Muzeele nu mi s-au părut niciodată spații plictisitoare, ba chiar am fost suprins cât de animat mi s-a părut unul precum cel de etnografie din Florența, atât de convențional în dispunere, încât părea prăfuit, dar care m-a purtat pe toate meridianele globului.
Însă, dacă e să aleg un muzeu care a palpitat de viață, atunci acesta este fără doar și poate Muzeul Instrumentelor Muzicale din Bruxelles.
O clădire elegantă, care adăpostește un patrimoniu copleșitor de unelte ale grației divine numite muzică.
N-aveam foarte mult timp la dispoziție, așa că am ales să mă concentrez pe etajul dedicat instrumentelor de pe mapamond.
Și bine am făcut.
Cu ajutorul unui audioghid dibaci conceput, care îți pornea un crâmpei sonor de îndată ce te apropiai de un exponat, am călătorit peste tot în istorie și geografie, pe tărâmuri exotice, fiecare cu povestea sa muzicală de spus.
Și am regăsit această sublimă ipostază de glob-trotter muzical într-o diadă de concerte de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.
Primul dintre acestea i-a reunit muzicienii din Bănie cu un grup de artiști sud-coreeni, în frunte cu dirijorul Young-Dae Yoo.
Melanjul cultural a fost desăvârșit.
Am ascultat două aranjamente de Arirang, un cântec de mare tradiție în Peninsula Coreeană, pe care, fapt remarcabil și înălțător, îl fredonează locuitorii de ambele părți ale Paralelei 38.
Ne-am întors la bucăți europene clasice, precum Concertino pentru clarinet și orchestră, op.26 (solist – Ji-Min Lee) și Andante și Rondo Ungarese pentru fagot și orchestră, op.35 (solist – Yong Jin Yun) de Carl Maria von Weber sau Ciaccona în sol minor pentru vioară și orchestră (solistă – Shin-Hye Dong) de Tomaso Antonio Vitali, la care muzicienii de peste multe grade longitudine au participat în perfectă osmoză cu confrații din vechea Pelendavă.
Introducere și Rondo Capriccioso pentru marimbă și orchestră (solistă – Jung-Mi Song) a trezit la fel de multe telefoane câte am văzut la Mona Lisa, iar viteza cu care artista manevra bețele de percuție, astfel încât nu mai vedeai decât maciuliile lor mișcându-se cu o repeziciune superluminică, mi-a adus aminte de secvența emblematică numită Pipe Dream din irepetabilul Animusic.
Momentul de vârf al concertului, din multe puncte de vedere (al amuzamentului, al înduioșării, al ineditului), a fost aranjamentul cântecului tradițional Amazing Grace pentru orchestră și Tae Pyeong So, instrument tradițional coreean, asemănător unei vuvuzele, dar mult mai aprig ca ea.
Soliști au fost adorabilii Evan Yoo și Edward Yoo, costumați ca într-unul dintre Basmele popoarelor Asiei, neprețuitul volum tradus și îngriit de Vladimir Colin (ferice de cel ce are un exemplar).
Inițial, cele două Tae Pyeong So mi s-a părut prea stridente pentru urechea mea de european, dar, de îndată ce s-au îmbinat cu orchestra întreagă, am simțit că se metamorfozează în veritabile cimpoaie, așa că, din Craiova via Coreea am ajuns în Scoția.
Iar dacă mai era vreo îndoială că unitatea prin cultură le precede pe toate celelalte, s-a risipit la Concertul în Sol major pentru două flaute și orchestră, G. 1077 de Domenico Cimarosa, care i-a avut în prim-plan în deplină armonie pe Hyun-Im Yoon și Christophe Nussbaumer, acesta din urmă fiind un artist născut în Elveția, școlit în Franța și stabilit în Luxembourg.
Deja e greu să țineți socoateala tuturor destinațiilor, nu-i așa?
Dar stați, că mai urmează.
Din Coreea de Sud ne-am mutat mai hacana pe planiglob, adică în India și aspirațiile ei îndreptățite de leagăn al civilizației.
Concertul East Meets West a fost o reîncarnare a colaborării de legendă dintre Ravi Shankar, semizeu al sitarului, și Yehudi Menuhin, lord al canonului muzical european, cei doi producând o fuziune care, în teorie, pare mai puțin probabilă chiar și decât cea la rece.
Din partea muzicii clasice a venit Gilles Apap, mai vechea noastră cunoștință de la Festivalul Craiova Muzicală, cel despre care scriam la acel moment că e un veritabil creuzet artistic, un virtuoz plin de șagă care poate cânta cu aceeași vervă fie la Musikverein, fie la vreo nuntă de-a noastră. A fost secondat discret de pianistul Eric Ferrand-N’Koaua, cu precădere la infernal de complicata compoziție Impressions d’enfance, op. 28 a lui George Enescu.
Din partea muzicii indiene au venit Rohan Dasgupta, care a cântat la sitar cu o combinație superbă de serenitate și dedicare, și Udai Mazumbar, care a bătut la tabla (tobe de mână) cu atâtă dexteritate și viteză, încât părea că are mai multe mâini, asemeni unei divinități hinduse.
Maestrul percuționist a fost și maestrul de ceremonie al concertului, împărtășindu-ne explicații fascinante despre stilurile muzicale indiene, precum și detalii despre fiecare compoziție interpretată.
Muzică și povești au fost laolaltă o epopee, o Musicayana glorioasă, pe care n-aș mai fi vrut să o văd sfârșită.
Iar noi, românii, am avut propria contribuție la această epopee.
A fost minunat să mă delectez cu muzica de basm a Indiei, la care se adăuga vioara măiastră a lui Gilles Apap, dar m-am minunat să ascult cât de frumos sună cele Șase dansuri românești ale lui Bela Bartok sau Dansul țărănesc al lui Constantin Dimitrescu cu sonoritatea sitarului și a tablei.
Suntem cetățeni ai României, dar și ai lumii.
E glorios și înălțător să ne reamintim asta.
Credit foto – cu excepția celei din Animusic, imaginile aparțin Filarmonicii ”Oltenia” Craiova.