Oltenia Eterna Terra Turistica

Există două categorii principale de călătorii pe care îmi place să le întreprind:

Călătoriile în locuri importante, în care s-a scris istoria, în care sunt opere de artă care îți taie respirația, în care natura a lucrat în moduri nemaivăzute.

Călătoriile în locuri din apropierea orașului în care locuiesc, în destinații mici, dar pitorești, unde descopăr bijuterii de artă sau umanitate.

Pentru această din urmă categorie, dar și pentru cea dintâi, mi-am notat în calendar că, între 6 și 8 martie 2020, la Centrul Multifuncțional Craiova, va avea loc o nouă ediție a Târgului de Turism al Olteniei.

Ca de fiecare dată, evenimentul reunește o varietate de expozanți, de la firme de turism la instituții publice din domeniu și de la proprietari de pensiuni și hoteluri la reprezentanți de asociații culturale.

Târgul de Turism al Olteniei este organizat de PS Multiservices.

În paralel, în aceeași perioadă, va avea loc și HoReCa Expo Oltenia, care va reuni furnizori de echipamente, produse, accesorii și servicii din această industrie, dar și reprezentanți de hoteluri, baruri, cafenele care își desfășoară activitatea preponderent în această regiune a țării.

HoReCa Expo Oltenia este organizat de PS Multiservices în parteneriat cu Primăria Craiova.

Așadar, la Târgul de Turism al Olteniei pot face rost de oferte pentru prima categorie de călătorii, idei pentru cea de-a doua și, de ce nu, câteva delicatese, precum felia de pâine cu zacuscă pe care mi-a întins-o însuși Mircea Dinescu acum câțiva ani.

O zacuscă de te lingeai pe degete, dar nu mai bună decât cea facută de mama.

Poza cu vederea aeriană asupra standului pantagruelic este șterpelită de la amicul Daniel Botea.

Spintecarea butaforiei

Profit de faptul că Parasite este în atenția tuturor și vă semnalez un film japonez mai vechi, Harakiri, care împărtășește cu acela al lui Bong Joon Ho mai multe decât simpla apropiere geografică.

În anii de după instaurarea shogunatului Tokugawa, un ronin (samurai fără stăpân) apare la poarta unui clan feudal nipon și solicită să îi fie permis să comită harakiri (sau seppuku) în curtea acestuia.

De la această solicitare se dezvoltă o tragedie complexă, centrată în jurul ideii de captivitate în față unor cutume și aparențe care anihilează conduita rațională și empatică.

Mizanscena este construită de regizorul Masaki Kobayashi cu precizie geometrică, detaliile arhitecturale și vestimentare japoneze sunt impecabile, astfel că, rapid, dispar din planul nostru conștient, liber astfel a se îndrepta către componentele psihologice și către procesarea revelațiilor ideatice.

Peisajul samurailor care își văd viața ruinată și nu își mai găsesc locul în societate, ca urmare a disparițiilor formelor tradiționale ale acesteia, nu este foarte depărtat de zbaterile unei jumătăți a personajelor din Parasite.

Ca și în surprinzător de oscarizata producție coreeană, protagoniștii din Harakiri par a deține controlul asupra propriilor vieți, până când viraje ale acțiunii le contrazic flagrant.

Și, ca și omologul Bong Joon Ho, Masaki Kobayashi alege cu efect maxim momentele când apasă pe pedala visceralului, spulberând linearitatea și detașarea care ni se acordaseră, tot prin voia lor demiurgic-regizorală.

Actorii din Harakiri sunt aleși astfel încât să fie caracterizați de simpla lor înfățișare: liderul arogant, aghiotantul cam nătâng, spadasinul răutăcios. Puțina personalitate pe care o dobândesc unii dintre ei este pusă în slujba reliefării protagonistului.

Interpretat de marele Tatsuya Nakadai, care mai târziu îl va servi grandios pe Akira Kurosawa în Ran și Kagemusha, personajul principal se prezintă sub două variante, corespunzătoare câte unui plan temporal, care evoluează organic către a se contopi în antologica secvență de final.

De remarcat faptul că Harakiri nu demontează mitul samuraiului. Dimpotrivă, procedează la a-l curăță de butaforie și de caracterul idolatru și la a-l reduce la chintesență, reconciliindu-l cu pacifismul la care această țară s-a convertit după al Doilea Război Mondial.

Roninul din Harakiri nu este Samurai Jack.

Însă are mult din acel ceva din care sunt plămădiți eroii.

Înainte de Coronavirus a fost SIDA

Despre Coronavirus s-au spus atâtea, că s-a declanșat și o infodemie acută, așa că n-aș vrea să contribui și eu cu o coincidență care să alimenteze apucăturile celor care gustă teorii ale conspirației.

Însă merită menționat că luasem Ding visează de Yan Lianke de la bibliotecă încă înainte de a fi început ofensiva maladiei în China, iar subiectul cărții este izbitor de similar.

Cadrul istoric de la care își extrage autorul serul narativ este o epidemie de SIDA din provincia Henan din anii ’90 ai veacului trecut, care a decimat sate întregi și a dat peste cap mentalul colectiv și individual.

Scriitorul mărturisea că a fost nevoit să se auto-cenzureze, pentru a-și vedea romanul publicat; chiar și așa, umorul scandalos din În slujba poporului pare firav în comparație cu amestecul rabelaisian de grotesc și hilar pe care îl dezlănțuie Yan Lianke.

Nicio ideologie nu scapă neșifonată: structurile arhaice se combină cu frumoasa corupție de sorginte comunistă și cu lăcomia capitalistă, rezultatul fiind un univers rural în care unul e mai ridicol și mai avar și mai îngust la minte ca altul.

Singurul depozitar al înțelepciunii și bunului simț pare a fi bunicul eponim, personajul central al cărții, altminteri narate de un băiat deja mort, lait-motiv sino-literar, pe care l-am mai întâlnit și la băiețică ală de Mo Yan.

Însă, în ciuda ororilor și a mizeriei morale, uneori mai greu suportabile decât descompunerea fizică, Ding visează nu deprimă fără a oferi ceva în schimb.

Există pagini descriptive trasate cu tușe de mare impresionist, există paragrafe de un comic de-a dreptul moromețian, există solidaritate, chiar și efemeră, și există o poveste de dragoste înduioșătoare și deșucheată, așa cum se pricepe Zhang Yimou să plăsmuiască în multe dintre filmele sale.

Faptul că din această Chină care a introdus scoruri de conformitate pentru cetățeni, din această Chină care l-a redus pe doctorul Li Wenliang la tăcere, din această Chină care se încăpățânează să rămână opacă în era informației vine un strigăt de durere atât de sincer, precum și un imn sfios închinat umanității, este hrană pentru speranță.

În lupta împotriva Coronavirusului e nevoie de oameni de știință și de organizatori pricepuți.

Însă împotriva prostiei, tiraniei, venalității, superstiției și altor surate nefaste omului este nevoie și de literatură.

CFR-ul ar ajuta gangsterii

Când vorbeam despre Knives Out, enunțam ideea că nominalizările pentru scenariu pot dezvălui filme excelente care, în lipsa altor nominalizări și implicit, a vâlvei care se face în jurul lor, pot trece neobservate.

Nebăgarea în seama a unor pelicule de calitate se acutizează odată cu trecerea timpului, așa că bucuria de a descoperi The Narrow Margin a fost amplificată exponențial.

Povestea este simplă, dar eficace: un polițist are misiunea de a o escorta și proteja pe văduva unui gangster, martor-cheie în procesul împotriva altor tipi certați cu legea. Lucrurile sunt îngreunate de faptul că deplasarea de la Chicago la Los Angeles trebuie să se realizeze cu trenul, ceea ce necesită discreție, vigilență, dar și răbdare din partea însoțitorului-străjer, deoarece dama în chestiune este cam tare-n gură, iar urmăritorii neostoiți în hotărârea de a-i face de petrecanie.

Regizat de Richard Fleischer (care ne-a mai oferit Soylent Green sau 20,000 Leagues Under the Sea), The Narrow Margin este unamim lăudat ca un model de film de categorie B.

Probabil că această etichetă se referă la economia de mijloace filmice folosite, însă tocmai caracterul limitat al decorurilor și spațiilor unde se desfășoară acțiunea îi conferă suspans, dinamism și chiar valenţă estetică.

Cușete, culoare și vagoane-restaurant, cu huruitul trenului pe șine drept sunet de fundal, sunt un cadru impecabil înghesuit, menit a comprima tensiunea și a concentra atenția privitorului asupra personajelor, fiecare conturat cât e nevoie, astfel încât ansamblul devine o partidă de șah cu potențial funest.

Nu lipsesc întorsăturile de situație, dozate cât să nu lase să se scurgă inutil niciunul din cele 70 de minute (!) ale filmului, care poate reprezenta un veritabil material didactic la materia „Eficienţă narativă şi compoziţională”.

O remarcă se impune de la sine: personajele aflate de partea legalității au mare noroc că acest joc de-a șoarecele şi pisica nu are loc în vreun tren din România, iar răufăcătorii nu beneficiază chiar de tot timpul din lume.

Deși cele mai multe scene se petrec în timpul zilei, The Narrow Margin este fără doar și poate un merituos reprezentant al genului noir, așa că are nevoie de un protagonist masculin dur și integru, pe care îl găsește întocmai în persoana lui Charles McGraw. Conform canoanelor, femeile din juru-i au personalități diferite, iar de asta se ocupă Jacqueline White și Marie Windsor, în timp ce răii au metode și costume diverse, care le slujesc drept caracterizări.

Să cotrobăi prin lumea filmelor vechi este una dintre marile mele plăceri. Cu The Narrow Margin am învățat că merită să îmi cufund mână adânc, până la cot, și să nu-mi fie frică de praful depus de ani, pentru că astfel pot extrage artefacte de o valoare nebănuită.

Omagiu eroului cunoscut

Cei 250 de ani scurși de nașterea lui Ludwig van Beethoven au curățat figura omului de anumite detalii și ne-au lăsat cu un mit, întruchipat de lupta sa contra surzeniei sau acel portret glorios.

Însă, prin eforturile celor de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova, care îi dedică în această stagiune o serie de concerte, Beethoven renaște și se recompune în mintea mea în moduri surprinzătoare și generoase.

Cel mai recent dintre aceste spectacole a debutat cu Simfonia nr. 1 în Do major, op. 21, o compoziție de o exuberanță foarte ne-beethoviană pentru mine. Nu că l-aș considera vreun apologet al genunilor sufletești, însă gravitatea pe care i-o cunoșteam din alte lucrări a contrastat frapant cu o arie aproape italiană prin vivacitatea ei. Să fi fost aici și influența dirijorului Roberto Parmeggiani?

Buna dispoziție astfel dobândită m-a pregătit în a absorbi pe deplin înălțarea pricinuită de cealaltă componentă a programului – Missa în Do major pentru soliști, cor și orchestră, op. 86, la care a conlucrat tot cel angrenaj grandios care este Orchestra Simfonică și Corala Academică (maestru de cor – Pavel Șopov) a Filarmonicii „Oltenia” din Craiova.

Ajuns aici, vă voi mărturisi că până în seara în care am audiat acest concert, gândurile îmi fuseseră asaltate de tristețea și revolta față de știrile despre Li Wenliang, medicul chinez din Wuhan, care și-a avertizat încă de anul trecut confrații în privința iminenței răspândirii virusului, fiind ignorat de aceștia ca o Cassandră, ba chiar mustrat și investigat de autorități.

Povestea ar fi una înălțătoare, dacă nu ar fi survenit și moartea acestui erou cunoscut din cauza aceluiași virus.

În acest context mental, Missa lui Beethoven mi-a apărut ca o vastă procesiune umano-muzicală, condusă de Renata Vari (soprană), Gabriella Varvari (mezzosoprană), Doru Iftene (tenor) și Sorin Drăniceanu (bas), îndreptându-se către monumentul închinat lui Li Wenliang, dar și altor eroi cunoscuți, dar prea puțin cinstiți de posteritate.

Sunt convins că Beethoven însuși n-ar avea nimic împotriva acestei vagi deturnări a creației sale, mai ales că ultimul cuvânt pe care l-am auzit a fost…

Pace.

Credit foto: Cătălin Obreja

Pretendenți la Oscar în 2020 – Epilog

Nu mai este mult până când vom afla câștigătorii Oscarurilor din 2020, așa că vă invit să explorăm cum au reușit pretendenții la aceste mult râvnite statuete să rezoneze cu mintea și sufletul meu:

Cel mai bun regizor – fiecare dintre nominalizați are merite, dar se pare că pronosticurile se îndreaptă preponderent către Sam Mendes și al său aparent continuu 1917, a cărui realizare nu este de lepădat din punct de vedere tehnic, însă mai impresionat am fost de Bong Joon Ho, principal artizan al foarte importantului Gisaengchung și chiar de către Quentin Tarantino, care face și desface westernul în Once Upon a Time …in Hollywood.

Cel mai bun actor într-un rol principal – Joaquin Phoenix suferă prea amarnic în Joker, ca și Leo în The Revenant, încât să nu câștige, într-un final, Oscarul, dar nu mi-ar displăcea să mă trezesc luni dimineața și să aflu că i l-a suflat Antonio Banderas, mai ales că am și avut un parfum de-al lui odinioară.

Cea mai bună actriță într-un rol principal – toti sunt chitiți să îi dea statueta lui Renée Zellweger pentru Judy (ironia e că Garland și-a dorit-o foarte mult, dar n-a apucat s-o ia), așa că Scarlett Johansson și Saoirse Ronan mai au de muncit în privința asta, fapt de care vom beneficia în primul rând noi, spectatorii.

Cel mai bun actor într-un rol secundar – un singur lucru îl rog pe Brad Pitt: înainte de a urca pe scenă să-și primească premiul, să meargă la fiecare dintre nominalizații de la această categorie și să le strângă mâna respectuos, deoarece a câștiga Oscarul (justificat, pentru că rolul său este unul subtil, așa cum opinam aici) într-o astfel de companie este o onoare cum puțini au parte.

Cea mai bună actriță într-un rol secundar – dacă Marriage Story, preferatul meu de la această ediția a Oscarurilor, nu are șanse la alte premii, măcar să ia Laura Dern la această categorie, iar eu o păstrez ca variantă de rezervă pe Scarlett Johansson pentru Jojo Rabbit.

Cel mai bun scenariu original – rațiunea merge către Gisaengchung, pentru a-i spori șansele în cursa pentru premiul cel mare, iar simțirea către Marriage Story, în timp ce păstrez câteva sinapse de simpatie și pentru Rian Johnson și savurosul său Knives Out.

Cel mai bun scenariu adaptat – mă pot delecta cu gândul că favoriții mei de la această categorie – Jojo Rabbit al lui Taika Waititi și Little Women al Gretei Gerwig – sunt cotați cu cele mai mari șanse, așa că mă simt precum Nastratin Hogea când și-a măritat fetele.

Cea mai bună imagine – pot spune că aici nu mă sfiesc să mă îndrept către 1917, care nu m-a zdruncinat nici intelectual, nici emoțional, dar mi-a oferit spre contemplare o suită amplă de imagini memorabile, dintre care cea mai intensă a fost a cea a ruinelor orașului scăldat în lumina demoniacă a bombardamentelor nocturne.

Cel mai bun montaj – favorit la cusături nevăzute este Ford v Ferrari, însă eu îmi declar endorsment-ul (că tot se zbat democrații americani să nominalizeze și ei pe cineva să îl înfrunte pe Donald Trump) pentru Gisaengchung, pentru că merită și pentru a-i spori șansele în lupta cu 1917.

Cele mai bune decoruri – întrecerea dintre 1917 și Gisaengchung se dă și în acest mic, dar semnificativ domeniu, iar aici îmi pot permite să acord un premiu ex aequo.

Cele mai bune costume – dacă am fost eu, bărbat și nu prea elegant din fire, impresionat de costumele din Little Women, bănuiesc că și majoritatea Academiei Americane de Film va fi la fel, dacă nu cumva mai oferă ceva frescei hollywood-iene a lui Tarantino.

Cel mai bun machiaj – o să câștige Bombshell, care o metamorfozează iar pe Charlize Theron și îl sluțește nasol de tot pe John Lithgow.

Cea mai bună coloană sonoră – muzica care însoțește discret Marriage Story a contribuit la seducția pe care a exercitat-o asupra mea, dar se pare că premiul se va îndrepta către Joker, un film nu atât de bun pe cât spun mulți, nu atât de prost pe cât spune CTP-ul, doar un film mediocru realizat fără greșeală.

Cele mai bune efecte speciale – N-am nimic împotrivă să câștige 1917, deși modul cum sunt întineriți Robert De Niro, Joe Pesci și Al Pacino în The Irishman este atât de bine lucrat, încât nu se simte decât rareori atingerea tehnologiei.

Cel mai bun film de animație – Toy Story 4, dovada vie a faptului că există colțișoare pe lumea asta unde calitatea nu scade nici la a nu știu câta poveste dintr-o serie. Bravo, Pixar!

Cel mai bun film internațional (noua titulatură a filmului străin) – ce a fost Roma în 2019 e Gisaengchung în 2020, adică favoritul nemilos, iar anul acesta, pentru că nu e vreun Green Book prin preajmă, îmi doresc un eveniment epocal (vezi mai jos).

Cel mai bun film – vă pot enumera o puzderie de filme de război care ar fi meritat mai mult Oscarul suprem decât 1917, așa că îmi direcționez speranțele către firava, dar înălțătoarea posibilitate ca Gisaengchung să câștige și distincția cea mare, nu numai pentru că spune ceva despre lumea noastră ce mulți ar trebui să ia aminte, dar și pentru că imi imaginez asta l-ar irita enorm pe Donald Trump.

În 2019 invocam așteptarea lui 2020. Acum reiau expectativa, dar, în dulcele stil clasic al societății informaționale, schimb 0 cu 1.

Să avem grijă de mama noastră

Multinaționalele. Corporațiile.

Unii le văd drept sperietori și adevăratele personaje negative ale vremurilor noastre.

Alții le privesc precum factori de educare și dezvoltare a unei comunități.

Cinematografia și mass-media contribuie copios la prima dintre aceste ipostaze, și refuz să cred că nu e vreun sâmbure de adevăr în toate acestea, însă mai dau câteodată și de exemple referitoare la cel de-al doilea rol și, cum sunt adeptul dictonului Sine ira et studio, îmi zic că merită răspândite.

După cum știm, fără a ne dori asta, mai sunt localități în România în care nu există apă curentă pentru locuitori, care sunt nevoiți să coboare și de trei sau patru ori pe zi până la cea mai apropiată fântână, pentru a-și asigura necesarul pentru gospodărie.

Comuna Mischii (formată din satele Mischii, Călinești și Gogoșești) era până mai deunăzi în aceeași situație, însă, prin proiectul H2O – Helping to Obtain Water, sătenii au primit ajutor în a fora patru fântâni de mare adâncime.

Proiectul H2O – Helping to Obtain Water este finanțat de Fundația Coca-Cola, prin The New World Program, în parteneriat cu Global Water Challenge (GWC), și implementat de Asociația CSR Nest și Asociația Today’s Future.

Pe lângă partea practică, nu lipsește indispensabila componentă educativă, care a presupus organizarea unor seminarii adresate unui număr de 40 de elevi de la Școala Gimnazială „Alecsandru Nicolaid” din Mischii, având ca temă prevenirea risipei și poluării apei și utilizarea în mod responsabil a acesteia.

Între altele, elevilor li s-a prezentat Decalogul unui comportament responsabil față de apă, pe care vi-l redau mai jos, ca o umilă metodă de a-mi face mea culpa că petrec prea mult timp la duș:

Schimbă obiceiurile de acasă!

Aruncă deșeurile în mod corespunzător!

Nu arunca medicamentele la întâmplare!

Nu arunca deșeuri menajere în sistemul de canalizare!

Economisește apa!

Utilizează în mod responsabil plasticul!

Implică-te la școală sau la locul de muncă!

Implică-te în acțiuni de ecologizare!

Schimbarea vine de la tine!

Fii un cetățean implicat!

Nu stau rău în privința preceptelor de mai sus, însă știu și că e loc de mai bine, motiv pentru care voi citi din scoarță-n scoarță broșura informativă editată în cadrul proiectului, disponibilă aici.

***

The New World Program reprezintă un parteneriat între Fundația Coca-Cola și Global Water Challenge, care încurajează participarea societății civile la crearea de soluții inovatoare, incluzive și sustenabile, pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare durabilă (ODD) stabilite de Organizația Națiunilor Unite. De la lansarea sa, în anul 2014, The New World Program a sprijinit 66 de proiecte din 21 de țări din Orientul Mijlociu, Africa și Eurasia.

Fundația Coca-Cola reprezintă divizia globală de acțiuni filantropice a The Coca-Cola Company. De la înființarea sa, în anul 1984, Fundația Coca-Cola a oferit granturi în valoare de peste 1 miliard de dolari, cu scopul de a sprijini inițiative comunitare sustenabile pe întreg globul.

Înființată ]n anul 2006, Global Water Challenge (GWC) reprezintă o coaliție de organizații de top, care și-au luat angajamentul de a îndeplini obiectivul sustenabil și realizabil de a oferi acces general la apă potabilă provenită din surse sigure și la servicii de igienă (WASH). Până în prezent, prin parteneriatele public-private ale GWC, peste 1 milion de oameni au acces la apă curată.

Mai multe detalii despre proiect găsiți aici.

Imaginile din timpul seminariilor au fost surprinse de Daniel Botea.

Pretendenţi la Oscar în 2020 – Knives Out

Dintre toate categoriile de la un sezon de Oscar, cea a scenariului original merită explorată în detaliu, pentru că acolo se pot descoperi veritabile giuvaieruri de inteligenţă, umor sau profunzime, uneori atât de bine realizate, că lasa în umbră producţiile mai galonate.

Aşa am avut parte de tulburătoarea metamorfoză a lui Ethan Hawke în First Reformed sau idila aparent absurdă a lui Ryan Gosling cu o păpuşă în Lars and the Real Girl.

Anul acesta revelaţia a venit de la Knives Out, o poveste construită după toate canoanele cinematografiei de suspans, pe care reuşeşte însă şi să le ia în răspăr. O abordare similară cu a scenariului rival din Once Upon a Time …in Hollywood, însă fără pedanteria pe care Tarantino pur şi simplu nu poate să şi-o reprime uneori.

Făptaşul acestui divertisment criminalicesco-investigativ este Rian Johnson, condeier şi dirijor, care poate să îşi dea frâu liber acelor apucături metatextual-ironice pe care le-am simţit şi în Star Wars: Episode VIII – The Last Jedi şi care i-au supărat pe mulţi fani habotnici, probabil odraslele celor care mai demult voiau să îl vadă pe Jar Jar Binks tras în ţeapă. Ce oameni!

Un scriitor faimos de literatură poliţistă este găsit mort în conacul său, după o petrecere cu toţi membrii familiei, iar ancheta ce încearcă să desluşească iţele unei sinucideri prea dubioase să fie luată în serios beneficiază de aportul unui detectiv cu voce guturală şi manierisme apăsate şi se concentrează pe infirmiera victimei, o imigrantă care vomită când trebuie să mintă.

Am un principiu şi nu mă abat cu niciun chip de la el: dacă desfăşurarea acţiunii şi răsturnările de situaţie sunt esenţiale pentru plăcerea pricinuită privitorului, mă feresc a le mai pomeni.

Vă spun doar că de-acolo, din Raiul scriitorilor care au servit nobila cauză a fezandării materiei cenuşii a omenirii, Agatha Christie ar fi încântată.

Dacă echilibristica din jurul tramei narative nu vă convinge, poate o face distribuţia: Christopher Plummer (l-am pus primul în semn de respect), Ana de Armas (un fel de Scarlett Johansson în devenire), Daniel Craig, Jamie Lee Curtis, Don Johnson, Toni Collette, Chris Evans, Michael Shannon.

Nume mari, care se înfig cu poftă în scenariul lugubru şi hilar al lui Rian Johnson, fără a se sinchisi de lipsa de glorie pe care o au de întruchipat.

Asta se vede cel mai bine la Daniel Craig, care aici face actorie cât în toate ipostazele de dabăl-ou-sevăn la un loc, sau la arătosul Chris Evans, care e mai interesant ca bamboogiu de bani gata, decât ca eroicul Captain America.

Dacă aveţi atenţie distributivă, Rian Johnson ne mai serveşte pe parcursul filmului şi tot felul de glumiţe deştepte şi iconoclaste, cum ar fi cea despre romanul lui Thomas Pynchon sau aranjamentul de cuţite din camera unde au loc depoziţiile suspecţilor, care par astfel a fi aşezaţi pe tronul din urzeala atât de cunoscută.

Şi, surpriză, aspectul politico-stângist, ingredient vital pentru Oscaruri, e prezent şi aici, dar reuşeşte performanţa de a nu fi supărător.

Cum? Nu vă spun, chestiune de principiu.

Oricum, cine ştie să facă un film care e şi serios, şi neserios în acelaşi timp are credit deschis la mine oricând.

Rian Johnson, hai cu recidiva!

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Bombshell

Ford v Ferrari

Jojo Rabbit

1917

Klaus

Little Women