Asa e cand n-ai cu cine

Sunt apologetul filmelor vechi alb-negru, dar adevarul mi-e destul de bun prieten, incat sa recunosc cand patina vremii stirbeste din calitatea unei pelicule, in general considerata de valoare.

Viva Zapata! este un astfel de trist caz. Motive sa-l vad aveam. Il are in frunte pe acel Marlon Brando din perioada lui de gratie a anilor ’50, cand era nominalizat la Oscar pentru aproape orice personaj de care se atingea; protagonistul este secondat de un alt gigant al cinematografiei, Anthony Quinn, castigator de statueta pentru acest rol; regia este semnata de Elia Kazan (A Streetcar Named Desire, On the Waterfront), iar scenariul de John Steinbeck, scriitor laureat cu premiul Nobel pentru literatura.

Povestea urmareste, asa cum o arata si titlul, viata lui Emiliano Zapata, faimosul revolutionar care a luptat pentru sarmanii din Mexic si l-a prefatat pe Che Guevarra, guerrillero-ul adorat de stangistii de pretutindeni. Problemele acestui film apar inca de la inceput. Avem un episod in care Zapata il sfideaza pe dictatorul Mexicului, apoi unul parca rupt de celalalt in care se deda la nu stiu ce revolta, iar aceasta insiruire de scene subtirel legate narativ continua asa pana la final.

N-ar fi asa mare prapad, daca aceste scene ar fi memorabile. Numai ca pe fondul regiei obosite a lui Elia Kazan (extenuat poate de efortul de realiza in acelasi an magnificul A Streetcar Named Desire) apar niste interpretari pline de pretiozitate si emfaza inutila ale unor actori care nici macar nu catadicsesc sa incerce sa isi rosteasca replicile cu vreun accent hispanic, considerand ca machiajul care ii face mai tuciurii si, implicit, mai mexicani, e suficient. Nu exista decat doua exceptii.

Exact cei doi mari pe care i-am pomenit la inceput. Anthony Quinn, mexican de origine, isi joaca natia cu verva si cu un aer sugubato-superficial care provoaca hazul oricarui minutel in care apare. Despre Marlon Brando am inteles in sfarsit un lucru: deseori am auzit ca ar fi revolutionat arta actoriei, dar pana acum nu mi-am dat seama cum, pentru ca partenerii de ecran din acea serie formidabila a tineretii sale i-au dat o replica extraordinara (ganditi-va numai la Vivien Leigh in filmul pe care l-am invocat de atatea ori pana acum, A Streetcar Named Desire). Langa diletantismul colegilor din Viva Zapata!, insa, finetea cu care Brando imbina naturaletea si un pic de ingrosare in a-si construi personajul apare clara de parca am fi la o disectie.

Despre scenariul lui John Steinbeck ezit sa ma pronunt. E cam patetic, se vede ca autorul a gandit ca un scriitor si mai putin ca un scenarist pur-sange, dar a incercat sa contureze cateva conflicte morale si personaje arhetipale si a reusit sa se scoata partial cu finalul.

In concluzie, recunosc inca o data: cand vezi filme vechi, exista riscul sa o dai si in bara.

Pentru ca in acest film apare si un caine foarte simpatic, un prieten alaturi de care priveam, si-a adus aminte sa ma intrebe ceva de pret eukanuba; daca stau sa ma gandesc mai bine, era despre hrana de caini eukanuba.