Non-fictiuni pe care le-am citit (22)

Cand vremea a fost frumoasa, am citit afara, cand a fost urata, am citit inauntru. Iata ce:

In pielea unei jihadiste – o jurnalista al carei psedonim este Anna Erelle reuseste, prin staruinta si un dram de noroc, sa inhate interesul unui jihadist sadea, care o curteaza si o recruteaza prin intermediul programului Skype. Suspansul naratiunii propuse de autoare mi s-a parut fortat, dar nu pot sa-i neg cartii valoarea documentara, nu atat cea referitoare la accesul in culisele Daesh, cat, mai ales, la mecanismele prin care persoanele mai in varsta actioneaza ca niste pradatori fata de adolescentii vulnerabili si debusolati.

Principles – l-am descoperit pe Ray Dalio intr-o prelegere excelenta pe www.ted.com, iar apoi am aflat ca este unul dintre bogatasii luminati ai Americii, pe acelasi plan cu Warren Buffet sau Bill Gates, asa ca am fost ispitit sa patrund in profunzimea principiilor pe care le enuntase in discursul respectiv. Cartea are trei parti, primele sunt consideratii generale despre valoarea principiilor in viata unui om, iar ultima, cea mai consistenta, consta intr-o lunga enumerare a acelor principii care il calauzesc in activitatea profesionala si pe care le-a descoperit pe propria piele. De obicei, nu ma dau in vant dupa lucrari care imi dau de-a gata retete de conduita, insa coerenta si intelepciunea ideilor lui Dalio sunt irezistibile, iar modul ordonat in care le prezinta sunt o lectie in sine. Si, da, sunt de acord cu el, in lumea aceasta in care fiecare lupta sa isi afle reperele, a avea principii care sa te ghideze e esential. Insa nu trebuie sa uitam sa le evaluam relevanta din cand in cand.

Lost in the Cosmos – intotdeauna mi s-a parut periculos cand un scriitor, mai ales unul inzestrat, se avanta pe taramul psihologiei, deoarece talentul il poate ajuta sa fie convingator, chiar si cand nu are dreptate. Si avand acest girofar al scepticismului activ, si tot am fost sedus pe deplin de cartea lui Walker Percy, care explica drama omului modern, care, dupa ce s-a dezbarat de credinta religioasa, a dat piept cu nimicul existentei. Iar acest nimic trebuie umplut, iar autorul elaboreaza o intreaga teorie a transcendentei si imanentei, precum si una a reintoarcerii, care explica de ce marii artisti au avut mari probleme de adaptare si de ce ma simt excelent cand termin un roman bun, un film bun sau o piesa de teatru buna. Unele sub-capitole se departeaza de nucleul ideatic al cartii, semn ca scriitorul din spatele autorului de literatura motivationala nu s-a putut abtine, insa raman delicioase mostre de literatura umoristica. Subtitlul acestei aparitii unice in peisajul non-fictiunii universale si galactice este The Last Self-Help Book. Stiu sigur ca nu e ultima pe care o s-o citesc, dar mai stiu ca e ultima pe care o s-o uit.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

Non-fictiuni pe care le-am citit (20)

Non-fictiuni pe care le-am citit (21)

Furisatul urii in suflet

Un spectacol de Ioana Paun, dupa un text de Smaranda Nicolau si o investigatie jurnalistica de Laura Stefanut, sustinut de Ilinca Manolache, cu insertii de muzica live compusa de Diana Miron, pe o scena in mijlocul careia troneaza un acvariu cu pestii vii.

Duminica, 29 octombrie 2017, ora 17:00, la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova, Sala „Studio”.

Intrarea libera (in limita locurilor disponibile).

Fac un experiment, iar voi, cei care cititi aceste randuri, sunteti participantii.

Vreau sa aflu cati dintre voi sunt convinsi doar de primul paragraf si cele doua fraze conexe care ii urmeaza sa vina la spectacolul Calul alb.

Ipoteza mea este ca macar 50% dintre voi au atentia focalizata deja.

Sa mai adaugam ca aceasta reprezentatie porneste de la procesul care s-a finalizat prin condamnarea tortionarului comunist Ioan Ficior, insa merge mai departe si „se deschide spre chestiuni mai generale ale constiintei umane […] precum ura, manipularea, prefabricarea istoriei sau perspectivismul”.

Ajuns aici, preconizez ca 75% dintre voi sunt numai ochi si urechi.

Mai mentionez si ca spectacolul va fi urmat de o dezbatere moderata de istoricul si activistul Mihai Bumbes, fondatorul asociatiei „Militia spirituala”.

La finalul acestei stimulari in trepte, mizez pe o rata a atentiei voastre de 99%.

Sa fii om e lucru mare

Pana sa vizionez Blade Runner 2049, reactiile pe care le intrezarisem, fara a cauta in mod deliberat sa ma expun la ele, erau din doua mari categorii, mai divizate ca Republicanii si Democratii din SUA: unii in extaz, altii spumegand.

Dupa ce l-am vazut, cred ca mi-am dat seama de unde izvoraste aceasta dihonie.

Filmul lui Denis Villeneuve nu stie niciodata daca vrea sa fie o continuare respectuoasa sau o creatie de sine statatoare. Aceasta indecizie a generat un scenariu slab, incorsetat de temele si stilistica predecesorului, pe care durata peliculei nu il ajuta deloc. Lipsit de textul stralucit al lui Ted Chiang, pe care construise cu migala atmosfera si povestea din Arrival, regizorul canadian nu mai poate aici decat sa-si exerseze uluitoarele abilitati creatoare.

Ajuns in acest punct, mai indulcesc tonul preponderent negativ si ma declar incantat de unele scene: lupta din cazino, intretaiata de holograme cu Elvis, statuile lascive din pustietatea monocroma, hologramele gigantice din urbea sufocanta sau corporatia pustie si reflexele amenintatoare din locul unde salasuieste seful ei.

Iar daca ne referim strict la vorbele care le rostesc protagonistii, replica din The Treasure Island cu care Harrison Ford isi face intrarea rascumparat desele platitudini la care fusesem expus pana atunci.

Limitele scenariului genereaza si limite ale interpretarilor. Ryan Gosling nu a fost o alegere neinspirata, insa nu exceleaza cu nimic in rolul androidului care isi descopera umanitatea treptat; ii lipseste o anume subtilitate a reactiilor, precum cea a lui Tommy Lee Jones in In the Valley of Ellah (un militar robotizat de rutina descopera traume abisale in randul camarazilor mai tineri). Jared Leto e inzestrat, dar nu i se acorda prea mult timp, iar Sylviei Hoekes ii revine premiul pentru cea mai ridicola partitura, cea a replicantei ucigase si devotate.

Harrison Ford e batran. Foarte batran. Nu e nimic ironic in ce spun, doar o constatare. Prezenta lui e puternica, dar e sprijinita de alura de legatura cu trecutul. Nu doar cu celalalt Blade Runner, ci un intreg trecut glorios, al sau si al Hollywood-ului. Sa-l vezi inca jucand, tragand cu pistolul, azvarlind cu pumnul si adoptand acel aer sfidator inimitabil e ca un mic privilegiu ce trebuie pretuit.

Interactiunea protagonistului jucat de Ryan Gosling cu partenera virtuala (o cocheta si voluptoasa Ana de Armas) este partea de Blade Runner 2049 cea mai apropiata de universul contemporan. Nu mai dureaza mult si vom conversa in mod similar cu alde Siri sau Alexa, iar aceste raporturile ale fiintei umane cu tehnologia mi-au atras atentia asupra unor interogatii pe care filmul, pe intreaga si lunga sa durata, le propune in mod aproape imperceptibil:

Sa fii om inseamna sa speri?

Sa fii om inseamna sa visezi?

Sa fii om inseamna sa te revolti?

Ne vom reintalni cu Blade Runner 2049 la Oscarurile din 2018, nu la masa principalelor categorii, ci la cele laturalnice ale realizarilor tehnice.

 

 

Long Day’s Journey into Night

Nu parcursesem un sfert din Razboiul lumii. Epoca Urii, primita de la cei de la libmag.ro, cand titlul piesei lui Eugene O’Neill, acelasi cu al articolului de fata, mi s-a intrupat in minte si acolo a stat, desi metafore pentru a descrie cartea lui Niall Ferguson s-ar mai gasi cu duiumul.

Marele esec al omenirii.

Un secol pierdut.

Cruzime peste tot.

Ce eu exprim in cateva cuvinte istoricul britanic expune pe larg intr-o lucrare careia pe drept cuvant i se poate spune „epopeica”.

Ca subiect, este acelasi secol al XX-lea, plin de orori si de performante mijloace de distrugere in masa. Abordarea lui Ferguson tinteste, insa, sa elimine orice urma de maniheism (Aliatii buni vs. nazistii rai, americanii buni vs. sovieticii rai) si cauta acele detalii care demonstreaza ca apententa pentru atrocitati nu i-a caracterizat doar pe cei care pierdut razboiul.

La acesta latura obiectiv-infamanta se adauga abilitatea scotianului de a aduna si interpreta date de ordin statistic sau financiar, pentru a demonstra ca, in spatele caracterului teatral al docudramelor televizate se ascund aspecte socio-economic care explica nebunia colectiva si ucigasa ce n-a ocolit vreun coltisor al planetei in secolul trecut.

Cele doua razboaie mondiale beneficiaza de o atentie aparte si e lesne de inteles de ce: insumand o decada doar, din punct de vedere temporal, aceste conflagratii au dus la moartea atator oameni, in atatea moduri oribile, incat pesimismul de ansamblu al autorului devine contagios.

Nu stiu cum, dar Razboiul lumii. Epoca Urii a cazut si in mainile mamei mele, care a venit la mine si mi-a inapoiat-o cu o mina scarbita:

Urata carte.

Da, mama, urata.

Dar necesara.

 

 

Parfum de arta

Asa cum standurile de cosmetice din magazine ofera mostre de parfum, tot asa am primit si eu de la prietenii de la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova cateva imagini din prima serie de spectacole, cele din octombrie 2016, din cadrul proiectului 11plus1 independent/contemporan.

Doua sunt din piesa MaRó de Szekely Csaba, regizata de Andi Gherghe, iar celelalte doua din Me, Myself and I, elaborat de Carla Waltner.

Nu va spun despre ce sunt sau cand sunt. Dupa ce le veti fi adulmecat, veti fi sedusi de parfumul artei si le veti cauta de buna voie.

 

 

 

 

Trei scriitori intr-un doctor

Exista oameni care stiu sa scrie, dar nu au ce spune.

Exista oameni care au ce spune, dar nu stiu sa scrie.

Si mai exista si acea rara specie de oameni care si au ce spune, si stiu sa scrie.

Nota bene! Nu vorbim despre scriitorii de profesie, care traiesc din ce astern pe hartie, ci de aceia care vin din alt domeniu.

Axel Munthe este rezultatul acestei fericite asezari a astrelor sau rodul unui norocos aranjament neurochimic, iar argumentul suprem pe care imi face placere sa il invoc este Cartea de la San Michele.

Ma codesc sa-i categorisesc lucrarea drept carte de literatura sau de memorialistica sau de orice altceva, pentru ca, de la capitol la capitol, Munthe vireaza in directii nebanuite.

Acum e autobiograful lipsit de menajamente, apoi se metamorfozeaza in portretist sarcastic, deodata devine avocat al animalelor, pentru ca, in unele momente, sa nu se sfiasca sa patrunda pe taramul realismului magic, desi profesia de slujitor al lui Hipocrate il impinge spre ateism.

Dedicat ajutorarii saracilor, pe care ii trateaza fara bani si fara fasoane, chiar si in cele mai mizere conditii, pe care le descrie cu o precizie, dar si plastic, fiind, totodata si doctor al celor cu stare si titluri de noblete, suedezul mai reuseste o performanta in materie de alunecare printre chingile tipologiei: ai spune ca e socialist, dar ii lipseste acel tezism obtuz, nici aristocrat nu-i poti zice, deoarece el insusi tine cumva sa se distanteze de aceasta lume.

Sper ca toate cele spuse pana acum sa va convinga ca a incerca sa rezum Cartea de la San Michele in mod clasic e o sarcina dificila si chiar inutila.

Sper, insa, si sa va fi convins sa va aplecati asupra ei, pentru ca eticheta care i se atribuie deseori – „una dintre cele mai citite carti ale secolului al XX-lea” – nu e intamplatoare.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-au aratat cum dintr-un doctor au iesit trei scriitori, daca nu mai multi.

Natura ca arta (22)

Natura e un templu, iar omul este singura creatura care il pangareste, din prostie sau rea-vointa, insa exista si rare locuri in care omul insusi i-a ridicat naturii un templu, iar aceasta vizita inubliabila mi-a oferit nu una, ci doua serii de imagini care mi-au incitat imaginatia si memoria:

A saptea pecete

 

Braille

 

Secesiune

 

Hydrargyrum

 

Cosmarul daltonistului

 

The Pillar of Skulls

 

Digitigrad

 

Baby Alien

O prelunga declaratie de dragoste

Exista orase care starnesc pasiuni ardente, nu in randul locuitorilor, ci al alogenilor care le strabat periodic si care revin, sedusi de combinatia lor de placeri si istorie glorioasa si, deseori, luciferica.

Am fost martorul unor pledoarii inflacarate pentru Paris, Venetia sau Praga, iar acum mi s-a oferit sa o citesc pe cea scrisa a lui Jean des Cars in Povestea Vienei.

Aceasta lucrare nu este o simpla carte de istorie universala, care urmareste evolutia unei urbe ab condita si pana in prezent. Autorul considera Viena o entitate compacta, cu un spirit anume, care strabate veacurile si care, in ciuda adversitatilor cauzate de asedii periodice sau a apartenentei la Cel de-al Treilea Reich, nu s-a pierdut si s-a imbogatit permanent, absordind contributiile unor nume mari, pe care tot ea le-a plamadit.

Jean des Cars respecta cronologia cu scrupulozitatea profesiei careia ii apartine – jurnalismul – insa aceasta este singurul lucru care il apropie de un istoric. In rest, se delecteaza cu povesti ale valsului, rafinamentului aristocratic sau metamorfozelor artistice, pe care le rasuceste cu virtuozitatea unui maestru al penelului, astfel incat nu iti dai seama cand de la scoala de manej ajungi la Freud.

Francez, adica provenind dintr-o tara ce si-a facut din caracterul laic un titlu de onoare, autorul apreciaza si cosmopolitismul Vienei, insa isi lasa si sangele nobil care ii curge in vine (nu l-am cautat pe Google, dar numele e o dovada peremptorie) sa se manifeste, prin interesul aratat monarhiei austriece. Pe langa bucata amuzant-macabra dedicata coborarii in cavou a figurilor regale, e limpede precum cristalul folosit la Schonbrunn ca ii admira nespus pe energica Maria Tereza sau pe seriosul Franz-Josef si deplange, desi n-o spune niciodata raspicat, disparitia acestei forme de guvernamant, pe care insusi Aristotel o considera ca fiind cea mai adecvata societatii umane.

In ceea ce ma priveste, se pare ca discursurile persuasive transmise verbal nu au aceeasi putere precum cuvantul scris. Nu m-a convins nimeni dintr-o data sa plec in vreun mare oras al lumii, insa, dupa ce am parcurs ultimele randuri din Povestea Vienei, m-am si pomenit cautand oferte pe Internet.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o prelunga declaratie de dragoste.

 

Istorie dansanta

Exista mutatii in natura care dau nastere unor exemplare aparte, sinistre sau uimitoare sau paradisiace. Asa se intampla si in cinematografie, iar din aceasta rara incrucisare a unor genuri altminteri putin compatibile a iesit Le Bal.

Foarte pe scurt, pe un ring de dans apar aceleasi personaje, combinate dansant si amoros in diverse feluri si pe diverse melodii, reflectand perioade succesive din istoria Frantei: iuresul interbelic, ororile razboiului, colaborationismul, euforia eliberarii, rastignirea colaborationistilor, liberalizarea moravurilor, interactiunile cu americanii, revolta tinerilor din 1968, discriminarea celor de culoare sau sclipiciul anilor disco (’80 adica).

Carevasazica, un documentar care ar dura cat un sezon de A Game of Thrones, redus la sub doua ore si exprimat doar prin muzica si dans.

Cu toate particularitatile exterioare domeniului cinematografic, pelicula dirijata de Ettore Scola ramane, fara doar si poate, un film, o creatie compacta a celei de-a saptea arte, iar aceasta este a doua cea mai mare performanta a sa.

Prima ramane faptul ca nu te plictisesti deloc, ba mai mult, traiesti sublima senzatie de a fi cu ochii pironiti pe ecran, in timp ce picioarele pornesc la tropait in mod autonom, iar degetele bat darabana independent.

Personajele nu vorbesc si nu au nume, insa fiecare figura se individualizeaza si o placere suplimentara e sa ii regasesti in ipostaze uneori diferite, uneori amuzant de perene in fiecare dintre episoadele istorice ilustrate.

De fiorul cvasi-patriotic de a sti ca fundalul sonor a fost compus sau ales de Vladimir Cosma, compozitor francez de origine romana, nu mai amintesc, mi se pare ca e la fel de jenant ca a te mandri cu Herta Muller, care a suferit in Romania, a scris in Germania si apoi a luat Nobelul.

Vedeti Le Bal, ascultati Le Bal, dansati pe Le Bal, faceti ce vreti, numai apropiati-va de el, e o raritate cum nu mai vedem cateva generatii de acum incolo.