nuit, scrutinele astea par niste fandoseli fara rost si fara impact real asupra vietii oamenilor.

O tanara sotie si mama, de-abia recuperata dupa o criza de depresie, se vede in situatia de a fi concediata, daca nu ii convinge pe destui dintre colegii sai sa renunte la bonusurile anuale, in conditiile in care niciunii dintre ei nu se scalda in bani, ba dimpotriva.

Acest periplu destinat persuasiunii unor alegatori e simplu in forma, dar are o veritabila intensitate de thriller, gratie scenariului si regiei fratilor Jean-Pierre si Luc Dardenne, dar, mai ales, prestatiei devastatoare a lui Marion Cottilard.

deux-jours-une-nuit2

Frantuzoaica a luat Oscarul pentru La vie en rose si nu am de gand sa-i contest in vreun fel realizarea, insa acolo avea de partea ei machiajul (la randu-i oscarizat) si un subiect generos. Aici, insa, intr-un cadru simplist si contemporan, nu-i ramane decat sa se bazeze pe propriile forte intepretative.

Dar ce forte!

Ca intreg, creatia ei actoriceasca prezinta o subtila evolutie, de la fragilitate sora cu prabusirea (reflectata inclusiv in modul cum merge) la incredere sporita de voturile castigate, dar si subminata de refuzuri.

Momentele luate separat, insa, au o incarcatura emotionala grea de abia o poti duce. Sunt nenumarate si o sa aleg unul in care, culmea, Marion Cottilard nici nu apare in imagine. Dar ii auzi vocea, tremuranda si dand impresia ca doar articularea unor cuvinte mai e stavila impotriva lacrimilor. Mi se pune un nod in gat acum si sunt sigur ca mi s-a pus si atunci.

deux-jours-une-nuit4

Spuneam despre Humphrey Bogart si despre Audrey Hepburn ca au monumente care se sprijina pe roluri extraordinare, dar mai putin cunoscute. Marion si-l construieste pe al ei si, desi lumea si-o va aminti drept marea cantareata Edith Piaf, fundatiile talentului ei stau in acest rol de femeie simpla, care lupta pentru slujba si pentru viata.

deux-jours-une-nuit3

 

Reguli noi de gramatica pe Defileul Jiului

Se facea ca mergeam cu trenul, iar traseul acestuia a inclus si Defileul Jiului. Cum aceste mijloace de transport in comun romanesti au darul de a se opri din varii si numeroase motive, si acesta a poposit inopinat intre falnicii versanti impaduriti care strajuiesc curgerea acestui rau.

Indatoritori, cei din echipajul de bord al trenului au poposit intr-o halta care beneficia de serviciile unei toalete specifice, caracterizata de o impartire clara intre cele doua sexe.

Cu acest prilej, am descoperit o mostra de gramatica a genurilor atat de sublima, incat nu pot sa nu o impartasesc si cu altii:

20161017_141328

 

20161017_141337

Tot pe meleaguri romanesti, si tot in cursul unei calatorii cu trenul, am vazut o alta dihomotie de gen, de data aceasta originala din punct de vedere semantic: WC Barbati vs. WC Muieri.

Trenul n-a oprit, geamul era murdar, iar lumina crespusculara, asa ca n-am reusit sa le imortalizez.

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Cartile sunt prieteni reci, dar siguri si intelepti:

non_fictiuni1

Musicophilia – o carte a neurologului cu excelente abilitati de povestitor, Oliver Sacks, despre muzica si creier, asa cum o arata subtitlul. As numi-o, mai degraba, despre muzica din creier, pentru ca nu este despre aceasta arta, ci despre cum o percepe materia noastra cenusie si ce distorsiuni uluitoare pot suferi unii oameni in aceasta privinta. Mestesugul autorului de a-si alege cuvintele si a descrie personaje nu salveaza lucrarea de pacatul repetitivitatii: dupa doua sau trei capitole, stii ca va urma inca unul despre o alta afectiune neurologica si parca nu te mai intereseaza asa mult.

non_fictiuni2

Istoria arogantei – sub acest titlu inselator de atragator, Luigi Zoja realizeaza mai degraba un eseu asupra conceptului de hubris (sau hybris), adica exagerarea, insolenta, lacomia care ii pierd pe oameni si duc la ruina societatilor. Antichitatea greaca, sursa a ideii, e materia sa prima de studiu, iar perioadele care i-au urmat sunt tratate mult mai lapidar. Impresioneaza, totusi, eruditia autorului si usurinta in a opera cu multiple referinte mitologice, politice si filosofice, prezentate intr-un stil academic, dar lejer. Profesia de psihanalist il ajuta sa confere noi dimensiuni unor legendele ale Olimpului pe care le priveam pana acum doar ca pe niste povesti fascinante.

non_fictiuni3

Staring at the Sun – initial as descrie aceasta carte drept una despre moarte, insa cred ca i-as face o nedreptate lui Irvin D. Yalom fiind atat de succinto-macabru in exprimare, asa ca o sa imi nuantez spusele. Lucrarea este o ampla dezbatere asupra sfarsitului biologic uman si despre o existenta implinita in conditiile constientizarii acestui sfarsit. Prima jumatate e impecabila din punct de vedere al structurii si coerentei ideilor, chiar daca unele sunt discutabile, iar Yalom insista cam prea mult asupra propriilor succese ca psihanalist. In a doua parte a cartii, autorul isi aplica unul dintre precepte, adica isi pune propria persoana in joc, dezvaluindu-si propriile temeri, angoase si experiente legate de moarte; lectura nu mai e atat de instructiva, dar este mai intima, iar personajele care ii populeaza amintirile sunt conturate cu un condei de scriitor veritabil. Parcurgand chiar acele randuri, am desprins si concluzia: cata vreme staruim in amintirea cuiva, suntem nemuritori.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

 

 

Teatru pe alese

Saptamana care urmeaza, 14 – 20 noiembrie 2016, aveti nevoie sa va eliberati programul, pentru ca la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova sunt spectacole unul si unul.

Luni, pe 14 noiembrie, la ora 19:00, avem Dorian, un spectacol de dans si proiectii multimedia, realizat de Oana Rasuceanu si avandu-l ca unic protagonist pe George Albert Costea. Pe langa doza de curiozitate de oficiu, m-a atras si aspectul inedit pentru mine ca acest talentat si tanar actor, caruia i-am savurat interpretarea in Unde-i revolverul?, are si astfel de preocupari.

teatru_dorian

Joi, pe  17 noiembrie, la ora 17:00, avem Pr01c7ul Or3st3, descris ca o adaptare colectiva dupa Euripide; desi sunt un traditionalist si as prefera sa vad o astfel de tragedie pusa in scena in cel mai clasic mod cu putinta, am ajuns sa apreciez astfel de initiative ce introduc opere nemuritoare unui public care, altfel, nu s-ar sinchisi de ele.

teatru_oreste

Tot joi, 17 noiembrie, la ora 19:00, ni se ofera un privilegiu colosal, acela de a-l vedea pe Ilie Gheorghe in Iona. Textul lui Marin Sorescu este stralucit, de interpretarea maestrului nici nu mai vorbesc, asa ca va indemn sa va luati bilete, ca sigur nu mai sunt multe. Malitios, asa cum numai apropiatii ma stiu, am avut grija sa le procur pe ale mele inainte de a da publicitatii aceasta stire formidabila.

teatru_iona

Am fost gurmand connaisseur si mi-a placut (6)

degustare4

Nimeni nu-mi mai poate contesta calitatea de connaisseur (daca nu deplin, macar aspirant) dupa ce, participand la inca o editie a evenimentului Branzeturi cum se… cuVin, organizata de DictionarCulinar.ro si Asociatia Bloggerilor Olteni si desfasurata pe data de 3 noiembrie la Restaurantul Marmara din Craiova, m-am vazut in situatia de a ma reintalni cu vinurile Cramei Oprisor, cele care mi-au deschis apetitul pentru imperecheri (a se remarca pluralul, deci nu radeti prematur) culinare, alaturi de deja binecunoscutele branzeturi de la Delaco.

degustare2

Se cuvine sa precizez, insa, ca nu au fost exact aceleasi licori dezlegatoare de limba, ci alte sortimente, insa placerea sorbirii/mestecarii si a dialogului pe teme mai mult sau mai putin viticole au fost aceleasi, ba chiar au crescut simtitor.

Motivele variaza de la calitatea deosebita a produselor care au alunecat pe gatlej pana la discutiile informative, dar si amuzante cu acelasi dezinvolt Gabriel Cristea, reprezentantul Cramei Oprisor, secondat de Rebeca Didu, o delicata prezenta feminina, fapt care ne arata ca Romania este taramul egalitatii de sanse in orice domeniu.

Am ras mult, ni s-au povestit o multime de lucruri, insa, cum imi faceam mea culpa si cu alte ocazii, nu imi iau notite, asa ca va trebuie sa ma bazez pe memoria supusa delicioaselor injonctiuni bahice.

Astfel, am aflat ca un procent surprinzator de mare de crame folosesc recipiente de inox in locul traditionalelor butoaie de lemn, care, la randul lor, au o utilizare limitata, evaluata intr-un mod foarte practic: cu cat ii ia mai mult vinului sa atinga desavarsirea, cu atat este butoiul mai aproape de a-si da obstescul sfarsit.

degustare1

Mi-a fost greu sa ma decid asupra combinatiei preferate, dar viata e plina de alegeri dificile, asa ca m-am aplecat asupra perechii Brie – Ile de France – La Cetate Chardonnay.

Cu Brie – Ile de France m-am mai intalnit eu pe astfel de taramuri, dar am remarcat cu aceasta ocazie cat de cameleonica este aceasta branza moale, matasoasa, acoperita un mucegai nobil. De fiecare data genereaza trairi gustative diferite, in functie de cum o conduce partenerul de dans senzorial.

In cazul de fata a fost La Cetate Chardonnay, un vin alb, sec, amagitor prin modul cum isi dezvaluia calitatile la cateva secunde dupa ce facea o reverenta aromata in anticamera reprezentata de cavitatea bucala.

Intr-un final, ineditul exercitiu de a sintetiza intr-un cuvant ansamblul de senzatii, separate si ingemanate:

Brie – Ile de France – mladiere

La Cetate Chardonnay – amagire

Impreuna – alunecare

Sa mai fie oare nevoie de cateva zeci de degustari, ca sa merit tresele de connaisseur aspirant?

Nicio problema.

degustare3