Vedetele populare

Singura emisiune de tip concurs muzical pe care o urmăresc este Vedeta populară.

Dincolo de plăcerea chibițatului și a datului cu părerea, strădaniile concurenților îmi relevă câteodată comori folclorice de un sublim pe care mă bucur că am ajuns să îl pot recepta.

Sunt conștient, însă, că acele cântece sunt doar crâmpeie dintr-o lume care a fost și nu va mai fi, căci cursul istoriei, cu toată frumusețea sinusoidei sale, este nemilos.

Așa că orice prilej de a arunca o privire, chiar și fugară, într-un mod de viață dispărut este binevenit, iar volumul Străvezimea frumuseții întredeschide o astfel de poartă către trecut.

Îngrijit de Paul Gherasim și Marius Pandele, acest album de artă fotografică reunește imagini din satul românesc de odinioară, cu portul și spiritualitatea lui.

Imaginile cu figuri umane sunt cele care mi-au înțepenit de nenumărate ori mâna care se pregătea să dea pagina. Oameni aprigi sau apăsați de greutăți, însă nebiruiți de acestea, costume autentice, nu doar înzorzonate, și o atmosferă de veritabilă religiozitate, nu obscurantismul prezentului.

Vi se pare că am făcut o afirmație scandaloasă? Îmi vin în sprijin acele vorbe ale țăranilor, culese de sociologul și etnograful Ernest Bernea. Iată câteva dintre ele:

Lumea noastră e așa cum e; întocmită e de nu o poți dezlega, nu te poți împotrivi. Așează-te de ascultă cum sunt lucrurile întocmite și ai să câștigi mai mult. Mintea ți-e slabă, da nu-i dată degeaba; pune-o în lucrare.

Eu cred că tot cuvântu are putere, că e rupt din sufletu nostru, e plin de puterea noastră, că avem un suflet. Cuvântu-i totuna cu cugetu, cu mintea și sufletul nostru.

Toate se țin după lege și unde e lege e frumusețe.

Prietenii de la Libris vă lasă posibilitatea să vedeți câteva dintre imagini pe pagina dedicată acestui volum.

Convins fiind că veți fi fermecați de ele, mă opresc aici cu descrierea și vă las cu o reflecție la care m-a îmbiat însuși titlul albumului.

Frumusețea e ca o pânză de borangic.

Dacă știi să o țeși și să o înfășori, ursitul n-are cum să-ți scape.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o ocheadă aruncată în veșnicie.

.P.S. V-am pomenit la început de concursul Vedeta populară. Cât timp am redactat acest articol, am ascultat din nou câteva dintre giuvaierurile pe care le-am adunat de-a lungul timpului: Ana Stavri – Miorița, Yasmine Polacek – Strigă mândra la neica sau Lenuța Purja împreună cu mama și fiul.

Suntem pe mâini bune

Anotimpurile” pentru vioară și orchestră ale lui lui Antonio Vivaldi.

Niște compoziții muzicale atât de cunoscute și ascultate, încât se regăsesc te miri unde, un prilej de care îmi face plăcere să îmi amintesc fiind unul dintre numerele pe gheață ale patinatorului Stephane Lambiel, cel mai mare piruetist al acestui sport minunat.

Pentru că, om fiind, nimic din ce este omenește nu îmi este străin, Anotimpurile îmi sunt adânc implantate în creier, așa că de îndată ce am auzit primele vibrații de corzi de pe scena Filarmonicii „Oltenia” din Craiova, reflexul pavlovian s-a activat cu promptitudine.

Inedit și negrăit de fascinant a fost însă să văd cum se confecționează muzical acest creații. Nu îmi mai fusese dat să fiu martor nemijlocit al tranziției de la acele frenetice alunecări colective ale arcușurilor la suavele dialoguri dintre vioara solistului și cea a concert maestrului, violoncelul cel dintâi sau clavecinul, prezență discretă, dar indispensabilă în poțiunea sonoră imaginată de Vivaldi.

Pentru că Openul Australian este în plină de desfășurare, voi asemui această radiografie cu a-i vedea pe Roger Federer sau Rafael Nadal dezgoliți de epidermă și de a constata cu uimire cum funcționează angrenajul muscular al acestor titani.

Ca protagonist al acestei evoluții climatico-muzicale, violonistul Dan Predoi s-a achitat cu succes de un rol dublu, la fel de dificil precum al Lupitei Nyong’o din Us, atât de agent provocateur, cât și pacificateur al semilunii de instrumentiști care îl înconjurau.

Și nu îmi pot reprima o glumă amară:

La ce schimbări climatice este supusă planeta noastră, peste o sută de ani, când nu vor mai fi anotimpuri așa cum le știm, cele ale lui Vivaldi, care vor continua să încânte și pe oamenii cyborgizați ai secolului viitor, vor avea nevoie de note explicative referitor la semnificațiile fiecărui sezon.

Cea de-a doua parte a spectacolului s-a îndreptat către Franz Liszt și a oferit delicii de o altă natură.

Concertul nr. 1 în Mi bemol major pentru pian și orchestră, G. 124 l-a adus pe scenă pe Ștefan Pretuleac, un pianist atât de tânăr, încât nu știam ce să apreciez mai întâi: talentul sau cutezanța de a se afla în fața unei săli pline alături de o orchestră de un asemenea calibru?

Poziția-mi în sală a favorizat o imagine cu valoare de simbol. Pianul din mijlocul scenei îl ascundea vederii pe dirijorul Alexandru Iosub, cu excepția mâinii stângi. Puțin mai jos, în diagonală, se ofereau privirii mele mâinile lui Ștefan Pretuleac glisând pe claviatură sau apăsând clapele cu ardoare dezlănţuită.

Pentru că seara metafizică începuse pentru mine cu un fragment din recitatul de poezie al maestrului Emil Boroghină (care, la 80 de ani, sfidează tot ce știu neuroștiințele despre hipocamp) ținând în mână o carte, și s-a încheiat cu Poemul simfonic „Preludiile”, S. 97 al aceluiași Franz Liszt, pot afirma cu acea tărie pe care ți-o dă expunerea la arta mare:

La noi, cultura e pe mâini bune, la alte domenii mai avem de lucru.

Pretendenți la Oscar în 2020 – Jojo Rabbit

Că Taika Waititi are o înclinație către un umor mai deșucheat și cu tentă de macabru știam de la mult prea puțin lăudatul pe cât ar merita What We Do in the Shadows.

Urme ale personalității sale artistice se mai găsesc și prin Thor: Ragnarok, dar temperate de așteptările adulatorilor acestui univers imaginar.

În Jojo Rabbit îl găsim iar în formă maximă, fapt vizibil chiar din aplombul cu care îl joacă pe Hitler, prieten imaginar al unui puști înscris în tineretul nazist, care descoperă că mama lui adăpostește o tânără evreică în podul casei.

Waititi e și regizor, și scenarist, iar multipla ipostază conferă filmului o coerență stilistică, absolut necesara pentru ca absurdul situațiilor să funcționeze.

Dacă mizanscena urmează cărări bătătorite, scenariul este de o inteligență care se relevă cu adevărat după ce ți se mai estompează ilaritatea sau tristețea sau duioșia pe care le smulge pe moment.

Satira la adresa naziștilor, ororilor și îndoctrinării regimului loc se poate curăța de specificul ideologic și extrapola la o subtilă radiografie a psihicului infantil, care adoptă mituri și le urmează orbește până încep să se bată nas în nas cu realitatea palpabilă.

Iar optimismul care reiese, cum că bunătatea inerentă bate spălarea pe creier, nu pare neverosimil.

Dar să nu devenim excesiv de patetici, pentru că Jojo Rabbit nu se ia prea în serios și, deci, n-are sens s-o facem noi.

Plăcerea principală pe care o oferă este în terfelirea multor grozăvii într-un mod periculos de ireverențios.

Aici se poate produce fractura: unii se vor simți jigniți, alții captivați.

Îi înțeleg pe cei dintâi și mă bucur că sunt precum cei din urmă.

Câteodată, singura armă pe care o avem în fața prostiei, răutății, agresivității (și lista poate continua) este umorul.

Sucit, negru, sadic, iconoclast, cum o fi, umor să fie.

Jojo Rabbit n-ar avea nicio câtime din efectul său hazliu-sinistru, dacă n-ar fi populat de interpretări una și una.

Ca Hitler, Taika Waititi s-a distrat de minune și am auzit că a regizat destule scene chiar îmbrăcat așa. Sam Rockwell nu mai avea nevoie să demonstreze cât de tare e ca actor de compoziție comică, dar o face din nou.

După ce, ani de zile, a fost doar un sex-simbol, Scarlett Johansson și-a făcut anul acesta intrarea în lumea bună a actoriei în stil mare, obținând insigna de membru într-un club foarte select: aceia care primesc nominalizări și la rol secundar, și la rol principal în același an.

După superba naturalețe din Marriage Story, actrița desfășoară aici un mozaic de reacții, unele superb îngroșate, altele minunat sub-interpretate, construind un argument viu al ideii că, și în dictaturile cele mai acerbe, există oameni care își păstrează bunătatea sau uzul rațiunii. Partitura ei ar fi, însă, caricaturală, dacă n-ar exista un mic element contrar, acela că, în ciuda calităților ei umane, această mamă nu-și cunoaște pe deplin fiul.

Un rol care ar fi putut fi doar interesant, dar căruia Scarlett Johansson îi înzecește valoarea.

Dar să dăm Führerului ce e al Führerului (Taika Waititi o să aprecieze poanta asta, deși unii dintre voi poate n-o s-o facă) și să recunoaștem că starul veritabil al filmului este micuțul Roman Griffin Davis. Trăirile sale, în special după ce demarează interacțiunile cu Elsa (Thomasin McKenzie), nu sunt cu nimic mai prejos în materie de diversitatea decât arsenalul pe care îl etalează însuși Joaquin Phoenix în JoJoker (altă glumă la care mă bazez, dacă nu pe voi, măcar pe Taika Waititi).

Deoarece tematica filmului, înfățișarea fizică, dar mai ales frumusețea prestației artistice sunt similare, personajul principal din Jojo Rabbit m-a trimis cu gândul la Ivan Jandl din The Search.

Diferența notabilă și îmbucurătoare este că, după vreo opt decenii, putem să facem mai mult mișto de ideologiile totalitare și să exclamăm, precum simpaticul Jojo:

Fuck off, Hitler!

A se înlocui Hitler, după preferinţe, cu Donald Trump, Ali Khamenei, Vladimir Putin, Jair Bolsonaro, Xi Jinping etc.

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Bombshell

Ford v Ferrari

Beethoven la puterea a treia

Cifra „trei” are o simbolistică amplă în multe culturi ale lumii, iar pentru mine a dobândit mai nou şi valenţe beethoveniene.

Ritualul de trecere a fost concertul de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova care şi-a propus să marcheze faptul că anul acesta se împlinesc 250 de ani de la naşterea lui Ludwig Van Beethoven, una dintre cele mai grandioase aranjări ale materiei umane din toate timpurile.

Programul spectacolului, condus de dirijorul Dumitru Cârciumaru, a fost compus din Concertul nr. 3 în Do minor pentru pian și orchestră, op. 37 şi Simfonia nr. 3 în Mi bemol major, op. 55, zisă şi „Eroica”.

Remarcaţi, vă rog, cifra magică „trei”.

Deşi diferite pe ici, pe colo, aceste două compoziţii mi-au prilejuit aprofundarea impresiilor care mi s-au format despre stilul acestui colos al muzicii.

Bethoveen nu te lasă să te relaxezi. Nici în momentele cele mai duioase, precum acelea când solista Diana Voroneţcaia mângaia clapele pianului, nu te simţi îndemnat să visezi, ci să guşti vremelnicul răgaz, aşa cum uităm din ce în ce mai des în viaţa şi truda zilnice.

Beethoven te agită, dar, paradoxal, nu te nelinişteşte, precum o face un Haciaturian, bunăoară.

Beethoven te ţine în priză, precum un general genial, care îşi struneşte trupele care ard de dorul bătăliei, exact până la momentul propice.

Atunci dă comanda, iar rezultatele sunt eroice, aşa cum o spune şi supranumele celebrei simfonii.

Ludwig Van Beethoven n-a fost mare la stat, dar la sfat a atins înălţimi astrale prin muzica pe care ne-a oferit-o.

Au trecut 250 de ani de la naşterea sa.

Nu ştiu dacă ne vom revedea la 500, dar muzica sa tot aici va fi.

Pretendenţi la Oscar în 2020 – Ford v Ferrari

Din punct de vedere ideologic, faptul că Ford v Ferrari este pe lista filmelor nominalizate la Oscarul suprem, iar Bombshell nu, este triumful masculinitatii dominante și al spiritului donaldtrumpian „America Great Foreva”, precum şi al temelor facile faţă de cele grave.

Din punct de vedere strict cinematografic însă, este victoria unui meşteşug pe care Hollywood-ul l-a perfecţionat de-a lungul timpului, acela de a lua o poveste reală şi a o reda suficient de exact, încât omagiul să fie recognoscibil, dar şi suficient de antrenant, iar divertismentul să depăşească fruntariile genului.

Prin anii ’60 ai secolului trecut, cei de la compania Ford îşi pun în gând să îi bată pe alde Ferrari la faimoasa cursă de la Le Mans, iar pentru asta angajează profesionişti vajnici, dar şi căpoşi.

Clişeele unui astfel de film se regăsesc din abundenţă în Ford v Ferrari, atât de pregnante uneori, încât pe cei care nu ştiu să mai şi lase prinţipurile morale deoparte ar putea să-i supere. Vă dau un exemplu de astfel de scenă: Christian Bale meştereşte ceva sub maşină, iar nevasta vine cu fustiţa scurtă şi cu mers legănat să îi aducă de mâncare într-un coşuleţ. Momentul romantic este inevitabil.

Şi dihotomia dintre specialiştii într-ale automobilismului, oameni integri, neîmblânziţi, şi corporatiştii agasanţi sau fanfaroni cam tot din puţul convenţiilor vine, dar, după ce am avut de-a face cu această din urmă categorie umană de-a lungul vieţii, mărturisesc că îngroşarea caricaturală nu-i chiar departe de adevăr.

Ca să nu mai zic că rivalii italieni sunt creionaţi în cel mai apăsat stil arhetipal.

A nu se înţelege că Ford v Ferrari este un film prost. Nu, este chiar remarcabil că, în ciuda unui şablon pe care îl recunoşti în tot şi toate, de la momente tandre sau psihologice la caracterizări şi dozarea suspansului, nu are timpi morţi şi te distrează, chiar dacă nu nutreşti nici cea mai vagă pasiune pentru viteză şi adrenalină.

Scenariul, alert, previzibil ca întreg, dar savuros luat moment cu moment, le dă actorilor replici de ronţăit şi atitudini de etalat. Campion este, bineînţeles, Christian Bale, cu accentul deşănţat şi aerul coleric, excelent secondat de Matt Damon, tot cu accent deşănţat şi cu grimase preocupate. Dintre enervanţii care le pun beţe în roate, ies în evidenţă Josh Lucas drept alunecosul şi ranchiunosul director-combinator şi Tracy Letts, patronul orgolios, pe care l-am întâlnit pretutindeni, inclusiv în oraşul natal, unde diverşi potentaţi finanţează activităţi extracurriculare, doar pentru că rivalii din afaceri au procedat la fel.

Ford v Ferrari nu se bagă pentru nominalizaţii la interpretare sau la cei pentru scriere şi concurează cu şanse reale, chiar măricele, doar la montaj.

Pentru o peliculă care are de-a face cu testosteronul şi vitezometrul dat peste cap, decupajul de fracţiuni de secundă este indispensabil, iar aici merge pe sistem de mulţi cai putere.

Tare mi-e că vitezomanii, de care drumurile noastre nu duc lipsă, o să simtă un impuls suplimentar de la Ford v Ferrari.

Băieţi, lăsaţi-o mai moale, că şofatul nu-i ca-n filme!

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Bombshell

Pretendenţi la Oscar în 2020 – Bombshell

După anunţarea nominalizărilor la Oscaruri pentru 2020, purcedem la cronică oficială a acestei ediţii cu Bombshell, un film care n-a încăput în lista pentru statueta supremă, fapt puţin nedrept, având în vedere subiectul.

Titlul este mai mult decât sugestiv: mai multe bombe sexy (nu săriţi cu acuze gen „objectificarea muierii”, vorbim de Charlize Theron, Nicole Kidman sau Margot Robbie, da?) care lucrează la Fox News declanşează bomba acuzându-l de hărţuire pe şefoiul Roger Ailes (excelentul John Lithgow), care arată de parcă ar fi mâncat el însuşi o bombă.

Construcţia narativă elaborată de regizorul Jay Roach şi scenaristul Charles Randolph e juma’ The Big Short, adică un mozaic rocambolesc şi alambicat, cu spargeri de al patrulea zid, despre culisele sordide ale unei instituţii binecunoscute, juma’ The Insider, adică o aplecare către drama celor care au de ales între succes şi moralitate.

Bombshell nu se ridică la înălţimea niciunuia dintre remarcabilii predecesori, dar îşi face treaba în măcar a schiţa păienjenşul de concesii, tăceri, precum şi revoltele surde care compun respectivul post de televiziune, dar şi alte medii, fără doar şi poate.

Dacă filmul este printre jucătorii de la Oscarurile de anul acesta, este mulţumită interpretărilor.

Charlize Theron demonstrează încă o dată că are o relaţie aparte cu machiajul care o transformă, lăsându-i expresivitatea intactă. Dacă la început pare înţepenită în postura de ştiristă băţoasă, mecanismul psihologic pe care îl pune în mişcare revoluţia feminină de la Fox News o atinge şi îi prilejuieşte aceeaşi sfâşiere înălţătoare pe care acum ceva ani o admiram la Russell Crowe ca denunţător al industriei tutunului.

Şi că veni vorba de Russell Crowe, salut faptul că şi-a regăsit suflul actoricesc cu The Loudest Voice, unde îl joacă pe acelaşi Roger Ailes şi pentru care tocmai a luat un Glob de Aur, însă nu mă sfiesc să spun că nu mai am nevoie să vizionez serialul cu pricina, pentru că John Lithgow mi-a oferit tot ce era cazul să ştiu.

Impunător, grotesc şi concupiscent, nu numai că seamănă cu Jabba the Hutt, aşa cum el însuşi se vaită, dar mai prezintă şi abilităţile persuasive ale unui Don Corleone.

Cu atât mai meritorie pare cruciada declanşată de Nicole Kidman, căreia nu i s-a acordat suficient de multă atenţie în sezonul premiilor. Rolul ei nu este cu nimic mai prejos faţă de al colegelor de ecran.

Între acestea, Margot Robbie demonstrează că nu este doar o bunoacă. Spre deosebire de Charlize Theron, personajul ei, de o candoare vecină cu naivitatea, ca să nu zic prostia, nu este forjat de duritatea lumii mass-media, ci este un lut moale, numai bun de exploatat, cu urmări pe care actriţa le redă cu un ambivalent, deci veridic, ansamblu de trăiri.

De apreciat este că Bombshell nu este un manifest feminist îngust. Nu toţi reprezentanţii sexului tare sunt nişte porci şi nu toate reprezentantele sexului frumos pun etica şi principiile mai presus de carierism.

De fapt, probabil că lecţia cea mai importantă este că nicio dictatură nu înfloreşte fără colaboraţionişti.

Doamnelor şi domnişoarelor, vine un moment când trebuie să alegeţi.

Încercaţi să o faceţi gândindu-vă şi la cele care vin după voi.

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Rachete bune pentru psihic

Americanii dau cu rachete în iranieni.

Iranienii dau cu rachete în americani.

Iranienii dau cu rachete în avioane în care sunt și de-ai lor.

Cu toată rotunjimea cifrelor, 2020 este un an cu niște laturi atât de tăioase, încât a privi în viitor înseamnă a te expune frisoanelor.

Aici intervine imensul beneficiu al unui concert precum cel de Anul Nou al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova.

Să abată mintea de la tot ce e previziune negativă și să o stabilizeze.

Și ce altceva decât stabilitate sau continuitate poate transmite figura venerabilă, de o autoritate bonomă, a dirijorului Ilarion Ionescu-Galați?

Simpla sa prezență mi-a readus aminte că existe lucruri care dăinuie dincolo de toți Trumpii, ayatollahii și anticipatele de pe fața pământului.

Salut din nou decizia organizatorilor concertului de a-și permite libertăți față de cel prestigios de la Viena și de a construi un program care atinge și alte coordonate, nu doar pe cele ale valsurilor și polcilor.

Așa am avut neprețuita ocazie de a asculta bucăți din două musical-uri care concurează (dispută de-a pururi indecisă) pentru titlul de cel mai frumos din toate timpurile: My Fair Lady și The Sound of Music.

La detensionarea psihicului meu zdruncinat de atâtea știri proaste a contribuit și prezența voluptuoasă a sopranei Ana-Maria Donose, care m-a uimit și prin ușurința prin care, interpretând arii din Boema de Puccini sau Valurile Dunării de George Grigoriu, ridica notele până la înălțimi amețitoare. O armă supersonică menită a încânta, nu a distruge.

Iar când a venit momentul vivacei Hori Staccato a lui Grigoraș Dinicu sau a irezistibilei coloane sonore a Marelui Blond de Vladimir Cosma (pe care ne încăpățânăm să îl considerăm de-al nostru, deși a cunoscut consacrarea peste hotare), mi-am descoperit limitele perceptive.

Așa de repede lovea solista Nicoleta Tudorache corzile țambalului, încât nu puteam urmări traiectoria ciocănelelor, chiar dacă stăteam destul de aproape de scenă și mă concentram de îmi vibrau vasele de sânge cerebrale.

A nu se înțelege că acest Concert de Anul Nou a recreat evenimentul mai titrat de la Viena doar cu numele.

Nu au lipsit impunătorul Vals imperial al lui Johann Strauss-fiul, adorabila Polcă a fierarului al lui Josef Strauss și, bineînțeles, Marșul Radetzky al lui Johann Strauss-tatăl, veritabil moment pavlovian pentru orice meloman, indiferent de vârstă sau experiență.

Tot arsenalul pe care vi l-am desfășurat mai sus m-a blindat împotriva provocărilor pe care viitorul mi le va arunca înainte.

Douăzeci-Douăzeci, dă tot ce-ai mai rău!

Nu mi-e teamă!

Cei doi popi

Un duel/duet actoricesc care este foarte drag inimii mele este acela dintre Charlton Heston drept Michelangelo şi Rex Harrisson drept Papa Iulius al II-lea în The Agony and the Ecstasy a lui Carol Reed, poate şi pentru că are loc în cel mai înălţătoare manifestare a prezenţei umane pe Pământ: Capela Sixtină.

Nu e o întâmplare, cred, că un alt mare tandem interpretativ, acela dintre Anthony Hopkins şi Jonathan Pryce din The Two Popes, atinge zenitul în acelaşi loc.

Magia pe care o degajă arta care îi înconjoară pe cei doi actori a ridicat pe culmi de umanitate universală chintesenţa unei versiuni romanţate şi edulcorate a tranferului de har şi atribuţii manageriale dinspre strictul şi autoritarul Papă Benedict al XVI-lea (Joseph Ratzinger) şi tolerantul şi mundanul Francisc I (Jorge Bergoglio).

Nu că aş fi anti-clerical din fire, dar refuz să cred că acel „inspirat din evenimente reale” nu a fost cosmetizat în stil Green Book, rezultând încă o mostră a inegalabilei capacităţi a Hollywood-ului de a scoate mesaj frumos şi optimism chiar şi din piatra pe care s-a clădit Biserica Sfântului Petru.

Regizorul Fernando Meirelles este un excelent meseriaş, iar atenţia renascentistă acordată detaliilor fizice şi procedurale de la Vatican este una dintre sursele încântării pe care o smulge The Two Popes.

Celelalte îi vizează pe cei doi protagonişti, a căror sublimă compatibilitate mă face să propun celor de la Academie premiul pentru duet, ca variantă la Oscarului pentru întreaga distribuţie, pe care l-am mai tot ridicat la fileu distinşilor membri ai acestei instituţii. Dacă la MTV Movie Awards se poate şi dacă Papa Francisc I a început să predice unul lucruri pe care alde Papa Borgia sau Clement al V-lea nici nu le-ar fi visat, de ce nu s-ar putea şi aici?

Lui Jonathan Pryce îi revine partitura mai complexă, de spirit progresist şi deschis, dar muncit de ambiguitatea morală din trecut (pe care Meirelles îl redă cu aceeaşi forţă tragică din The Constant Gardner), însă parcă lui Anthony Hopkins rolul i-a fost modelat pe însăși persoana sa.

Venerabil ca vârstă şi aureolat de un prestigiu imens, aidoma personajului real pe care îl interpretează, acest actor de legendă ne oferă un testament artistic similar cu ale greilor din The Irishman.

Ca şi în cazul cuplului din Marriage Story, mi-ar părea rău să văd că nominalizarea la Oscar îl prinde pe unul dintre cei doi protagonişti din The Two Popes, iar pe celălalt îl ocoleşte. Sper ca măcar scenariul semnat de Anthony McCarten să se regăsească pe lista celor adaptate, chiar şi pentru singurul motiv că, în ciuda unor locuri comune pe care se încăpăţânează să le bifeze, ne face un cadou nepreţuit – imaginea a doi papi, unul argentinian, altul neamţ, chibiţând la finala Campionatului Mondial de Fotbal din 2014.

Da, un film bun, un meci tare sau Capela Sixtină sunt câteva moduri de a-i ajuta pe oameni să uite de tot ce îi desparte.

Femeile

Exact acum şase ani îmi declaram înamorarea de scriitoarea Margaret Atwood.

Catalizatorul pentru un ataşament afectiv care n-a slăbit nicio clipă de atunci a fost tulburătorul roman The Handmaid’s Tale, despre a cărui poveste probabil ştiţi, deoarece a beneficiat de curând de o ecranizare pe care aceia care devorează seriale au numit-o de succes.

Nu m-a interesat transpunerea audio-vizuală, pentru că realizarea literară este vecină cu desăvârşirea, iar faptul că autoarea a avut îndrăzneala de a scrie o continuare nu a putut să-mi rămână străin, fireşte.

The Testaments vizitează din nou statul teocratic distopic Gilead, însă, de data aceasta nu ni se adresează o vocea feminină singulară, de un liric tragism şi sublimă nostalgie, ci trei, constituind tot atâtea fire narative care converg la un moment dat.

Dispersarea nu mai prilejuiește aceeaşi cutremurătoare elegie, însă generează mai mult dinamism, aşa cum femeile acestui secol sunt mai decise să nu mai lase dominaţia masculilor de tip Porc Barbă Albastră să se manifeste şi bine fac.

The Testaments se zbate inevitabil între constrângerile impuse de istorisirea anterioară şi încearcă să o continue într-un mod care să satisfacă şi ideologia curentă. De aici rezultă două personaje convenţionale şi câteva viraje ale naraţiunii care sunt prea puţin plauzibile.

Doar Aunt Lydia se întrupează şi ne poartă prin roman cu autoritatea conferită de o viaţă plină, pe care o reconstituim ca un puzzle prin voia celei care îi dă glas.

Nu lipsesc, însă, toate celelalte calităţi prin care Margaret Atwood m-a sedus fără scăpare: stilul bogat, dar alert şi care nu se pierde în superfluu, umorul caustic şi superba capacitate descriptivă.

Se spune că, pe măsură ce înaintează în vârstă, omul devine mai înţelept.

Dacă e pe-aşa, atunci să avem încredere în puterea binelui, căci, după minunata deznădejde din The Handmaid’s Tale, ştie Margaret Atwood ce ştie, astfel încât să îmbine The Testaments cu parfumul optimismului.

Oscar vs. Oscar

Ca niciodată, nu numai că, mulţumită unei documentări continue, ştiu care vor fi principalii competitori de la Oscarurile de anul acesta, însă, chiar înainte de a se fi anunţat nominalizările, îmi cunosc şi campionul.

Acesta se intitulează Marriage Story, este regizat de Noah Baumbach, care semnează şi scenariul, şi prezintă povestea sepărării şi divorţului unui cuplu, ale cărui jumătăţi sunt angrenaţi în lumea artelor şi au un copil, care devine, în dulcele spirit Kramer vs. Kramer, miza unui conflict acerb.

Intenţionat am subliniat vocaţiile celor doi, pentru că sunt un element prea puţin explorat în recenziile, altminteri unamim favorabile, despre această peliculă.

Cei doi protagonişti (Scarlett Johansson şi Adam Driver, minunaţi, dar voi reveni asupra acestui aspect) sunt actriţă, respectiv regizor de teatru, iar eu am petrecut destul timp în preajma unor astfel de artişti, încât să ştiu că este un microcosmos în care, pe lângă tradiţionala gamă de simțăminte omeneşti, există o dorinţa de a fi apreciat care depăşeşte chiar şi narcisismul pe care insidios îl promovează în rândul tuturor utilizarea reţelelor sociale. A nu se înţelege că o asemenea profesie e populată de oameni mai răi ca noi restul, ci doar că aceia care oferă un act artistic trăiesc cu predilecţie pentru a fi aplaudaţi şi complimentaţi.

Acest mic amănunt potenţează drama personajelor principale şi se contrapune iubirii dintre cei doi, în privinţa căreia scenariul strălucit al lui Noah Baumbach nu lasă nicio urmă de dubiu.

În plus, am simţit şi o interesantă antiteză, mă încumet să spun deliberată, între New York, elevat, agitat, populat de oameni dedicaţi, şi Los Angeles, fastuos, relaxat şi populat de oameni adepţi ai savoir vivre. Adică un duel între Broadway şi Hollywood, pe care Baumbach are inteligenţa să nu îl soluţioneze.

Şi dacă aţi simţit o vagă şi plăcută similaritate între Marriage Story şi La La Land, să stiţi că nu sunteţi singurii.

Din lucrurile care îi despart, dar şi apropie pe cei doi se naşte un spectacol, căci asta este, chiar dacă unul subtil, în care trăirile sunt potenţate, scenele antologice curg una după alta, iar tu, privitorul, te simţi când bine, când rău, şi mai şi înveţi ceva.

Despre cei doi intepreţi am aceleaşi elogii pe care le-aţi întâlnit pretutindeni. Mi s-a părut că prima jumătate a filmului îi aparţine cumva lui Scarlett Johansson, care desfăşoară un zbucium sinusoidal cu o naturaleţe care m-a surprins, cu toate avertismentele anterioare vizionării.

Pendulul emoţional se deplasează apoi către Adam Driver, care m-a copleşit pur şi simplu. De acord, că e capabil de mai mult decât catastrofalul Kylo Ren ştiam din BlacKkKlansman, dar nu îmi imaginam că poate parcurge o asemenea varietate de reacţii cu o intensitate impecabil controlată sub acel aer un pic placid care îl caracterizează.

Momentul de transfer, dar şi de vârf pentru cei doi este acea confruntarea magnifică pe care Noah Baumbach are straşnica inspiraţie să o plaseze într-o cameră goală. Acolo, între pereţii albi suntem martorii unor titanice descătuşări actoriceşti, cumulând un moment care merită un loc de cinste în analele cinematografiei.

Cei doi au nominalizările asigurate, însă mi s-ar părea o cumplită nedreptate ca unul dintre ei să câştige, iar celălalt, nu. Mai bine să se ducă Oscarurile la Joaquin Phoenix şi Renée Zellweger, decât să văd acest cuplu despărţit şi în viaţa reală de taluzurile competiţiei, aşa cum s-a întâmplat cu Emma Stone şi Ryan Gosling.

Prestaţia restului distribuţiei mă îndeamnă să reiau apelul către Academia Americană de Film, cel pe care l-am enunţat când vorbeam despre Parasite, referitor la introducerea unui premiu colectiv. Şi aici se vădeşte faptul că un film mare este un ansamblu care este mai mult decât suma prestaţiilor individuale.

Despre Laura Dern se spune că e în pole position în cursa pentru cea mai bună actriţă în rol secundar şi, într-adevăr, e greu de ignorat voluptatea onctuoasă cu care îşi îmbracă fiecare minut de prezenţă pe ecran.

A fost o plăcere să-l revăd pe Ray Liotta, încărunţit cât să-mi trezească o fărâmă din nostalgia de la The Irishman, însă vibraţia cea mai amplă, depăşind angajamentul şi aşa puternic generat de acest film, s-a înregistrat în acea bucată care îi aparţine lui Alan Alda.

Jovialul, vivacele, şturlubaticul interpret din M.A.S.H. îşi arată vârsta, însă nu doar prin inevitabilele semne fizice, dar şi prin înţelepciunea atitudinii. Faţă de lumea birocratizată şi eficientizată din jur, e o oază de umanitate pe care am face bine să n-o uităm.

Previziuni pentru nominalizările la Oscar?

Filmul e acolo, fără doar şi poate, cei doi protagonişti şi actriţa în rol recundar, aşijderea, scenariul original al lui Noah Baumbach e deja preferatul multora, nu doar al meu, chiar peste cele din Once Upon a Time …in Hollywood sau Parasite. În privinţa lui Noah Baumbach-regizorul am ceva emoţii, pentru că Greta Gerwig pare a fi dat lovitura cu Little Women, iar corectitudinea politică e o manie periculoasă în rândul membrilor Academiei.

Cu un pic de noroc, însă, Marriage Story va prilejui acea rară aliniere a astrelor, de care istoria Oscarurilor a mai avut parte doar la It Happened One Night, One Flew Over the Cuckoo’s Nest şi The Silence of the Lambs.