Sa zgandarim apetitul pentru Shakepeare

Festivalul Shakespeare, editia 2018, sta sa inceapa, carevasazica voi fi ocupat cu teatrul in perioada urmatoare.

Si ca sa fac tranzitia usoara, ce poate fi mai indicat decat un film bazat pe o piesa a bardului din Stratford-upon-Avon?

Preferabil, una dintre lucrarile amuzante; era sa spun si accesibile, insa The Taming of the Shrew in viziunea lui Franco Zeffirelli genereaza niste dubii in privinta directiei ideatice a materialului dramaturgic, incat nu mai bag mana in foc pentru opiniile consolidate ale posteritatii.

Dar observ ca ma afund in nisipurile miscatoare ale abstractului, asa ca ma intorc pe taramul solid al divertismentului si va anunt ca narodul Petrucchio si scorpia Katarina sunt jucati de doi actori care impartaseau interactiuni similare si in viata reala: Richard Burton si Elizabeth Taylor, acel cuplu vijelios, genial si deja legendar.

Spre deosebire de Who’s Afraid of Virginia Woolf, unde ambii se afunda in replici cu aceeasi gravitate luciferica, aici se simt diferente, generate de provenienta fiecaruia; britanic si actor de teatru la origini, Richard Burton e ca pestele in apele shakespeariene, insa Elizabeth Taylor, de mica produs al cinematografiei si avand acea voce un pic stridenta, pare ca se forteaza o idee prea mult pe pedala declamarii.

Cand, insa, survine asa-zisa imblanzire, aceeasi voce aparte ii serveste de minune pentru a reda o pisicuta care doar si-a retras ghearele in pernite, nu i-au fost retezata cu totul.

Partea care ii uneste pe amandoi la nivel de excelenta este componenta non-verbala a interpretarilor: scena seductiei cu forta este un monument de dinamism si am banuieli ca si-au tras scatoalce pe bune, iar grimasele fiecaruia dintre ei sunt o incantare pentru un ochi un pic atent.

Aceste grimase confera si un pic de ambiguitate duelului conjugal; exegetii operei shakespeariene au conchis ca Petrucchio a imblanzit-o pe Katarina, care n-avea niciun gand sa se marite vreodata, insa Burton si Taylor reactioneaza in anumite momente ca si cum lucrurile ar fi taman pe dos: el e cam nervos in momentul pariului si fuge cam repede dupa nevasta in cadrul de final, iar ea adopta o figura visatoare uneori, ca o pustoaica doritoare de iubire neprihanita.

Imbracati in costume fabuloase, fugarindu-se prin decoruri somptuoase, Richard Burton si Elizabeth Taylor ne arata cum mariajul e o lupta si un deliciu care a inceput o data cu lumea si se va sfarsi o data cu ea.

Acestea fiind spuse, declar Festivalul Shakespeare 2018 deschis!

Cu pachetelul la Shakespeare

Dintre piesele care se vor juca in cadrul Festivalului Shakespeare 2018, exista una care merita amintita in mod special, din mai multe motive.

Titlul ar fi unul dintre ele: Povestile africane ale lui Shakespeare; nu ca operele marelui Will n-ar fi patruns de ceva vreme pe toate continentele (la inceputurile carierei sale, Orson Welles a pus in scena un Voodoo Macbeth cu actori de culoare, fapt nemaivazut pana atunci), insa atrage atentia si faptul ca este interpretata de artistii Teatrului Nou din Varsovia, asadar beneficiem de un sincretism cultural de gradul trei.

Apoi, numele regizorului este unul greu: Krzysztof Warlikowski. Nu doar greu de pronuntat (pentru cine nu a profitat de cursurile gratuite de poloneza din Craiova), ci si unul cu greutate in domeniul teatral.

Cunoscut pentru pasiunea pentru Shakespeare, realizatorul polonez apeleaza la o tehnica inedita din punct de vedere al organizarii narative: trei piese distincte – Regele Lear, Negutatorul din Venetia si Othello – sunt amestecate si juxtapuse, astfel incat sa rezulte un scenariu unic. Si ca tot vorbeam de sincretism cultural, unor personaje care altminteri nu beneficiaza de replici in lucrarile initiale li se da glas prin monologori scrise special de catre poetul libanez Wajdi Mouawad.

Iar acum va livrez bomba: spectacolul are o durata de 310 de minute, cu doua pauze de cate 20 de minute. Prima mea reactie a fost sa resping mental un astfel de efort, insa mi-am adus aminte apoi ce imi povestea mama despre cum a vazut Pe aripile vantului intr-o singura sesiune, cuibarita pe scarile salii de cinematograf, pentru ca locuri nu mai erau. As trada traditia familiei, daca m-as sustrage acestei provocari.

Avand in vedere ca Povestile africane ale lui Shakespeare se joaca de doua ori, luni, pe 23 aprilie 2018, de la ora 19:00 sau marti, 24 aprilie 2018, de la ora 16:00, aveti doua abordari in privinta alimentatiei:

In primul caz va luati pachetel la voi si il consumati fara graba intr-una dintre pauze.

In al doilea caz mancati pe saturate la pranz, astfel incat seara sa va gaseasca flamanzi fizic, dar ghiftuiti metafizic.

Intelepciune globalizata

Mi s-au citit povesti cand eram mititel.

Am citit povesti de unul singur cand am deprins buchiile.

Citesc povesti de atunci.

Ca urmare, intalnirea mea cu volumul editat de Jean-Claude Carriere si intitulat Cercul mincinosilor era inevitabila. Motivul este simplu: coperta insasi a cartii pe care am primit-o prin bunavointa celor de la libmag.ro declara ca aceasta contine povesti filosofice din intreaga lume”.

Ca unul care incearca sa fie obiectiv cat e cu putinta, marturisesc ca nu vad rostul epitetului „filosofic”. O poveste este o lectie filosofica in sine, dar este scutita de pedanterie si ezoterismul scrierilor specializate, iar invataturile variaza de la foarte practice la inalt spirituale.

Aceasta exaltare de marketing este, insa, scuzabila, deoarece se face usor uitata in lupta cu uimirea si incantarea pe care le provoaca efortul lui Jean-Claude Carriere de a materializa afirmatia „din intreaga lume”. Nu numai ca povestile strabat intreg mapamondul din punct de vedere geografic, dar si acopera un interval temporal care merge de la Vede la contemporaneitate.

Exemple care sa sustina aceasta superba diversitate as avea nenumarate, iar unul mi s-a oferit chiar acum cateva minute, cand am frunzarit din nou cartea, ca sa-mi reimprospatez impresiile si sa ma mai delectez rapid cu cate o povestire. Pe pagina din dreapta se sfarseste un capitol, iar snoava de incheiere il are in prim-plan pe Nastratin Hogea. Pe pagina din stanga, incepe un altul, cu o anecdota despre Alfred Hitchcock.

Q.e.d.

M-a intrebat cineva odata: Ce volume din biblioteca ta ai salva, daca ai fi pus in situatia de a parasi planeta pentru totdeauna si nu ai avea loc prea mult in bagaj?

I-am raspuns atunci, fara a fi vreun plan definitiv, ca as lua cu mine Republica de Platon, Etica Nicomahica de Aristotel, Opere complete de William Shakespeare si Micul Print de Antoine de Saint-Exupery.

Cercul Mincinosilor ma pune in mare incurcatura, pentru ca n-am cum s-o las in urma si e destul de voluminoasa.

 

Cateva impresii despre programul Festivalului Shakespeare 2018

Dupa o dulce si chinuitoare asteptare, Festivalul Shakespeare, editia a XI-a, organizata in anul de gratie 2018, s-a materializat sub forma unui program pe care o sa-l discut un pic, pentru ca se prezinta ca o combinatie interesanta de lucruri bune reluate si lucruri noi promitatoare.

Ca sa nu incarc textul, nu o sa redau programul complet aici, oricum il gasiti in cel mai potrivit loc cu putinta, adica pe site-ul celor de la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova – shakespeare.tncms.ro.

Dupa ce, editia trecuta, ne-a oferit o versiune simplificata si viscerala a tragediei Hamlet, Kelly Hunter revine cu o punere in scena a piesei A douasprezecea noapte; stiind de ce interpretari am avut parte data trecuta (reiterate si aici, fara indoiala) si de subiectul plin de incurcaturi si confuzii, e clar ca e unul dintre spectacolele la care e musai sa ajung.

Alte cunostinte vechi sunt si compania de teatru A&M Productions din Africa de Sud si regizorul Fred Abrahamse; dupa ce le-au impresionat pe tovarasele de drum Dana si Anda cu Richard al III-lea si pe mine cu un Hamlet inedit (nu pot sa uit amuzanta si ingenioasa discutie a protagonistului cu stafia tatalui sau), acum ne propun Macbeth, adica invazia intunericului intr-un suflet ambitios. Adica inca o piesa pe lista obligatorie.

Cu mare bucurie am intampinat si vestea ca se intorc cei de la trupa Cheek by Jowl (care data trecuta ne-au oferit violentul si dinamicul spectacol Ce pacat ca-i tarfa) si nu oricum, ci in colaborare cu Teatrul Puskin din Moscova (un nume cu rezonanta in sine), rezultatul fiind o punere in scena a piesei Masura pentru masura. Mai punem niste bani deoparte si rezervam o seara de aprilie.

De cealalta parte, oferta noutatilor e atat de bogata, incat o sa ma limitez la cateva exemple care mi-au sarit in ochi si la cateva aspecte organizatorice laudabile.

De cand am facut ochi pentru Festivalul Shakespeare am acordat o atentie aparte punerilor in scena din Asia, din Japonia cu precadere, si nu mi-aduc aminte sa fi fost dezamagit vreodata (Richard al II-lea de acum doi ani e inca la egalitate cu Faust al lui Silviu Purcarete drept cea mai grandioasa piesa pe care am vazut-o vreodata). Nu ar trebuie sa mire pe nimeni ca, de cand am vazut programul acestei editii, piesa care mi-a sarit in fata si m-a muscat precum leoaica lui Nichita Stanescu a fost Furtuna celor de la Jijosha Yamamote Company din Tokyo, regizata de Masahiro Yasuda. Subiectul acestei lucrari shakespeariene e generos cu varietatea abordarilor (lituanienii de la Teatrul O.K.T. din Vilnius sau acelasi ingenios infatigabil Silviu Purcarete au profitat din plin de asta), asa ca stiu ca ma asteapta o festin senzorial si intelectual.

O practica inedita, ce a debutat editia trecuta, a fost introducerea in program a unei piese din afara operei lui Shakespeare, iar pariul a fost unul castigator, asa ca sunt foarte curios sa vad si piesa Ace si Opium (titlul e incitant de scandalos), prezentat de Compania „Ex Machina” din Canada, in regia lui Robert Lepage.

Foarte imbucaratoare este prezenta masiva a pieselor romanesti la Festivalul Shakespeare 2018. De la trupe de elevi la teatre consacrate, avem o bogata reprezentare autohtona, minunat potrivita cu faptul ca suntem in Anul Centenarului, pe care merita sa il celebram in continuu, nu doar pe 1 decembrie.

Si mai imbucurator este ca la aceste nenumarate spectacole romanesti Craiova contribuie cu doua piese de facturi diferite: exceptionalele Nopti Ateniene (Timon din Atena + Visul unei nopti de vara + fundul lui Claudiu Bleont = super oferta) ale celor de la Teatrul National din Craiova si spectacolul comunitar si itinerant Visul unei nopti de vara, realizat de Compania britanica Parrabbola si Compania Teatrulescu si regizat de Philip Parr.

Iar acesta din urma imi aduce aminte sa-i felicit pe organizatori pentru ideea de a spori considerabil numarul spectacolelor desfasurate in aer liber. Poate ca nu multi isi vor permite sa vada piesele din interior, insa placerea de a-l asculta/vedea pe Shakespeare declamat/interpretat sub cerul liber e sublima (pot depune marturie cu spectacolul Comedia Erorilor din cadrul editiei trecute, pe care l-am vazut pe esplanada Teatrul National din Craiova).

De asemenea, tot in sprijinul celor care, dintr-un motiv sau altul, rateaza un spectacol vine si laudabila idee ca unele piese sa beneficieze de doua reprezentatii. Colateral, vor beneficia si aceia carora le-a placut atat de mult o piesa, inca ar vrea sa o mai vada o data.

Si pentru ca tot suntem in Anul Centenarului, asa cum am avut onoarea a va aminti mai sus, voi face o sinteza de autohton si universal si voi promova Festivalul Shakespeare 2018 parafrazandu-l pe Ion Creanga:

Piese multe sunt; varietatea este; vreme buna, Slava Domnului, este; d-apoi, ce mai asteptati?

Natura ca arta (26)

Un loc unic pe Pamant mi-a dezvaluit o suita uluitoare de imagini inedite, chiar daca n-am apucat sa explorez decat o particica a incredibilei opere savarsite de natura acolo:

Musculatura sub microscop

 

Crisalide

 

Serafim

 

Dans frenetic

 

Tabere adverse

 

Tesatura se destrama

 

Where is the love?

 

Amor multiplicat la infinit

 

Insir-te, margarite!

Cum sa gadili gamer-ul din tine

Nu stiu daca Steven Spielberg mai poate face vreun film mare, care sa se imprime in mentalul colectiv, precum bicicleta zburatoare cu ET pe clar de luna.

Dar stiu sigur ca Steven Spielberg nu poate face filme proaste.

Chiar si The Post, asa plin de clisee cum este, tot tine interesul treaz si propune o interpretare magnifica a lui Meryl Streep.

Si mai apasat se simte aceasta calitate a regizorului cand se aventureaza pe taramul SF-ului, iar Ready Player One mi-a adus aminte de poanta aia a lui Steve Martin de la finalul unei ceremonii de decernare a Oscarurilor, pe care nu o sa o mai repet si aici.

Filmul este un iures continuu, o cursa ametitoare care penduleaza intre planul real, distopic, si cel virtual, colorat si exuberant, precum si un potop de referinte culturale pe care le-am adunat ca pe niste monezi dintr-un joc pe calculator, cu aviditatea unui gamer inrait, constient fiind ca n-am ajuns decat la 50%.

Despre poveste aflati voi din oceanul de recenzii si stiri de pe Internet, asa ca o sa concentrez pe impresii.

In primul rand, un adjectiv derivat din substantivul care incheie fraza anteriora: impresionanta. Asa as caracteriza abilitatea lui Spielberg de a adopta si integra tehnologii deja prezente sau preconizat viitoare, precum dronele, recunoasterea faciala sau ochelarii care ne transporta intr-o realitate alternativa si de a le face vehicule pentru deplasarea unei naratiuni palpitante si incantatoare din punct de vedere vizual.

Da, sentimentalismele sunt la locul lor, morala e cat se poate de solida, deoarece Spielberg e si un iscusit om de afaceri si joaca foarte bine pe cartea produsului care se poate vinde oriunde.

Cea mai importanta traire pe care mi-a declansat-o, insa, Ready Player One este cea pe care activat-o asemeni madlenei lui Proust sau, ca sa ramanem in registrul stilistic al ludicului, ca un power-up care iti creste skill-ul numit memorie.

Chiar din timpul vizionarii si mult timp dupa, am rememorat jocurile pe calculator care mi-au incantat copilaria, adolescenta si viata adulta; da, am facut si de-astea si, chiar daca ma uit cu oarece dezaprobare la cei care isi mananca orele pe Candy Crash Saga, recunosc ca aceasta forma de divertisment a avut o influenta semnificativa asupra personalitatii mele.

Asa am gasit un prilej sa enumar toate jocurile care m-au marcat in vreun fel; daca nu va intereseaza lista asta, mergeti direct la concluzia articolului:

Starcraft (si Brood War)

Homeworld

Planescape Torment

Sanitarium

Broken Sword 1 si 2

Diablo 1 si 2

Alpha Centauri

Nox

Fallout

Portal

Windosill

Richard & Alice

Revenant

Syberia 1 si 2

Septerra Core

Gemini Rue

Deus Ex

Machinarium

Doodle God

Gorky 17

Tropico

Mortal Kombat

Half-Life

Rollcage

Wolfenstein 3D

Her Story

Virtua Fighter 2

Botanicula

Captain Claw

The Dig

Heroes of Might and Magic 3

Prince of Persia: The Sand of Time

Warcraft 2 si 3

Hobo

Raptor

I Have No Mouth and I Must Scream

Jazz Jackrabbit 2

Command & Conquer: Red Alert

Loom

Papers, Please

To The Moon

Star Wars: Knights of the Old Republic

Beneath a Steel Sky

Ground Control

Electricman 2 HS

Indiana Jones and The Fate of Atlantis

Incoming

That Gravity Game

Blood 2

Age of Empires 1 si 2

Star Wars Episode 1: Racer

Still Life

The Curse of the Monkey Island

Bomberman

Worms Armaggedon

Samsara

Lords of the Realm 2

Kingpin

Shogun: Total War

Medieval: Total War

Gem Grab

Omikron: The Nomad Soul

Drawfender

Pana sa apucati sa ziceti ceva, o sa parafrazez o replica din Tom and Jerry:

Yeah, I’ve wasted a lot of time in my life…

BUT I’M HAPPY!

Bunatati teatrale in aprilie

Daca…

Sunteti catraniti ca nu ati prins locuri la cele doua premiere (30 si 31 martie 2018) ale Athens by Night

sau

Nu mai stiti cum sa faceti sa treaca timpul mai repede pana la Festivalul Shakespeare,

atunci

Am doua vesti bune pentru voi, corespunzand unor doua spectacole din cadrul proiectului 11plu1 independent/contemporan, care ajung la Craiova in chiar acest interval de timp.

Pe 3 aprilie 2018 (adica marti, saptamana viitoare, asadar ar fi cazul sa va miscati rapid) are loc Pe jumatate cantec, un om-woman show cu Anda Saltelechi, in regia Cristei Bilciu, productie independenta Teatrul de Foc, beneficiara a nenumarate invitatii la festivaluri nationale.

Pe 17 aprilie 2018, putem vedea Lasa-ma sa om, o productie a Teatrului Fix din Iasi, in coregrafie Beatricei Volbea, un spectacol coregrafic bazat pe raportul uman/inuman, gand/actiune, sunet/corp/imagine.

 

Asadar capul sus, ca in fata noastra se desfasoara lucruri care mai de care mai felurite!

Lumini si umbre ale unui mare pisicher

Binemeritatul Oscar primit de Gary Oldman anul acesta pentru rolul lui Churchill mi l-a readus in plin cortex prefrontal pe acest colos al istoriei secolului al XX-lea, asa ca o carte care sa-i adune panseurile si ocazionalele boacane retorice a picat numai la fix.

Aceasta se intituleaza Lumea vazuta de Churchill si are, practic, doi autori: unul este omul politic – scriitorul – publicistul eponim, altul este Francois Kersaudy, care nu este un simplu profitor al operei celui dintai.

Lui ii revine meritul de a fi aranjat si ordonat diverse citate ale lui Winston Churchill, astfel incat nu numai ca ne putem apleca asupra unor diverse teme, dar avem si posibilitatea de a vedea cum a evoluat gandirea sa in timp.

Foarte elocvent in aceasta privinta este capitolul despre femei: daca, la inceput, Churchill dadea dovada de o stangacie adorabila in relatia cu sexul opus, spre amurgul vietii manifesta un misoginism la fel de adorabil, tintit mai ales catre exemplarele cicalitoare sau ciufute ale genului feminin.

Nu ma pot abtine sa nu fac o paralela intre aceasta carte si un scandal foarte contemporan, cel care a implicat reteaua sociala Facebook si compania Cambridge Analytica; ce ne ofera Lumea vazuta de Churchill este aceeasi posibilitatea de a stabili profilul psihologic al unei persoane, pe baza a ce a declarat in public. Daca ar fi avut cont pe Facebook, probabil ca Winston Churchill ar fi primit reclame la diverse tipuri de rachiu si articole menite sa il convinga de faptul ca Hitler e un baiat de treaba.

Retrospectiv, Churchill ne pare ca un erou mitic al luptei pentru democratie, insa anumite capitole sau remarci, cum ar fi cele despre India (pe care a prins-o atat ca parte a Imperiului Britanic, cat si in timpul zbaterilor pentru independenta), ne releva si limitele mentalitatilor sale. Cat despre pasajele referitoare la Stalin, este uimitor cum englezul a pastrat pana la finalul vietii o admiratie fata de georgian, sedus probabil de sarmul pe care acesta din urma il avea, fara indoiala, in arsenal.

Aceasta eroare de judecata nu scade cu nimic impactul pe care il are capitolul referitor la previziunile facute de Churchill de-a lungul timpului. Mai mult decat oricare, fiecare dintre aceste profetii trebuie citita luand in calcul anul in care a fost enuntata. Numai asa ne vom da seama de incredibila profunzime in gandire a acestui om, pentru care ma aventurez sa am si o explicatie.

Aceasta este, in esenta, simpla – multitudinea domeniilor de interes: Churchill a scris, a citit, a luptat, a pictat, a vorbit, a evadat, a construit, a fumat, a calatorit si a baut de-a stins.

Un om care a facut de toate si le-a vazut bine (aproape) pe toate.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-a dat ocazia sa ii vad profilul lui Winston Churchill de pe vremea cand nu se nascuse nici bunicul lui Mark Zuckerbeg (cred).

Istorie pentru cei care se tem de istorie

A doua oara in analele acestui blog mi s-a aratat o carte al carei titlu ma scuteste de efortul de a gasi unul separat pentru articolul care o descrie.

S-a intamplat cu 1001 de adevaruri care o sa te faca sa te c#*i pe tine de frica, iar acum este vorba despre Istorie pentru cei care se tem de istorie de Sebastian Schnoy.

Nu numai ca titlul e simpatic si atrage atentia, dar mentioneaza si foarte clar cui se adreseaza: acelora care, din varii motive (prof de istorie cu apucaturi marxiste sau suplinitor care a stat un semestru si i-a lasat sa-si faca de cap, de pilda) nu au avut tangente cu istoria, au famelie mare si renumeratie dupa buget, mica, si au ajuns la varste venerabile de peste 30 de ani, incat ii apuca migrenele cand se uita la ce insemna sa lectureze in intregime Razboiul peloponesiac de Tucidide.

Lor le este destinata aceasta carte, in principal, pentru ca autorul comprima cu mare abilitate cam toata evolutia principalelor popoare ale Europei si, nu oricum, ci cu mult haz.

Acum, sincer sa fiu, aceasta abordare bascalioasa mi s-a parut cam prea cautata in anumite momente, insa m-am pus in postura celor de mai sus si m-am gandit ca ar fi exact ingredientul care sa ii faca sa nu o lase din mana, asa ca am apreciat trucul editorial si de marketing.

Interesul meu real a fost intretinut de ocazionale pufniri in ras, de mici anecdote precum cea cu Trotki in Gulag, dar mai ales de parelelele pe care Sebastian Schnoy le face cu epoca prezenta. Istoricii seriosi ar dezaproba larghetea manifestata in construirea acestor analogii, dar eu consider, asa cum scriam si despre SPQR de Mary Beard, ca sunt, poate, cel mai de folos aspect pe care il putem extrage din aplecarea catre trecut.

Cata vreme punem masura si scepticism in ce ne spune istoria, putem sa afirmam fara sa gresim ca este cea mai frumoasa, mai ciudata si mai distractiva poveste.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris ca m-au purtat prin istorie de parca as fi fost condus de Horatiu Malaele.