Cum s-a construit acoperisul lumii

o_istorie_a_tibetuluiTibetul este un loc catre care tanjesc multi carora li se pare nesuferita lumea moderna si despiritualizata. Pare a fi imbibat de energii imateriale si practici misterioase, care repun fiinta umana in contact cu ea insasi.

Experienta m-a invatat, totusi, sa imi trag un pic rasuflarea cand simt ca ma copleseste entuziasmul si sa privesc lucrurile cu mai multa luciditate. In privinta acestui colt al lumii, m-a ajutat enorm cartea de stiinte umaniste intitulata O istorie a Tibetului.

Subiectul reiese clar din titlu, insa continutul a fost surprinzator, recunosc. Parcursul cronologic al acestui popor si al acestei civilizatii este departe de a fi o lunga meditatie. Dimpotriva, tibetanii de demult erau mai belicosi decat ne-am imagina si au avut chiar tupeul si puterea sa ocupe capitala imperiului chinez la un moment dat. Apoi, dupa adoptarea budismului, diferendele religioase nu s-au solutionat intotdeauna cu vorba buna, iar anumite manastiri adaposteau mii de calugari care nu plecau nici pana la stupa din colt fara vreo arma la ei.

Autorul Sam van Schaik stapaneste cu un condei sigur o complicata urzeala de evenimente si explicatii culturale. Cand spun „complicata”, luati termenul in cea mai dura forma a sa – nu m-au doborat lecturi solicitante, precum Conversatie la catedrala de Mario Vargas Llosa, insa aici am renuntat la un moment dat sa mai tin minte numele tututor personajelor mentionate si m-am lasat purtat de valul naratiunii istorice, insa aceasta lipsa de angajament mnemotehnic m-a ajutat sa imi fac o imagine de ansamblu precisa asupra ce si cum s-a intamplat pe acoperisul lumii.

Dintre multele aspecte care mi s-au relevat, mentionez unul care vizeaza o creatie populara indragita: in filmul Seven year in Tibet, ocuparea regiunii de catre comunistii chinezi este redata simplist, cu generali arogantii pasind fara mila peste o mandala confectionata cu migala de niste preoti pasnici. In realitate, asimilarea Tibetului s-a petrecut treptat, comunistii au dat dovada de dibacie in a-i atrage pe tibetani, de la marii lama la oamenii simpli, fara a lipsi, insa, abuzurile si injonctiunile in autonomia pe care le-o promisesera.

Dupa o lectura care a spulberat cateva mituri, intrebarea ar fi:

Ai mai merge in Tibet?

Iar raspunsul ar fi un da ferm si informat.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-au prezentat cum s-a facut istoria acoperisului lumii, tigla cu tigla.

 

 

Complexitate nebanuita

crossfire1E foarte interesant ca, in anul cand Gentleman’s Agreement castiga Oscarul pentru o subtila expunere a antisemitismului, un concurent era Crossfire, care aborda aceasta problema dintr-o alta perspectiva.

Daca pelicula aceea prezenta discriminarea manifestata tacit, aceasta vizeaza manifestarea urii exacerbate de traume, prostie si rea-vointa.

Un cetatean de origini evreiesti este gasit mort in camera unui soldat lasat la vatra, care nu e de gasit, iar marturiile celor doi camarazi nu au darul de a clarifica prea mult situatia. Pe urmele suspectului se lanseaza atat politia, cat si alti militari care vor sa aiba controlul asupra ce se intampla cu unul din randul lor.

Ce incepe ca un film de suspans straveziu se dezvolta intr-o creatie de o complexitate nebanuita, in care solutionarea situatiilor satisface orice exigente ale logicii, iar substratul atinge chestiunea delicata a alienarii soldatilor intorsi de pe campul de lupta si osmoza acesteia cu ura pretins rasiala, dar care ascunde, de fapt, tulburari mentale.

Scenografia redusa trece neobservata, gratie scenariului inteligent si a interpretarilor foarte reusite, un amanunt simpatic fiind ca primele trei ca importanta apartin unor actori al caror prenume e Robert. Toate antologiile de film il amintesc pe Robert Ryan si pe buna dreptate, personajul sau instabil psihic e fascinant, nu neaparat pentru ca ar fi vreun spirit malefic fara cusur, ci pentru ca e o invalmaseala de agresivitate, teama sau duplicitate, redate potentat de prim planurile pe care regizorul Edward Dmytryk insista sa i le ofere.

crossfire2

Robert Mitchum e onorabil de charismatic in rolul ofiterului integru si protector cu ai sai, iar Robert Young, desi beneficiaza de o partitura schematica, aceea a detectivului rational, pe care nu il prostesti cu una, cu doua, impresioneaza prin discursul superb care explica impecabil resorturile psihologice ale urii si violentei. Dintre sporadicele aparitii feminine, se distinge Gloria Grahame, o dama de companie artagoasa si vulnerabila deopotriva.

crossfire3

Desi s-au intrecut la Oscaruri, Gentleman’s Agreement si Crossfire conlucreaza in posteritate pentru a ne demonstra pericolele si manifestarile discriminarii.

 

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Citim, citim si desteptaciunea o sporim:

non-fictiuni1_botton

The Art of Travel – dintre toate demersurile lui Alain de Botton de a extrage din cultura universala invataturi aplicabile in angoasanta lume contemporana, acesta mi s-a parut cel mai putin consistent. Capacitatea de a aduce in discutie o bogata varietate de trimiteri literare si artistice e la locul ei, insa noima lor nu mi s-a relevat deloc. Poate influentat si de esecul autorului de a-mi transmite ceva macar coerent, nu neaparat ceva la care sa ader, i-am gasit foarte agasante povestirile despre propriile trairi.

non-fictiuni2_satir

Arta de a fauri oameni – o figura cunoscuta in materie de psihologia familiei, Virginia Satir ne imparte cu generozitate sfaturi, precepte, exercitii despre cum sa functionam ca oameni si ca membri ai unei entitati familiale. Deoarece ma adap in primul rand de la izvorul unor lucrari mai recente, stilul si abordarile ei mi s-au parut ca provenind dintr-o alta era a psihologiei (a fost activa pana in anii ’80), mai romantica si, in consecinta, mai putin realista in destule momente. A-i parcurge cartea a fost, totusi, o experienta utila, care mi-a furnizat cateva idei disparate foarte bune, iar ilustratiile stilizate si usor jucause (care mi-au adus aminte de cele ale Ligiei Macovei) au insotit in mod simpatic lectura.

non-fictiuni3_rock

Your Brain at Work – aparenta de carte facila, de tip „Cum sa…” dispare imediat ce deschizi aceasta lucrare excelenta a lui David Rock. Autorul nu este psiholog sau neurolog, ci apartine categoriei, nedefinite pentru mine, de practicanti de coaching. Suprinzator, tocmai acest fapt i-a atras aprecierea mea, pentru ca, desi face uz de foarte documentate cunostinte academice, preocuparea sa este sa structureze, sa organizeze, sa creeze un cadru accesibil oricui se vede pus in posturi frustrante sau incurcate la munca sau in viata personala. Fiecare capitol are un tipar clar conturat: situatii care merg aiurea, explicatii stiintifice, dar nu academice pentru cauzele reactiilor respective, situatiile initiale care merg struna si rezumat care distileaza ideile si solutiile prezentate. Schematism pur american, dar ce bine functioneaza!

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

 

 

Rosu Bergman

bergman2Cel mai frumos lucru din lume este figura omeneasca.

Acesta este un citat al lui Ingmar Bergman, pe care il redau din memorie, si, chiar daca nu sunt exact cuvintele pe care le-a folosit pentru a-si exprima crezul, esenta lor mi s-a gravat in memorie, iar fiecare film al regizorului suedez adanceste canelurile din sufletul meu.

Viskningar och rop (Tipete si soapte) a actionat ca o astfel de dalta artistica inca dintru inceput. O femeie se trezeste in chinuri si, odata cu ea, si constiinta noastra ca, intr-adevar, poti uita de trecerea timpului contempland expresia faciala a unui om.

Marea arta a lui Bergman este ca nu doar pune camera pe figurile actritelor sale; e clar ca fiecare moment e pregatit anume, ca unghiul, inclinatia, zona umbrita si cea luminata sunt cautate (si gasite) cu un deosebit gust pentru sugestiv. Imaginile nu sunt didactice, „uite, aici isi musca buza, deci e nervoasa” sau „fii atent ce privire haina are”, ci poetic-ilustrative. Oricat de odioase sunt trairile, regizorul nu abjura niciodata de la admiratia profunda fata de acest incredibil ansamblu de muschi, piele si organe de simt prin care transmitem durere, ura, pofta carnala, incantare sau teama.

bergman4

Povestea suferindei care este vegheata in ultimele momente ale vietii de catre doua surori care nu isi prea vorbesc si de o servitoare devotata peste masura este mai mult un pretext pentru suedez sa infatiseze disfunctionalitati sufletesti feminine, cu mici tuse de izbavire, care se dovedesc iluzorii, in cele mai multe dintre cazuri, nelipsind trimiterile religioase ambivalente, cu care Bergman si-a impregnat cele mai multe dintre filme.

bergman1

E ajutat in demersul sau cathartic de intepretarile excelente ale celor patru actrite – Harriet Anderson, Kari Sylwan, Ingrid Thulin si Liv Ulmann. Fiecareia i se acorda timp sa se dezvaluie, sa socheze si sa se lase contemplata.

Totul este invaluit intr-un rosu puternic (care mi-a adus aminte de rosul lui Valentino), ca un element sanguin care fluidizeaza aceasta experienta abisala.

Ce reprezinta oare?

Mantuire sau damnare?

Viata sau moarte?

bergman3

 

Cuceriri SF (9)

Foarte apropiate ca valoare si prin modul cum impletesc patrunzatoare consideratii psihologice in ample cadre imaginative, alte patru romane SF mi-au incantat intelectul:

Accelerando – o saga de zece capitole si trei generatii, ce incepe intr-un viitor apropiat, in care oamenii sunt deja conectati organic la medii virtuale, si care continua foarte departe in timp si spatiu, cu personalitati care se pot incarca si descarca in mediul virtual dupa voie si cu moartea fiind un fel de stand-by doar. Charles Gross are meritul ca schiteaza niste peisaje conceptuale si tehnologice care dau dureri de cap, dar care raman coerente, in caz ca esti dispus sa investesti neuroni peste limita cititului de divertisment, iar relatiile interumane care se strecoara printre ele sunt redate cu inteligenta si umor. Personajul meu preferat e, de departe, pisica blazata, cinica si un pic malefica.

sf1_accelerando

Redshirts – un roman care incepe ca ca unul de mister-horror si continua ca unul post-modern, in care granitele narative sunt depasite. Despre poveste pot sa va spun cam atat: pe o nava asemanatoare celor din Star Trek, noii recruti au un har aparte de a sucomba in timpul misiunilor, in timp ce alti membrii mai de vaza ai echipajelor scapa basma curata fara sa aiba vreun merit prea mare. De la aceasta premisa, John Scalzi se aventureaza where no man has gone before intr-ale SF-ului, sparge al patrulea perete si, chiar daca devine exagerat de melodramatic pe alocuri, isi duce demersul pana la capat cu brio. In plus, trezeste un pic nostalgia celor care au urmarit cu nesat aventurile capitanului Jean-Luc Picard et comp.

sf2_redshirts

Timescape – intr-un viitor catastrofal din punct de vedere ecologic, niste cercetatori englezi (cine altcineva?) incearca sa faca uz de noile descoperite particule numite tahioni si de proprietatile acestora pentru a trimite mesaje in timp, menite a-i preveni pe inaintasi. Destinatarii sunt, ati ghicit, cercetatorii americani. Calitatea explicatiilor stiintifice ale lui Gregory Benford e intrecuta doar de abilitatea scriitoriceasca de a jongla intre trecut si prezent, de a alterna intre lumea britanica si cea americana, cu toate diferentele lor culturale si de a reda personaje complexe. Desi partea britanica are niste scene familiale si conviviale de tot hazul, cea americana m-a atras mai mult, pentru ca ofera si perspectiva zbaterii omului de stiinta care descopera ceva epocal, e luat la misto de colegi si isi vede viata sentimentala degradandu-se. Asa de bine i-a iesit autorului acest roman la dublu, incat eram curios cum o sa il incheie intr-un mod logic, insa Benford s-a achitat cu foarte multa maiestrie si de sarcina asta. Bravos!

sf3_timescape

The Ship Who Sang – fara a avea aceeasi amploare a tramei narative precum cartile de mai sus, cea a lui Anne McCaffrey se distinge prin cel mai mult suflet. Seria de intamplari care o drept protagonista pe Helva, o fetita cu deformatii congenitale, care devine creierul unei nave spatiale (Homeworld, ce amintiri!), e o lectura incantatoare din toate punctele de vedere. Desi peripetiile eroinei sunt diverse si pot fi citite si separat fara a li se stirbi prea mult calitatea, impreuna dezvaluie o evolutie psihica atat de frumoasa, incat ar putea sta la loc de cinste in galeria marilor realizari beletristice de orice gen. Relatiile Helvei cu partenerii ei de bord sunt mai ilustrative pentru intelegerea gandirii feminine decat 100 de bloguri patetice luate la un loc. Asadar, doamnelor si domnisoarelor, pentru confirmare si, domnilor, pentru clarificare: The Ship Who Sang!

sf4_ship

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

 

Natura ca arta (6)

N-a trecut mult de la ultima celebrare a naturii ca suprem artist si iata-ma din nou in postura de a ma pleca in fata uimitoarelor ei plasmuiri:

Filemon si Baucis

 

Zulufi

Zulufi

 

The Dwarf's Causeway

The Dwarf’s Causeway

 

Silueta infrunzita

Silueta infrunzita

 

Pachidermul

Pachidermul

 

Scarabeul

 

Haute couture

Haute couture

 

Echilibristica

Echilibristica

 

Sandworm

Sandworm

 

Taurul furios

Taurul furios

Divinul material

pamant_sacru_monumente_sacreVa declar ex abrupto: daca va intereseaza religiile si mitologiile comparate, atunci e musai sa puneti cumva mana pe volumul Pamant sacru. Monumente sacre.

Aceasta lucrare elaborata de Brian Leigh Molyneaux si Piers Vitebsky are ambitia de a te purta in lungul si latul planetei si al istoriei si de a-ti prezenta relatia subtila a omului cu natura si cu spatiile materiale, naturale sau construite chiar de el.

Cand vine vorba despre o carte de cultura generala de un asemenea format si de o asemenea calitate editoriala, prima tentatie este sa o rasfoiesti pentru a te delecta cu imaginile, foarte numeroase si foarte variate. Acest periplu vizual este o experienta in sine si are potential sa faca orele sa se scurga pe nesimtite.

Contemplarea imaginilor va atrage dupa sine lectura explicatiilor acestora, iar de aici dorinta de a initia adevarata aventura oferita de aceasta carte nu mai este decat un pas.

Modul cum oamenii au inteles si imaginat manifestarea sacrului de-a lungul istoriei este fascinant, iar eruditia autorilor mentine aceasta stare de incantare, oferindu-ti exemple din culturi si perioade care altfel nu au legatura unele cu altele. Ce pot sa aiba in comun Stonhenge si labirintul din interiorul catedralei din Chartres sau canionul Chelley si marele altar de la Ise? Nu stiu, insa simplul exercitiu de a interpreta, compara si admira este un deliciu care transcende intelectualul.

Daca Mircea Eliade ar mai fi printre noi, sunt sigur ca i-am vedea cuvintele de lauda pe coperta inferioara a acestei carti.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o calatorie pe carari ale naturii si spiritualitatii.

Pact cu diavolul in directie inversa

Mephisto1Am tinut mortis sa scriu despre Mephisto imediat dupa piesa Richard III a nemtilor de la Teatrul Schaubuhne, pentru ca, in mintea mea, sunt strans legate, iar nodul este format de interpretarile protagonistilor.

Despre Lars Eidinger va invit sa cititi mai jos, aici ma voi ocupa de Klaus Maria Brandauer si capacitatea sa supraomeneasca de a se prezenta in atatea ipostaze, incat nici n-are sens sa le comentez, ci doar sa le enumar: revoltatul, blazatul, dansatorul, cabotinul, protectorul, umilul, ipocritul, rasfatatul, sovaielnicul, oportunistul, seducatorul. Dincole de varietate, ce impresioneaza la prestatia lui Brandauer e puritatea acestor atitudini, faptul ca le distingi cu usurinta, de parca ar fi un curs aplicat de identificare a trasaturilor faciale si a tonalitatii.

O editie speciala a emisiunii lui Catalin Stefanescu l-a avut invitat pe Klaus Maria Brandauer, iar cu aceasta ocazie m-am lamurit ca nu e un om care este si actor, ci este un om-actor. E interpretare in tot ce face si spune, chiar si cele mai banale subiecte devin prilejuri de divertisment pentru cei ce il urmaresc.

Mephisto3

Cu subiectul sau subtil, Mephisto i-a exploatat la maxim versatilitatea: un actor de provincie e incorsetat de canoane si cadrul restrans in care isi desfasoara activitatea, merge la Berlin, intra in lumea buna, cunoaste gustul succesului, in special cu rolul diavolului care il ispiteste pe Faust, insa se vede la randul lui nevoit sa incheie un pact cu necuratul, pe masura ce nazismul pune stapanire pe Germania. Aceasta ambivalenta a postùrilor in care se vede pus protagonistul este cheia filmului si cea care naste intrebari referitoare la dependenta arta-putere si la rolul artistilor in societate.

Mephisto2

Si pentru ca e greu de raspuns in mod absolut la astfel de interogatii, o creatie grandioasa in desfasurare precum Mephisto are un final pe masura – memorabil si ambiguu.

Regia lui Istvan Szabo are un mare merit: face insesizabile salturile in timp, intr-un moment il vezi pe actor cerand un rol si, imediat, il vezi deja interpretandu-l si primind elogii.

Cand ai un decupaj atat de mestesugit, cand ai o scenografie de toata frumusetea si un actor precum Klaus Maria Brandauer, cum sa nu fi rasfatat de critici, public si posteritate, chiar daca te cheama ca pe Uciga-l Toaca?

Mephisto4

 

 

 

Shakespeare 2016 – Richard III

shakespeare_2016_richard_III_4

Festivalul Shakespeare din 2016 a inceput grandios si s-a sfarsit pe masura. Piesa Richard III a Teatrului Schaubuhne din Berlin a incheiat acest minunat maraton dramaturgic intr-un mod violent in cel mai bun sens.

Reprezentatia a inceput exploziv si, inca de la inceput, printre actorii ce se miscau frenetic, am remarcat o silueta stramba: Richard, protagonistul, infamul diform, care unelteste, linguseste, omoara, face orice pentru a ajunge pe tron.

Fara sa le fac o nedreptate celor din distributia acestei piese, care au jucat excelent, de altfel, o sa spun ca anvergura care a egalat creatia niponilor n-a fost de natura materiala, ci s-a concentrat in daruirea si scranteala actorului principal, pe care o sa-l si numesc, un fel de amanunt pe care nu l-am mentionat de-a lungul acestei serii de articole, pentru a evita supra-incarcarea informationala. Acum, cand, la luni bune de la acest spectacol ma gandesc la grotescul delirant de amuzant al interpretarii, la lipsa de inhibitie (vezi poza) si la interactiunile cu publicul, unele pregatite in prealabil, altele de o spontaneitate uluitoare, nu pot sa nu aduc un omagiu acestui colos al actoriei totale, pe nume Lars Eidinger.

shakespeare_2016_richard_III_2

Regia a mizat pe o mizanscena simpla, dar cu unele gaselnite foarte eficiente in a potenta anumite efecte dramatice, cum ar fi microfonul la care Richard III isi amplifica gandurile duplicitare sau nisipul de pe scena, care a favorizat miscari de recuzita si a absorbit sangele unei crime prezentate cu o naturalete infioratoare si fascinanta.

shakespeare_2016_richard_III_3

Acest festival a inceput cu o multime de oameni pe scena si s-a sfarsit cu unul singur. Insa, zbaterea solitara a unui Richard III impovarat de crime a avut ceva glorios, demn de inchiderea unei perioade foarte fericite din viata mea.

Shakespeare de la Craiova, oare ne vom mai revedea?

shakespeare_2016_richard_III_1

Sursa imagini: Pagina de Facebook a Festivalului International Shakespeare 2016 (autor: Florin Chirea)

 

Malaxor mistic

fata_verde_meyrinkIti trebuie ceva talent sa ingramadesti citate biblice cu aluzii la cabala si religii ale Africii negre, asezonate cu descrieri de halucinatii si trairi depresive, si sa nu iasa un ghiveci literar total necomestibil.

Gustav Meyrink, autorul celebrului Golem, il are insa din belsug si reuseste nu numai sa tina in frau aceste trasee orizontale si verticale prin mistica omenirii, dar chiar si sa confere romanului Fata verde (a se citi cu diacritice, nu e cantecul celor de la Phoenix) un anume sens.

Cu o conditie, insa: sa stii ca aceasta carte de literatura universala a fost scrisa in 1916, adica in plin razboi mondial. Debusolarea generala din acea perioada isi gaseste un desavarsit ecou in descrierile de la inceputul romanului, iar criza existentiala pe care o resimte un individ, vazand cum lumea din jurul sau se destrama sau, chiar mai rau, se autodistruge, este excelent redata in zbaterile interioare ale personajului principal.

Insa lucrurile nu stau asa simplu cum le prezint eu. Ceea ce putem numi cu putina ingaduinta actiunea cartii evolueza in moduri neasteptate, permanent fascinante, dar foarte susceptibile de lipsa de noima in destule momente. Acestea sunt mantuite de altele, foarte revelatoare si chiar daca avem o lectura in cheie laica. Metafore de o frumusete sublima (preferata mea – „luminile s-au inversat in el”) sau paragrafe de o superba aciditate a comentariului social iti ies in cale des si te conving sa continui acest periplu derutant.

Ca si in cealalta creatie titrata a sa, Meyrink are o pasiune pentru cadrul in care isi plaseaza povestea initiatica. Daca in Golem Praga este un oras al ungherelor unde salasuieste magia ebraica, in Fata Verde Amsterdamul este o urbe cosmopolita, brazdata de canale si in care fiecare e liber sa se dedea la ce practici recreativo-mistice are chef. Am un exemplu personal: un amic imi povestea candva plin de insufletire cum intentioneaza sa mearga in Amsterdam si sa consume ayahuasca, prilej cu care am aflat ce este aceasta planta si ce proprietati are.

Cred ca, daca i-as da sa citeasca Fata Verde, ar trai niste senzatii similare, cu un mai mic sacrificiu de neuroni, totusi.

P.S. Multumesc celor de libraria online Libris pentru un extraordinar talmes-balmes spiritual.