Amara pasare a captivitatii

Dupa El abrazo de la serpiente, Ciro Guerra avea la mine credit nelimitat, precum Marlon Brando in restaurantele mafiotilor italieni carora le-a proiectat o imagine atat de glorioasa.

Nu a trebuit decat sa aflu ca, alaturi de Cristina Gallego, a mai dat lumii o creatie, Pajaros de verano (Pasari calatoare), ca m-am si infiintat sa o vizionez.

Fata de sublimul inaintas, acest film se remarca initial printr-o estetica mai apropiata de realism, mai concentrata pe figura umana, nu pe coplesitoarea imensitate a naturii, nelipsindu-i, insa, un anume lirism.

Rapid observi ca doua dintre caracteristicele anterioare se mentin: alternanta lingvistica (desi diversitatea este mai redusa decat in El abrazo de la serpiente, si aici tranzitia dintre spaniola si limbile bastinase e naturala) si conflictul dintre modernitate si cutume.

Prima jumatate a filmului are un aer cunoscut si, intr-un mod liniar, inevitabil violent, dar impecabil construit, prezinta cronica unui clan din desertul columbian, care abandoneaza treptat caile traditionale si se deda la traficul de droguri, urmand un traseu ascendent din punct al avutiei, dar descendent din punct de vedere al moralitatii.

In stanga il puteti vedea pe Hermes

In aceasta parte, succesiunea oarecum conventionala a evenimentelor iti permite sa examinezi figurile minunat alese ale actorilor, autentice, dar si expresive in sens pur actoricesc, subtilele schimbari de decor si poezia unor imagini.

La un moment dat, insa, raportul pur antitetic dintre pofta de avere si traditii se estompeaza, iar Pajaros de verano dobandeste o ambivalenta inteligenta, care te scutura de impresia ca este cativa pasi in spatele ilustrului predecesor.

Personajele nu sunt robii unei singur zeu, banul, ci si ai conditionarii mentale pe care o impun onoarea, relatiile de familie si practicile ancestrale. Rationalul si irationalul, idealul si materialul se dedubleaza si schimba intre ele intr-un mod care ar ilustra foarte bine principiile fizicii cuantice.

Treptat, se regaseste si alta calitate a lui Ciro Guerra – faptul ca, desi isi extrage magma creatiilor din cadrul cultural caruia ii apartine, forma pe care le-o da e inspirata de monumente universale.Daca in El abrazo de la serpiente vedeam influente din Apocalypse Now, aici naratiunea ii apartine unui batran orb, este structurata pe canturi si reda fatalitatea unui conflict intre doua familii, curat Iliada.

Cine a vazut filmul si a citit Iliada va recunoaste in aceasta scena pe aceea cand Priam se duce sa ii ceara lui Ahile trupul lui Hector

Trairile omului si, mai ales, scaderile lui, sunt o constanta a existentei, de la inceputurile ei pe acest pamant.

In Craiova, Pajaros de verano va asteapta cu aripile deschise atat la Cinematograful Patria, cat si la salile retelei Inspire.

Cand il vedeti, va va fi un pic rau.

Dar, daca nu-l vedeti, va va parea si mai rau.

Uitati-va la figura lui: Ahile, Paris si Agamemnon in aceeasi persoana

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.