Sa ne amenajam cusca bine

Daca lectura anterioara mi-a relevat ca traim intr-o cusca a urbanului si nu suntem echipati biologic pentru asta, m-am gandit sa actionez si in sensul gasirii unor solutii, asa ca am primit de la libmag.ro o carte cu un titlu datator de speranta – Orasul fericit.

Daca sunteti cu masina prin vreo metropola cu traficul imbacsit sau pe jos printr-un fost oras minier, idealul propus de Charles Montgomery pare mai departe ca Alpha Centauri de sistemul nostru solar.

Insa lectura acestei carti a reusit, cumva, sa imi alunge pesimismul.

Primul argument este vasta documentare pe care o intreprinde autorul in a descompune elementele unui oras fericit. Nu numai ca acopera o aria geografica imensa, aproape suprapusa planiglobului (calatoreste la Bogota, Vancouver, New York sau Copenhaga), dar si o interdisciplinaritate foarte vasta, care atinge probleme de statistica, imobiliare, mediu, politica sau finante comportamentale.

Stilul redactarii nu este spectaculos, insa are o particularitate: argumentele si demonstratiile, din care nu lipsesc ilustratii foarte elocvente, nu sunt menite sa convinga, ci sa copleseasca, sa inlature orice indoiala in privinta justetii sau necesitatii unei anume solutii.

Daca sunteti un consumator chiar si moderat de prelegeri de pe site-ul www.ted.com, atunci sunteti la curent si cu liniile directoare pe care Charles Montgomery le urmareste in cautarea fericirii urbane: spatii verzi cat mai multe si mai echitabil distribuite, facilitarea comuniunii intre concitadini, plan urbanistic care sa incurajeze mersul pe jos si sa spulbere mitul masinii personale ca factor de libertate si transport public de calitate si care sa nu fie asociat cu un status socio-economic scazut.

Pot spune ca am avut noroc ca, desi captivat de multitudinea de date si povesti de succes sau radiografii ale unor esecuri, n-am trecut cu vederea un paragraf-cheie, in care se spunea raspicat ca toate ingredientele mai sus amintite au nevoie de un efort constant si sustinut din partea autoritatilor. Un adevar incontestabil – mediul uman nu este precum cel vegetal sau animal, care isi regleaza singur nevoile pentru a prospera, ci este lenes si are nevoie de o perpetua ingrijire, altfel este condamnat la a se destrama treptat.

Orasul fericit este un ideal pentru care merita sa luptam, dar care e greu de intrezarit, ca sa nu mai zic de atins. O mostra, insa, a fabuloasei inventivitati umane imi hraneste plapanda speranta:

In Copenhaga, exista un incinerator de gunoaie care produce energie electrica si care ofera, totodata, locuitorilor, o partie de schi si locuri de picnic.

Daca acolo se poate, atunci se poate peste tot.

 

O veste care va va intrista

Initial, nimic din ce va voi spune nu ar avea darul sa va intristeze:

Cei de la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova sunt neostoiti din activitatea lor si mai lanseaza o premiera, intitulata Monstrul nisipurilor, scrisa de Csaba Székely, regizata de Irina Craita-Mandru si beneficiind de scenografia Cezarinei Iulia Popescu.

Daca descompunem aceasta stire in cateva elemente, reiese ca ar fi si mai imbucuratoare:

Proiectul Monstrul nisipurilor este castigatorul Concursului de Proiecte pentru Tineri Regizori si Scenografi Romani, editia a VI-a (2016), organizat de Teatrul National din Craiova.

Autorul piesei, Csaba Székely, este acelasi care a scris MaRo, pe care avut enormul privilegiu sa il vad la Craiova nu cu mult timp in urma si la care am ras cu o pofta care mi-a provocat febra musculara la abdomen si la obraji.

Irina Craita-Mandra si Cezarina Iulia Popescu sunt reprezentante ale noului val si atitudine din teatrul romanesc, care vine din urma mai ceva ca Gabriela Szabo pe ultima suta de metri.

Tematic, Monstrul nisipurilor este o comedie neagra care imagineaza universul absurd al relatiilor romantice din perspectiva dificultatilor si blocajelor care apar intre parteneri.

In distributie ii avem pe Iulia Colan, Ioana Florentina Manciu, Romanita Ionescu, Alina Mangra, Raluca Paun, Catalin Vieru, Claudiu Mihail, Stefan Cepoi si Marian Politic, dar nu oricum, ci purtand nume de fructe (ele) si culori (ei).

Nimic trist, totul incantator pana cum, n’est ce pas?

In graba de citi articolul veti fi ratat poate sa observati ca am omis o informatie esentiala in paragraful informativ de la inceput, aceea referitoare la data cand va avea loc premiera.

Acum vine partea cu tristetea:

Cele doua reprezentatii initiale, din 16 si 17 decembrie 2017, sunt rezervate pana la ultimul biletel, asa ca, daca vreti sa vedeti Monstrul nisipurilor, trebuie sa treceti sarbatorile cu bine si sa supravietuiti armaghedonului culinar pana pe 13 ianuarie 2018.

 

 

Cusca in care traim

Orasul.

Aceasta creatie pur umana, care serveste drept loc al infloririi, dar si al ingropaciunii noastre ca fiinte biologice.

Sa-l adoram sau sa-l detestam?

La prima vedere, Zoomenirea lui Desmond Harris ne aduce argumente in favoarea celei de-a doua variante si nu oricum, ci intr-un mod atat de inteligent argumentat, incat incepi sa vezi zabrelele custii in care vietuim.

Zoolog de profesie, autorul are o abordare evolutionista, uzand masiv de analogii intre manifestarile animalelor care se regasesc in captivitate si ale omului prins intre betoanele, sticlele si plasticele orasului.

Creationist inversunat sa fii, si tot ramai neajutorat in fata fluxului rationamentelor sale, care, desi tributare unei epoci generoase in sentinte psihologice (aceasta carte a aparut pentru prima data in 1969), au darul de a te duce din regnul animal natural in cel uman urban cu aceeasi dibacie a lui Alejandro Gonzalez Inarritu, care a compus Birdman ca un pe un cadru continuu.

Cuvantul cheie care guverneaza Zoomenirea este „super”; traim intr-un super-trib si nu suntem echipati biologic pentru asta, avem nevoie de super-stimulare sau suntem victimele ei, nu ne mai e suficient statusul intr-un grup restrans, ci tindem catre un super-status si, ghici ce, cei mai multi dintre noi esuam in cursa asta.

Insa as denatura tonul general al cartii, daca m-as concentra doar pe multiplele inadecvari ale omului plasat in peisajul urban. Desmond Morris nu se vaita ca am ajuns in halul acesta, ci se minuneaza cat de bine suntem per ansamblu, iar explicatia se poate gasi in vorbele lui Hamlet:

What a piece of work is a man! How noble in reason, how infinite in faculty! In form and moving how express and admirable! In action how like an angel, in apprehension how like a god! The beauty of the world. The paragon of animals.

Nue cazul sa cadem in extazul propriei conditii, pentru ca tot Desmond Harris ne traseaza provocarea pe care ca fiecare dintre noi, ca individ, dar si toti, ca specie, o avem de infruntat:

Politicienii, administratorii si alti lideri supertribali sunt buni matematicieni sociali, insa nu este suficient. In lumea viitoare, care se pare ca va fi si mai aglomerata, ei trebuie sa fie de asemenea buni biologi, deoarece, in toata aceasta masa de cabluri, plastic, ciment, caramizi metal si sticla pe care o controleaza, se afla un animal, un animal uman, un vanator primitiv tribal deghizat intr-un cetatean supertribal, care se zbate disperat sa faca fata acestei noi situatii extraordinare cu vechile lui calitati pe care le-a mostenit. Daca i se da o sansa, va reusi sa transforme gradina zoologica intr-un minunat parc de distractii. Daca nu, ar putea sa ajunga la un gigantic azil de nebuni, cum erau oribilele menajerii de animale inghesuite din secolul al XIX-lea.

Pentru noi, oamenii din supertriburile actuale, va fi interesant sa vedem ce se va intampla. Pentru copiii nostri insa, va fi mai mult decat interesant. In momentul in care ei vor prelua controlul situatiei, specia umana va fi fara indoiala in fata unor probleme atat de mari, incat va fi o chestiune de viata sau de moarte.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-a oferit ocazia sa intrezaresc zabrelele custii in care traim.

 

 

 

Dance me to the end of time

„Viata e un dans”, zicea Zorba Grecul, iar Teatrul National „Marin Sorescu”din Craiova vine sa-i intareasca spusele, organizand in perioada 13 – 17 decembrie 2017 proiectul Ministagiunea CNDB@TNC.

Organizat in colaborare cu Centrul National al Dansului Bucuresti, acesta va consta in cinci zile de spectacole de dans, muzica si mestesugite efecte audio-vizuale, realizate de peste 20 de dansatori si coregrafi profesionisti romani.

Programul ministagiunii este dupa cum urmeaza:

– 13 decembrie, ora 19.00 – CounterBODY de Simona Deaconescu;

– 14 decembrie, ora 17.00 – Nud de femeie bruneta de/cu Andreea David;

– 14 decembrie, ora 18.30 – 37 Minutes of Make Believe de/cu Andreea Novac;

– 15 decembrie, ora 18.00 – Coregrafie de grup de Mihaela Dancs

– 16 si 17 decembrie, intre 11.00 – 14.00 – Atelier de dans contemporan cu Andreea Novac (la acest eveniment inscrierea este gratuita si se face printr-un mesaj catre novacandreea@hotmail.com, in limita a 20 de locuri).

Unde credeti ca sunt acum?

Va indrept cu pasi adaugati de tango spre teatru, ca sa-mi iau bilete cat mai degraba.

De unde vin Thor si ai lui

O coincidenta simpatica a facut ca in perioada cand lecturam Edda lui Snorri Sturluson sa vad filmul Thor: Ragnarok, beneficiind astfel de ocazia de a trasa o parelela intre origine si prezent in materie de mitologie nordica.

Aceasta carte de cultura generala, ce reuneste fragmente ale lucrarii din secolul al XIII-lea, vine sa se alature listei ilustre de monumente pe care le-am explorat cu fascinatie de-a lungul timpului si care include Republica lui Platon, Etica nicomahica a lui Aristotel, I Ching sau Baghvad-Gita.

In cazul de fata avem o parcurgere a miturilor fundamentale care ii au drept protagonisti pe Thor, Odin sau Loki, construita de autorul islandez ca o povestire initiatica in rama.

O cosmologie complicata, nu foarte accesibila in anumite parti, insa cu destule momente care incanta prin inventivitatea pataniilor prezentate si care mi-au demonstrat ca alegerea lui Chris Hemsworth ca Thor si a lui Tom Hiddlestone ca Loki au fost doua lovituri de maestru in materie de casting, pentru ca, facial vorbind, cei doi transmit exact trasaturile care reies din istorisirile Eddei.

Cine i-a ochit pe cei doi pentru a-i juca pe Thor si Loki are o privire de vultur de casting.

De asemenea, un aspect frapant pentru mine a fost sa constat ca o mitologie nu este o constructie ideologico-religioasa izolata, ci este rezultatul unor interactiuni si influente uneori nebanuite. De exemplu, desfasurarea Ragnarok-ului, adica a evenimentelor escatologice la care trimite si titlul filmului, pot fi comparate cu descrierea Apocalipsei dupa Ioan.

Si mai uimitor este ca acesti stramosi legendari, precum Odin si odraslele sale, ulterior deificati, sunt considerati de Snorri Sturluson ca descendenti ai supravietuitorilor caderii Troiei! Cat de puternic trebuie sa-i fi impresionat pe nordici aceasta legenda imortalizata de Homer, incat sa si-o insuseasca si sa o prelucreze.

La fel de interesant este si cum se propaga o eroare: locul in care ajung razboinicii cazuti in batalie este indeobste cunoscut drept Valhalla, insa gratie notelor explicative documentate ale traducatorului Radu Razvan Stanciu aflam ca acest nume nu apare nicaieri in izvoarele originare, iar forma corecta ar trebui sa fie Valhöl.

Tot la capitolul distorsiuni, am mai depistat una, de data aceasta izvorata din pasiunea Hollywood-ului pentru corectitudine politica: un alt personaj marcant al mitologiei nordice este Heimdall, strajerul zeilor, cel nascut din noua fete (!) si caruia i se spune „Cel alb”, insa, in seria Thor, acesta este jucat de un exceptional actor de culoare, Idris Elba. Nu-i nicio suparare, dar e amuzant cand ma gandesc cum realizatorii filmului au citit cu atentie textele Eddei, ca sa nu le scape vreun amanunt ce ar fi putut si exploatat de activistii plini de ravna care stau la panda.

Heimdall – Zeul cel Alb

Cum a spus cu fiecare prilej similar, a te apropia de un monument al culturii universale de a carui creatie de despart secole sau chiar milenii este un privilegiu, iar Edda nu face exceptie de la aceasta regula.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris ca m-au ajutat sa ma lamuresc de unde vin alde Thor si ai lui.

 

Haos si vitriol

Nu stiu…

… daca am vazut vreodata vreun film mai incurcat cu buna stiinta.

… sa fi ascultat cu mai mare nesat atatea melodii country.

… cum am reusit sa ma familiarizez cu puzderia de personaje care il populeaza.

… ce morala pot desprinde din Nashville.

… cand a trecut timpul.

Insa stiu…

… ca, pana la final, toate personajele erau conturate si clasate in mintea mea.

… ca ma pomenesc fredonand melodia de final, desi n-am pic de talent.

… ca, in 1976, Oscarul pentru regie ar fi putut foarte bine sa mearga catre Robert Altman, nu catre Milos Forman.

… ca numai intr-o democratie veritabila se poate face un film care sa parodieze insasi democratia.

… ca Nashville e din neamul capodoperelor gen Citizen Kane.

 

100 de ani de la Cutremur

Rusii fac lucruri mari.

Mari si oribile.

Mari si impunatoare.

Mari.

Asa ca nu e de mirare ca si Revolutia Rusa a fost un eveniment de amploare, care a zguduit lumea si a influentat secolul al XX-lea si, cine stie, poate si pe acesta.

Asa ca, la 100 de ani de la momentul cand a inceput o noua era in istorie, merita citita o carte pe masura – Revolutia Rusa (1891 – 1924) de Orlando Figes.

Ce am remarcat inca de prima ocheada aruncata lucrarii monumentale pe care am primit-o de la libmag.ro este o corectie de ordin cronologic. Da, formal, 1917 este anul in care s-a petrecut marea transformare, insa, asa cum reiese si din titlu, a avut loc un proces mai amplu, o acumulare de factori si situatii neprevazute care l-au precedat cu vreo doua decenii si s-au prelungit cel putin inca unul dupa aceea.

Parcurgand sutele de pagini ale cartii, m-am simtit la fel de derutat si de fascinat ca orice vizitator al retelei de gari de metrou din Moscova, acel ansamblu subteran, alambicat, coplesitor si amenintator, menit a-i transmite individului sentimentului propriei lipse de importanta in fata atotputerniciei Partidului.

Orlando Figes are doua mari merite care se intrec in primi intaietatea din partea-mi: 1. a pus laolalta un material vast ca intinderea Maicii Rusii si i-a pastrat coerenta fara vreo urma de efort; 2. considerand ca dimensiunile cartii rivalizeaza cu Razboi si Pace a lui Tolstoi, a pastrat stilul atractiv si pertinent pe tot parcursul ei, astfel incat nu simti cand nenumaratele file scrise se scurg, iar personajele, care de care mai odioase, se perinda prin mintea cititorului si il umplu de neincredere fata de rasa omeneasca.

Subtitlul acestei povesti a Revolutiei Ruse este „tragedia unui popor”. Stim cu totii de ce, iar cartea ofera atatea exemple, incat poti alege unul deschizand-o la intamplare. Un moment anume imi staruie totusi in memorie, mai ales pentru ridicolul sau crud. Un clovn popular face niste glume care ii supara pe niste cekisti din public, acestia dau sa il aresteze, clovnul incearca sa fuga, lumea rade, crezand ca e parte din spectacol, cekistii il impusca de fata cu toti, audienta se dumireste, incepe sa urle, iar haosul pune stapanire pe circ.

Tatal meu, proaspat pensionar, deci beneficiar al unei doze considerabile de timp liber, s-a aplecat asupra Revolutiei Ruse (1891 – 1924) cu acea curiozitate a omului care a crescut cu un ghem de minciuni oficiale si care are acum ocazia sa soarba din cupa adevarului.

Daca toti oamenii care sunt asemeni lui ar citi aceasta carte, ar avea loc o noua revolutie.

In gandire.

 

 

Trudind prin straini

Cum ii spuneam si cuiva de la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova, era o vreme cand articolele despre acest domeniu erau ocazionale, iar acum o asa intensa activitate se desfasoara acolo, incat nu mai prididesc in redactarea lor. Iata o noua astfel de situatie:

Duminica, 12 noiembrie 2017, la ora 17:00, la sala Studio a Teatrului din Craiova putem vedea spectacolul Detasat de Alexandra Voivozeanu, regizat de Cristian Ban, parte a proiectului Drama 5 – rezidente de scriere dramatica din cadrul Reactorului de creatie si experiment din Cluj-Napoca.

Stiu, pare o treaba incurcata, insa subiectul e de o simplitate si actualitate debordante: povesti ale romanilor care lucreaza in Germania, spuse din perspective individuale si din care putem extrage avatarurile acestora intr-un mod mai pregnant decat din cel mai mestesugit documentar.

Intrarea la spectacol este gratuita, in limita locurilor disponibile, cu rezervare la agentia teatrala.

Va vorbesc Detasat, pentru ca deja mi le-am rezervat pe ale mele.

 

Doua dive dereglate

Intr-un excelent interviu luat de Catalin Stefanescu in cadrul emisiunii Garantat 100%, Ethan Hawke vorbea despre Denzel Washington in termeni elogiosi, numindu-l „a great actor who is also a great star”.

Aceeasi caracterizare poate fi atribuita si celor doua nume care se infrunta pe afisul filmului Suddenly, Last Summer.

Katharine Hepburn si Elizabeth Taylor.

Sa ai chiar doar pe una dintre ele intr-o productie e un privilegiu pentru orice regizor, insa iscusitul Joseph Mankiewicz (A Letter to Three Wives, Julius Caesar, Cleopatra sau 5 Fingers) reuseste sa le faca loc amandurora, in asa fel incat sa nu se scada una pe cealalta, ci sa-si potenteze reciproc performantele actoricesti.

Povestea e tributara originii dramaturgice si nu exceleaza prin coerenta sau credibilitate, dar acesta este un neajuns ce trece neobservat, pentru ca piesa originara il are drept autor pe Tennessee Williams, indeobste generos cu interactiunile spirituale sau acide si cu monologurile poetice sau tulburatoare. Mai adaugam la toate acestea si niste decoruri variate si somptuoase si terenul este astfel pregatit pentru magnificul duel/duet.

Un chirurg expert in lobotomii (Montgomery Clift) incearca sa obtina o sponsorizare babana pentru amaratul de spital unde lucreaza (realizat la finele anilor ’50, filmul debuteaza ca un documentar despre spitalele romanesti actuale) de la o doamna de vaza (Katharine Hepburn), putred de bogata, care ii solicita realizarea unei astfel de operatii asupra unei nepoate internate intr-un azil (Elizabeth Taylor). Pretexul este alinarea suferintelor psihice ale acesteia din urma, insa devine rapid evident ca motivul real este sa elimine orice marturie despre sfarsitul tragic al fiului bogatasei, ce survenise in circumstante misterioase.

Cum spuneam, actiunea e prea putin importanta, pentru ca ni se ofera privilegiul de a le vedea la lucru pe cele doua dive (ambele nominalizate la Oscar).

Katharine Hepburn distileaza aroganta aristocratica pana la chintesenta; dispretul superior pe care il afiseaza fata de ceilalti razbate din foarte fine variatii de fizionomie si gestica, in timp ce vocea este a unei veritabile sirene, care te ademeneste sa ii faci pe plac.

De cealalta parte, Elizabeth Taylor nu beneficiaza de timbru vocal la fel de placut, insa uzeaza de intregul corp si de miscari bruste pentru a-si construi personalitatea nevrotica.

Daca inceputul filmului ii apartine lui Hepburn, cu intrarea-i bizantina magnifica, sfarsitul e al lui Taylor, cu explozia-i de traume descatusate.

Un mic amanunt biografic explica extrema placiditate a lui Montgomery Clift: zdrobit si reparat partial dupa un sever accident de masina, acest actor inzestrat, dar dezechilibrat in viata reala, se misca si vorbeste in film ca si cum (cruda ironie) el insusi ar fi fost supus unei lobotomii.

Teatrul si filmul sunt veri primari, care au apucat-o pe cai diferite, dar care se mai intalnesc din cand in cand si o fac lata.

Suddenly, Last Summer este un astfel de festin.

 

Autorul – decalog criptic

Am fost la Autorul si, daca vreti sa mergeti si voi, musai sa dati ascultarii urmatoarele precepte:

1. Nu stati pe randurile de jos.

2. Nu stati pe randurile de jos!

3. Daca totusi stati pe randurile de jos, aveti grija sa nu fiti in fata lui Vlad Dragulescu.

4. Amintiti-va de Heath Ledger.

5. Faceti ce-oti sti, dar sa puteti sa-i priviti figura Ioanei Manciu (nu-i cea dintai porunca, dar este cea mai importanta).

6. Amintiti-va de Dostoievski.

7. Daca aveti dantura buna, puteti sa stati langa Vlad Udrescu.

8. Preferabil sa fiti undeva in lateralul lui Claudiu Bleont, ca sa-i puteti vedea profilul (sculptorii si pictorii sa ia aminte).

9. Cand lumina se stinge, repetati mantra asta: Fictiunea nu e realitate. Fictiunea nu e realitate. Fictiunea nu e realitate!.

10. Priviti-i pe ceilalti spectatori.