Radio sau despre nevoia fiecăruia de a fi o voce

Nu scriu de bine despre Bobi Pricop pentru că-l cunosc.

Dimpotrivă.

Mă bucur că îl cunosc, pentru că despre ce a lucrat la Craiova n-am decât cuvinte bune.

Totul a început cu Profu’ de religie, o veritabilă explozie pentru mine, care mi-a demonstrat că se poate face teatru și altfel.

A urmat Iluzii, care mi-a dezvăluit un arsenal de tehnici scenografice devenit de referință la Teatrul Național din Craiova.

Apoi a venit momentul Autorul, o experiență teatrală care te implică, în calitate de spectactor, cum rar mi-a fost dat să trăiesc, mai ales că am avut norocul chior să stau lângă Claudiu Bleonț.

Ne-a mai oferit Bobi și două proiecte pe care le-aș vrea reeditate, spectacolul-lectură Contra libertății, o serie de vignete în care simplele stative pentru manuscrise au fost decoruri în toată regula, și fantastica serie de lecturi Out of the Books, pentru care aș fi vrut să mă clonez, ca să particip la toate.

Da, nu mă sfiesc să spun că Bobi Pricop este un fel de Midas care a trasformat în aur tot ce a atins, de la interpretări ale actorilor sau alegeri de texte la punerea lor în scenă.

Convins fiind de încă o astfel de transmutație, mă veți găsi negreșit la premiera celui mai nou proiect al său, Radio de Eric Bogosian, care se va juca în sala cea mare a Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova pe 14 și 15 decembrie 2019, la ora 19:00.

Piesa recreează atmosfera, îndelung exploatată de cinematografie sau televiziune, a radioului de american ’80, spaţiu de dezbatere și dezlegare a limbii, imposibilă în alte medii de comunicare în masă.

Pe lângă faptul că sunt curios cum va aborda Bobi provocarea unui spectacol în sala mare (până acum a exploatat mizanscene mai intime), remarc prezența în rolul principal, al controversatului realizator Barry Champlain, a lui Sorin Leoveanu, despre care am remarcat că e foarte selectiv cu partiturile de la Naționalul craiovean.

Lui i se vor confesa sau îi vor adresa injurii pe calea undelor Gabriela Baciu, Cepoi Stefan, Constantin Cicort, Iulia Colan, Ramona Drăgulescu, Romanița Ionescu, Geni Macsim, Alina-Carla Mangra, Maceșanu Dragoș Valentin, Catalin-Mihai Miculeasa, Claudiu Mihail, Marian Politic, Tamara Popescu, Angel Rababoc, Vlad Udrescu și Catalin Vieru.

Bobi Pricop are credit nelimitat la mine și cred că se va extinde după ce văd Radio.

Stai așa, cum aduni ceva la infinit?

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Vremea mai rece e propice lecturii, aşa că iată alte trei cărţi de non-ficţiune care m-au acompaniat pe vânt şi ploaie:

The End of Europe – Având subtitlul Dictators, Demagogues and the Coming Dark Age, James Kirchick, american, încearcă să ne sperie pe noi, europenii, în privinţa bubelor pe care anumite ţări de pe bătrânul continent, membre ale UE sau nu, le au în materie de democraţie şi convieţuire armonioasă cu celelalte. Probabil că din partea cealaltă a Atlanticului, cercurile conservatoare, cărora autorul le aparţine fără doar şi poate, văd lucrurile printr-un filtru exagerat de întunecat, pe care evenimente ulterioare scrierii cărţii (precum alegerile europarlamentare din 26 mai 2019) l-au contrazis, însă radiografiile la care sunt supuse anumite state sunt remarcabile prin detaliile care scapă versiunilor lapidare a buletinelor de ştiri. Aşa m-am convins de demagogia regimului Orban din Ungaria în privinţa Holocaustului, de antisemitismul în creştere în Franţa sau de politica de băgare sub preş a informaţiilor nevralgice într-o Germanie încă apasată de povara trecutului. În plus, în prefaţă, James Kirchick realizează o comparaţie sugestivă şi, mă încumet să spun, corectă, între cetăţeanul european şi cel american. Concluzia: n-ar strica să fim mai americani, măcar în privinţa neîncrederii a priori faţă de politicieni.

Micro-trauma – ideea de bază a cărţii lui Margaret Crastnopol este una pe care o consider validă – psihicul nostru înregistrează şi este modelat de o suită cumulativă de trăumici (cum se exprima o fostă prietenă), nu doar de acele experienţe negative majore pe care le abordează din abundenţă psihologia clinică. Autoarea propune şi o clasificare, deloc exhaustivă, fără îndoială, dar care merită amintită pentru categoriile care pun pe gânduri prin simpla formulare: retragerea lipsită de amabilitate; degenerarea statutului de cunoscător; intimitatea tensionată; retuşarea psihică şi agreabilitatea excesivă; rigiditatea cronică; indignarea nestăpânită. Nu pot, totuşi, să trec sub tăcere faptul că Margaret Crastnopol, adeptă a psihanalizei pe care o practică în mod curent, ne oferă un melanj nu foarte coerent de chestiuni teoretice şi descrieri de cazuri, uneori fără relevanţă vizibilă. Toate acestea mi-au prilejuit, însă, o constatare sau, mai degrabă, o confirmare a unui fapt pe care îl bănuiam de mult: terapeuţii sunt tot oameni şi sunt expuşi la o mulţime de micro-traume când interacţionează cu pacienţii, mai ales când aceştia au tulburări de personalitate suficient de apăsate. Aşadar, nu vă bazaţi pe nişte simple consultaţii psihologice. Schimbarea este mult mai grea. Dar nu imposibilă.

Black Sheep – o să încep prin a demasca un tertip neruşinat de marketing – subtitlul cărţii lui Richard Stephens este The Hidden Benefits of Being Bad, dar conţinutul este departe de a-l ilustra. Este mai degrabă o analiză echilibrată a unor laturi ale comportamentului uman care sunt deseori văzute într-o lumină negativă, precum băutul, înjuratul sau condusul cu viteză excesivă. Nu li se găsesc scuze, ci mai degrabă explicaţii, toate pe baza unor experimente derulate peste tot în lume. Numărul imens de astfel de referinţe de specialitate pe care autorul le prezintă şi integrează în expunerile sale este cea mai mare calitate a acestei cărţi. Un exemplu de pus în ramă în ceea ce priveşte documentarea temeinică. Şi, asemeni lui Stephens, nu pot să nu fiu uimit de câtă inventivitate, nu rareori sadică, dau dovadă cercetătorii (veritabili, nota bene!) din domeniul psihologiei. Două capitole mi-au atras atenţia în mod special: cel despre moarte, moment decisiv al existenţei, tratat cu luciditate şi curaj, şi cel despre înjurături, inedit prin tematică, dar şi consistent din punct de vedere al detalierii resorturile mentale care ne împing să scoatem sudălmi pe gură. Nu glumesc deloc când spun că am înţeles astfel pe deplin de ce sloganul „Muie PSD!” i-a supărat pe reprezentanţii acelui partid mai rău decât cele mai întemeiate acuzaţii de corupţie. Nu vă temeţi să îi înjuraţi pe politicieni (vezi finalul primei recenzii al prezentului articol), dar s-o faceţi într-un mod memorabil.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Tușe românești la Hollywood – Preafrumoasa Sophia

După ce a revitalizat turismul în Italia prin Three Coins in the Fountain, Jean Negulescu a reușit în Boy on a Dolphin să-și depășească performanța anterioară, făcându-ne totodată și un dar neprețuit.

Sophia Loren ieșind din mare, cu apa șiroindu-i pe costumul care îi ascunde și nu prea corpul voluptuos, de zeiță parcă desprinsă din Legendele Olimpului.

Nu numai că filmul a catapultat-o ca un sex simbol, însă, pentru cine a mai avut ochi și pentru așa ceva, i-a relevat și calitățile interpretative.

Aici este Phaedra, o localnică din insula grecească Hydra, scufundătoare iscusită, care descoperă în adâncuri statuia antică a unui băiat călare pe un delfin, despre care aflăm apoi că este de o valoare inestimabilă.

Logodnicul și un doctor englez pasionat de tras la măsea o conving să caute cumpărători pentru această comoară arheologică, fapt care o plasează în mijlocului unui duel similar cu cel pe care îl vom regăsi peste ani în Raiders of the Lost Ark.

Pe de o parte îl avem pe un cercetător american onest și (oarecum) arătos (Alan Ladd), care intenționeză să predea statuia proprietarului de drept, adică statului elen, iar de cealaltă pe un traficant de antichități rafinat și amoral (Clifton Webb), care îi promite o răsplată bănească fabuloasă.

Nici logodnicul nu e ușă de biserică în toată afacerea asta, așa că acțiunea capătă accente de suspans lejer, minunat adecvat locurilor superbe pe unde se desfășoară și pe care Jean Negulescu le pune în valoare cu același ochi dibaci din Three Coins in the Fountain și ajutat de tehnologia Cinemascopului, pe care a stăpânit-o cum puțini au făcut-o.

Peregrinările personajului lui Clifton Webb îl poartă pe la magnificul amfiteatru din Epidaur sau pe culmile mânăstirilor de la Meteora (prilej de câteva remarci spumoase și caustice, marca înregistrată a acestui actor pitoresc), însă prezența Sophiei Loren pe Acropole a fost zenitul încântării, mai ales urmărind cum manifesta aceeași vitalitate rurală care îi va aduce Oscarul pentru La ciociara.

Un monument al arhitecturii însuflețit de un monument al cinematografiei.

Trama narativă din Boy on a Dolphin nu este fulminantă, nici imprevizibilă, însă, spre deosebire de alte pelicule semnate de craioveanul hollywoodian, nu se soluționează abrupt, ci bifează câteva momente culminante bine închegate.

Surprinzător de abil se dovedește Jean Negulescu și în redarea scenelor subacvatice, care, socotind că filmul este realizat în 1957, nu își vădesc deloc vârsta. Iar momentele de dans, minunat coregrafiate, ne mai răsfață încă o dată cu grația și nurii Sophiei Loren.

Despre restul distribuției verdictul este, cu o excepție, favorabil. Clifton Webb este în elementul său în toate scenele care în care apare, însă Alan Ladd, cu manierismele sale de erou bogartian, pare foarte nelalocul lui.

Poate a fost o simplă eroare de casting sau poate a contat diferența de înălțime față de partenera de ecran, motiv pentru care regizorul și echipa sa au apelat la diverse trucuri pentru a o ascunde, detalii savuroase pe care româno-americanul le prezintă în autobiografia Things I Did…and Things I Think I Did (tradusă în română cu titlul Drum printre stele).

Boy on a Dolphin nu e capodopera filmografiei lui Jean Negulescu, dar, pentru mine, în ierarhia creațiilor pe care i le-am parcurs, e pe primul loc.

Însă asta n-ar trebuie să mire pe nimeni.

Cine nu s-a îndrăgostit de Sophia Loren?

Cine nu s-a îndrăgostit de Grecia?

Cum să le reziști amândurora la un loc?

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)

Viitorul cameleonic

Ce mâncăm mâine?

Unde te vezi peste cinci ani?

Cum va arăta lumea peste o sută de ani?

Dintre toate creaturile planetei, omul are cea mai apăsată preocupare pentru viitor şi nu doar cel care îl interesează în mod imediat, ci acela care îi depăşeşte limitele biologice.

Întrebări legitime, la care literatura SF oferă un multitudine de răspunsuri.

Henry Gee, editor şef al revistei Nature, a adunat în volumul Antologia viitorului povestirile apărute în publicaţia sa, rezultatul fiind o injecţie distilată de viziuni.

Deoarece autorii variază de la nume grele ale literaturii de gen (cum ar fi Arthur C. Clarke, Dan Simmons sau Joe Haldeman) la oameni de ştiinţă pursânge, compoziţia este de un eteroclit magnific, care te surprinde în mai multe feluri decât poţi cuprinde cu gândirea.

Unele povestiri sunt ancorate în preocupările urgente ale omenirii, precum încălzirea globală sau raportul cu tehnologia, altele sunt mini-istorii alternative ale unui domeniu hotărâtor, iar altele sunt pure exerciţii de imaginaţie.

Exigenţa limitei de spaţiu din revistă i-a obligat pe autori să-şi proiecteze ideile despre viitor cu multă eficienţă, iar strategiile aplicate de fiecare au generat o varietate stilistică cel puţin la fel de încântătoare ca a temelor.

Când ai de comparat cinci povestiri, e lesne să alegi una care ţi-a plăcut mai mult. La o sută, sarcina devine de-a dreptul ingrată, însă eu nu mă sfiesc să recunosc că există una care mi-a rămas în minte, chiar şi după ce am parcurs prelunga şi merituoasa suită a suratelor sale.

Ram Defazat 2 de Greg Bear, acelaşi scriitor care ne-a oferit cutremurătorul roman The Forge of God, e la ani-lumină de tragismul de acolo şi te face să te scurtcircuitezi de râs citind recenzia scrisă de un robot a unei cărţi scrise de un altul. Ca unul care cu asta se îndeletniceşte, pot să spun că m-am văzut parodiat în cel mai hilar mod cu putinţă.

Prin multitudinea ideile ei, Antologia viitorului ne învaţă să uităm tot ce credem despre viitor.

Dar, oricum ar vira destinul omenirii, sper să n-o părăsească o simplă şi firavă calitate:

Umorul.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru un tablou pointilist al viitorului.

Nenorocul lor, norocul nostru

Două jafuri executate aproape perfect.

Doi regizori gigantici – John Huston şi Stanley Kubrick.

Două pelicule – The Asphalt Jungle şi The Killing – care nu sunt vârfurile celor doi cineaşti, dar care arată ce meseriaşi ai acestei arte au fost.

Două seturi de personaje reliefate exact cât trebuie.

Două incursiuni, fictive, dar sugestive, în lumea fărădelegii.

Două filme care îl au în distribuţie pe actorul înalt ca bradul Sterling Hayden, a cărui viaţă ar merita ea însăşi o ecranizare.

Două spectacole ale suspansului.

O singură lecţie:

Norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi, dar doar cât, cum şi când are chef.

Călătoria e o fugă de moarte

Există un site – atlasobscura.com – care şi-a propus, în dulcele stil wiki, să prezinte locuri mai puţin ştiute şi ciudăţeniile din cele cunoscute.

Pentru aceia care vor să se abată de la trasee turistice bătătorite, este o veritabilă mină de aur. Mărturisesc că îi sunt dator minunata vizită la Muzeul Magiei din Paris sau plăcerea de a sorbi un cocktail în Harry’s New York Bar (unde îşi făceau veacul Ernest Hemingway sau George Gershwin) din acelaşi oraş sau senzaţia lilliputană la toboganul gigantic din Valencia sau slujba religioasă recreată într-un fel de muzeu al satului din Genk.

În Rătăcitorii, Olga Tokarczuk, câştigătoarea Nobelului pentru Literatură din 2018, se dezvăluie ca o veritabilă scormonitoare a acestui tip de turism şi, mai ales, a colecţiile de exponate anatomice macabre, recurente pe atlasobscura.com.

Cartea este de o complexitate care îţi alunecă printre degete când încerci să o sintetizezi. Este profesiunea de credinţă a unui călător pursânge, dar şi jurnalul său de voiaj.

Intercalate, găsim naraţiuni în care stilul autoarei dă argumente pentru decizia Academiei Suedeze.

Poloneza dă dovada virtuozităţii scriitoriceşti şi prin modul cum face treceri line de la registrul literar la cel explicativ, de non-ficţiune, aproape.

Ştiind că e psiholog de formaţie, sunt sigur că sunt asentimentul Olgăi Tokarczuk când spun că Rătăcitorii este expresia a ceea ce specialiştii numesc „sinele modern disociat”.

Însă, din asamblarea tuturor pieselor din acest puzzle scriitoricesc pe care ni-l propune, am extras un sens cu care rezonez, chiar dacă nu la intensitatea de hoinar fanatic a autoarei:

Câtă vreme picioarele se mişcă, mâinile ating şi ochii văd, eşti încă în viaţă.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o confirmare a modului că mă pricep un pic să călătoresc.

Cine i-a suflat Oscarul lui Rick

Rick al lui Humphrey Bogart din Casablanca nu este doar un rol de film.

Este o parte a patrimoniului culturii universale, un simbol al puterii cinematografiei de a impune repere, care să fie imitate, pastișate, dar greu egalate.

Însă poate părea surprinzător că Boggie, deși nominalizat la Oscar în acel an, nu a fost și acela care a căștigat statueta pentru cel mai bun actor.

Cel care i-a suflat-o a fost Paul Lukas pentru rolul din Watch on the Rhine.

Inevitabila comparație dezvăluie și o interesantă paralelă de ansamblu între cele două pelicule.

Ambele sunt realizate când Al Doilea Război Mondial era încă în toi și propun câte un spațiu în care se înfruntă, nu la nivel geopolitic, ci individual, idealismul unei tabere (bănuiesc că vă imaginați care) și cinismul celeilalte.

În regia lui Herman Shumlin, acest cadru nu este barul învăluit de fum al lui Rick și acea Casablanca de vis plăsmuită în studiourile Hollywood-ului, ci un conac al unei familii americane înstărite, ai cărei membri, conduși de o văduvă autoritară și savuroasă (interpretată de Lucile Watson) nu au contact cu războiul decât tangențial și au alte preocupări: bârfe, idile, dineuri.

Situația devine tensionată când fiica rătăcitoare (Bette Davis) revine acasă, însoțită de cei trei copii și de soț (Paul Lukas), german de origine, care îi trezește suspiciuni unui oaspete al aceleiași case, un conte român (!) aflat în exil și vizitator regulat al ambasadei Germaniei naziste din SUA.

Ca o paranteză simpatică, se că pare Hollywood-ul acelor vremuri nu îi vedea prea bine pe români: pe lângă acest personaj, jucat cu atrăgătoare venalitate de George Coulouris (bancherul Thatcher din Citizen Kane), îi mai avem în acea perioadă pe misteriosul și tenebrosul Popescu din The Third Man sau pe escrocul sentimental Iscovescu din Hold Back the Dawn.

Trecutul de neobosit militant anti-nazist al personajului lui Paul Lukas trimite imediat cu gândul la Laszlo al lui Paul Henreid din Casablanca. Însă, dacă acesta este prezentat schematic, în aceleași scopuri propagandistice, dar și ca factor perturbator al idilei dintre Rick și Elsa, protagonistul din Watch on the Rhine dezvăluie treptat o complexitate morală cu adevărat demnă de un Oscar.

Politețea și reținerea sa (alte trăsături care îl apropie de omologul din Casablanca) ascund o hotărâre neabătută, care conduce spre acte pe care nici măcar morala de atunci nu le poate scuza întru totul, dar de a căror necesitate suntem convinși și acum, dacă judecăm în contextul acelei teribile conflagrații, ultima în care mai putem să îi împărțim pe combatanți în buni și răi.

Din dorința de a sublinia această dihomotie s-a născut personajul soției devotate al lui Bette Davis, în care această colosală și temperamentală actriță este de o cumințenie unică în lunga ei carieră. Ei, ca americancă, îi revin acele replici menite a convinge publicul din epocă al țării sale de nevoia de a se erija în protectorul libertății și democrației, dar și de a aduce aminte celui din secolul al XXI-lea, că, în ciuda existenței lui Donald Trump la Casa Albă, așa a și fost.

Chiar și pentru standardele filmelor acelei perioade, Watch on the Rhine are un ritm lent și se concentrează pe dialoguri, moștenire a originii dramaturgice a scenariului, la care, pe lângă Lillian Hellman, autoarea piesei originare, a contribuit și Dashiell Hammett, autorul romanului The Maltese Falcon, a cărui ecranizare i-a prilejuit lui Humphrey Bogart o altă creație din panteonul cinematografiei.

A meritat Paul Lukas Oscarul mai mult decât Humphrey Bogart?

Îmi face plăcere să spun că este un duel dintre acelea care merită prelungite în posteritate.

Copiii văd, nu uită şi nu prea iartă

Titlul este generic, însă cele două excelente creaţii literare ale Irenei Nemirovsky, reunite în volumul Duşmanca. Balul, tratează relaţia mamă-fiică şi prezintă toate particularităţile care decurg din asta, indiferent cât ne-am ascunde după degetul corectitudinii politice.

Ambele povestiri propun o figură maternă disfuncţională şi o odraslă feminină care evoluează de la victimă la agresor.

Duşmanca îşi acordă mai mult timp în a detalia resorturile psihologice ale fiicei, pe când Balul, deşi nu suferă la veridicitate, e mai schematică din acest punct de vedere şi se concentrează pe savoarea ilustrării parvenitismului şi pe descrieri balzaciene.

Frivolitatea şi factorul material sunt elemente comune ale celor două mame disfuncţionale. Probabil că, dacă naraţiunile ar fi izvorât din condeiul unui bărbat, aceste două personaje ne-ar fi apărut ca mult mai reprobabile, însă Irene Nemirovsky le-a compus presărând un dram de circumstanţe atenuante, fără a le scuza derapajele lipsei de afecţiune sau chiar comportamentul abuziv faţă de copile. Ambele au suferit privaţiuni în tinereţe şi luptă pentru acea împlinire emoţională şi pentru acel prestigiu social pe care revistele glossy nu au încetat niciodată a le promova.

Timpul este inamicul lor principal, dar şi agentul instigator al impulsurilor descătuşate ale fiicelor.

Chiar dacă Duşmanca şi Balul sunt plasate în societatea pariziană interbelică, profunda înţelegere a adolescenţei feminine, cu transformările ei cognitive şi hormonale, le fac mărturii eterne şi mai utile decât seminariile de parenting la care merg părinţii moderni, uneori la fel de snobi, ocupaţi sau superficiali precum aceştia plăsmuiţi de Irene Nemirovsky.

Nu de precepte primite de-a gata e nevoie pentru a-i înţelege pe copii, ci de studii de caz precum acestea, din care îţi extragi singur concluziile şi care îţi oferă ocazia să pătrunzi în meandre psihice şi de-o parte şi de alta.

Bineînţeles, indispensabilă este şi ceea ce Mircea Dinescu, la o ediţie a emisiunii Vedeta populară, numea „cea mai importantă investiţie pe care părinţii o pot face în copii”.

Dragostea autentică.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru literatură bună şi folositoare.

Bărbăția ritualizată

O carte bună își păstrează caracteristicile oriunde și oricând, însă și le relevă mai pregnant când contextul în care e lecturată e adecvat.

Societatea românească vuiește de dezbaterea despre dezbatere: ar trebui Klaus Iohannis și Viorica Dăncilă să se înfrunte într-o întâlnire directă au ba?

Mie, unuia, un astfel de duel mi se pare necesar, mai ales că o astfel de metodă de soluționare a unei dispute are o istorie îndelungată în lume, dar și pe meleagurile românești, după cum reiese din lucrarea lui Mihai Chiper, Pe câmpul de onoare.

Subtitlul – O istorie a duelului la români – este ilustrativ pentru tematica acestei cărți, așa că mă pot lăsa în voia lăudării ei.

Fiind amplu documentată și foarte bine structurată, oferă și o panoramă a evoluției mentalităților românilor de la 1821 la 1940, precum și modul cum acestea erau racordate la practicile europene ale vremii.

Interesant este că, dacă la început apare ca o metodă de manifestare a așa-zisului simț al onoarei în mediul ofițeresc și aristocratic (imagine perpetuată ulterior de cinematografie, cu precădere), duelul armat, cu sabie sau arme de foc, devine o consumare a conflictelor politice sau chiar gazetărești.

Adică situații care astăzi s-ar rezolva prin înjurături reciproce, furioase postări pe Facebook sau, în cel mai rău caz, cu un proces de calomnie, acum vreo sută de ani duceau la încleștări mult mai periculoase, chiar și când erau reduse la minimul simbolic.

E îmbucurător că violența duelurilor a scăzut ca intensitate de-a lungul timpului, iar Pe câmpul de onoare poate fi un argument suplimentar pentru teza enunțată de Steven Pinker în The Better Angels of Our Nature, însă permiteți-mi să desfășor în minte niște scenarii precum cele de mai jos:

Un duel între Moise Guran și Marius Gîdea sau, deliciul deliciilor, unul între Cristian Tudor Popescu și Radu Banciu.

Și să nu uit, parcă un mare om de televiziune pe nume Mircea Badea a avut parte de două astfel de dueluri și a ieșit cam feștelit, așa-i?

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o mostră de istorie transversală românească excelent redactată.