Rau la noi, dar mai rau la ei

Legaturile romanilor cu Turcia sunt de-a pururea stranse. Dincolo de indelungata suzeranitate pe care Imperiul Otoman a exercitat-o asupra Tarilor Romane, sa nu uitam de faimoasele calatorii comerciale postrevolutionare „la turci”, prestatiile lui Gica Hagi, Gica Popescu si Adrian Ilie la Galatasaray, precum si foarte recenta pasiune a compatriotilor nostri pentru statiunile all-inclusive de peste Bosfor.

Ca urmare, nu ar trebui sa mire pe nimeni ca ma preocupa situatia din Turcia, mai ales ca proximitatea acestei tari in context geostrategic nu e de ignorat.

Daca si voi aveti interese similare, nu va recomand, totusi, sa va incepeti documentarea cu volumul Turcia. Intre nebunie si melancolie de Ece Temelkuran, pentru ca nu va va cadea prea bine la psihic.

Nu cred ca gresesc prea mult asemuind-o pe aceasta jurnalista si scriitoare, opozanta ferventa a regimului instaurat de Erdogan, cu Anna Politkovskaia, insa sper din tot sufletul sa nu impartaseasca soarta rusoaicei, pentru ca, daca judecam dupa ce ne spune, in Turcia abuzurile devin o obisnuinta, iar viata omeneasca nu mai valoareaza atat de mult.

Femeilor care poarta colanti le este refuzat accesul la functii publice, chiar daca au pregatirea necesara, copiii care sunt acuzati de terorism sunt tratati ca adultii si maltratati in inchisori, iar partidul de guvernamant erodeaza toate palierele societatii, plasmuind dusmani imaginari (va suna cunoscut? „statul paralel”, cumva?) si impartind societatea intre „ei” (laicii) si „noi” (drept-credinciosii).

Am, insa, doua rezerve, pe care vreau sa vi le impartasesc. In primul rand, simpatiile stangiste ale lui Ece Temelkuran sunt evidente, de aici si modul apasat cum atribuie degradarea morala a tarii repetatelor lovituri de stat organizate de fortele de dreapta, care, prin represiune, au hranit islamismul care se dezlantuie acum. A avea un partizanat ideologic nu inseamna neaparat ca greseste in diagnostic, dar cred ca si ea mi-ar aproba prezumtia de scepticism.

In al doilea rand, Ece Temelkuran nu este numai jurnalista, ci si scriitoare de fictiune. Aceasta dubla calitate se reflecta in inteligenta organizare a cartii si dinamismul manios ale stilului in care este scrisa. Eu, insa, am invatat o lectie importanta acum multi ani, cand am citit un reportaj semnat de Pascal Bruckner despre exorcizarea de la Manastirea Tanacu: bucurati-va de harul scriitorilor, dar nu sa aveti incredere in ei.

O impresie aparte mi-a facut sub-capitolul despre protestele din Piata Taksim; daca eliminam gazele lacrimogene si arestarile masive, spiritul de solidaritate si de revolta impotriva incompetentei, coruptiei si autoritarismului sunt acealeasi care au caracterizat pe protestatarii romani din Piata Victoriei si de pretutindeni din Romania. E ceva inaltator sa stii ca ai luat parte la manifestarea unui curent care strabate intreaga omenire, al luptei impotriva venalitatii, badaraniei, minciunii si agresiunii.

Totusi, gazele lacrimogene si arestarile masive nu pot fi eliminate din peisaj, iar ele imi spun ca, desi Romania e scuturata de febra discursurilor demagogice si a prostiei cocotate in varful trebii, in Turcia lucrurile sunt si mai ingrijoratoare si ne privesc pe toti.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o vizita in Turcia, dincolo de barierele statiunilor all-inclusive.

Cui dam Oscarul in 2018? – Phantom Thread

La anuntarea candidatilor la Oscar, Phantom Thread a fost marea surpriza, prin numarul de nominalizari pe care le-a obtinut, dar si prin importanta lor, avand in vedere ca, pana atunci, statuse cuminte si se bazase aproape exclusiv pe aureola de ultim rol al lui Daniel Day-Lewis.

Dupa ce l-am vazut, declar spalate cateva din multele pacate ale celor de la Academie, pentru ca Paul Thomas Anderson merita recompensat pentru gasirea unui echilibru de ciudatenie, eleganta, umor si sordid, mai accesibil decat There Will Be Blood si mai dinamic decat The Master.

Ca si alte filme ale sale, cu greu se poate vorbi despre o actiune in Phantom Thread; dupa o prelunga expozitiune a dictaturii rutinei creatoare, viram catre metafora dragostei ca lupta pentru putere. Sau invers.

Daca vorbim de creatie, e musai sa avem si un artist, iar Daniel Day-Lewis isi dezlantuie monumentalu-i talent pentru a intruchipa un exemplar emblematic al acestei sub-specii aparte: stralucitor, capricios, obsesiv, distant, nesigur.

Daca intr-adevar se retrage, acest mare artist ne face un cadou de despartire nepretuit.

Ca orice artist, insa, are probleme cu femeile.

Ego-ul sau de vag pradator este zdruncinat cand, din proprie initiativa, o introduce in viata sa pe o creatura de sex opus (intepretata cu egala subtilitate de luxemburgheza Vicky Krieps) ce pare, initial, o victima sigura, dar care se dovedeste pe parcurs de o ambitie aproape sinistra. Metamorfoza ei este infinit mai interesanta decat a lui, pentru ca scenariul nu ne explica nicium daca evolutia sfioasei chelnerite ajunse model si muza este rezultatul actiunilor lui sau este o expresie a abisului latent al psihicului feminin. Barbat fiind, evit sa ma pronunt.

Phantom Thread este un film lucrat cu migala, precum rochiile la care lucreaza protagonistul, insa interesul pe care mi l-a suscitat a fost unul detasat, precum vizita intr-o galerie cu lucrari de arta clasice. Dar am simtit si incantare pura in cateva momente, toate avand-o in prim plan pe Lesley Manville.

Inca una din suprizele anuntate la nominalizari a fost si numele acestei actrite britanice, a carei prestatie in rolul surorii creatorului de moda jucat de Daniel Day-Lewis fusese ignorata de mai toate festivalurile si ceremoniile anterioare (cei de la Bafta nu se pun, pentru ca au o afinitate desantata pentru compatrioti).

Lesley Manville se face remarcata rapid prin economia in manifestarile scenice si pentru modul cum reuseste nu doar sa reziste coplesitoarei prezente a partenerului de ecran, ci chiar sa ii fure scenele. Exista un moment cand actrita si personajul sau sterg pe jos, il fac arsice, il pulverizeaza pe actorul principal si personajul sau. Eu, unul, nu mi-aduc aminte sa-l fi vazut pe Daniel Day-Lewis dominat in halul asta vreodata pe marele ecran.

Pe acesta Lesley Manville din Phantom Thread as vrea-o prim-ministru, indiferent de partidul din care ar face parte.

Daca ar fi sa aleg un film din aceasta serie, care sa fie la polul opus fata de cel de fata, ar fi probabil Lady Bird. Diferente le gasesc cu duiumul, insa exista si ceva care le aduce impreuna: amandoua exagereaza realitatea, facand-o astfel mai inteligibila.

Dunkirk

Blade Runner 2049

Get Out!

Darkest Hour

Lady Bird

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Call Me by Your Name

The Shape of Water

The Post

Caragiale, contemporanul nostru

In anul centenarului si intr-o situatie politica amar-suculenta multa lume il invoca pe cel care simtea enorm si vedea monstruos, Ion Luca Caragiale, iar cei de la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova se numara printre acestia.

Omagiul lor va lua forma piesei Doua loturi, care va avea premiera marti, 13 martie 2018, la ora 18:00, la sala Amza Pellea. Pe langa inubliabila poveste a lui Lefter Popescu si norocului sau inselator, spectacolul va mai include si fragmente din alte scrieri caragialesti, precum CFR, Moftul roman, Mitica, Moftangii sau Politica si literatura.

In distributie ii regasim pe Nicolae Vicol, Stefan Cepoi, Corina Druc/Alina Mangra, Alex Calangiu, Cristina Albisoru, Diana Bagdasar, Theodora Balan, Laura Dumitrescu, Arina Pavalan, Victoria Zubenco, Ionut Banica, Alex Ciontu, Andrei Stefanescu, Andrei Schiopu, Anastasia Cepoi, Ioana Vicol si Romana Vicol.

O coincidenta simpatica il vizeaza pe regizor – Nicolae Poghirc – pe care l-am descoperit cand eram prin liceu tot intr-o piesa de Caragiale, in rolul lui Rica Venturiano din O noapte furtunoasa.

Cand ma uit la ce politicieni si moravuri avem, mai ca ma bufneste plansul, apoi mai vad o poanta pe Internet si rad pana imi amortesc falcile si ma gandesc ca avem a-i multumi si lui Caragiale pentru acest mecanism de supravietuire.

Sa ne traieste, nene Iancule, oriunde ai fi!

 

Cui dam Oscarul in 2018? – The Post

The Post este ciudatenia din cadrul listei de la Oscarurile din 2018, deoarece nu are decat doua nominalizari, una, cel putin surprinzatoare, pentru cel mai bun film si una pentru o actrita care nu avea nevoie de ea, dar care o merita.

Din nou.

Oare unde vrea sa se opreasca Meryl Streep cu recordurile?

Stiu ca pun carul inaintea boilor, dar, daca este ceva remarcabil in aceasta pelicula, atunci numai interpretarea minunat nuantata a acestei inegalabile artiste poate fi. Personajul Kay Graham nu este vreo forta supraomeneasca, vreo valkyrie a libertatii presei, ci o femeie care se afla intr-o postura in care se nu simte confortabil, pe care nu si-o doreste neaparat, dar pe care si-o asuma, in ciuda opozitiei, preponderent masculine, de care e inconjurata.

Ce se intampla in jurul lui Meryl Streep este o intriga fara cusur in conventionalitatea ei, menita sa redea increderea zdruncinata a opiniei publice in puterea si necesitatea presei libere. Pretextul este afacerea „The Pentagon Papers”, prin care ziarul The Washington Post a publicat materiale care au zdrentuit bine de tot imaginea institutiei prezidentiale americane, bestelind inclusiv nume adulate, precum cele ale lui Eisenhower sau Kennedy.

Banuiesc ca Donald Trump la Casa Alba a fost imboldul suprem pentru Steven Spielberg sa faca The Post pe repede inainte, iar iuteala realizarii se vede si in ritmul actiunii. Lipsesc migala din All the President’s Men sau angajamentul emotional pe care il suscita Spotlight, dar regizorul e un meserias ca nimeni altul si reuseste sa tina mecanismul in miscare aidoma tipografiei care dobandeste valente metaforice la final.

Celalalt nume mare de pe afis, Tom Hanks, are o interpretare exact pe dos fata de a lui Merry Streep: schematica, redusa la grimase, un accent scos pe un colt de gura si posturi ostentative. Insa, ca si tandemul Rachel McAdams – Mark Ruffalo din Spotlight, aceasta antiteza de masculinitate agresiva si feminitate temporizatoare functioneaza in a contura un yin si yang indispensabil in lupta pentru dreptate.

Stiind cum functioneaza modul de votare a filmelor nominalizate, am o banuiala ca The Post n-a fost optiunea nr. 1 pentru prea multi, ci mai degraba 3 sau 4 la majoritatea.

Dar le-a fost clar si lor, cum imi e si mie, ca nu e neaparat o creatie, cat un manifest pentru speranta.

Cat de desarta este aceasta speranta nu stiu, dar avem mare nevoie de ea.

Dunkirk

Blade Runner 2049

Get Out!

Darkest Hour

Lady Bird

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Call Me by Your Name

The Shape of Water

Arheologia unei idei

Mutarea capitalei Israelului la Ierusalim a starnit valuri de reactii la nivel international, iar mie mi-a reactivat reflectiile despre acest oras care, dupa atatea milenii isi pastreaza insemnatatea pentru trei mari religii ale lumii.

In completarea incredibilei sale povesti, spusa cu mult har si haz de Simon Sebag Montefiore, vine o alta lucrare, de alta factura, pe care am obtinut-o prin bunavointa prietenilor de la libmag.roTemplul lui Solomon. Mit si istorie de William J. Hamblin si David Rolph Seely.

Volumul urmareste istoria locului eponim, pornind de la influentele culturale care l-au precedat si pana in prezent. O atare ambitie poate parea exagerata, insa autorii fac o treaba excelenta in a demonstra ca nimic din istorie nu este intamplator, nu este creatie izolata, ci are legatura cu o manifestarea anterioara si produce la randu-i reverberatii ulterioare.

Un exemplu sumar: traditia iconografica a Chivotului Legii, pe care o stim inclusiv din Raiders of the Lost Ark, este izbitor de similara cu imagini mai vechi ale unor artefacte de cult egiptene. Iar cei doi heruvimi care sunt plasati pe capac au ceva de sfinx sau de lamassu asirian. Coincidenta? Poate ca da, probabil ca nu.

Munca istoricilor este impresionanta prin desavarsita impletire a ilustratiilor abundente cu izvoarele scrise, care merg de la cartile sfinte ale celor trei mari religii care converg catre Ierusalim – iudaismul, crestinismul si islamismul – pana la lucrari ale unor carturari apartinand fiecareia dintre ele.

Chiar daca nu agreati idee de a lectura pasaje din Biblie, Tora sau Coran, va asigur ca modul cum sunt inlantuite descrierile si ipotezele e fascinant, mai ales cand imaginile alaturate demonstreaza acea fluiditate a istoriei care se pierde in prezentarea scolara, rezultatul fiind ca multi tineri considera aceasta materie ca una dispensabila si colosal de plictisitoare.

Tulburatoare si entuziasmanta mi s-a parut partea din carte care exploreaza figura divinitatii feminine, despre care sunt teorii ca ar fi stat pe acelasi plan cu aceea masculina care s-a perpetuat in cadrul celor trei mari religii. Ecourile ei se vad cu precadere in arta (oare nu este Fecioara Maria alaturi de Iisus in Judecata de Apoi a lui Michelangelor?), iar scandaloasa gaselnita a lui Dan Brown din The Da Vinci Code nu mai apare astfel drept o mare indrazneala, ci doar o exploatare abila a unei idei care persista de milenii.

Templul lui Solomon. Mit si istorie nu este povestea unui simplu loc, ci a unei idei si a metempsihozei acesteia, iar modul cum ne este prezentata este o lectie de coerenta si chiar de toleranta.

Cui dam Oscarul in 2018? – The Shape of Water

Sa ai 13 nominalizari la Oscar nu-i de ici, de colo, iar The Shape of Water e fara indoiala un film cum nu apare prea des, insa daca e sa dau un raspuns la intrebarea sub egida careia analizez candidatele si candidatii la statuete din acest an, acum ar fi unul negativ categoric.

Povestea propusa de pelicula lui Guillermo del Toro e binestiuta: o tipa muta se indragosteste de o creatura subacvatica inchisa in laboratorul unde lucreaza ca femeie de serviciu, iar de aici rezulta alegorii ale dragostei, misiunii de dincolo de datorie, alienarii si discriminarii. De mentionat ca actiunea are loc intr-un perioada de Razboi Rece cu tuse suprarealiste, de aici tonurile si stilistica decorurilor si a imaginilor.

Poate ca as fi fost mai ingaduitor cu The Shape of Water, daca n-ar fi existat stralucitul predecesor El laberinto del fauno, cu care are multe in comun, prea multe, lipsindu-i, insa, brutalitatea frusta si inventivitatea intruziunii imaginarului in plan real.

Din punct de vedere strict tehnic, lui Guillermo del Toro i se cuvin laude prelungi pentru tot ce construieste in The Shape of Water, dar sa consideri ca performanta sa o depaseste pe a lui Christopher Nolan in Dunkirk inseamna sa te lasi orbit de subiectul inadaptatilor care isi gasesc implinirea si a iubirii care transcende totul. Sper ca votantii de la categoria asta nu vor cadea prada acestei prejudecati si vor rasplati adevarata grandoare regizorala.

Aceeasi impresie de bun, dar nu extraordinar, mi-a lasat si scenariul, care concureaza la categoria original cu al lui Martin McDonagh in Three Billboards Outside Ebbing, Missouri. Conventional in esenta, are meritul ca nu lasa reflectorul doar asupra lui Sally Hawkins si a idilei ei amfibiene, ci le permite personajelor secundare care o inconjoara si despre care voi vorbi mai jos sa isi revendice o personalitate proprie, cu anumite conflicte interioare care influenteaza actiunea. Din nou imi exprim speranta ca membrii Academiei vor avea intelepciunea sa se indrepte spre originalitate si sa respinga cliseele, oricat de dichisit ar fi ambalate.

La cea mai buna actrita intr-un rol principal nu-mi fac griji; fara a fi o frumusete, Sally Hawkins are o dragalasenie aparte si reuseste sa fie expresiva fara a uza de voce, insa chiar si cei mai aprigi detractori ai lui Three Billboards Outside Ebbing, Missouri se inclina in fata coplesitoarei interpretari a lui Frances McDormand.

Actorii din rolurile secundare sunt, fara exceptie, excelenti si aproape ca imi pare rau ca doar unii dintre ei au primit recunoastere prin nominalizari: Octavia Spencer este simpatica din oficiu si ii mai si revin cele mai amuzante replici, iar Richard Jenkins este suprinzator prin fragilitatea pe care o ascunde in spatele debitului verbal, lui fiindu-i rezervate cele mai subtile momente de epifanie sau introspectie.

La fel de impresionanti sunt si Michael Shannon, care isi revarsa imensul potential interpretativ intr-un personaj negativ ingrosat, dar infricosator, si Michael Stuhlbarg, un actor intr-o fulminanta ascensiune (pe care mai deunazi il laudam pentru partitura din Call Me by Your Name) in rolul spionului sovietic prins intre loialitatea fata de Mama Rusie si pasiunea autentica pentru stiinta. Caricatural, dar hilar este si supervizorul nevricos si servil jucat de David Hewlett.

Un ultim duel pe care The Shape of Water il pierde, din punctul meu de vedere, este cel al coloanei sonore: Alexandre Desplat  are multe reusite la activ (Moonrise Kingdom si Grand Budapest Hotel sunt printre cele mai recente), insa aici insoteste actiunea intr-un mod deloc iesit din comun: ba o arie frantuzeasca la momentele romantice, mai niste sunete stridente la momentele de tensiune si tot asa. Sunt departe de simplitatea ticaitului insuportabil prin care Hans Zimmer sporeste  superbul calvar pe care il traim in Dunkirk.

Da, The Shape of Water are 13 nominalizari, insa cantitatea nu reprezinta intotdeauna si calitatea suprema; la mine nu figureaza nici macar in top 3.

Dunkirk

Blade Runner 2049

Get Out!

Darkest Hour

Lady Bird

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Call Me by Your Name

Cui dam Oscarul in 2018? – Call Me by Your Name

Brokeback Mountain a fost un film extraordinar.

La vie d’Adele a fost un film extraordinar.

Parada a fost un film extraordinar.

Moonlight a fost un film in regula.

Acestei ilustre serii de creatii ce trateaza chestiunea homosexualitatii i se adauga mai nou si Call Me by Your Name, pelicula nominalizata la patru premii Oscar anul acesta si care, va spun dintru inceput, m-a plictisit infiorator, in ciuda unor ocazionale calitati.

Un tanar aflat in vacanta de vara undeva intr-o localitate rurala din Italia are o aventura cu un tip mai mare, aflat si el tot acolo, pare-se intr-un fel de vizita de studiu.

Fiind vorba de dragoste, o sa ma pastrez in acest registru si o sa imi declar atractie platonica fata de modul in care anumite elemente ale culturii grecesti antice sunt aduse la viata in filmul regizat de Luca Guadagnino.

In primul rand, intriga este o recreere a unei practici frecvente in lumea lui Socrate, Pericle et comp., adica legatura dintre un adult („erastes”) si un adolescent („eromenos”). Aici ii avem interpretati de Armie Hammer si Timothée Chalamet, iar diferenta de impresie pe care mi-au produs-o cei doi este precum cea dintre veninul Hidrei din Lerna si ambrozia olimpiana.

Aratos in mod ostentativ, Hammer este de o pedanterie herculeana, iar pantalonasii scurti pe care ii poarta mai tot timpul nu sunt cel mai subtil mod de a ne fi sugerata orientarea-i sexuala. Beneficiaza, insa, de un moment memorabil, cand ascultandu-l pe Chalamet cantand la pian, isi compune o postura leit a unei sculpturi de Praxiteles, o alta tusa a antichitatii care mi-a facut interesul sa tresare putin.

De cealalta parte, Timothée Chalamet impresioneaza prin bogatia expresiva si prin maturitate in abordarea unui rol fara doar si poate complex. Figura si carliontii au ceva dintr-un efeb antic importalizat in bronz sau marmura, iar transformarea discreta din pustan fandosit in amant jucaus e intr-adevar demna de o nominalizare la Oscar.

Nominalizare care l-a ocolit, din pacate, pe Michael Stuhlbarg, simpatic si profund in rolul tatalui. Probabil au fost cativa pe care i-a pacalit falosenia lui Armie Hammer si care i-au dat voturile acestuia, in loc sa le acorde celui care chiar le merita.

Daca in Moonlight vedeam homosexualitatea proiectata pe fundalul zbaterilor claselor defavorizate din America, din Call Me by Your Name reiese ca in Italia anilor ’80 ai secolului trecut oamenii nu faceau decat sa stea, sa manance piersici, sa mimeze munca intelectuala, sa se scalde si sa copuleze cu barbati, femei sau alte regnuri.

Acest dolce far niente si lipsa unei actiuni propriu-zise mi-a indreptat atentia catre detaliile arhitecturale si naturale care compun cadrele acestui film. Si asa mi-am adus aminte si de o mare dragoste a mea, cea pentru Italia, acest dar al naturii si al istoriei pe care nu il voi putea niciodata descoperi indeajuns.

Reputatul James Ivory, cel care a adaptat materialul romanesc initial si i-a dat forma filmica, este favorit la categoria cel mai bun scenariu adaptat. Asta explica afirmatia cuiva care spunea ca, daca anul acesta la scenariu original e o bataie crancena, aici sufla vantul mediocritatii.

Call Me by Your Name vine prea tarziu in peisajul filmelor inchinate homosexualitatii, ca sa mai socheze pe cineva. Se pare ca unii sunt incantati, dar nu si mandea.

Urmatorul, va rog.

Dunkirk

Blade Runner 2049

Get Out!

Darkest Hour

Lady Bird

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Au, inimioara mea!

Istoria transversala este generoasa cu subiectele, insa marturisesc ca o lucrare dedicata inimii nu mai citisem pana acum.

Masinaria sublima este, asa cum o arata si subtitlul, o biografiei a neostoitei pompe care intretine viata si inca una foarte consistenta, desi, ca si organul caruia ii este dedicata, nu pare impresionanta prin dimensiuni.

Cei doi autori, Stephen Amidon si Thomas Amidon, isi impart responsabilitatile in privinta calitatii textului – unul este scriitor de profesie, celalalt cardiolog. Aceasta fericita imperechere de vocatii se vede in structura cartii: fiecare capitol debuteaza cu o poveste ce reda impecabil spiritul epocii la care se refera (Antichitate, Renastere sau epoca moderna), ceva in genul a ce a realizat Liviu Rebreanu in Adam si Eva, pentru ca apoi sa continue cu o erudita expunere a mentalitatilor si cunostintelor ce vizau inima in respectiva perioada.

Mi-e greu sa aleg din bogatia de informatii pe care le-am aflat astfel, insa o sa ma limitez la cateva reflectii care mi-au fost prilejuite de lectura acestora.

Noi oamenii, simplificam si faurim idoli din persoane care se mai si insala: Aristotel, filosoful caruia ii datoram insasi structura gandirii noastre, avea o conceptie eronata despre inima si rolul ei. Paradoxal, idealistul Platon a nimerit-o mai bine in privinta asta.

Egiptenii au desavarsit tehnica mumificarii, asa ca ia ghici unde au avut loc niste descoperiri majore despre inima, realizate prin disectii, practica hulita altminteri din epoca antica si pana in la finele celei medievale? In Alexandria elenistica, dovada ca nimic nu se pierde nu e numai un dicton din fizica sau chimie, ci si o permanenta caracteristica a evolutiei mentalitatilor.

Nu in ultimul rand, e usor de remarcat ca, daca vreo doua mii de ani ne-am chinuit cu teoria umorilor, volumul de cunostinte despre inima a crescut exponential in ultimii doua sute de ani si nu pot sa nu ma intreb oare pana unde va ajunge aceasta progresie geometrica a stiintei.

Aveam-vom inimi artificiale in doar cateva decenii de acum incolo?

Si daca anticii aveau dreptate si inima e salasul sentimentelor, ce se va intampla cu acestea?

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o poveste a celei care ne tine in viata.

Cui dam Oscarul in 2018? – Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Te uiti la titlu, voit prozaic si prelung, si iti dai seama ca nu e un film obisnuit.

Te uiti la numele celui care semneaza si regia si scenariul, Martin McDonagh, care ne-a mai dat dezastruos de amuzantul In Bruges si The Pillowman, poate cea mai inteligenta piesa de teatru pe care am vazut-o vreodata, si iti dai seama ca nu e un film obisnuit.

Te uiti la primele cadre cu numitele panouri, usor invaluite in ceata, si iti dai seama ca nu e un film obisnuit.

Aceste semnale sunt insa insuficiente pentru a te pregati pentru ce este de fapt Three Billboards Outside Ebbing, Missouri.

Adica o capodopera.

Na, ca am spus-o si nu mi-e defel rusine.

O mama indurerata de faptul ca sceleratul care a violat-o si rapit-o pe fiica ei in urma cu destula vreme nu a fost prins inca, plateste pentru a instala niste mesaje menite a zgandari reputatia serifului local.

Din aceasta premisa inteligenta in sine, McDonagh dezlantuie o insailare aiuritoare, dar perfect coerenta de situatii, reactii si contrareactii care le dau mai tuturor personajelor prilejul sa fie pe rand, dar nu in acelasi timp, brutale, sarcastice, indurerate sau altruiste.

Spre deosebire de Get Out!, unde starile contradictorii pe care mi le provoca filmul coexistau, aici psihicul mi-a fost deturnat intr-un continuu zig zag emotional: am ras, m-am induiosat si chiar m-am ingrozit, dar intr-o forma primara de fiecare data, nicio traire de moment permitand alteia sa se manifeste chiar atunci.

Uimitor este cum Martin McDonagh integreaza violenta naratiunilor sale. Fizica sau intelectuala, aceasta domina si Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, insa nu iti repugna, dimpotriva, este parte a unei incredibile ambitii din partea cineastului, aceea de a explica mareata si tragica dualitate a fiintei umane.

Aici intervine semnificatia unui anume cuvant din titlu, mai precis numele „Ebbing”. In engleza, „ebb” s-ar putea traduce prin „reflux”, acea perioada care urmeaza unui val mare care a maturat malul. Asa se comporta si personajele: actioneaza avantat, pentru ca apoi sa isi vad inversunarea sau convingerile retragandu-se treptat catre o stare opusa, mai echilibrata, finalul peliculei fiind desavarsita ilustrare a acestei idei.

Martin McDonagh a fost cumva ocolit de o meritata nominalizare la regie, insa daca nu ia Oscarul pentru scenariu original si nu oricum, ci magna cum laudae, o sa platesc eu insumi niste panouri la Hollywood, ca sa-i fac de ocara pe cei din Academie.

Si interpretarile merita aceleasi onoruri. Frances McDormand isi compune o duritate aproape masculina, brazdata cand si cand de o fragilitate sfasietoare; m-a incantat Saoirse Ronan, dar intre tinerica si femeia matura, o prefer pe cea din urma.

Sam Rockwell e la randu-i in carti pentru o statueta in rolul de bruta fara intelect prea stralucit, dar cu potential sa nu fie chiar odios, dupa cum ne-o dezvaluie filmul pe parcus. Singurul mod in care il poate bate Willem Dafoe pentru The Florida Project este sa piarda voturi in favoarea unui partener de ecran, Woody Harrelson, la randu-i nominalizat si care isi face simtita prezenta mai ales cu vocea pe care o imprumuta celor trei scrisori.

Care scrisori?

Nu va spun, nici daca ma supuneti la toate mutilarile care au loc in Three Billboards Outside Ebbing Missouri.

Filmul acesta merita niste spectatori care sa-l vada cu gura cascata.

Ferice de filmele pe care le-am vazut inainte de Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (le aveti mai jos), pentru ca au putut sa-mi produca impresii nealterate, si vai de cele pe care le voi vedea de acum incolo.

Dunkirk

Blade Runner 2049

Get Out!

Darkest Hour

Lady Bird

Cui dam Oscarul in 2018? – Lady Bird

Am constatat ca, in fiecare an de ceva timp incoace, in cursa pentru Oscaruri se strecoara un film care isi propune sa stea la suprafata realitatii extrem de mundane si sa ridice deasupra ei doar atat cat e necesar pentru a ne sublinia trairi universale.

Lady Bird face parte din aceasta categorie si nu dureaza mai mult de 20 de minute pana sa iti dai seama ca este un Boyhood din perspectiva feminina, rulat pe repede inainte, avand cateva incursiuni discrete si pe taramul depresiei, nu cea coplesitoare din Manchester by the Sea, ci mai discreta, dar care influenteaza subtil actiunile unor personaje.

Tot vreo 20 de minute a durat si sa indragesc iremediabil aceasta pelicula inchinata avatarurilor adolescentei, care, cu tot aerul familiar si temele batatorite pana la pavare, reuseste sa captiveze printr-o anume prospetime, al carei merit ii revine regizoarei-scenariste Greta Gerwig.

Aici ma simt obligat sa fac o paranteza despre un aspect imbucurator: foarte multe dintre productiile nominalizate la diverse categorii in acest an sunt operele unor cineasti care semneaza atat regia, dar au si contributii in privinta scenariului (Jordan Peele – Get Out!, Thomas Paul Anderson – Phantom Thread, Martin McDonaugh – Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, Greta Gerwig – Lady Bird sau chiar Aaron Sorkin – Molly’s Game sau Dee Rees – Mudbound). Aceasta abundenta a ipostazei duala (a carei evolutie era anuntata inca de anul trecut, daca aveti curiozitatea sa verificati) imi semnaleaza ca filmul de autor revine in actualitate, fapt imbucurator, pentru ca o astfel de viziune unitara sporeste sansele ca o creatie sa fie calitate si nu doar un aspirator de premii si bani.

Revenind la Lady Bird, e musai de mentionat ca n-ar putea functiona atat de bine, daca nu s-ar sprijini pe interpretari de calitate (inca o asemanare cu predecesorii pe care i-am mentionat mai sus).

Saoirse Ronan este minunata pentru ca, desi este suficient de tanara sa nu para nenaturala ca pubera, nu se sprijina doar pe varsta, ci dezlantuie acea aiuritoare combinatie de aroganta si sfiala, agresivitate si duiosie, revolta si spirit gregar care caracterizeaza bucata de viata cand unui individ i se defineste si coaguleaza personalitatea.

Interactiunile ei cu tot restul distributiei sunt convingatoare, insa duelurile cu mama, jucata de Laurie Metcalf, sunt veritabile monumente de emotii palpabile. Sechelele si grijile mamei vin dintr-o parte, aspiratiile si incertitudinile fiicei vin din cealalta parte si se impotmolesc in dragostea reciproca.

Si Saoirse Ronan, si Laurie Metcalf sunt candidate serioase la categoriile lor, adica actrita in rol principal, respectiv secundar.

Lady Bird incinge cursa pentru Oscaruri si suntem de-abia in prima jumatate a cursei, asa ca presimt ca o sa fiu pus in dulci dificultati pe masura ce inaintam.

Dunkirk

Blade Runner 2049

Get Out!

Darkest Hour