Trei din patru şi parcă tot n-au fost de-ajuns

Fuse şi duse şi a treia ediţia a Craiova Jazz Festival, însă nu fără urmări benefice pentru mine şi îmbucurător de numeroşii spectatori care au populat sala Filarmonicii „Oltenia” din Craiova în perioada 10 – 13 septembrie 2019.

Am avut privilegiul de a participa la trei dintre cele patru concerte şi, aplicând din nou modelul lui Daniel Kahneman (a cărui figură seamănă cu a lui Tudy Zaharescu, despre care vă voi vorbi mai jos) referitor la structura sinelului, după ce „the experiencing self” s-a delectat în timpul lor, a venit vremea lui „the remembering self” să se lase în voia plăcerii.

Primul dintre concerte i-a adus pe scena Filarmonicii pe cei de la Arya Jazz Band, care mi-au aruncat provocarea de a urmări, pe parcursul a mai multe melodii, dialogul (căci duel nu-l pot numi) dintre flaut şi saxofon. Două instrumente care provin din aceeaşi familie, dar care au pornit pe căi diferite în viaţă: saxofonul a ales viaţa urbană şi mai agitată, mai sonoră, în timp ce flautul a rămas într-un mediu mai blând şi mai bucolic.

Preocuparea mea pentru acest binom sonor nu m-a împiedicat, însă, să gust acel moment de entuziasmantă virtuozitate a interpretului la conga, moment care a smuls exclamaţii chiar şi celor mai placizi dintre spectatori.

Stilul de jazz contemplativ al celor de la Arya Jazz Band m-a pregătit pentru ce a urmat.

În a doua seară, am virat puţin de pe tărâmul jazz-ului pe al unor stiluri înrudite şi am aplaudat până mi-au obosit pălmuţele, reacţie involuntară la dinamismul irezistibil al Ana Mardare – Tudy Zaharescu Jazz & Soul Project. A fost un spectacol în care toate ingredientele au fost la superlativ. Şi când zic toate, toate înseamnă.

Am observat, şi nu un singur caz, în care liniile ondulate şi prezenţa scenică a Anei Mardare au provocat doamnelor şi domnişoarelor din sală tendinţa de a-şi lăsa dragăstoase capul pe umărul partenerului. Romantism stimulat de repertoriul minunat al concertului? Sau simţ de apărare? Discuţia rămâne deschisă.

M-aş putea lansa în laude savante la adresa concertului celor de la Ana Mardare – Tudy Zaharescu Jazz & Soul Project, însă un amănunt personal şi foarte mundan mi se pare mai elocvent. Când am ajuns acasă după evenimentul de la Filarmonică, am hotărât să folosesc timpul rămas pentru operaţiunea de punere în funcţiune a maşinii de spălat pline cu rufe. După cum ştiţi, acestea trebuie puse şi pe sârmă ulterior (dacă nu cumva sunteţi fericiţii posesori ai uneia dintre acelea care le face pe toate, inclusiv să le calce). În timpul acestei manevre, având creierul îmbibat de melodii de la concert, simţeam cum dănţuiesc uşor pe balcon. Bineînţeles, am rămas fidel preceptului „dansează ca şi cum nu te-ar vedea nimeni” şi sper că aşa a şi fost.

Ultima seară a festivalului a urmat tradiţia amplorii celorlalţi ani, reunind pe instrumentiştii de la Oltenia Big Band cu aceia de la Cico’s Jazz Orchestra, formaţie din Germania condusă de românul originar din Craiova Horia-Dinu Nicolaescu.

Ca orice orchestră de anvergură, şi aceasta simbiotică s-a putut aventura pe un tărâm muzical larg, de la reinterpretări în cheie de jazz ale unor arii celebre, precum Spărgătorul de nuci de Ceaikovski sau Nabucco de Verdi, la clasici ai genului, precum Arturo Sandoval (nume care mi s-a întipărit definitiv pe neocortex).

Însă, convins de asentimentul tuturor care au participar la acest spectacol, afirm că o jumătate, dacă nu mai bine, din starea de bine care mă însoţeşte de atunci este meritul maestrului Horia-Dinu Nicolaescu, maestru dirijor, maestru de ceremonii, maestru al cămăşilor, maestru în glume, maestru povestitor şi, în ciuda fizicului pe seama căruia el însuşi nu se sfia să facă haz, maestru dansator.

În persoana sa am văzut una dintre cele mai limpezi ilustrări ale beneficiilor iubirii. Iubirea de jazz şi iubirea de oameni. Din păcate, sunt destui care străbat viaţa fără a trăi nici măcăr pe una dintre acestea. La maestrul Nicolaescu cele două se potenţează reciproc.

Efectul?

1941.

Da, tovarăşi de audiţie şi vizionare, căci voi veţi fi copleşiţi de această dată.

Atunci s-a născut.

Încheieri alambicate nu îşi au locul.

A trecut Craiova Jazz Festival 2019 şi nu îl vom uita.

Acum îl aşteptăm pe cel din 2020.

Studiu de caz asupra răutăţii

În curând vom viziona în cinematografe A Beautiful Day in the Neighbourhood, în care ni se va înfăţişa bunătatea într-una dintre cele mai înalte forme ale ei.

Însă tot atât de necesar este şi un film precum Mientras duermes, în care ne situăm la polul opus şi urmărim desfăşurându-se răutatea în formă distilată.

Cesar (interpretat de Luis Tosar, pe care l-am mai întâlnit în Celda 211 şi pe care îl ajută şi fizicul, şi talentul la astfel de roluri) este administratorul unei clădiri de locuinţe şi, deşi pare serviabilitatea în persoană, nutreşte o aşa aversiune faţă de tot şi toate, încât le sabotează locatarilor existenţa în moduri subtile, de fiecare dată când are ocazia.

Ţinta sa predilectă este frumoasa Clara (Marta Etura), pentru care execută, noapte de noapte, operaţiunea migăloasă de a se ascunde sub patul acesteia (de aici şi titlul peliculei).

Cum evoluează evenimentele nu o să vă spun, pentru că m-aş face vinovat de o răutate comparabilă cu a protagonistului.

Acţiunea este concentrată asupra acestuia şi, graţie regiei foarte bine strunite a lui Jaume Balagueró şi a scenariului de thriller pur-sânge al lui Alberto Marini, ne găsim în postura de victime ale acestui miracol numit paradoxul artei: deşi îl detestăm pe Cesar, nu ne putem nega curiozitatea de a vedea ce are de gând mai departe şi cum va ieşi din laţul care se strânge treptat asupră-i. Mai mult, ajungem şi să ignorăm neverosimilul anumitor situaţii.

Contribui la interesul nostru vinovat şi prestaţia lui Luis Tosar, care alternează binevoitorul cu maleficul în doze excelent măsurate şi chiar foarte didactice. Micro-expresiile sale sunt atât de elocvente, încât se pot constitui într-un fel de amplă demonstraţie pentru detectarea unor astfel de prădători.

Mientras duermas nu este genul de film care să provoace plăcere. Dimpotrivă, sadismul fără menajamente care îl străbate de la un cap la altul poate strica somnul multora.

Brânciul prin care suntem aruncaţi în miezul resorturilor intime ale răutăţii umane, pentru care orice explicaţie logică sau psihologică este insuficientă, poate fi, însă, un exerciţiu salvator.

Demonii nu sunt cantonaţi în iad. Sunt printre noi, însă, oricât de bine s-ar ascunde, tot le putem dibui ghearele şi colţii, cu o condiţie:

Să fim atenţi la cei din jur şi să scoatem naibii căştile din urechi şi nasul din telefon!

Mai mult teatru decât putem duce

Avid de teatru sunt şi pofta îmi creşte pe măsură ce mă afund în plăcerea acestei arte.

Însă până şi eu sunt copleşit de diluviul de premiere pe care îl dezlănţuie cei de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova în luna septembrie 2019, cea care marchează debutul unei noi stagiuni.

Trei piese noi, pe care chiar în aceste momente mă străduiesc să mi le aranjez în calendar, pentru că să le ratez nici nu încape vorbă.

Obsesii de Claudiu Sfirschi-Lăudat după texte de Margarita Karapanou, regizată de Yannis Paraskevopoulos, este monologul unei femei care luptă cu depresia şi o îmbrăţişează cu voluptate. Subiectul nu pare a fi nou, însă privilegiaţii care au văzut reprezentaţii exclusive spun că unica interpretă Cerasela Iosefescu este divină. Sau, cum ar spune moldovenii, di vină pentru tot ce i se întâmplă.

Operaţiunea Marte de Alexa Băcanu, regizată de Dragoş Alexandru Muşoiu şi avându-i în distribuţie pe Adrian Andone, Ştefan Cepoi, Iulia Colan, Ramona Drăgulescu, Iulia Lazăr, Ioana Manciu, Alina Mangra, Dragoş Măceşanu, Claudiu Mihail, Raluca Păun, Tamara Popescu, Vlad Udrescu, Cătălin Vieru, Marian Politic şi Monica Ardeleanu este despre timpurile noastre, prezente şi poate chiar viitoare. O companie europeana lansează un apel pentru potenţiali colonizatori ai planetei Marte, iar candidaţii de pe lista scurtă devin protagoniştii unui circ mediatic de sorginte familiară. De ce eu? De ce nu tu? Campania electorală ce va să înceapă nu şi-a găsit niciodată vreun ecou mai adecvat.

1,2,3…Bébé de André Roussin, regizată de Alexandru Boureanu (co-regizor Raluca Păun) este o poveste care promite să fie acidă şi plină de umor şi neprevăzut, pe care descrierea (voit sumară) a celor de la teatru mă trimite cu gândul la La Cage aux folles, iar asta nu poate fi decât o garanţie a hohotelor de râs. Cei care vor popula această operă bufă sunt Cosmin Rădescu, Cătălin Miculeasa, Geni Macsim, Costinela Ungureanu, Petronela Zurba şi Corina Druc.

Iar acum daţi-mi voie să mă întorc la calendar, să văd cum armonizez activităţile lucrativ-financiare, cele gospodăreşti şi puzderia de premiere de la Teatrul Naţional din Craiova, despre care am avut plăcerea a vă vorbi mai sus.

Ce mai e şi cu Banksy ăsta?

La Bucureşti, în interiorul Arcului de Triumf, în perioada 30 iulie şi 27 octombrie 2019, se găseşte expoziţia The Art of Banksy, adică reproduceri ale creaţiilor acelui artist care a rupt gura târgului cu lucrarea care s-a autodistrus parţial.

Artistul n-a recunoscut expoziţia ca autorizată, organizatorii au ripostat mediatic, însă, scuturandu-ne de toată această tevatură cu iz de marketing al scandalului, pot să vă spun că merită să o vedeţi.

Nu numai că locul unde este amplasată este inedit şi nu mă pot gândi la o asociere mai potrivită între aerul hieratic al monumentului şi iconoclasmul şi impertinenţa lucrărilor lui Banksy, dar mesajele sunt percutante, chiar dacă am întrezărit în el dorinţa ardentă de a şoca, proprie oricărui artist.

Orice, indiferent să nu rămâi.

Mai jos aveţi câteva mostre ale diatribelor sale:

Şi, tot aşa cum personajul istoric satirizat mai sus spunea că nu există argument mai bun împotriva democraţiei decât o discuţie de cinci minute cu alegătorul de rând, tot aşa am constatat că nu există validare mai bună pentru viziunea lui Banksy asupra societatăţii actuale decât frunzărirea caietului de impresii de la finalul expoziţiei. Nu-l rataţi, e un deliciu!

De asemenea, pentru că traseul vă va purta până la punctul de belvedere de pe Arcul de Triumf, luaţi aminte la traficul rutier pulsatil care se desfăşoară pe bulevardul care merge de la monument spre Casa Scânteii (aşa îmi place să îi spun, că doar însuşi Pablo Neruda a cântat-o într-un poem al său, iar denumirea cea nouă – Casa Presei Libere – mi se pare orwelliană de-a dreptul). Veţi constata că trăim într-o lume pe amfetamine.

Pentru mine, expoziţia lui Banksy a venit ca o interesantă urmare a vizitei pe care o făcusem cu doar o zi înainte în atelierul artistului florentin Clet, renumit la rându-i pentru modul cum exploatează şi vandalizează cu stil indicatoarele rutiere.

Se pare că viitorul democraţiei, ca şi al artei, este în stradă.

Carmen Brună

Mărturisesc, jocul de cuvinte din titlu este searbăd, dar, după cum veţi constata, ilustrativ pentru filmul despre care vă voi vorbi.

Carmen Jones este un musical care urmează osatura operei lui Bizet, însă cu diferenţa că regizorul Otto Preminger plasează acţiunea în rândul populaţiei de culoare din America anilor ’50, un act de mare curaj pentru acea perioadă, în care segregarea înfăţişată în Green Book era la apogeu.

Povestea este idila damnată între un soldat iniţial serios, interpretat de un Harry Belafonte înalt şi chipeş, condus spre damnare de patima pentru o tipă cu apucături luciferice, deşi nu lipsită de sentimente, adică o Carmen în toată regula, jucată cu mare aplomb de Dorothy Dandrige (nominalizată la Oscar pentru acest rol).

Ea este văpaia care animă un film altminteri convenţional, în care personajele sunt arhetipuri care ar nemulţumi azi pe adepţii corectitudinii politice, dar, care tocmai pentru că sunt îngroşate, relevă adevăruri valabile atunci şi acum.

În tot ce face, Dorothy Dandrige străluceşte ca o perlă neagră montată pe o diademă de platină. În ea o recunoşti pe scorpia manipulatoare, pe materialista alunecată pe panta amorului, pe femeia supusă unor impulsuri contradictorii, pe care le conciliază pe termen scurt, cu efecte nocive pentru mai târziu.

Carmen Jones este femeia căreia îi cazi pradă, dacă eşti prea băţos.

Numerele muzicale le combină pe câteva dintre cele nemuritoare, la care eu unul reacţionez în cel mai pur stil pavlovian, cu altele specifice musical-ului din epocă, câteva prilejuindu-i lui Harry Belafonte etalarea calităţilor vocale. Versurile sunt schimbate, iar asta a generat mari critici la vremea lansării filmului, însă mi s-au părut hazlii şi bine întoarse din condei, aşa cum sunt alte producţii ale lui Oscar Hammerstein II, precum The King and I sau The Sound of Music.

În ciuda schematismului său, Carmen Jones oferă o dublă recompensă – divertisment de calitate şi o morală la care merită luat aminte:

Dragostea care începe cu nişte comportamente anti-sociale n-are cum să se sfârşească decât cu unele şi mai şi.

Toamna se numără deliciile din jazz

Craiova Jazz Festival este deja una dintre tradiţiile culturale ale Craiovei care mă ajută să îmi organizez activităţile din calendar, aşa cum solstiţiile guvernau viaţa strămoşilor noştri.

Cel de anul acesta are loc între 10 şi 13 septembrie 2019, în sala Filarmonicii „Oltenia” din Craiova, însumând patru zile de delicii muzicale, după cum urmează:

Marţi, 10 septembrie 2019, ora 19:00 – Oltenia Big Band (România), sub conducerea muzicală a lui Dorin Maciucă.

Miercuri, 11 septembrie 2019, ora 19:00 – Arya Jazz Band (România).

Joi, 12 septembrie 2019, ora 19:00 – Anda Mardare – Tudy Zaharescu Jazz & Soul Band (România).

Vineri, 13 septembrie 2019, ora 19:00 – Cico’s Jazz Orchestra (Germania) feat. Oltenia Big Band (România), sub conducerea muzicală a lui Horia-Dinu Nicolaescu.

Preţul unui bilet este de 40 de lei, (10 lei pentru elevi, studenţi sau seniori), însă, cum am bănuiala că va interesează mai mult de un concert, cred că vă veţi bucura să aflaţi ca există şi un abonament de patru spectacole la doar 100 de lei.

Să ne vedem cu bine şi să ascultăm şi mai bine!

Că avem ce, după cum am avut onoarea a vă spune.