Au mai dres busuiocul

A trecut un an si aversiunea fata de Star Wars: The Force Awakens nu mi s-a diminuat cu nimic.

Astfel ca Rogue One: A Star Wars Story a venit cu avantajul a priori ca macar nu stiam ce o sa se intample pe parcursul sau, desi deznodamantul mi-era cunoscut si au lipsit elemente clasice, precum introducerea de basm.

Filmul se impune, insa, rapid prin consistenta realizarii: peisajele, spatiale sau planetare, sunt grandioase si redate cu grija pentru detaliu, beneficiind de iscusite ocheade aruncate unora locuri reale (Iordania, Dubai sau jungla civilizatiei mayase), muzica uzeaza de crescendo-uri inspirate cand o cere actiunea, iar costumele si decorurile sunt realizate asa cum se cuvine.

Treptat au inceput sa apara si personajele, schematice la prima vedere, insa care tind sa fie mai mult decat simple prezente pe ecran. Poate ca aceasta aspiratie catre complexitate esueaza, dar o face intr-un mod frumos, iar cei care au populat si animat aceasta poveste pot veni in fata spectatorilor pentru niste aplauze, daca nu frenetice, atunci meritate.

Si, tot referitor la distributie, marturisesc ca rar mi-a fost dat sa vad conceptul de „corectitudine politica” bifat cu mai multa iscusinta. Avem actori de culoare (Forest Withaker, care domina cele cateva minute care ii sunt rezervate cu o superba intruchipare a paranoicului), de origine asiatica (Donnie Yen si Weng Jian, amuzant duo format dintr-un credincios si un sceptic), hispanica (Diego Luna, care reuseste sa para apasat de ororile pe care le-a patit sau pe care le-a comis), araba (Riz Ahmed, haiosul interpret din Four Lions), scandinava (Mads Mikkelsen, aratosul cu figura aparte, prea putin intrebuintat actoriceste aici) si pot sa jur ca unul dintre soldati care participa la batalia finala da rapoarte cu un apasat accent irlandez.

Pe langa toti acestia, o avem pe englezoaica Felicity Jones in rolul protagonistei, fara vreun merit deosebit in afara de acela ca isi arcuieste spatele intr-un mod care ii pune admirabil in valoare pieptul.

Eforturile de a innoda firul narativ cu trilogia initiala, adaugand cateva personaje binecunoscute, recreate prin intermediul efectelor speciale, mi s-au parut indraznete, inedite si un pic sinistre. Leia n-are decat cateva secunde de prezenta scenica si e si partial ascunsa de voal, ca doar Carrie Fisher e inca in viata*, insa resuscitarea digitala a raposatului Peter Cushing in rolul guvernatorului Tarkin m-a izbit prin ambitie si, de ce sa nu recunosc, m-a infricosat putin. Tehnologia nu a ajuns inca sa ofere un substitut perfect la fiinta umana, dar stim ca evolueaza inexorabil si ma intreb: In viitor, ce va mai fi celula vie si ce va fi pixel?

Ni se face si favorul de a-l vedea pe Darth Vader, si nu oricum, ci insotit de acea voce cavernos-demiurgica a lui James Earl Jones. Vizual au fost si niste stangacii: daca, la inceput, ni se induce o stare de incantatoare anticipatie printr-o imagine fugitiva cu o silueta diforma, conectata la aparate si inconjurata de slujitori smeriti, cand acest colosal print al intunericului apare asa cum a fost imortalizat in mitologia contemporana, are un mers leganat, de fotomodel.

Heeeiii! Ce s-a intamplat cu deplasarea robotizata, atat de adecvata acestui semizeu infernal?

Un pacat pe care filmul il ispaseste in scena de final, ce il are in prim plan. Mai mult decat toate epopeicele lupte spatiale, masivele incrucisari de lasere si ametitoarele sarituri in hau de pana atunci, excelent orchestrate de altfel, aceste cateva minute alerte si brutale ne aduc aminte ca suntem in acel minunat vis intitulat STAR WARS.

*intamplarea tragica a facut ca aceasta actrita sa se stinga la scurt timp dupa redactarea acestui articol.

 

 

Lasa un comentariu.