Daca neuronii ar avea glas

Marea dezmortire de dupa frigul inopinat care a lovit Romania beneficiaza de un ajutor nesperat la Craiova, in persoana regizorului Radu Afrim, care foloseste scena Teatrului National „Marin Sorescu” pentru a-si desfasura talentul in piesa Daca am gandi cu voce tare.

Recunosc ca nu m-am intalnit pana acum cu Radu Afrim din punct de vedere artistic, asa ca nu il cunosc, insa prietenii de la teatru da si declara ca textul dramaturgic scris de autorul bosniac Adnan Lugonic ii e foarte mult pe plac, incluzand prostituate, homosexuali, taximetristi, tineri derutati, invatatori comunisti, batrani de tara, sotul care lucreaza prea mult, sotia-mama casnica, toti apasati de singuratate, frica si negare. Mai pluteste in aer si spectrul unui alt personaj pe care il cunoscusera toti si care, cum zicea un umorist pe vremuri, s-a sinucis putin. Cica ar mai fi si o urma de speranta, dar eu am mari indoieli.

Aceasta fauna umana diversa este intruchipata de actorii: Constantin Cicort, Tamara Popescu, Marian Politic, Romanita Ionescu, Eugen Titu, Claudiu Mihail, Alex Calangiu, Raluca Paun, George Albert Costea, Dragos Macesanu si Costinela Ungureanu.

Stiti vorba aceea: „Ce-i in gusa si-n capusa”?

Pe 5 si 6 mai 2017, la ora 19:00, am sansa s-o vedem pusa in practica.

Asta daca nu cumva aveti vreun amic care face deliciul grupului aplicand-o permanent.

 

 

Cuceriri SF (11)

Inca patru romane SF mi-au asaltat mintea in cel mai placut mod cu putinta:

Ancillary Justice – indrazneala narativa este cea care impresioneaza cel mai mult la cartea lui Ann Leckie: intr-un imperiu galactic, tehnologia permite ca nave inteligente (precum personajul lui Anne McCaffrey din The Ship Who Sang) sa beneficieze si de un lot de soldati, numiti „ancillary”, care ii impartasesc constiinta, astfel ca autoarea propune superbe pagini de virtuozitate scriitoriceasca, in care aceleasi imagini si evenimente sunt descrise din diverse unghiuri, chiar si fizice. Povestea o urmareste pe o astfel de „ancillary”, atat in trecutul impersonal, cat si in prezentul in care este separata de orice alta entitate si parcurge un complicat plan de razbunare impotriva stapanului imperiului, care este, la randu-i, un fel de „ancillary”. Lucrurile se incalcesc pana la a deveni aproape incomprehensibile in a doua jumatate a romanului, insa nu atarna mai greu in balanta decat deliciile din partea de inceput.

The Fountains of Paradise – calitatile binestiute ale lui Arthur C. Clarke, adica desavarsita arta a descrierii si capacitatea de a elabora evolutii socio-tehnologice ample, se imbina aici cu pasiunea pentru locul in care si-a petrecut ultimii ani ai vietii: Sri Lanka. O versiune fictiva a acestei tari, insa descrisa cu suficienta dragoste si acuratete, incat sa fie localizata usor, este cadrul in care are loc un proiect grandios, constructia unui lift spatial, care ar uni pamantul si cerul, vis al omenirii de la Turnul Babel incoace. Dificultati si momente de rascruce al initiativei, himerice la inceput, tot mai consistente pe masura ce trece timpul, sunt punctate cu mana sigura de Clarke, care ne ofera si cateva caracterizari subtile de personaje, altminteri secundare in importanta fata de imaginea colosala care se creioneaza treptat in fata ochilor nostri mentali.

Infomocracy – chiar si in momentele cand scriu aceste randuri au loc niste alegeri care pot influenta cursul istoriei, asa ca lectura cartii scrise de Malka Older e o placere aproape necesara. Intr-un viitor care nu pare asa indepartat sau improbabil, fiecare comunitate de o suta de mii de oameni isi poate alege ce sistem de guvernamant vrea, de la ecologie raspicata la nationalism feroce, iar gruparea care prinde cele mai multe astfel de circumscriptii castiga Supermajoritatea, o miza atat de importanta, incat unora le trece chiar prin cap sa trucheze procesul electoral. Povestea de suspans care se desfasoara in acest cadru aduce in prim-plan mai multe personaje, eficient conturate, dar conventionale, ca si multe dintre interactiunile dintre ele. Insa votul meu de incredere fata de autoare n-a fost influentat de aceste neajunsuri; m-au convins micile detalii, care schiteaza o lume pestrita ideologic, si umorul. Cand vine vorba despre politica si alegeri, e indispensabil.

American Gods – aceasta serie este despre romane SF, iar monumentala realizare a lui Neil Gaiman este aici pentru ca a castigat si Hugo Nebula, iar o certificare mai apasata de apartenenta la acest gen literar nu cred ca exista. Insa romanul e dincolo de orice fel de clasificare. E o aventura care m-a tintuit mental, care m-a transpus in acea stare de a sorbi orice cuvant si de a savura surprizele care nu inceteaza sa apara. Povestea il are in prim plan pe o personaj pe nume Shadow, care, prin nume si caracterizare, este deliberat ambiguu, si care strabate o America sfasiata de un conflict acerb, dar nevazut: cel dintre zeii vechi si cei noi. Pe langa asta, in contrapunct, avem diverse istorisiri prin care Gaiman exploreaza mitologii diverse cu o senzationala versatilitate, astfel incat nu o data mi l-am imaginat pe Mircea Eliade citind aceasta carte si surazand aprobator. American Gods nu este un roman SF. American Gods este un roman mare.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Ultima noapte de ghiftuiala, intaia noapte de razboi

Daca ar fi sa-mi rezum atitudinea fata de nutritie, ar fi „Mananc ca sa traiesc, nu traiesc ca sa mananc”, cu mici incursiuni gastronomice destinate placerii pure, dar nu foarte dese si nu excesive. De aceea, toata mitologia conturata in jurul emisiunilor de tip „Master Chef” nu m-a atins defel, iar site-uri gastromonice am accesat doar din greseala.

Cu toate acestea, lectura cartii de beletristica a lui Lawrence Norfolk, intituala Ospatul lui John Saturnall, a reusit sa-mi chinuie papilele gustative in mod tantalic si sa declanseze stanjenitoare ghioraituri de stomac.

Povestea in sine nu e de lepadat, dar nici nu rupe gura targului: protagonistul este un copil provenit dintr-un mediu marginal si care isi cladeste treptat calea catre titlul de maestru bucatar intr-o Anglie a lui Carol I si Cromwell. Ascensiunea-i culinara se impleteste cu o idila dulceaga, simpatica si conventionala, ce transcende clase sociale discrepante. In acest amplu ceaun narativ se mai adauga si o lingurita de pasiune pentru anumite traditii precrestine, doua degete de nostalgie fata de epoca aristrocratiei rafinate si un polonic plin varf cu infierare a fanatismului religios puritan.

Intregul nu s-ar inchega, daca n-ar fi imensa pasiune a autorului pentru mancaruri, ingrediente si operatiuni gastronomice. Aceste pagini, deloc putine, sunt de-a dreptul magice.

Omul modern isi face veacul prin hypermarket-uri si are acces la resurse incomensurabile, insa aranjate impersonal. Lawrence Norfolk incanta si infometeaza printr-o proza descriptiva si senzoriala, care innobileaza chiar si cel mai marunt condiment. Iata un mic fragment, primul care mi-a sarit in ochi cand am redeschis cartea si nici pe departe cel mai spectaculos:

…placintele cu carne, peste care presarasera spanac si nuci, au fost asezate pe tavi. Platourile cu chiftelute din carne de berbec, condimentate cu sofran si garnisite cu felii de lamaie, asteptau alaturi de ele. […] duceau in echilibru platouri cu carne de vita, taiata in felii subtiri, rulate si umplute cu pasta de anghinare si fistic, apoi rulouri din aluat, umplute cu ou tocat, ierburi dulci, scortisoara si sare…

Initial, l-am compatimit pe traducatorul Gabriel Stoian pentru puzderia de termeni culinari pe care i-a avut de infruntat, dar, dupa nici o suta de pagini, am inceput sa il invidiez.

Se spune ca al doilea creier al omului se afla in stomac, iar Ospatul lui John Saturnall l-a hranit mai abitir decat o minte care a parcurs toate dialogurile lui Platon.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un roman de senzatii.

 

Natura ca arta (14)

O calatorie mai prelunga i-a oferit din nou naturii ocazia sa imi spuna diverse povesti, atat de multe, incat am impartit imaginile nu in doua, ci in trei seturi; iata-l pe primul dintre ele:

Miss Havisham

 

Yggdrasil din alta emisfera*

 

Gadilat cromatic

 

Rodin

 

Nu e calcar

 

Tanguiala dinozaurilor

 

Descarnat

 

Size does matter

 

*Vezi colectia Natura ca arta.

 

 

 

 

500 de ani de la un mare cutremur

Anul acesta marcheaza fix o jumatate de mileniu de cand Martin Luther initia un proces de revolta care avea sa schimba fata Europei si a lumii – Reforma religioasa.

Desi n-as putea spune ca sunt complet ignorant in privinta acestui moment istoric de rascruce, ar mai fi multe de stiut, astfel ca m-am aplecat asupra unei carti de cultura generala intitulata Atlas istoric al Reformei, ca sa imi mai limpezesc viziunea.

Am mai iesit si cu alte prilejuri din ingrata situatie de a recenza o astfel de lucrare, despre care nu se poate spune ca are o structura narativa, iar acum imi este si mai usor. Autorul (mai bine spus, editorul) Tim Dowley a reusit sa gaseasca un echilibru intre materialul scris si cel cartografic, iar imbinarea celor doua furnizeaza o experienta intelectuala asa cum merita disciplina servita de muza Clio.

Fireste, se poate face si doar un exercitiu de deductie si procesare a informatiilor: parcurgerea hartilor fara alta lectura decat a legendei si incercarea decelarii evolutiilor si traiectoriilor cronologice. Cu riscul de a mi se servi acel „Ce te bagi, ma?”, cutez sa le recomand profesorilor de istorie care citesc aceste randuri sa apeleze mai degraba la astfel de activitati, in locul dictarii unor liste de date si insiruiri de nume; am informatii din interior ca, in timpul unei astfel de lectii aride, mintea elevilor zboara catre sfere care sunt la ani-lumina departare de Jean Calvin, Razboiul de Treizeci de Ani sau eliberarea de sub dominatia spaniola a provinciilor olandeze.

Ha, ce? Ma scuzati, domnu’, am atipit si m-am lovit de coltul bancii.

O alta calitate a acestui Atlas istoric al Reformei este ca nu limiteaza expunerea la subiect asa cum este el incadrat academic. S-au intamplat multe inainte si dupa ce demersurile lui Martin Luther si cei asemeni lui au smuls o bucata masiva din crestinatate de sub tutela Bisericii Catolice, iar prezentarea acestor evenimente si zbateri omenesti m-au ispitit sa le caut o anumita logica.

Ma aventurez sa spun astfel ca Reforma a fost un cutremur inevitabil, insa forma in care s-a desfasurat e rodul magnificei imprevizibilitati umane.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca m-au transportat in epicentrul unei zguduiri vechi de 500 de ani.

Sa ne traiesti, Teatrule!

27 martie este Ziua Mondiala a Teatrului, iar demnul sau reprezentant din Craiova, Teatrul National „Marin Sorescu” o sarbatoreste chiar azi, incepand cu ora 19:00,  asa cum se cuvine unui salas al artelor: incanta, emotioneaza si ajuta.

Incanta prin concertul Hope and Rising Slope, care va aduce in fata spectatorilor trupele Old School Band, The Wheels sau Zaibar, dar si Corul de Camera al Colegiului National Militar „Tudor Vladimirescu” (dirijor: Florica Oanta), Corul de Copii al Cercului Militar Craiova (dirijor: Mihaela Leonte) si Corul „The Wishers” al Centrului de Limbi Straine May Lily.

Emotioneaza prin mesajul international elaborat si transmis de catre o personalitate din lumea teatrului, in acest an fiind opera superbei Isabelle Hupert, o actrita rasfatata de premii pentru rolurile de pe scena, dar si pe micul si marele ecran (o regasim si printre nominalizatele la Oscar de anul acesta, pentru Elle).

Ajuta prin faptul ca fiecare bilet (40 de lei) vandut la acest spectacol  va contribui la alinarea durerii a doi semeni ai nostri: Georgian Mita, in varsta de 20 de ani, care sufera de amiotrofie spinala progresiva, si Emmanuel Voichita, in varsta de 49 de ani, care sufera de cancer orofaringian.

Cu un click aici, sau pe oricare dintre cele doua poze ale articolului, puteti afla mai multe detalii despre acest eveniment.

Sa ne traiesti, Teatrule!

Isabelle Hupert

 

Cum ne-au prostit de-a lungul timpului

Daca este vreun subiect care sa pasioneze si sa intereseze in perioada aceasta cand suntem bombarbati de stiri mai rau ca fetele de gimnaziu de bulgari iarna, acesta trebuie sa fie neaparat dezinformarea.

O intrebare legitima ar fi:

Ce este dezinformarea?

Un raspuns amplu, pertinent si foarte amuzant sa regaseste in Petite histoire de la désinformation de Vladmir Volkoff, in posesia careia am intrat prin generozitatea celor de la TargulCartii.ro.

Pana sa parcurg cu nesat paginile acestei lucrari si eu, ca multi altii, as fi fost tentat sa pus semnul egalitatii intre dezinformare si manipulare. Totusi, lucrurile sunt mai complicate de atat, insa opiniile si argumentele aduse de autor m-au convins ca exista o distinctie, iar exemplele sale, veritabile bijuterii anecdotice din culisele istoriei, i-au sustinut spusele.

Dezinformarea vizeaza masele, nimic nou. Dar mesajul distorsionant si distorsionat nu vine direct de la sursa, aceea ar fi manipularea pursange, ci prin intermediul unor relee si multiplicatori de opinie care, deseori, habar nu au ca servesc drept unelte intr-o asemenea operatiune. Daca stau si ma gandesc mai bine, in toata tevatura asta cu protestele, e probabil ca eu insumi sa fi fost dezinformat si sa fi dezinformat pe altii la randul meu.

Ca rus stabilit in Franta, Vladimir Volkoff isi alege cu precadere studiile de caz din povestile celor doua tari, asa ca termenul de „istorie” din titlu nu trebuie luat in sens exhaustiv (in romana, titlul este „Tratat despre dezinformare”, poate chiar mai adecvat pentru continutul acestui volum).

Este si un pic de malitiozitate nationala in ideile autorului: rus de origine, considera ca URSS, desi a pierdut, pe hartie, Razboiul Rece, a fost campioana detasata a dezinformarii si chiar se aventureaza sa se intrebe daca nu cumva, practicile si ideologiile sale persista in lumea contemporana, fara ca noi sa ne dam seama, sub umbrela generoasa a democratiei.

O tendinta a lumii moderna este sa solicite cuiva sa vina si cu solutii, nu numai sa puncteze problemele. Socotind ca, potrivit lui Vladimir Volkoff, suntem supusi dezinformarii permanent, ar reiesi ca nu prea avem ce face. Insa tot el ofera si un sfat, drastic, dar de bun simt:

Feriti-va sa aveti in jurul vostru persoane care pretind ca sunt obiective; cautati sa stati aproape de cei ale carora prejudecati va sunt cunoscute.

Avertisment din Iran

Nu stiu ce isi pun in mancare cineastii iranieni, dar le ies niste scene de debut atat de puternice, incat te imobilizeaza mental pentru tot ce urmeaza sa iti arate.

Aceeasi senzatie de la A Separation a revenit in primele minute din Talaye Sorkh (Aurul rosu): aceeasi pozitionare statica a camerei, aceeasi intrare abrupta in actiune, aceleasi reactii tari, menite a te arunca in valtoarea unei drame.

O spargere de magazin de bijuterii iese prost, iar urmatoarea ora si jumatate a filmului ne infatiseaza procesul psihologic care il conduce pe protagonist catre faradelege.

Daca nu l-as fi vazut de curand pe Cassey Affleck si magnifica sa retinere din Manchester by the Sea, as fi zis ca interpretarea actorului principal Hossain Emadeddin, cu aerul sau masiv si flegmatic, este un anti-joc; dar nu, ca si in cazul oscarizatului de anul acesta, si aici exista momente discrete de variatie care sparg platosa placiditatii si lasa sa se intrevada o mare interioara de traume si durere inchistata.

Ca orice opera de fictiune remarcabila, Talaye Sorkh reuseste sa armonizeze specificul culturii din care a izvorat cu universalitatea mesajului.

Discrepantele sociale si economice nu sunt simple statistici, sunt taieturi in structura societatii, iar daca nu sunt cusute si oblojite, dau in gangrena si conduc la tragedii, pentru ca penuria materiala combinata cu desconsiderarea personala sunt o veritabila bomba cu ceas.

Urmarind silueta rubiconda si tacuta a protagonistului, regizorul Jafar Panahi si scenaristul Abbas Kiarostami compun si un tablou surprinzator de onest al Iranului contemporan: o tara care se zbate intre traditionalismul religios si modernizarea capitalista, cu politisti care pandesc tineri petrecareti si cu emigranti repatriati dezradacinati sau cu femei care poarta voal, dar isi cumpara haine de soi si bijuterii scumpe.

Socotind si ca anul acesta Asghar Farhadi a luat din nou Oscarul cu Forushande, cred ca e cazul sa nu mai consideram cinematografia iraniana drept una exotica, despre care auzim cand si cand.

Acolo se face treaba consistenta si nu de ieri, de alaltaieri.