A trăi pentru a-ți povesti înfrângerea

By Iulian in Carti 0 Comment

Cucerirea Americii Centrale și de Sud de către grupuri restrânse de indivizi extrem de eficienți în brutalitatea lor este una dintre întorsăturile aparent inexplicabile ale istoriei.

Conchistadorii spanioli erau departe de a fi niște strategi desăvârșiți, așa că spulberarea măreției civilizației aztece de către Hernan Cortes și echipajul său a avut, fără doar și poate, și alte cauze mai subtile.

A le identifica este unul dintre beneficiile lecturii unui volum precum Conchistadorii prin ochii aztecilor. Această antologie de texte indigene urmărește cruda epopee pe care o cunoaștem de regulă doar din perspectiva cuceritorilor.

Astfel, nenumărate detalii întregesc tabloul unui conflict atât de asimetric, încât o casă de pariuri nici nu s-ar mai obosi să dea o cotă europenilor. Însă, din textele adunate și îngrijite de Miguel Leon-Portilla, întrezărim vulnerabilitatea unei societăți piramidale și teocratice*, în care voia unui singur om o mișcă spre succes sau decădere.

Acest om a fost Montezuma, conducătorul aztec care, dincolo de credințele religioase ale întregului său popor, a fost prins de acest moment crucial într-o stare de depresie cruntă, care i-a influențat deciziile până la ceea ce economiștii și epidemiologii numesc tipping point, după care zbaterea localnicilor în fața invadatorilor a devenit inutilă. Un pic de exercițiu de condiții contrafactuale mă îndeamnă să îmi imaginez cum ar fi arătat această încleștare, dacă invadatorii ar fi dat piept dintru început cu vrednicul său succesor, Cuahtemoc.

O altă concluzie este că tehnologia și psihologia au efecte geometrice chiar și acolo unde există ample disproporții aritmetice. Paginile în care trimișii lui Montezuma îi relatează acestuia efectul pe care l-a avut asupră-le o bubuitură de tun sunt grăitoare și sunt convins că orice expert în dezinformare și manipularea maselor le vede ca pe un suprem deziderat.

Mărturiile aztece contemporane Conchistei nu strălucesc prin stil (excepție fac niște ieremiade ulterioare, deopotrivă de sfâșietoare și de plastice), însă explicațiile și cadrul istoric în care le plasează editorul fac din acest volum o impecabilă lecție despre caracterul imprevizibil și implacabil al Istoriei.

O lecție pentru urechile și mințile celor care vor să o înțeleagă și să nu o repete.

*Un inedit joc pe calculator al tinereții mele s-a numit Theocracy, o strategie care combina elemente turn-based și real time și care era plasată în lumea aztecilor, în ajunul sosirii spaniolilor.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o colecție de mărturii neprețuite și dureroase.

Dali, Magritte, Chirico, faceți loc, vă rog!

By Iulian in Filme 0 Comment

Întotdeauna m-am simțit ca acasă printre suprarealiști. Am fost în elementul meu în Espace Dali și ca peștele în apă în Musée Magritte.

Mă fascinează aparenta simplitate a tablourilor lui Chirico și mă dau în vânt după peisajele nepământene ale lui Yves Tanguy.

Acum, însă, îi rog pe toți acești artiști să facă un pic de loc în mintea mea pentru Mamoru Oshii și al său Tenshi no tamago (Ou de înger).

O fetiță cu un aer imaterial și atemporal poartă cu duioșie maternă un ou, străbătând peisaje coșmărești, aproape monocrome și izvorâte din abisurile unui subconștient tulbure.

La un moment dat, i se alătură un personaj masculin impozant și imperturbabil, care poartă un instrument de o formă familiară.

Tenshi no tamago nu propune narațiune și nici simboluri accesibile.

Nu are îngăduință față de privitor.

De fapt, nici nu îi pasă de el.

Însă, acesta, claustrat în propria locuință și captiv al propriei minți, se lasă înrobit de atmosfera lugubră, imaginile hipnotice și coloana sonoră tulburătoare.

Ca și restul mapamondului, și eu simt în această perioadă atingerea neliniștii, inamic insidios, care îmi subminează plăcerea existenței.

Tenshi no tamago e receptaculul în care această neliniște devine benefică.

Numai sub imperiul ei poate fi această operă de artă trăită în plenitudinea ermetismului ei.

Numai astfel imperceptibila acumulare emoțională poate ecloza dureros la final.

Care este sensul acestei opere de artă?

Puteți foarte bine să întrebați:

Care este sensul vieții?

Și, într-un caz, și într-altul, fiecare are propriul răspuns.

Prin Tenshi no tamago, eu le-am întrezărit pe amândouă.

Civilizație din goana calului

By Iulian in Carti 0 Comment

Ca materie școlară, istoria a fost și încă este prezentată europocentrist.

Nu că Europa n-ar merita partea leului în privința influenței avute asupra cursului omenirii, însă sunt atâtea povești fascinante despre atâtea părți ale lumii, cât nu poate o viață dedicată muzei Clio să acopere.

Cei cam de vârsta mea și-a aduc, poate aminte, de Age of Empires 2, un joc pe calculator făcut cu mare grijă pentru documentare și cu multă atenție pentru detalii. Una dintre campanii îi este dedicată marelui cuceritor Ginghis Han, iar momentul de deschidere este unul de o grandoare rar întâlnită în vreun alt produs de divertisment digital.

Cartea lui Jean-Paul Roux, Asia Centrală. Istorie și civilizație ne deschide porțile către un periplu fascinant al acestei zone, unde, din goana calului și zbârnâitul arcurilor, s-au clădit imperii cu un nivel de rafinament vizibil și acum în capodoperele arhitectonice de la Samarkand sau Ispahan.

Istoricul francez nu se limitează la a înșirui conflicte conflicte între triburi, regate și hanate efemere, ci desfășoară în fața ochilor noștri o amplă panoramă a religiilor, cutumelor și mentalităților care s-au întrepătruns în Asia Centrală, care trebuie privită dincolo de acele linii mult prea drepte care despart statele contemporane din regiune.

Anvergura evenimentelor istorice petrecute în aceste ținuturi se reflectă și în amploarea cruzimii la care au fost martore. Jean-Paul Roux nu ocolește episoadele piramidelor de tigve rezultate din devastatoarele incursiuni ale unui Timur Lenk, însă punctează și evoluții suprinzătoare; de pildă, deși a fost fondat prin genocid, imperiul mongol a fost unul extraordinar de bine organizat, iar în cadrul său diverse popoare și grupuri etnice și-au putut menține specificul cultural și chiar prospera.

Asia Centrală. Istorie și civilizație este o carte încăpătoare, care n-a fost scrisă pentru un public mereu pe fugă și distras din toate părțile.

Așa că acum, când contextul ne obligă să viețuim într-un singur loc, este cel mai bun moment să ne lăsăm mintea să alerge prin întinderile nesfârșite ale stepelor și deșerturilor asiatice, alături de vajnicii războinici care au hălăduit odinioară pe acolo.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o istorie care necesită ceva ce avem – timp.

Dacă nu mai vine Shakespeare la noi, mergem noi la Shakespeare

By Iulian in Filme 0 Comment

O veste tristă, dar previzibilă, în contextul acestei epidemii care ne pune la încercare, materialicește și spiritualicește, a fost amânarea (nu voi să spun anulare, nu voi și gata) Festivalului Shakespeare de la Craiova de anul acesta.

Din durerea de a ști că nu voi mai avea parte de extraordinara diversitate a întruchipării universului shakespearian pe scenă am extras forța de a mă reorienta către creațiile celei de-a șaptea arte.

Astfel, periodic mă voi apleca asupra câte unei pelicule care reprezintă o ecranizare a unei piese a Marelui Will sau atinge în mod inedit substanța acesteia.

***

Prima dintre aceste reconversii dinspre teatru spre film este transpunerea cea mai apropiată de desăvârșire a poveștii care se sustrage termenului de tragedie – Romeo și Julieta.

Abordarea lui Franco Zeffirelli, cu o deosebită grijă pentru decoruri, costume și recompunere (pentru că nu-i chiar reconstituire) istorică, n-are egal. Scenele sunt compuse cu grijă teatrală, însă se înlănțuie cu meșteșug filmic.

Momentul când cei doi tineri își ating privirile și sufletele prima dată în timpul petrecerii este de o frumusețe care poate alina chiar și efectele întunericului care ne învăluie psihicul în aceste vremuri de restriște.

Ca o paranteză, într-o superbă prelegere pe ted.com, arhitectul italian Renzo Piano spunea:

Well, this beauty – this universal beauty, I should say – is one of the few things that can change the world. Believe me, this beauty will save the world. One person at a time, but it will do it.

Nici coloană sonoră sublimă a lui Nino Rota, nici cea mai frumoasă țară din lume, care își împrumută bijuteriile arhitectonice pentru a sluji drept cadru narațiunii emoțional-dramaturgice, n-ar fi fost, însă, suficiente, pentru ca această versiune de Romeo and Juliet să capete valoare de simbol.

Cei doi actori din rolurile principale sunt viața însăși a filmului. Leonard Whiting și Olivia Hussey au energia tinereții, prospețimea primei iubiri adevărate și energia artistică, nu de a-i interpreta pe Romeo și Julieta, ci de a deveni Romeo și Julieta.

Împreună sunt un etalon. N-am cum să nu judec alte cupluri, din teatru sau film, decât prin prisma comparației cu acesta.

Romeo and Juliet al lui Franco Zeffirelli nu este perfect. Partea a doua, cea în care se conturează tragedia, mi s-a părut un pic grăbită, față de ascensiunea ritualică a iubirii din debut.

Dar, până la urmă, nu asta este esența din Romeo și Julieta?

Că dragostea triumfă împotrivă morții?

Death, that hath sucked the honey of thy breath,

Hath had no power yet upon thy beauty.

Thou art not conquered. Beauty’s ensign yet

Is crimson in thy lips and in thy cheeks,

And death’s pale flag is not advancèd there.

O mică evadare

By Iulian in Carti 0 Comment

Ramona Bădescu n-are astâmpăr.

După ce s-a aventurat pe tărâmul haiku-urilor, acum s-a îndreptat către regatul poveștilor hanschristiananderseniene cu un superb volum intitulat Povești săltărețe.

Scurtele ei istorisiri reînvie magia basmelor cu care a crescut generația celor care sunt acum părinți, dar aruncă și câteva ocheade către preocupările prezentului.

O știu pe Ramona drept o persoană optimistă și îndrăgostită de frumos, așa că e imposibil să fi prevăzut claustrarea la care sunt condamnați copiii în această perioadă de epidemie.

Însă știu că e mamă, ceea ce poate explică de ce Poveștile săltărețe e concepută ca o carte de citit de către cei mici împreună cu părinții.

Alături de tâlcul care stă ascuns cât să fie lesne deslușit sau de numele adorabile ale personajelor (Chiri-Chiri, Căldurinio sau Simfonel), avem minunatele ilustrații ale Cristinei Diana Enache, astfel că această colecție a Ramonei Bădescu devine un balsam colorat pentru niște vremuri cenușii.

Indicații de utilizare: Voie bună.

Vârstă recomandată: Oricare.

Pe alte aripi ale vântului

By Iulian in Filme 0 Comment

Deși produs al cinematografiei, Gone With the Wind e dincolo de ea.

Este o legendă de sine stătătoare, îmbogățită de poveștile țesute în jurul ei.

E greu să înfrunți un așa monument, însă, în epocă, Jezebel al lui William Wyler a avut această îndrăzneală.

Subiectul e familiar: o frumoasă nesupusă, intrigantă și sfidătoare din New Orleans își pierde logodnicul din partea apucăturilor ei și se zbate să îl recâștige, totul pe fundalul iminentului Război Civil.

Se spune că Bette Davis și-a dorit enorm rolul lui Scarlett O’Hara, care i-a revenit până la urmă lui Vivien Leigh, iar cel de față a venit ca o compensare, pe care și-a însușit-o cu mare vervă, câștigând Oscarul cu un an înainte față de interpreta din Gone With the Wind.

Se vede în interpretarea lui Davis această dorință de a bifa și etala tot ce ar fi însemnat o Scarlett O’Hara a ei. În abordarea unei actrițe mai puțin talentate, această cursă de a dovedi de ce e în stare ar fi părut stridentă, însă marea divă reușește să impresioneze chiar și când ești condamnat să operezi paralele mentale.

Pe Bette Davis o ajută și faptul că, deși nu se poate măsură cu Gone With the Wind în materie de anvergură, Jezebel este un film excelent realizat.

Nimic suprinzător, deoarece în scaunul regizoral s-a aflat William Wyler, cineastul care a îmbinat ca nimeni altul meșteșugul tehnic cu cravașa de mânat actori. Numai un asemenea regizor îi putea impune lui Henry Fonda, generos prin însăși figura sa, un aer scorțos care se contrapune minunat celui zglobiu malițios al lui Bette Davis.

Cadrul pe care îl plăsmuiește este o societate ajunsă la un zaharisit nivel de rafinament, după care americanii par a avea încă o nemărturisită nostalgie, așa cum rușii privesc spre perioada țaristă. Și, tot ca acolo, această opulență este construită pe o crasă inechitate socială.

Aici mă voi aventura să emit un verdict: deși Gone With the Wind a dat prima actriță de culoare nominalizată și câștigătoare de statuetă a Academiei (Hattie McDaniel), Jezebel emană mai multă compasiune și simpatie față de populația de culoare. Poate că acesta a fost încă un mod prin care filmul a încercat să concureze cu grandiosul adversar.

Și n-aș putea încheia fără a vă aminti că acțiunea din Jezebel are loc în parte și în timpul izbucnirii unei molime, despre care vigurosul personaj al lui Donald Crisp avertizează încă de la început. Sub foarte capabila baghetă a lui William Wyler, au loc scene voit cutremurătoare, dar și unele din care putem desluși cum se desfășurau măsurile de carantină sau auto-izolare și cum reacționau autoritățile în a le aplica și veghea că sunt respectate.

Pe lângă valoarea artistică, dar și cea documentară, Jezebel ne mai oferă ceva.

Dacă îl vedem, înseamnă că stăm acasă.

Iar asta e cel mai important lucru pe care îl putem face ca să scăpăm de molima de-acum.

Capcana narcisismului latent

By Iulian in Carti 0 Comment

Arthur Schnitzler n-avea nevoie de gloria târzie a nuvelei cu același nume.

Dar nu strică imaginii postume de fin psiholog această scurtă lucrare descoperită recent printre manuscrisele sale.

De fapt, Glorie târzie ar fi un început perfect pentru cine nu îl cunoaște pe scriitorul austriac.

Se citește lejer, n-are nimic apăsător din punct de vedere stilistic și, cu toate acestea, dacă ai cochetat vreodată cu scrisul, există șanse mari să te încerce invidia.

Schnitzler încheagă personaje și reacții interioare cu ușurința unui Federer pe terenul de tenis într-o zi de grație.

Povestea este simplă, dar nu simplistă: un bătrân funcționar, care în tinerețe publicase un obscur volumaș de poezii, se vede atras în cercul unor tineri aspiranți la succes într-ale literelor și artelor conexe și adulat într-un mod care îi deșteaptă un narcisism bine ascuns în spatele convențiilor și tabieturilor zilnice.

Imperceptibil, autorul dezvoltă fine ironii în două direcții: una, a veșnicilor nedreptățiți, care rezolvă disonanța cognitivă a propriilor mediocrități prin superficialitatea societății vis-a-vis de arta autentică; a doua, metamorfoza venerabilului și altminteri simpaticului protagonist, care se afundă în nisipurile mișcătoare ale autoamăgirii.

Cadrul în care loc această „demascare psihologică” (mi-aș fi dorit ca această inspirată formulare să îmi aparțină, dar n-am făcut decât să o preiau de pe coperta inferioară a cărții) este Viena la crepusculul grandorii sale imperiale), însă tipologiile personajelor sunt universale.

Ni le-a mai semnalat și La Bruyère, iar în prezent se încearcă scuzarea lor prin tot felul de tratate de psihologie corectă politic.

Așa că, dacă aveți chef, n-aveți decât să scrieți câte cărți doriți.

Prețuirea, însă, se câștigă, nu se cerșește.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o lectură ușoară, dar utilă ca un ceai de mușețel.

Tinerețea unui președinte

By Iulian in Filme 0 Comment

Până la Donald Trump, președintele american cu un trecut marcant în showbiz era Ronald Reagan, care a cochetat cu actoria până la a intra în politică. Nu adâncesc discuția despre diferența de competență dintre cei doi, pentru că n-are rost.

Pe actualul șef de stat vi-l aduceți probabil aminte din seria The Apprentice, însă câți au avut oare ocazia să îl urmărească pe Reagan jucând într-un film?

Kings Row ne oferă șansă de a-l vedea pe acela care a dat bobârnacul decisiv Uniunii Sovietice în poate cea mai reușită ipostază a sa hollywoodiană.

Filmul urmărește evoluția unor copii din orășelul american cu același nume, urbe de provincie în care diferențele de clasă socială sunt încă apăsate, moravurile încă supuse unor convenții, iar ororile trecute sub o tăcere respectabilă.

Toate acestea ni se dezvăluie pe măsură ce protagoniștii avansează în vârstă și se lovesc de adevărurile crude ale maturității.

Spun protagoniștii pentru că, deși personajul lui Robert Cummings pare a avea întâietate, cel al lui Ronald Reagan beneficiază de o bucată care îl ridică peste simpla condiție de rol secundar.

Evident, a fost peste medie de atent la orice scenă la avut în prim-plan pe fostul președinte american, iar constatarea a fost că, deși nu mustea de talent, știa să joace. Spiritul său locvace, pe care l-a manifestat apoi plenar în timpul congreselor internaționale când spunea bancuri cu ruși, îl ajută aici să construiască un personaj dinamic, dar nu unilateral.

Scenariul îi rezervă o drastică întorsătură psihologică, așa că are ce ronțăi din punt de vedere interpretativ, reușind chiar performanța de a părea mai natural decât Robert Cummings, bonom, dar cu grimase de actor de film mut.

Filmul e un pic neomogen la capitolul coerență narativă, însă, pentru o peliculă a anilor ’40, perioadă de apogeu a producțiilor de studio, Kings Row etalează alte calități surprinzătoare.

Din punct de vedere al montajului, este foarte alert, scenele se succed cu o rapiditate atipică erei respective, iar tranzițiile temporale au loc cu mult stil.

Acest dinamism este jumătate din meritul regizorului Sam Wood (care ne-a mai oferit și Kitty Foyle, în care strălucește Ginger Rigers), nominalizat la Oscar, cealaltă îndreptându-se spre modul cum a condus o distribuție care acoperă un spectru larg, de la actorii-copii la veterani precum Claude Rains (tulburător în întruchiparea celui mai ambiguu personaj al filmului), Charles Coburn, Judith Anderson sau Maria Ouspenskaya.

Mai mult decât orice, Kings Row se remarcă prin îndrăzneala cu care tratează subiectul tulburărilor mintale, nu doar ca manifestări ale celor suferinzi (Louise Gordon și Betty Field au fiecare momente șocante prin veridic), dar și ca efecte asupra celor din jur.

De aceea, merită să închei cu un diagnostic emis de personajul lui Claude Rains, înfricoșător prin familiaritatea pe care o degajă:

But in this modern complicated world, man breaks down under the strain, the bewilderment, disappointment, and disillusionment. He gets lost, goes crazy, commits suicide. I don’t know what’s going to happen to this world in the next hundred years or so, but I can guarantee you life isn’t going to get any simpler. Worry and doubt bring on a bellyache. Mankind’s building up the biggest psychic bellyache in history.

Ziduri care se deschid și ne închid

By Iulian in Carti 0 Comment

Cristi Nedelcu are și ghinion, dar și noroc.

Ghinion pentru că îmi va rămâne de-a pururi în suflet drept acela care mi-a împrumutat o carte de Peter Handke la scurt timp după ce acestuia i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură. În scrierea austriacului am descoperit magia simplității extreme, o abilitate rarisimă de a făuri tensiune și personaje din cele mai mundane situații și din cele mai banale cuvinte. Stilul lui Cristi Nedelcu este departe de asta, iar mintea mea refuză să îi disocieze.

Noroc pentru că ideea de la care și-a compus Cristi (profit de faptul că îl cunosc pentru a mă delecta cu rarisima plăcere de a tutui un scriitor într-o recenzie) volumul Graffiti este de un inedit care rezistă ca o redută împotriva neajunsurilor pe care i le-am găsit.

Așa cum o arată și titlul, scrierile sale pornesc de la diverse citate și inscripții descoperite de autor te miri unde prin urbea în care sălășuim amândoi, astfel că unele dintre ele nu îmi erau necunoscute.

De aceea, a descoperi ce povești a brodat Cristi în jurul lor a fost precum a deschide un ou Kinder – plăcerea surprizei.

Acum ajungem la ceva ce am a-i reproșa lui Cristi. Om de o imensă cultură (de care profit cu fiecare ocazie), nu reușește să se ascundă în totalitate în monologurile interioare ale personajelor sale. Câteodată vorbește unul dintre ele, câteodată el însuși. Și, pentru că, așa cum spuneam, deține un bagaj de cunoștințe ca al unei dive în turneu, acestea transpar uneori prea didactic, dovadă acele note de subsol explicative care n-ar fi trebuit să existe.

Cristi, lasă-l pe cititor să afle singur cine a fost Leon Troțki sau Zygmunt Bauman sau Ariane Mnouchckine! Să muncească pentru sensurile pe care le are de obținut!

Nu-l pot acuza pe Cristi de lipsă de ambiție. Să te aventurezi în fluxul conștiinței unui individ, care filtrează realitatea prin intermediul istoriei personale sau a atitudinii față de viață este poate cea mai afurisită provocare pe care și-o poate asuma un scriitor.

Tocmai pentru că am simțit că a țintit atât de sus, obiectez față de a decizia lui Cristi de a menționa lucruri mult prea ancorate în prezent. Am eu o idee de care nu mă pot dezbăra, că literatura trebuie să fie citibilă oricând și de către oricine, că trebuie să fie autonomă, dacă nu chiar independentă de perioada în care a văzut lumina tiparului.

Intuiesc prima întrebare pe care mi-ar pune-o Cristi aflând că i-am terminat cartea:

Bine, bine, dar care povestire ți-a plăcut cel mai mult?

Am răspunsul pregătit:

Auditul.

Aici, constrângerea mesajului de pe graffiti-ului fizic este integrată imperceptibil, atât în psihologie, cât și în firul narativ.

Și, pentru că eu însumi am ochi pentru Graffiti, am unul pe care poate că nu îl știi, Cristi, așa că te provoc să îți reiei penița și să povestești în jurul lui.

Lawrence cel mic

By Iulian in Filme 0 Comment

Calitatea în cinematografie se răspândește precum coronavirusul, adică în toate părțile lumii.

De fapt, ca un gând fugar și malițios, de-aia n-am avem noi prea multe cazuri, nici de-una, nici de-alta.

Așa cum maladia a ajuns și în minunata Iordanie (sora mea știe de ce), tot de acolo provine un film deosebit, intitulat Theeb.

Povestea este plasată în același cadru temporal și geografic din Lawrence of Arabia, adică ținuturile stâncoase și aride din Siria istorică în timpul Primului Război Mondial, populate de beduini care se văd prinși în revolta împotriva stăpânirii otomane.

Personajul eponim este un băiețel din partea locului care, împreună cu fratele mai mare, îl acompaniază pe un ofițer britanic spre o destinație de pe linia de cale ferată Hedjaz.

Similaritățile cu epopeea regizată de David Lean se cam opresc aici, pentru că trama narativă nu se concentrează asupra europeanului, ci îi vizează pe indigeni și modul cum transformările și conflictele lumii înconjurătoare le ating valorile și modul de viață.

De aceea, din punct de vedere al caracterizării, micuțul Theeb este mai degrabă o figură tezist-simbolică, însă acestea sunt niște aspecte care pălesc în comparație cu extraordinara naturalețe a foarte fragedului interpret Jacir Eid Al-Hwietat. Ales, precum cea mai mare parte a distribuției, dintre oameni ai deșertului, fără experiență actoricească, protagonistul ne absoarbe atenția, precum solul arid care devorează o vremelnică perioadă de umiditate.

Iar această performanță de direcționare a câmpului nostru cognitiv este cu atât mai meritorie, cu cât cadrul natural în care are loc acțiunea este de o frumusețe răpitoare. De la Lawrence of Arabia, turiștii s-au îngrămădit nu doar spre magnifica Petra, ci și spre Wadi Rum, unde s-au filmat The Martian sau Star Wars: Episode IX – The Rise of Skywalker, însă, chiar și așa, peisajele acestui comori a naturii mi-au părut de o splendoare neștirbită.

Există o zicală arabă:

Când Dumnezeu a făcut timpul, a făcut mult.

Ca urmare, Theeb ne propune o pendulare între perioade de acalmie și unele de intensă și meșteșugit realizată acțiune. În primele, ne delectăm cu expresivitatea tânărului Jacir Eid Al-Hwietat, iar cele din urmă, regizorul Naji Abu Nowar ne supune la tensiune și dinamism de western veritabil.

Filmul iordanian a fost nominalizat la Oscar, această Fata Morgana pentru cinematografia românească.

Dar, înainte să scrâșniți din dinți, nu uitați că piesaje frumoase avem, istorie zbuciumată avem, actori înzestrați avem.

Așadar, ce ne mai trebuie?

Nu să vă vină să credeți, dar tocmai o producție porcoasă precum Miami Bici are răspunsul:

Realizarea tehnică impecabilă.