Bărbăția ritualizată

O carte bună își păstrează caracteristicile oriunde și oricând, însă și le relevă mai pregnant când contextul în care e lecturată e adecvat.

Societatea românească vuiește de dezbaterea despre dezbatere: ar trebui Klaus Iohannis și Viorica Dăncilă să se înfrunte într-o întâlnire directă au ba?

Mie, unuia, un astfel de duel mi se pare necesar, mai ales că o astfel de metodă de soluționare a unei dispute are o istorie îndelungată în lume, dar și pe meleagurile românești, după cum reiese din lucrarea lui Mihai Chiper, Pe câmpul de onoare.

Subtitlul – O istorie a duelului la români – este ilustrativ pentru tematica acestei cărți, așa că mă pot lăsa în voia lăudării ei.

Fiind amplu documentată și foarte bine structurată, oferă și o panoramă a evoluției mentalităților românilor de la 1821 la 1940, precum și modul cum acestea erau racordate la practicile europene ale vremii.

Interesant este că, dacă la început apare ca o metodă de manifestare a așa-zisului simț al onoarei în mediul ofițeresc și aristocratic (imagine perpetuată ulterior de cinematografie, cu precădere), duelul armat, cu sabie sau arme de foc, devine o consumare a conflictelor politice sau chiar gazetărești.

Adică situații care astăzi s-ar rezolva prin înjurături reciproce, furioase postări pe Facebook sau, în cel mai rău caz, cu un proces de calomnie, acum vreo sută de ani duceau la încleștări mult mai periculoase, chiar și când erau reduse la minimul simbolic.

E îmbucurător că violența duelurilor a scăzut ca intensitate de-a lungul timpului, iar Pe câmpul de onoare poate fi un argument suplimentar pentru teza enunțată de Steven Pinker în The Better Angels of Our Nature, însă permiteți-mi să desfășor în minte niște scenarii precum cele de mai jos:

Un duel între Moise Guran și Marius Gîdea sau, deliciul deliciilor, unul între Cristian Tudor Popescu și Radu Banciu.

Și să nu uit, parcă un mare om de televiziune pe nume Mircea Badea, a avut parte de două astfel de dueluri și a ieșit cam feștelit, așa-i?

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o mostră de istorie transversală românească excelent redactată.

Destinul nu atinge muzica

Nu mi-aduc aminte de vreun început mai furtunos al vreunui concert de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova decât al acestuia despre care voi avea onoarea de a vă vorbi acum.

Uvertura operei Forţa destinului de Giuseppe Verdi mi-a reamintit de ce secolul al XIX-lea este supranumit „al giganţilor”, atât în literatură, cât şi în muzică.

A urmat o bucată mai contemplativă, Concertino pentru flaut, oboi şi orchestră de cameră de Franz Krommer, avându-i drept solişti la cele două instrumente pe Cătălin Opriţoiu şi Cristina Ordean.

Deoarece instrumentele cu coarde predomină în cadrul acestei creaţii muzicale, am avut ocazia de a le compara sunetele cu cele de suflat ale celor doi muzicieni din prim-plan. Având deja un oarecare antrenament de meloman şi o sporită capacitate introspectivă, mi-am monitorizat reacţiile mentale la fiecare dintre cele două tipuri de instrumente, precum şi la efectul acţiunii lor îngemănate.

Industria muzicii menite a însoţi meditaţia este una profitabilă, poate şi pentru că oamenii nu ştiu să se întoarcă spre trecut mai mult.

Însă acest spectacol n-a fost numai despre trecut, ci şi despre viitor.

Dirijorul Brian Liao, originar din Taiwan, s-a distins prin două trăsături aparte: o expansivitate remarcabilă pentru o persoană dintr-o cultură a reţinerii, dar şi prin faptul că, în locul partiturii clasice, tipărite, a folosit una pe tabletă, iar acel gest de da pagina era înlocuit de deja încetăţenita mişcare de deget.

O inovaţie care m-a făcut să reflectez asupra modului în care tehnologia ne influenţează vieţile din ce în ce mai mult, precum şi a spectrului celor ce vor urma, evoluţii grandioase şi neliniştitoare.

În tot acest timp, Simfonia nr. 5 în Mi minor, op. 64 a lui Piotr Ilici Ceaikovski ilustra muzical aceste perspective prin combinaţia sa de momente înălţătoare şi de viraje sumbre.

Destinul omenirii este într-o permanentă şi imprevizibilă scriere.

Dar muzica pare ferită de capriciile sale.

Film pentru oameni mari

Mia aioniotita kai mia mera (Eternitatea şi o zi) al lui Theo Angelopoulos nu vrea în niciun moment al său să fie un film pentru oricine.

E pentru aceia care au pierdut pe Cineva.

E pentru aceia care îşi negociază pacea cu Trecutul.

E pentru aceia care au simţit din plin puterea Regretului.

E pentru aceia care înteleg Metafora.

E pentru aceia care nu se tem de Transcedental.

E pentru aceia care preţuiesc Cuvântul.

E pentru aceia care ştiu că există viață în afară de Simţuri.

E pentru aceia care adoră Marea.

E pentru aceia care Plâng.

E pentru aceia care au întrezărit Sfârşitul.

E pentru aceia care încă mai Zâmbesc.

E pentru aceia care văd şi Dincolo.

Avengers este pentru copii mari.

Mia aioniotita kai mia mera este pentru oameni mari.

Aferim, Filarmonica „Oltenia” din Craiova!

Pentru tot ce fac, le-aș putea mulțumi celor de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova în multe feluri, însă un spectacol anume din programul Festivalului Internaţional Craiova Muzicală (nu vă zic care, ca să veniţi la cât mai multe şi o să-mi mulţumiţi după aceea) m-a trimis cu gândul la Aferim! al lui Radu Jude, unul dintre cele mai bine făcute filme româneşti de după 1989.

Iată lista concertelor din cadrul festivalului care se va desfăşura între 15 noiembrie şi 6 decembrie 2019:

Vineri, 15 noiembrie 2019, ora 19:00 – Degeaba 30, Concert vocal-simfonic al lui Tudor Gheorghe alături de Orchestra Filarmonică şi Corala Academică ale Filarmonicii „Oltenia”; dirijor şi orchestrator: Marius Hristescu.

Miercuri, 20 noiembrie 2019, ora 19:00 – Conferinţa La patru mâini, în care Valentina Sandu-Dediu şi Dan Dediu vorbesc despre „Mentori şi maeştri ai muzicii româneşti.

Marţi, 26 noiembrie 2019, ora 19:00 – Concertino Accordion Band (Republica Moldova); conducerea muzicală: Eugen Negruţă.

Vineri, 29 noiembrie 2019, ora 19:00 – Ansamblul de muzică veche „Anton Pann”; conducerea muzicală: Constantin Răileanu.

Marţi, 3 decembrie 2019, ora 19:00 – Concert coral al Formaţiei de muzică bizantină „Psalmodia” al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti.

Vineri, 6 decembrie 2019, ora 19:00 – Concert simfonic al Orchestrei Simfonice a Filarmonicii Naţionale „Serghei Lunchevici” Chişinău (Republica Moldova); dirijor: Dumitru Cârciumaru.

În final, reiau observaţia pe care am făcut-o şi anul trecut:

Dacă aveţi bani alocaţi pentru concertul lui Tudor Gheorghe şi nu mai prindeţi bilete, repartizaţi-i pentru alte spectacole din cadrul Festivalului Internaţional Craiova Muzicală. Estimarea mea este că vă ajung de trei dintre acestea, iar, din punct de vedere matematic, dar şi muzical, ar cam trebui să aveţi de câştigat.

Film vechi despre vremuri noi

Cu greu se poate găsi vreun film mai adecvat pentru această perioadă decât The Best Man al lui Franklin J. Schaffner.

Nu numai că România este în plină şi talâmbă campanie electorală, dar mai este şi mare fierbere în Partidul Democrat din SUA, pentru a-l desemna pe acela (sau aceea, sper) care să îi dea brânci de la Casa Albă lui Donald Trump.

Bazat pe piesa cu acelaşi nume a lui Gore Vidal, care semnează şi scenariul, filmul urmăreşte maşinaţiunile de la Convenţia unui partid american, în vederea numirii celui care să devină candidat şi, după cum suntem lăsaţi a înţelege, preşedintele Statelor Unite.

Principalii favoriţii sunt un politician de rasă, cu alură de patrician şi cu oarece principii (Henry Honda), şi unul agresiv, descurcăreţ şi de o desăvârşită lipsă de scrupule (Cliff Robertson).

Remarcabil este că duelul nu este unul care contrapune automat binele răului; fiecare dintre cei doi primeşte destule laturi caracteriologice şi niciunul nu le are pe toate în regulă. Asta îi dă fiecăruia dintre cei doi mari actori să brodeze pe stilul care îi caracterizează nuanţe subtile.

Henry Fonda, căruia rolul de înaltă ţinută morală i-a venit întodeauna ca o mănuşă (vezi 12 Angry Men), îşi compune un zâmbet de-a dreptul iliescian în scenele din public, total opus minei preocupate din particular.

De cealaltă parte, Cliff Robertson, deşi pare animalul politic feroce, impresionează prin energie, capacitatea de a ieşi din situaţii limită şi chiar o veritabilă tandreţe faţă de consoartă.

Ecuaţia rivalității lor este complicată de prezenţa unui membru marcant şi venerabil al partidului, fost preşedinte, la susţinerea căruia râvnesc amândoi, personaj jucat cu aplomb şi profunzime de Lee Tracy (singurul beneficiar de nominalizare la Oscar al unui film care merită mai multă recunoaştere, măcar din partea posterităţii). Deşi acest rol este, teoretic, unul secundar, este de departe cel mai complex al peliculei. Este omul care a gustat din ambrozia puterii, dar a şi contemplat zădărnicia în stil hamletian. Mai mult, este sfâşiat între a alege între o persoană pe care o place şi una pe care o apreciază.

Chiar mai abitir decât Henry Fonda, Lee Tracy oferă un minunat studiu asupra duplicităţii la nivel de mimică a unui zoon politikon. Urmăriţi cu atenţie metamorfozele de la zâmbetul jovial şi aproape naiv din public şi configuraţia feţei în timpul unor discuţii decisive. Cum am mai avut onoarea a vă spune, arta bine făcută este manual pentru lumea reală.

Deşi The Best Man nu se depărtează prea mult de materialul dramaturgic sursă, oferind cu precădere scene de interior şi dialoguri intense şi spirituale, regizorul ştie să compună şi momente de anvergură, care simulează credibil chiar şi pentru zilele noastre mecanismul politic american.

Nu o dată am fost întrebat:

De ce te pasionează atât politica, dacă nu eşti direct implicat în ea?

Prin vocea preşedintelui jucat de Lee Tracy, în The Best Man am găsit un răspuns excelent formulat:

There is nothing like a good, dirty, low-down political fight to bring the roses to your cheeks!

Sara pe deal vioara sună cu exaltare

Dacă anterior făcusem o incursiune în sufletul francez, cel mai recent concert al celor de la Filarmonica „Oltenia” Craiova ne-a purtat prin meandrele celui rus.

O aventură sinuoasă, fapt deloc surprinzător, dacă ne amintim de personajele unui Dostoievski, Tolstoi sau Cehov.

Magia care a permis acest periplu a fost conjurată de tânăra şi talentata Anna Savkina şi vioara la care, acompaniată de orchestra filarmonicii, s-a cufundat în Concertul pentru vioară şi orchestră, op. 35 al lui Piotr Ilici Ceaikovski.

Au fost momente când am coborât în genunile disperării, altele când am escaldat piscuri de exaltare, iar uneori am simţit materializându-se spectrul unor baluri la fel de fastuoase precum cele din Russkiy kovcheg.

Însă nicio imagine plăsmuită mental n-a putut estompa pe cea reală a chipului interpretei din Rusia. O figură ca o icoană numai bună de pus pe altarul dăruirii faţă de muzică.

Sugerez oricui e pasionat de fotografie realizarea unui album dedicat prim-planurilor soliştilor de la concertele de muzica clasică. Presimt o succes strălucit, comparabil cu al Atlasului frumuseţii al Mihaelei Noroc.

A-i citi, asculta sau urmări pe ruşi nu e o experienţa facilă. Dacă adăugăm la asta şi faptul că spectacolul a început cu un Mozart surprinzător de sumbru – Muzică funerară masonică, K. 477 – nu e de mirare că aveam nevoie de o destindere.

Aceasta a venit prin intermediul Simfoniei n. 4 în La major, op. 90, supranumită şi „Italiana”, în care Felix Mendelssohn-Bartholdy a reuşit cu o suprinzătoare abilitate să recreeze acea bucurie a vieţii pe care trăit-o oricine a călătorit în poate cea mai frumoasă ţară a lumii.

Totodată, ni s-a oferit şi ocazia de admira angajamentul dirijoral în persoană, cunoscut şi sub numele de Gia Luigi Zampieri.

Un recital de motrică şi mimică pe care l-am mai văzut, dar de care nu mă mai satur.

Îmi face plăcere să închei cu un citat al unei persoane de la care am învăţat multe şi care, ca o coincidenţă minunată, a fost în sală cu mine:

Rusu’ e om complicat.

Ocaziile nu se răzbună, dar nici nu se întorc

Tedy Ursuleanu – Fotografie de Alex Gâlmeanu pentru proiectul 100, publicat în DoR

Mă uit înapoi şi îmi dau seama că am avut norocul, dar şi inspiraţia de a nu rata prea multe dintre spectacolele care s-au perindat la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova în cadrul proiectului 11plus1 independent/ contemporan.

Aş minţi, dacă aş spune că toate m-au încântat sau m-au uimit, însă, luate împreună, toate aceste reprezentaţii mi-au relevat frământări şi direcţii în artă românească, dar şi în societate, în ansamblul ei.

Luna noiembrie a anului 2019 oferă încă două astfel de spectacole, care par emblematice pentru tot ce am spus mai sus:

Pe 5 noiembrie 2019, la Craiova vine 153 de secunde, o creaţie teatrală inspirată din mărturiile lui Tedy Ursuleanu, una dintre supravieţuitoarele tragediei de la Colectiv. Spectacolul este situat la confluenţa documentarului, jurnalismului şi poeziei şi, potrivit celei care l-a regizat, Ioana Păun, nu este unul comemorativ, ci mai degrabă o asumare comună a problemelor unei generaţii şi o analiză lucidă a efectelor diluării tragismului unei mari drame, nu doar a indivizilor care au trăit-o direct, ci a tuturor.

Nu vă aşteptaţi la scene zguduitoare, 153 de secunde este o metaforă, deoarece aceste este mecanismul cel mai eficient al artei.

Pe 19 noiembrie, Craiova va găzdui spectacolul Ea e băiat bun, o creaţie a regizorului Eugen Jebeleanu şi care îl are drept protagonist pe Florin Caracala.

Inspirat de filmul documentar Rodica e băiat bun de Marian Ilea şi Gheorghe Dinu, reprezentaţia se compune ca un puzzle al unui el care se consideră mai mult o ea. Un subiect încă spinos într-o ţară care mai deunăzi a avut un referendum pe tema familiei tradiţionale, iar pe lângă faptul că a contura şi propaga un astfel de demers e un act de curaj, eu, unul, sunt curios şi să fac o comparaţie cu The Danish Girl.

După cum vedeţi, luna noiembrie a lui 2019 ne oferă două ocazii de a ne zdruncina niţel psihicul, tocmai pentru a-l aşeza mai solid după aceea.

Biletele sunt disponibile pe platforma online: https://ebilet.tncms.ro/ebilet și la Agenția teatrală (telefon: 0251 413 677).

Kusturica în scris

Aș fi putut foarte bine să alcătuiesc recenzia cărții Rolul familiei mele în revoluția mondială din panseuri extrase chiar din ea, însă n-am vrut să las să treacă ocazia de a-mi detalia recunoștința pentru autorul Bora Cosic.

În doar o sută de pagini mi-a oferit un maraton de replici și situații care, în spatele hiperbolei aiurite, dezvăluie multe despre natura umană și despre cât se metamorfozează și cât nu în condițiile schimbării de paradigmă ideologică.

Am rezolvat și cu limbajul de lemn, acum să vă zic mai pe șleau că este povestea unei familii (cu membri ca alde Tenenbaumii) de dinainte și după instaurarea comunismului în Iugoslavia, filtrată de mintea în plină coacere, dar încă adorabil de naivă a unui copil, și compusă din propoziții și replici scurte, dar atât de eficiente în curgerea lor, încât râzi și te crucești, leit ca la un film reușit de Emir Kusturica.

Cel mai frumos lucru este că fiecare dintre personajele care apare denumit generic – mama, tata, unchiul, bunicul, mătușile – acumulează atâtea manifestări fantasmagorice, încât din pură abstracțiune capătă corporalitate și devin familiar, de parcă ar fi de-ai noștri dintotdeauna.

Dacă nu e asta suprema realizare a unui scriitor, atunci nu știu ce altceva poate fi.

Și acum, la cererea publicului, un scurt potpuriu de mostre ale Rolului familiei mele în revoluția mondială:

Și eu am fost odată la o prelegere politică, dar, cum vorbitorul ne arăta mereu curul, n-am mai priceput nimic.

Despre purtarea ta ar trebui să scriem o circulară, adresată tuturor membrilor familiei, ba chiar și rudelor mai îndepărtate.

O să faci apă la genunchi de atâta citit.

M-am săturat eu de voi, darămite de toată lumea.

Și băiatul meu merge la școală cu fii de generali, producători de salam și alte asemenea.

Știința de azi e de invidiat, chiar dacă duce pe căi greșite.

Noi trebuie să atingem un asemenea nivel, încât să râdem chiar și când nu e nimic de râs.

Noi vom introduce în piesele clasice fragmente cu exemple pozitive de viață, ca să îmbunătățim sistemul nervos al populației, dar în așa fel încât nimeni să nu-și dea seama de asta.

Există marfă care se produce, dar care nu prea se vede concret, cum este, de exemplu, propaganda.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-au dat cartea asta, așa am citit-o o dată, și pentru că a trebuit să îi fac recenzia, așa am citit-o a doua oară.

PCR, el mândria noastră e!

De când mă ştiu, campania electorală pentru alegerile prezidenţial a avut un aer maniheic, iar turul al doilea, cel puţin, a fost un veritabil câmp al Armageddonului, pe care se înfruntau variantele de Viitor Luminos şi Viitor Întunecat ale acestei ţări frumoase şi oropsite.

Acum, însă, situaţia este inedită, ceea ce n-ar fi rău în sine, dacă n-ar fi şi exasperant de anostă.

Ca urmare, de cum am primit chemarea de a lua parte la lucrările PCR – Partidul Comedianţilor Români – am sărit de parcă m-ar fi chemat Bill Gates să mă facă moştenitor.

Cum aş fi putut, de altfel, să ratez ocazia de a adera la mişcarea iniţiată de figuri marcante ale eşichierului umoristic românesc, precum Bordea şi Micutzu?

Secondaţi de Cortea Nelu, Bucălae Radu şi Adrian George, ciraci de vază într-ale comediei de-a-n-picioarelea (de-acolo de unde sunteţi, domnule Pruteanu, sper că sunteţi mândru), cei doi promit să ia la refec pe aceia care spun tot baliverne, dar le livrează drept adevăruri, adică pe politicieni.

Marea Mişcare de Dezmorţire a Campaniei Electorale începe pe 4 şi 5 noiembrie 2019, la Sala Palatului, în Bucureşti, pentru a continua apoi la Craiova (7 noiembrie), Timişoara (9 noiembrie), Cluj-Napoca (10 noiembrie), Bacău (15 noiembrie), Braşov (17 noiembrie), Galaţi (8 decembrie) şi Iaşi (13 decembrie).

Turneul Partidul Comedianţilor Români este produs de Headline Management şi Sublime, iar biletele se pot procura de pe www.sublime.ro.

Vive la France!

Departe de mine gândul de a aduce atingere cosmopolitismului celui mai recent concert al celor de la Filarmonica „Oltenia” Craiova.

Nu voi să trec sub tăcere fiorul Suitelor maramureşene nr. 1, 2 şi 3, al căror autor, Matei Pop, a însufleţit cu bagheta-i energică şi orchestra filarmonicii. Numai un român poate tresări când aude sunete familiare din folclor într-un aranjament clasic.

Nu voi nici să neg încântarea de la Dansurile slave, op. 46 de Antonín Dvořak, care i-au provocat adolescentului pe care l-am luat cu mine acea enervantă reacţie de a bâţâi din picior, pe care însă n-am cum să i-o reproşez, pentru că sistemul meu nervos proceda similar, răpindu-mi controlul asupra capului sau mâinilor.

Însă nu voi ascunde că bucata de spectacol care s-a închegat într-un mod aparte în urechile, amintirea şi imaginaţia mea a fost periplul prin sora noastră de gintă latină, Franţa.

Concertul în Sol major pentru pian şi orchestră al lui Maurice Ravel a fost unul mozaical, oferindu-mi atât prilejul de a mă amuza prin arii carnavaleşti, care m-au trimis cu gândul la acea atmosferă de carusel atât de des asociată cu Franţa, cât şi pe acela de a străbate cheile Senei, reflectând la ambivalenţa conceptelor de libertate, egalitate şi fraternitate, care au pornit din Oraşul-Lumină.

Iar Catedrala lui Claude Debussy, pe care solistul Mihai Ungureanu ne-a oferit-o cu generozitate ca bis, m-a transportat ca pe aripile zefirului într-unul dintre acele edificii gotice impunătoare, precum cele de la Chartres, Reims sau chiar sărmana Notre-Dame din Paris. Mlădioasa atingere a clapelor de către interpret mi-a evocat atât aspiraţia lor spre înalt, cât şi ecoul paşilor care străbat pardoseala care a fost martora atâtor veacuri.

De multe ori am declarat că Italia este cea mai frumoasă ţară din lume.

Însă rareori am recunoscut că, dacă vreodată îi va fura o alta titlul, aceea nu poate fi decât Franţa.

Vive la France!

Vive la musique!

Matei Pop şi Mihai Ungureanu