Educatie pentru ochi si minte

Niciodata sa nu va amagiti ca stiti sa faceti ceva bine!

Nu o data mi s-au servit lectii dureroase, dar necesare, despre pericolul autosuficientei, iar Arta si perceptia vizuala. O psihologie a vazului creator, primita de la cei la libmag.ro a fost cea mai recenta palma benefica pe care am primit-o.

Credeam ca stiu sa privesc arta, avand ceva ani de cand am inceput sa rasfoiesc albumele mamei mele si de cand bantui prin muzee, spre disperarea prietenilor care inclina spre distractii mai mundane.

Insa monumentala lucrare a lui Rudolf Arheim mi-a dezvaluit si indreptat atatea lacune, incat, de acum incolo nu o sa ma mai consider mai mult de un novice intr-ale aruncatului cu privirea inspre operele de arta plastica.

Pentru prima data de cand ma stiu, mi s-a parut ca simpla lectura a cuprinsului unei carti e un beneficiu in sine. Sa ai in vedere echilibrul, dar si cresterea, forma, dar si culoarea, spatiul, dar si miscarea, sunt deja repere de nepretuit cand admiri Cina cea de taina a lui Leonardo da Vinci, de pilda. Pe unele le intuiam din experienta, altele imi sareau in ochi prin valoarea executiei, dar amploarea algoritmului de examinare propus de Arheim este ca si cum l-ai pune pe un maestru autentic de kung fu langa un tip care a invatat miscarile din filme cu Jackie Chan si Jet Li.

Intrevad o obiectie: Ce farmec mai are arta, daca o disecam atat?

Am insa si raspunsul: Arta proasta nu mai are, dar arta mare, aceea care rezista si incanta generatii dupa generatii, se desface precum o floare care are toate conditiile propice. Ii poti admira detaliile zamislite cu migala, dar te poti si delecta cu intregu-i fara cusur.

Aceasta carte nu este una care sa fie citita pe nerasuflate; recomand o expunere la o pictura dupa fiecare sub-capitol si la un album intreg dupa fiecare capitol.

Da, e un travaliu intelectual colosal, dar rasplata n-are pret.

Bergman vs. Bergman

Nu cred sa fie cinefil pe lumea asta care sa nu se fi intrebat daca exista vreo legatura de rudenie intre regizorul Ingmar Bergman si actrita Ingrid Bergman.

Raspunsul este nu si ce pare si mai ciudat este ca acesti noi mari artisti nu s-au intalnit in cadrul vreunei creatii decat foarte tarziu si decat o data.

Dar asteptarea mapamondului a fost rasplatita pe deplin in Höstsonaten (Sonata de toamna).

O mama stralucitoare si egoista, pianista de clasa mondiala, isi viziteaza fiicele aciuate departe de lumea dezlantuita. Una dintre ele este paraplegica, iar cealalta este chinuita de retinere si de o copilarie defectuoasa, lipsita de afectiune materna. Nu dureaza mult si efuziunea sentimentala initiala lasa locul resentimentelor, refularilor si remuscarilor, specialitati ale lui Ingmar Bergman.

Pe langa scenariu, si in componenta stilistica il recunosti rapid pe regizorul suedez. Cadre prelungi, cu figuri in prim-plan si siluete pe fundal, interioare construite atent si, bineinteles, rosu. Nu asa mult ca in Viskningar och rop sau Fanny och Alexander, dar e acolo, suficient sa plaseze si aceasta pelicula in lunga sa serie de metafore cinematografice sanguine.

Elementul deosebit din Höstsonaten este Ingrid Bergman. Intotdeauna mi s-a parut ca interpretarile din filmele lui Ingmar Bergman sunt corecte, inspirate, dar supuse cineastului-demiurg, pioni slefuiti, dar cu raceala, care se misca dupa cum le ordona vointa regizorala.

Deloc, surpinzator, Ingrid Bergman se sustrage acestei dominatii si isi faureste rolul potrivit valorii ei colosale. Nu trece mult de la prima ei aparitie pe ecran si se si instaleaza o stare de fascinatie dezaprobatoare fata de egoismul si malitiozitatea unei mame careia i-a placut sa aiba copii, dar nu si sa se deranjeze prea mult pentru ei.

Dincolo de modul cum Ingrid Bergman isi poarta personajul si reactiile (care ating uneori si parerea de rau rapid spulberata) si de faptul ca insufla filmului o energie mai putin intalnita in peliculele lui Ingmar Bergman, am fost uimit de evolutia ei ca artista.

 

Este aceeasi Ingrid Bergman din epoca de aur a Hollywood-ului, din Casablanca, Gaslight, Anastasia, Notorious sau Spellbound, dar este si o Ingrid Bergman a anilor ’70, cu o interpretare multidimensionala, fara tente moraliste, fara menajamente, izvorata dintr-o anume configuratie psihica, pe care o intelegem, dar o dezaprobam.

Este pecetea finala si cea mai complexa aplicata staturii ei de legenda.

Intre Bergman-El si Bergman-Ea a avut loc un troc favorabil: El i-a oferit ei un prilej sa isi desavarseasca monumentul, iar Ea i-a animat creatia cu un talent inimitabil.

 

Filme si amor in Balcani

Daca vipia asta va duce in pragul deznadejdii, dati-mi voie sa va dreg putin moralul si sa va anunt ca, in scurt timp, in perioada 18-20 august 2017, in Craiova va avea loc o noua editie a Divan Film Festival.

Anul trecut am avut inspiratia sa-mi misc oasele pana la locul din aer liber unde aveau loc proiectiile si am fost rasplatit cu un film balcanic, sarbesc, mai precis, Parada, la care am ras de am facut febra musculara la abdomen si care m-a facut sa ma intreb cand or fi dobandit vecinii nostri mai napastuiti o asa stiinta intr-ale cinematografiei.

Avand acestea in minte, sunt ferm hotarat sa ratez cat mai putine din peliculele balcanice care vor rula de data aceasta, atat la Cinema Inspire din cadrul Mercur Center, cat si in Centrul Vechi al Craiovei (aici atmosfera e unica, mai ales daca nu prindeti loc si va asezati pe unde apucati).

Tema de anul acesta este amorul, dar nu cel de factura hollywoodiana, ci acela balcanic, zgomotos, pasional sau cum o mai fi el, nu stiu sigur, astept sa ma lamureasca filmele din cadrul festivalului, la care, apropo, intrarea este libera.

Incepand cu 21 august 2017, aceasta caravana cinematografica isi va lua catrafusele in carutele cu coviltirisi se va muta la Portul Cultural Cetate, unde va poposi in perioada 21-26 august. In cazul in care sunteti la fel de nomado-aventurosi, e demn de stiut ca pe durata evenimentului, camparea este gratuita in Portul Cultural Cetate, iar inscrierile se pot face pe pagina de Facebook a Divan Film Festival.

Puteti gasi aici detalii despre filmele care vor rula in cadrul festivalului.

Totalitarismul care a facut pui

Oricine se uita la totalitarismul care a marcat prima jumatate a secolului al XX-lea ramane cu atentia pironita pe nazism si pe ororile care i-au insotit scurta, dar brutala istorie.

In acest fel, exista riscul de a pierde din vedere ca o astfel de ideologia aparuse cu peste o decada inainte in Italia lui Mussollini, iar eu, nevrand sa o nedreptatesc pe muza Clio, careia ma inclin frecvent, am ales sa ma revansez fata de aceasta omisiune cufundandu-ma in cuprinzatoarea lucrare a Francescai Tacchi, intitulata Istoria ilustrata a fascismului.

Asa cum o arata si titlul, aceasta carte de istorie universala urmareste evolutia acestei miscari care a reusit sa se suprapuna intregului stat, precum si decaderea foarte rapida, iar eu ma simt dezlegat de a face glume pe seama italienilor, avand in vedere ca autoarea insasi isi permite cateva.

Altminteri, stilul este unul prozaic, fara intorsaturi de fraza sau efecte narative mestesugite, insa tocmai aceasta ariditate serveste scopului general al cartii, aceea de a contura cat mai amplu tabloul al unei perioade.

Desi partea care descrie ascensiunea si instalarea la putere a fascismului e doar suita de acte si modificari de legi, e cutremurator sa fii martorul neputincios al unui proces de erodare a democratiei, chiar originale, cum o aveau italienii (v-am spus ca n-am nicio retinere la glume), si nu e usor de gasit paralele cu ce se intampla prin Europa prezentului.

Foarte interesant a fost capitolul dedicat raspandirii puilor fascismului pe continent si, din nou, am fost intristat si putin ingrijorat de apetenta cu care nenumarate tari au adoptat aceasta doctrina, nelipsind, evident, Romania. Chiar si in democratiile solide a incoltit putin fascismul si nu pot sa nu ma intreb cat a lipsit ca intreaga Europa sa o apuce pe un asemenea fagas.

Fascismul a izvorat din probleme pe care le recunoastem in contemporaneitate, asa ca eu, unul, va sfatuiesc sa nu acceptati nicio tentativa de fanfaronada, propaganda desantata si atacuri la adresa democratiei, pentru ca asa incepe totul.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o panorama multidimensionala a fascismului.

Semne bune toamna are

Desi, oficial, este pauza in activitatea prietenilor de la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova, se pare ca acestia nu prididesc in a-si extinde activitatea. Aceasta concluzie mi s-a conturat in timp, iar o noua stire lansata dintr-acolo vine sa o consolideze.

Iata ce spun prietenii cei de la Teatrul din Craiova:

Odata cu inceperea stagiunii 2017-2018, Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova lanseaza proiectul 11plus1 independent/contemporan, in cadrul caruia, pe parcusul lunilor, vom vedea in urbea noastra coregrafi, dansatori profesionisti, actori si regizori cu suflu nou, care vor pune in scena reprezentatii menite sa ne anime si sa ne incante simturile.

Primele doua evenimente vor avea lor in luna octombrie a anului 2017, iar aceasta fasta perioada va dura pana in mai 2018, rastimp in care ne vom mai delecta cu alte 6 spectacole de teatru independent si 6 spectacole de dans contemporan.

Iar daca aceste randuri sunt citite de cineva care care chiar isi desfasoara activitatea intr-unul dintre aceste domenii, partea frumoasa este ca ei insisi se pot inscrie pentru a face parte din acest proiect.

Conditiile de participare presupun faptul ca spectacolele nu trebuie sa aiba in distributie  actori ai Teatrului National „Marin Sorescu”, cele de teatru trebuie sa apartina unor companii independente, iar cele de dans pot fi atat productii independente, cat si ale unor institutii publice.

Termenul limita pentru a depune aceste candidaturi este 15 august 2017, iar adresa la care se va livra zapisul virtual de inscriere este pr@tncms.ro.

Tristetea unui clovn

Sunt ani buni de cand mi s-a format opinia ca tagma clovnilor si a saltimbancilor de tot felul cuprinde oameni foarte tristi, iar incursiuni diverse pe taram artistic imi confirma constatarea.

Cea mai recenta intarire a acestei observatii vine din partea cartii de literatura contemporana intitulata Ultimul dans al lui Charlot.

Initial, mi s-a parut ca autorul Fabio Stassi pacatuieste prin faptul ca preia fara prea multa subtilitate supra-structura Seherezadei in construirea romanului: in fiecare seara de Craciun, Charlot/Charlie Chaplin face ce face si pacaleste Moartea, castigand timp pentru a-si depana povestea catre fiul pe care l-a avut la o varsta cand altii sunt deja bunici.

Si intitularea capitolelor cu titlul de „Rola” mi s-a parut o ingrosare dispensabila, menita sa ne aduca aminte, inca o data, ca este vorba despre cinematografie, insa toate aceste neajunsuri au fost compensate de scriitura propriu-zisa a pataniilor personajului principal, care intruneste si rolul de narator.

Ce pare initial o autobiografie romantata a lui Charlie Chaplin devine rapid o incursiune in spiritul vagabondului cu care aceste cineast genial s-a identificat pana la contopire. Peregrinarile sale au ceva din explorarea metafizica din Micul Print de Antoine de Saint-Exupery sau Picatura de Aur de Michel Tournier.

Treptat, Ultimul Dans al lui Charlot isi contureaza doua directii, ca doua sine de cale ferata care se despart si se intretaie periodic.

Pe de o parte, avem elegia lumii muribunde a circului, cu bufonii si acrobatii sai, alegorie pe care o putem extinde la nivelul intregii societati: calatoria cu trenul si tovarasii de drum demonstreaza ca fieare dintre noi are o masca pentru public, uneori mai stravezie, alteori mai opaca.

Pe de alta parte, suntem purtati si in universul tragicomic al debuturilor cinematografiei, avand ocazia sa aruncam o ocheada in spatele butaforiei Hollywood-ului din epoca sa embrionara.

Nu am ras citind aceasta carte, asa cum indeamna Charlie Chaplin pe coperta. Dar m-am simtit bine cufundandu-ma in povestea ei.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-au dat voie sa il insotesc pe un Vagabond.

 

Calvar contra cronometru

Ma asez confortabil in scaun si astept sa inceapa Dunkirk, pregatit fiind pentru cel putin un sfert de ora de expozitiune si acalmie.

Dupa maxim cinci minute, pulsul imi sare si acolo ramane.

Dunkirk nu este un film care se urmareste, ci se traieste si se construieste. Adevarul istoric este doar un pretext pentru regizor sa compuna o experienta traumatizanta si fascinanta, despre viata care atarna doar de un fir, despre antinomia datorie vs. dezertare si despre acel ceva pe care eu il numesc „poezia razboiului”.

A nu se intelege ca pelicula lui Christopher Nolan face vreo apologie a pornirilor belicoase ale omului; dimpotriva, cea mai mare parte a actiunii infatiseaza zbateri de protejare a existentei individuale, dar, in acele momente cand imi mai permiteam sa-mi trag sufletul, m-am delectat cu veritabile picturi cinematografice.

Cateva imagini imi trec prin minte fugitiv chiar acum: racursiul castilor aliniate pentru imbarcare, barcazuri luptand cu o mare involburata de parca ar fi iesit de sub penelul lui Ivan Aivazovski sau avionul in flacari proiectat pe un crespuscul impresionist.

Pana sa ajung sa vad Dunkirk, auzisem ca lui Christopher Nolan i se imputa faptul ca personajele nu sunt suficient reliefate, un repros despre care vreau sa fac cateva observatii. In primul rand, nu stiu daca asta i-a fost intentia, dar ideea ca in razboi individualitatile se estompeaza, iar fiinta umana nu pretuieste prea mult este o axioma dureroasa.

In al doilea rand, iti dai rapid seama ca Dunkirk nu e povestea cuiva anume si ma vad nevoit sa revin la ce am spus mai sus – nu este un film oarecare, ci o experienta care merge dincolo de intelectual.

Nu in ultimul rand, sunt actori care, prin aplecarea cu care isi abordeaza rolul, reusesc sa-si depaseasca conditia de pioni in acest haos perfect controlat de Nolan. Un exemplu graitor este Mark Rylance, care, ca simplu capitan de vaporas, impune cel putin la fel de mult ca figura cazona a lui Kenneth Branagh.

Ce au in comun Memento, The Prestige, Inception sau Interstellar? Acelasi gust al lui Nolan pentru o trama narativa care se asambleaza treptat, cu o innodare la final a unor ite aparent disparate. Dunkirk este inca un astfel de puzzle – scenele din aer sau din apa, de o parte si de alta a Canalului Manecii, par initial doar crampeie dintr-un conflict care depaseste putinta noastra de a-l cuprinde, dar gradual se dezvaluie ca elemente ale unei triangulatii care ne ofera o ilustrare a celebrului discurs al lui Churchill, amintit si in finalul acestui film si pe care vom avea ocazia sa-l auzim recitat de nemaipomenitul Gary Oldman spre finalul acestui an.

Ca Richard Burton, Peter O’Toole, Deborah Kerr sau Alfred Hitchcock nu au luat niciodata un Oscar sunt cateva dintre marile nedreptati ale cinematografiei pe care le-am acceptat volens nolens.

Insa in ruptul capului nu o sa accept ca acest magnific cineast care este Christopher Nolan nu are inca la activ o nominalizare ca regizor si sper ca inceputul lui 2018 sa rezolve aceasta colosala scapare a Academiei Americane de Film.

Iar Hans Zimmer nu a mai luat de mult o statueta, desi si aici, ca si in multe alte productii cinematografice, e unul dintre principalii responsabili pentru starile pe care le traim.

Da, puteti sa considerati ca am deschis sezonul Oscarurilor din 2018.

 

Non-fictiuni pe care le-am citit (20)

A trecut cam multisor de cand nu v-am mai povestit despre non-fictiunile care mi-au brazdat intelectul, asa ca haideti sa recuperam:

The News. A User’s Manual – ultimele experiente de lector al panseurilor lui Alain Botton au fost nesatisfacatoare, asa ca am intampinat cu bucurie o oarecare revenire de forma a acestui adept al filosofiei aplicate vietii cotidiene. Cartea sa exploreaza relatia omului modern cu stirile, precum si modurile cum acestea din urma dau gres in a-si indeplini rolul formativ, adaos esential la cel informativ. Consumam stiri cu un apetit cvasi-religios, asa ca Botton e de parere ca materialele jurnalelor televizate si ale ziarelor ar fi mai utile la nivel emotional, daca ar imprumuta mai mult de la cinematografie sau literatura. Mie, unuia, mi se pare ca se face exces de astfel de tuse artistice si inselatoare, asa ca nu pot fi de acord cu el, insa modul cum desluseste resorturile psihologice legate de diversele tipuri de stiri este patrunzator, iar ideile au fluiditate si coerenta.

Emotional First Aid – zilnic, ba nu, din minut in minut, suntem supusi unor lovituri psihice de tot felul, iar Guy Winch si-a propus sa elaboreze un fel de manual cu prescriptii pentru astfel de traumatisme emotionale. Dupa ce i-am descris demersul in linii mari, o sa operez o distinctie intre ce i-a iesit si ce nu: clasificarea surselor de stari negative este impecabile, ca si pasii de urmat in fiecare dintre aceste situatii; pe de alta parte, continutul fiecarui capitol in parte nu exceleaza prin vreun aspect practic, ci asambleaza aceleasi concluzii de natura cognitiva si comportamentala pe care le-am intalnit in numeroase carti, dintre care multe se regasesc in aceasta rubrica. Insa aspectul pe care il apreciez cel mai mult la aceasta carte este insusi conceptul care ii confera si titlul – sanatatea psihica este fragila, ca si cea fizica, iar o cunoastere a modului cum opereaza si cum poate fi mentinuta este o abilitate indispensabila.

 

The Better Angels of Our Nature – daca va luati dupa Alain de Botton, asa cum l-am descris mai sus, si va uitati la stiri, veti avea impresia ca lumea este mai rea ca oricand, insa Steven Pinker este de alta parere. Ideea centrala a cartii sale este ca violenta a scazut de-a lungul timpului si ca omenirea a devenit mai buna. O parere pe care o impartasesc, insa in niciun caz n-as fi putut s-o argumentez atat de grandios cum a facut-o autorul. Nu ma sfiesc sa folosesc acel termen bombastic, pentru ca efortul intelectual la care s-a inhamat Pinker, care exploreaza zoologia, antropologia, istoria, statistica, psihologia, e coplesitor. Nu doar soliditatea argumentelor, ci si volumul lor te obliga sa ii accepti concluziile. Sa speram ca evolutia pe care o traseaza este reala si se va adanci, altfel nu mai e nimeni in siguranta.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

 

Tuse romanesti la Hollywood (Musical-ul)

Caracterul aventuros al lui Jean Negulescu s-a reflectat, tematic si stilistic, in filmele pe care a ajuns sa le regizeze, iar Daddy Long Legs reprezinta inca o incursiune revelatoare in personalitatea sa artistica.

Acest musical nu face parte din galeria marilor realizari ale genului, apartinand mai degraba esalonului doi, adica filme agreabile, cateodata si brazdate de idei interesante, care functioneaza mai mult ca pretexte pentru numere muzicale reusite. Un exemplu care imi vine in minte la o accesare fugitiva a memoriei este Lili, care, ca o coincidenta, o are ca protagonista tot pe Leslie Caron.

In ciuda tramei narative schematic construite, Daddy Long Legs atrage, totusi, atentia prin subiectul delicat si controversat chiar si in zilele noastre: relatia dintre o tanara si un barbat cu mult mai in varsta, precum si acuzele care i se aduc acestuia din urma, desi sentimentele sale sunt reale si intentiile dintre cele mai curate.

Cei doi actori din rolurile principale, Leslie Caron si Fred Astaire, se adauga la lunga galerie a numelor celebre care s-au gasit sub bagheta lui Jean Negulescu. Ingenuei Caron Negulescu n-a avut ce sa-i spuna, decat sa fie la fel de adorabila ca intotdeauna, sa danseaze cu aceeasi verva si sa-si rosteasca replicile in engleza cu acel merveilleux accent frantuzesc.

De cealalta parte, insa, avem un Fred Astaire lovit in timpul filmarilor de o mare tragedie: moartea sotiei. Cu atat mai impresionant este, insa, profesionalismul sau, care il ajuta sa aiba o prestatie consistenta, atat in scenele muzicale, cat si in cele dramatice.

Film de studio, Daddy Long Legs penduleaza intre cadre (multumitor construite) care redau apartamente de zgarie nori, campus universitar american si manastire provinciala franceza, insa scenele onirice, desfasurate in contrapunctul actiunii, sunt cele in care pictorul din Jean Negulescu se dezlantuie cu adevarat.

Colorate si dinamice, aceste bucati cinematografice sunt o incantare pentru ochi si pentru auz, iar ipostazele imaginare ale lui Fred Astaire sau peregrinarile lui Leslie Caron prin gigantice decoruri suprarealiste se agata de cotloanele memoriei la fel ca Gene Kelly cantand in ploaie sau Julie Andrews haulind pe dealuri.

Visteria filmelor vechi este atat de mare, incat nici nu stii ce sa alegi, insa eu tot ma incapatanez, din cand in cand, sa cotrobai in cautarea cate unui mic medalion care are gravat pe el numele lui Jean Negulescu.