Spectacolul lumii

Acum ca si nins, chiar putem sa spunem ca lucrurile au reintrat pe fagasul firesc, la aceasta normalitate contribuind si cei de la Teatrul National din Craiova „Marin Sorescu” care se pregatesc sa mai lanseze o piesa cu iz de controversa si, implicit, delicii intelectuale.

Aceasta se intituleaza Salvatorii melcilor, scrisa si regizata de Bogdan-Cristian Dragan si beneficiind de trei poeme de Nicolae Coande, iar premiera va avea loc pe 20 si 21 ianuarie 2018, de la ora 19:00, la sala „Ion D. Sirbu”.

In distributia materiala ii regasim pe Anca Dinu, Petronela Zurba, Geni Macsim, Haricleea Nicolau, Tudorel Petrescu, iar aparitiile filmate ne vor dezvalui pe Stefan Cepoi si Natasa Raab. Aceasta dualitate a planurilor scenice imi starneste deja atentia.

Care e sporita de subiectul piesei: Cat din adevar este minciuna? Cata minciuna contine adevarul? Cat din fiinta lui lasa un actor pe scena, dupa fiecare reprezentatie? Cat din rolul unui actor dainuie in fiinta sa, de indata ce fardurile dispar?

Discutand despre Autorul, ma ameninta cineva din cadrul teatrului ca incepe o noua era pe scena craioveana, mai aspra cu relaxarea spectatorilor, dar si mai generoasa cu procesele mentale ale acestora. Luand aminte la ce ne propune Salvatorii melcilor, se pare ca nu a exagerat cu nimic.

Argumentul care pecetluit interesul pe care mi l-a trezit aceasta premiera este si portofoliul amplu al regizorului Bogdan-Cristian Dragan, pentru care lumea teatrului, dar si a filmului, pare a nu mai avea secrete.

Fundatiile monumentului (Jack Lemmon)

Jack Lemmon nu are un monument anume, ci mai degraba un grup statuar in care regasim dezastruos de amuzanta partitura din Some Like It Hot sau longevivul duet bazat pe o amicitie personala cu Walter Matthau.

Insa, printre blocurile de piatra care sprijina legendara sa cariera se gaseste un rol tulburator dintr-un film asijderea – Days of Wine and Roses.

Un specialist in relatii publice (s-ar putea initia o discutie si despre modul acid cum este zugravita aceasta profesie, dar o sa ma limitez la atat) are o pasiune pentru baut, pe care o impartaseste proaspetei sale sotii, care devine cel putin la fel de ahtiata dupa alcool ca el.

Firul narativ urmareste prabusiri, reveniri si apoi alte prabusiri, cu onestitate, dar si artistic, in acel dulce stil al Hollywood-ului anilor ’60, care simtea impunsaturile preocuparilor intunecate ce vor inflori in deceniul urmator, dar care pastra candoarea estetica a Epocii de Aur.

Jack Lemmon are o figura care il predispune la roluri comice, iar performanta de a fi si odios si amuzant, si cutremurator si induiosator este cu atat mai meritorie. Exista o scena, cea din sera, in care aerul sau cunoscut de nonsalanta se transforma treptat in delir, iar spectacolul distructiv, atat al materialului, cat si al umanului, este chintesenta unei maladii de care multi aleg sa sufere.

Lemmon beneficiaza de o partenera de ecran pe masura: Lee Remick, ingenua fragila la inceput, care devine o alcoolica inveterata, reusind isi depaseasca sotul in patima pentru bautura. De aici survine o disonanta pe care o incerc fata de deznodamantul sfasietor al filmului regizat de Blake Edwards:

Protagonistul este invingatorul in lupta cu viciul, fapt imbucurator si datator de speranta, insa sotia sa ramane o infranta, iar eu n-am uitat ca el este cel care a impins-o catre abis. Cred ca e prima data cand am resimtit atat de acut o discriminare subtila, mascata de calitatea artistica a creatiei in care a fost strecurata.

Suntem obisnuiti cu mesajul ca alcoolul distruge relatiile insa un alt aspect frapant a fost Days of Wine and Roses este de fapt o poveste de dragoste alimentata de aceasta licoare periculoasa. Scenele in care cei Jack Lemmon si Lee Remick se dedau la delicii bahice impreuna sunt neplacute ca idee, dar aproape simpatice in solidaritatea conjugala a celor doi.

Din pacate, alcoolismul a generat nenumarate filme extraordinare, iar ma simt deopotriva trist si incantat ca l-am vazut pe unul dintre ele.

 

Ziua Culturii Nationale cu un om al ei

Nu stiu altii cum sunt, dar, eu, cand ii vad pe 15 ianuarie, de Ziua Culturii Nationale, pe politicieni care de care mai agramati cum se ingramadesc sa faca declaratii sforaitoare, simt cum imi zvacnesc treptele de nervi.

Asa ca m-are mi-a fost bucuria sa aflu ca pe 15 ianuarie 2018, la ora 19:00, la Teatrul National „Marin Sorescu”, in intimitatea salii „I.D. Sirbu”, Emil Boroghina va sustine recitalul de poezie romaneasca intitulat Treptele Unirii.

Acest spectacol face parte, alaturi de recitalul Sunt suflet in sufletul neamului meu – Limba romana este patria mea al aceluiasi actor (programat pe 24 ianuarie 2018, o alta data esentiala a fiecarui inceput de an romanesc), dintr-un proiect pe care Teatrul National din Craiova il realizeaza impreuna cu Teatrul Nottara din Bucuresti, in anul Centenarului Marii Uniri.

La un asa eveniment, costul participarii ar fi neimportant, insa merita mentionat ca accesul este liber, pe baza de rezervare, pe care o puteti face Agentia Teatrala.

Cum doritori vor fi mai multi decat locuri, exista potential de intristare, care poate fi alinata, deoarece recitalul va fi trasmis in direct pe TVR 3 si TVR Craiova.

Eminescu sa ne judece, daca nu mergem sa-l ascultam pe maestrul Emil Boroghina.

Surori de zei

Ceremonia de decernare a Globurilor de Aur de ieri seara a stat sub semnul protestului fata de hartuirea sexuala a femeilor de la Hollywood si nu numai, iar aceasta controversa a fost extinsa si la pozitia inferioara pe care reprezentantele sexului frumos inca o au fata de barbati in diverse aspecte ale vietii.

Intr-un atare context, mi se pare de interes sa ne aplecam asupra unui volum care urmareste o istorie mai putin cunoscuta: Cronica reginelor Egiptului de Joyce Tyldesley – pe care am primit-o prin bunavointa celor de libmag.ro.

Primul lucru pe care il veti remarca la acest articol este ca imaginea de sus nu reprezinta coperta principala, ci pe aceea inferioara, insa exista o explicatie simpla pentru aceasta ciudatenie.

De fiecare data cand imi cade in mana o carte noua o intorc pe toate fetele, o frunzaresc si incerc sa ma obisnuiesc cu prezenta ei fizica. Acum am fost instantaneu cucerit de sublimul pe care o degaja celebrul bust al lui Nefertiti, fotografiat din spate. Un gat prelung si gratios si o armonie a formelor care nu sunt doar o expresie a hieraticei propagande care caracterizeaza sculptura antica egipteana, ci si o pasiune autentica pentru esteticul feminin.

Evident, exista o sectiune dedicata acestei opere de arta si nu ar trebuie sa fie o surpriza ca se cunoaste numele celui care a realizat-o – Thutmes. Frumusetea si delicatetea lui Nefertiti nu sunt doar rodul muncii unui mestesugar, ci mai degraba al dragostei de frumos a unui artist autentic.

Asa cum o arata si numele, Cronica reginelor Egiptului este o insiruire a sotiilor, fiicelor si mamelor faraonilor, de la cele mai vechi dinastii pana la Cleopatra, rasfata cinematografiei si literaturii, redactata sistematic, detaliat si insotita impecabil de ilustratii bogate si medalioane explicative.

Un aspect care reiese dupa ce parcurgi chiar si o treime a cartii este numarul imens de nume consemnate de diversele surse istoriografice. E adevarat, sotiilor de faraoni nu au fost decat cu mici exceptii (cum ar fi Hatshepsut) puse pe acelasi piedestal cu monarhii celor doua regate hranite de Nil, insa tot atat de adevarat este ca o cronologie precum cea de fata n-ar fi fost posibila, daca femeii egiptene nu i s-ar fi acordat mai multa importanta in aceasta arie culturala decat in oricare alta a antichitatii.

Un alt aspect, de asemenea legat de numele reginelor Egiptului, este ca sunt mai pitoresti si mai variate decat ale cele ale mult mai importantilor lor soti. Va dau cateva exemple din cele foarte multe pe care le aminteste cartea: Tawosret, Batirytes, Hetephernebti, Bunefer, Tetisheri, Manuwai, Bintanath, Karomama.

Civilizatia Egiptului antica ne umple de uimire prin piramidele, templele si sarcofagele sale, insa o simtim departe.

Ne-o apropie, insa, atitudinea respectuoasa si afectuoasa fata de femei.

The True Last Jedi

Banuiesc ca, desi si-a propus sa spuna cam acelasi lucru, daca Star Wars: The Last Jedi ar fi avut aerul trist si contemplativ din El abrazo de la serpiente, i-ar fi pierdut de musterii pe trei sferturi dintre cei care s-au bulucit sa vada vaca mulsa din nou (ca sa nu fiu ipocrit, marturisesc ca am fost unul dintre ei).

Insa elegia inchinata celui care este ultimul pastrator al unor taine si practici stravechi isi gaseste in acest exceptional film columbian adevarata expresie. Povestea este asamblata din doua fire narative similare: la distanta de cateva zeci de ani, doi oameni de stiinta europeni se intovarasesc cu acelasi saman amazonian, pentru a porni intr-o calatorie pe marele fluviu, in cautarea unei plante cu insusiri miraculoase.

Intalnirile macabre si aerul nelinistitor care invaluie dublul periplu fac inevitabile paralelele cu Apocalypse Now. Insa, desi e neindoios ca regizorul Ciro Guerra a aruncat cateva ocheade asupra legendarei pelicule a lui Francis Ford Coppola, rezultatul nu este o simpla pastisa, ci o alternativa demna si, as indrazni sa spun, mai coerenta decat celalalt ilustru termen al comparatiei.

El abrazo de la serpiente copleseste ca intreg, dar si prin elementele sale luate separat. Imaginile sunt de o frumusete tulburatoare, iar alegerea de a filma alb-negru bogatia cromatica a junglei amazoniene, desi o decizie aparent riscanta, serveste perfect atmosferei atemporale si mitice pe care filmul isi propune sa o proiecteze.

Impresionanta este si abundenta lingvistica la care suntem expusi; cu putina documentare, am aflat ca nu mai putin de noua limbi se fac auzite in El abrazo de la serpiente, iar trecerile de la germana la spaniola si apoi la limbi bastinase amazoniene nu au nimic ostentativ, sunt o urmare fireasca a interactiunilor dintre personaje.

Personajul central, samanul Karamakate, este infatisat in doua perioade ale vietii sale: in floarea varstei, strict in privinta tainelor pe care le detine, jucat de Nilbio Torres, si batran, melancolic si atins de flagelul uitarii, jucat de Antonio Bolivar. Inca o performanta a filmului este ca realizeaza osmoza celor doua interpretari, astfel ca nu mai vedem doi actori, ci doua ipostaze ale unui proces inexorabil si trist.

Zbaterea pentru pastrarea traditiilor se impleteste cu dezolanta senzatie ca totul este destinat pierii, insa, paradoxal, El Abrazo de la serpiente imi va ramane de-a pururi in minte drept un monument al optimismului.

Cata vreme mai sunt oameni inzestrati cu atata inteligenta si sensibilitate, incat sa plasmuiasca o asemenea capodopera, nu e totul pierdut.

 

Frustrari mocnite

Daca sunteti un utilizator normal de Facebook (adica pierdeti vreo doua ore insumate pe zi cu ochii atintiti pe un ecran), exista sanse foarte mari sa fi remarcat un citat din multele care populeaza retelele sociale:

Fii bun cu ceilalti, fiecare om pe care il intalnesti duce o lupta in inauntrul sau.

Paternitatea acestui aforism e disputata, insa adevarul pe care il intruchipeaza in partea sa de final e incontestabil, iar Trei etaje de Eshkol Nevo nu face decat sa il consolideze.

Aceasta carte de literatura universala este promovata drept o „imagine vasta si diversa a societatii israeliene” si intr-adevar, exista anumite particularitati care se desprind la o lectura mai atenta: faptul ca mai toti cetatenii, barbati sau femei, servesc in armata, organizarea de tip kibbutz, protestele generatiilor tinere impotriva coruptiei sau urmele latente ale Holocaustului.

Insa ma prind cu ramasag ca majoritatea cititorilor s-a concentrat pe universalitatea trairilor interioare ale celor trei voci ale romanului. Conceputa ca monologuri redate pe suporturi diferite (discutie din care lipseste interlocutorul, epistola sau marturie inregistrata) ale unor indivizi care interactioneaza fugitiv, cartea ne ofera un maraton al ideilor preconcepute, al justificarilor si al resorturilor intime care imping la greseli cu urmari funeste.

Cele trei parti sunt inegale ca perfomanta a scriiturii, solilocviul meu preferat fiind primul, care m-a impresionat prin artificiul absentei celuilalt participant la discutiei si prin modul subtil in care se intrezareste o tulburare de tip paranoid.

Insa triada monologala reuseste sa ramana omogena ca efect global, acela de disconfort pe care il resimti in fata manifestarilor cuiva caruia nici nebun nu-i poti spune, dar nici in intregime normal nu-l poti considera.

Dar, socotind ca fiecare dintre noi poarta inauntru o mare involburata, cine e normal pana la urma?

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca m-au ajutat sa-mi dau seama ce greu e sa fii propriul psiholog, daramite al altora.

Cuceriri SF (12)

Nu, nu m-am lasat pe tanjala, doar lipsa timpului m-a impiedicat sa va spun despre alte patru romane SF remarcabile:

Consider Phlebas – dupa ce m-a uluit The Player of Games, m-am gandit sa explorez metodic universul Culture imaginat de Iain M. Banks si m-am intors la prima carte din serie, care se petrece in timpul unui razboi galactic pe care aceasta civilizatie cvasi-umana il poarta impotriva uneia extraterestre, foarte belicoase. In slujba acesteia din urma se afla protagonistul, un asasin care-si poate schimba infatisarea si care, in urma peripetiilor in care este implicat, isi vede loialitatea clatinandu-se. Actiunea si personajele nu au savoarea si coerenta capodoperei care i-a urmat, insa peisajele spatiale sau planetare pe care autorul le contureaza fara sa faca rabat de la detalii sunt grandioase. Regasim si aici niste drone, masini zburatoare si pline de umor, care, la cum evolueaza tehnologia, nu mai par doar o gaselnita literara.

The Mote in God’s Eye – rod al colaborarii dintre Larry Niven si Jerry Pournelle, acest roman este de o complexitate si amploare incantatoare. Intr-un viitor indepartat, un imperiu uman galactic (care aduce vag a cel Austro-Ungar la apogeul stratificarii) initiaza o expeditie intr-un sistem solar indepartat si descopera o civilizatie misterioasa si aparent avansata, dar care nu ajunsese sa stapaneasca tehnologia calatoriei printre stele. Impresionant este cum, in doar cateva sute de pagini, traim emotia saltului in necunoscut, fiorul primului contact, uimirea descoperirii, socul ciocnirii civilizatiilor si tensiunea conflictului care inclina de ambele parti. Pe langa toate acestea, mai avem si o idila, personaje care se creioneaza consistent si multe descrieri stiintifice, plasmuite, ce-i drept, dar atat de detaliate, incat sunt credibile. Literatura SF a dat rar dovada de mai multa generozitate ca acum.

Stand on Zanzibar – poate ati observat ca in aceasta serie romanele SF sunt aranjate in ordine crescatoarea impresiei pe care mi-au produs-o; in cazul de fata, aceasta carte a lui John Brunner a depasit magnificul The Mote in God’s Eye nu pentru ca mi-ar fi placut mai mult, ci pentru ca i-am recunoscut autorului doua calitati: incredibila diversitate stilistica si pentru ca a infatisat fenomene de o frapanta actualitate pentru anul care sta sa se incheie – 2017. La primul punct as avea de mentionat ca romanul nu are o actiune liniara sau care sa suscite prea mare pasiune, fiind mai mult un mozaic de voci si personaje de mai mica sau mai mare importanta, care traiesc si incearca sa caute un sens intr-o lume ultra-tehnologizata si lipsita de suflet; Brunner jongleaza fara nicio dificultate cu texte de diverse lungimi si registre, de la reclame la dialoguri, insa capitolul petrecerii se distinge ca varf al scriiturii sale precum muntele Kilimanjaro in savana africana. La al doilea punct, avem pe asa-zisii „muckers”, adica descreieratii care dau iama in multime, cu intentia de a face rau (vezi atentatele de la Nice, Barcelona sau Charlottesville), apelul la o inteligenta virtuala, care in roman are un nume pitoresc – Shalmaneser, realitatea virtuala care substituie calatoriile reale (Mr. and Mrs. Everywhere) si jucatul cu genele umane. Stand on Zanzibar este un fel de Back to the Future ingrijorator de precis.

The Forge of God – pana sa citesc acest roman de Greg Bear, Childhood’s End a lui Arthur C. Clarke detinea doua superlative: cea mai deprimanta carte SF pe care o lecturasem vreodata si cea mai intensa viziune asupra sfarsitului Pamantului pe care cuvintele scrise mi-au plasmuit-o vreodata in minte. Ca in viata si in istorie, e timpul ca liderul sa predea stafeta, insa aceasta tranzitie este incontestabila. Entitati extraterestre sunt descoperite in diverse parti ale lumii sau intra in contact discret cu diversi indivizi, tranformand Terra intr-un camp de batalie al vietii si mortii, al deznadejdii si sperantei. Descrierile geologice sau stiintifice sunt impecabile, insa si ele palesc in fata laturii umane a cartii, a multitudinii de reactii pe care le manifesta diversele personaje, care cad prada fatalismului sau se prefac ca ignora semnele apocalipsei sau se agata orbeste de orice farama de sansa se intrevede. Exista sau nu incalzire globala? Este planeta noastra in pericol? Nu stiu sigur, insa nu ne permitem sa gresim in aceasta privinta. The Forge of God ne arata intr-un mod coplesitor ce se poate intampla daca o facem.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Politicienii romani fura cum o faceau americanii prin anii ’40

Ca sa intelegeti de ce am emis judecata din titlu si de ce filmul The Great McGinty a castigat un Oscar pentru scenariu, va invit sa cititi urmatoarea conversatie din film:

– If it wasn’t for graft („abuz in serviciu” a.k.a. „mita” – n.n.), you’d get a very low type of people in politics. Men without ambition. Jellyfish.

– Especially since you can’t rob the people anyway.

– Sure. How was that?

– What you rob, you spend, and what you spend goes back to the people. So, where’s the robbery? I read that in one of my father’s books.

– That book should be in every home.

Asa-i ca vi-l si imaginati pe Liviu Dragnea enuntand cele de mai sus cu obisnuita-i candoare?

Izbitoarea similitudine dintre practicile politicienilor romani si ale celor americani epoca interbelica e carligul care mi-a agatat de memorie scurta si eficienta pelicula semnata de Preston Sturges, care a mai regizat, printre altele, si The Lady Eve.

Filmul in sine nu este o capodopera si este chiar inegal din punct de vedere al traseului ideatic. Daca prima parte, in care personajul eponim strabate un rapid cursus honorom de la haimana fara casa la recuperator si apoi la primar si guvernator, este alerta si excelenta din punct de vedere satiric, cea de-a doua, in care acelasi personaj simte impunsatura dragostei si a rusinii fata de coruptie, aluneca rau pe panta sentimentalismului si a mesajelor pro-sociale, impuse, probabil, de canoanele vremii.

Nu e mare deranj, insa, pentru ca Preston Sturges, cineast energic si inteligent, nu lasa actiunea sa treneze, iar scenele din debut, precum cea in care protagonistul se duce si voteaza la mai multe sectii (va suna cunoscut, domnu’ Dragnea?) sunt atat de delicioase, incat invita la un revelator exercitiu de aritmetica:

Daca americanii se dedau la astfel de practici in anii ’40 ai secolului trecut, iar cei romanii in Anno Domini 2017, sa se calculeze cat de in urma e plaiul mioritic in materie de democratie.

In rolul principal, Brian Donlevy este multumitor, fara a fi impresionant, adoptand un aer prea sfidator in multe scene, insa cea in care ii precizeaza subtil unui industrias cat are de dat comision este de manual. Atat al celor din administratie, cat si al celor de la DNA.

Pitoresc si revoltator este si personajul lui Akim Tamiroff, care are o replica senzationala in momentul infruntarii cu fostul sau protejat si care, prin exotismul prezentei si accentului, m-a trimis cu gandul la Omar Hayssam, care a tot tras sfori in politica romaneasca, pana a suparat pe cineva si i s-a infundat.

Finalul din The Great McGinty se ridica din nadirul moralist si propune o concluzie amara, dar necesara:

Hotul din fire n-are lecuire.

 

 

 

Sa bem cu rusii

Li se pot reprosa multe rusilor, dar nu si ca nu au contribuit masiv la literatura universala.

Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Puskin, Bulgakov, Soljenitin sunt nume care imi vin in minte fara vreun efort anume.

Intre acestea, l-as strecura si pe unul mai mititel, necunoscut mie pana de curand, Venedikt Erofeev, care mi s-a infatisat sub chipul unei carti de beletristica asemeni unui pahar de tarie: scurta, dar cu efecte intense.

Moscova – Petuski este fluxul constiintei aburite de alcool a unui intelectual care calatoreste cu trenul intre cele doua statii care compun titlul si care parcurge o  ametitoare si ametita suita de idei si amintiri, cum numai un betiv veritabil poate reusi.

Structura acestui roman este ingenioasa prin simplitate: statiile intermediare sunt intercalate peste tot in text, uneori chiar spargand un paragraf in doua, iar impresia rezultata este a unui tren in permanenta miscare, exact ca mintea cherchelita a naratorului.

Evident, despre trama narativa sau coerenta nu poate fi vorba, insa Moscova – Petuski este un amestec delicios de umor, satira si lirism rusesc de concentratie 60%, pe care merita sa il savurezi pe indelete, desi scurtimea cartii te imbie sa o dai pe gat ca pe paharel de pufoaica.

Unele momente sunt atat de subversive si iau intr-un asa aprig raspar aspecte ale societatii socialiste multilateral dezvoltate (sa faci misto de Stahanov in anii ’70 e semn ca ai c**ie literare si nu numai), incat nu-i de mirare ca, in URSS, romanul a circulat in samizdat si a fost publicat intial in Israel si apoi in Franta.

Preferatele mele sunt alegoria graficelor care redau obiceiurile betivanesti ale tovarasilor de colectiv sau consideratiile culturalo-geopolitice pe care pot sa jur ca le aud fugitiv cand trec pe langa biciuscaria cu musama pe mese, pe care tanjesc sa o vizitez de ceva vreme, ca doar intre cele 1001 de locuri de vazut intr-o viata nu se pot numara doar Palatul Dogilor sau Mount Rushmore.

Nu incurajez pe nimeni sa fie alcoolic, dar, daca tot ajungeti asa, macar sa scrieti la fel de bine precum Venedikt Erofeev.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru spectacolul unui delir literar si bahic.

Moartea unui inger

De cativa ani incoace, de indata ce se anunta Premiul Nobel pentru Literatura, ma reped catre autorul respectiv care, probabil, imi e necunoscut, ca sa vad ce i-a manat pe membrii inaltului for academic sa ii acorde aceasta distinctie.

Anul acesta, insa, s-a intamplat ca scriitorul nobelizat – Kazuo Ishiguro – nu mi-este numai cunoscut, ci chiar drag, asa ca, pentru a nu perturba traditia de a ma familiariza cu nume noi, m-am intors mult in timp si m-am oprit asupra lui Frans Eemil Sillanpaa.

Finlandezul laureat in 1939 a fost o descoperire remarcabila si un prilej sa revizitez un stil de a plasmui literatura cum rar mai intalnesti in apele involburate ale postmodernismului.

O voce auctoriala demiurgica, deopotriva poetica si grava, care ne conduce prin labirintul sufletului omenesc, dar si prin fresca zonei rurale a Finlandei in ajunul Revolutiei Ruse din 1917, care intercaleaza intre interactiunile umane de tot felul pitoresti descrieri ale pulsiunilor naturii si care, in 300 de pagini, reuseste sa acopere un univers la fel de amplu ca Morometii.

Eroina care imprumuta si numele romanului, Silja, are ceva ingeresc. Desi necazurile nu o ocolesc, ba chiar par a o cauta in mod special, desi masculi diversi atenteaza la puritatea ei si desi se stinge la doar douazeci de ani, aceasta tanara ne castiga inima, permitandu-i autorului sa ne induca acel sentiment de permanenta tristete care strabate aceasta carte de beletristica de la un capat la altul.

Deznodamantul ne este anuntat inca din debut, insa nimic nu m-a pregatit pentru impactul emotional al celor mai sfasietoare si frumoase pagini care au fost inchinate vreodata acelui moment pe care fiecare dintre noi l-a intampinat sau il va intampina in deplina singuratate: moartea.

Pentru ca nu imi ajung slovele-mi umile, ii dau cuvantul lui Frans Eemil Sillanpaa, cronicarul vietii omenesti, pe drept recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatura:

Astfel lua sfarsit povestea ultimei ramuri a unei vechi familii care s-a stins – cum se mai stinsese si alta data. Dar „arborii” genealogici nu seamana cu cei din padure. Pentru o familie nu exista moarte pentru totdeauna; daca s-ar putea vedea peste ani, s-ar vedea ca traiesc „crengute” din toate familiile. Cu siguranta ca e la fel si cu familia Salmelus, care lupta, castiga si pierde si care-si traieste in alta parte varsta barbatiei, chiar in clipa in care se incheie aceasta poveste. Daca ne-am intoarce mult indarat, pe cararea timpului, am sti ca facem parte cu totii din aceeasi familie si ca ar trebui sa ne respectam unul pe celalalt, sa respectam luptele noastre din toate timpurile. Si dumneavoastra, care veti citi poate aceasta povestire intr-un viitor indepartat, va trebui sa respectati luptele noastre.

Puterea fireasca a acestor lupte nu-i decat un semn pe care avem ingaduita si datoria de a-l scruta pana la capat, spre a-i patrunde intelesul si urmarile.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-a adus aminte ce inseamna marea literatura.