Un român cu dor de ducă

Ne place să călătorim?

Daaa!

Putem să călătorim în perioada asta?

Nuuu!

Ce ne rămâne de făcut?

Să explorăm prin lectură, iar dacă asta ne ghidează și prin mentalități trecute, cu atât mai bine.

Pe măsură ce mă abat de la studiul convențional al istoriei, descopăr diverse personaje din trecutul României care ar merita mai multă atenție decât politicienii venali care compun de obicei expunerile din manuale.

Mihai Tican Rumano este fără doar și poate unul dintre ele. Cel de-al doilea nume nu este întâmplător, deoarece acest neobosit explorator a publicat inițial în limba spaniolă și apoi a dobândit și recunoașterea în țară în perioada interbelică, grație promovării unor Cezar Petrescu sau Pamfil Șeicaru.

Impresiile de călătorie erau, până mai deunăzi, supraabundente, așa că se poate pune sub semnul întrebării impactul pe care îl mai poate avea Sub soarele Africii răsăritene.

Da, știam destule despre Cairo sau Ierusalim sau Istanbul, însă tot s-au strecurat în jurnalul său câteva detalii care să îmi întregească imaginea despre aceste locuri în care s-a scris istoria lumii.

Inedite au fost, fără îndoială, paginile despre acele părți ale Africii la amurgul erei colonialismului.

Aici începe adevărata provocare intelectuală a cărții lui Mihai Tican Rumano. În persoana sa recunoaștem pe un mândru exponent al unui europocentrism moderat și al unui românism un pic mai apăsat.

La data apariției acestui jurnal de voiaj, România era bine racordată valorilor continentului (de atunci datează eticheta ”Micul Paris” atribuită Bucureștiului), iar autorul privește civilizațiile care îi ies în cale cu un amestec ușor amuzant de superioritate, naivitate și simpatie.

Se simte și o pregnantă apartenență religioasă, vizibilă cu precădere în capitolele despre Ierusalim, în care distincția dintre creștinism și celelalte religii, în special cea musulmană, se soluționează fără echivoc în favoarea celei dintâi.

Produs al epocii sale, acest Pigafetta al propriilor peregrinări a fost, totuși, un om cu o reală capacitate de a vedea pitorescul dincolo de prejudecăți. Descrierile localnicilor din Africa sau Levant sunt plastice, iar fotografiile care le însoțesc demonstrează cât de sugestiv îi era condeiul.

Caracterul ultra-poetic al unor descrieri ar avea darul să smulgă un zâmbet cititorului modern, însă pasajele care înfățișează disconfortul provocat de o climă nemiloasă sau cele ale voiajului maritim nu își vădesc cele câteva decenii de când au fost scrise.

Lecturând Sub soarele Africii răsăritene, n-am călătorit astfel doar în spațiu, ci și în timp, iar asta este meritul scriitorului, nu numai al călătorului.

Și, ca să aduc discuția din nou în zilele noastre, preconizez că Mihai Tican Rumano ar fi un superstar al blogging-ului de turism, un influencer cu un reach formidabil, pe care Trip Advisor-ul l-ar cita frecvent.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mă ajută să suplinesc mental ceea ce nu pot întreprinde (deocamdată) fizic.

Să ne destindem vigilent

Chiar înainte de a scrie aceste rânduri, am discutat cu o persoană implicată în organizarea unui eveniment de tip maraton.

Era muncită de o mare dilemă:

De făcut, îl facem sigur, dar ne chinuim să găsim soluții pentru ca totul să se producă în condiții de siguranță, vechi și noi.

Imediat după aceea mi-a parvenit știrea de mai jos, care m-a umplut de bucurie:

Artiștii Filarmonicii ”Oltenia” Craiova au reluat repetițiile, pregătind pentru publicul nerăbdător să îi asculte, două concerte simfonice și un recital. Evenimentele vor avea loc în aer liber, la Teatrul de Vară din Parcul ”Nicolae Romanescu”, respectând recomandările medicale. Astfel, toată lumea se va bucura în siguranță de momentele muzicale animate de emoția revederii.

Chiar dacă activitatea din sala de concerte a fost întreruptă, muzica nu a putut fi oprită. Separați, artiștii și melomanii au fost totuși împreună, în mediul online, Filarmonica ”Oltenia” Craiova înregistrând peste 250 mii de vizualizări pe pagina de Facebook (cu 10.000 de urmăritori) și peste 3000 de vizualizări pe contul de Instagram (cu 1340 de urmăritori). ”Minutul de muzică”, ”Stagiunea online de vineri” și ”Muzica de la ora 5” au făcut mai ușoară această perioadă dificilă pentru cei de acasă, aducând liniște interioară, speranță și optimism.

Mesajele transmise de public pe rețelele de socializare au fost despre muzica trăită ca răsfățul de vineri seara, normalitatea unei zile sau rutina pentru suflet. Este foarte important să știi că, orice s-ar întâmpla, un artist nu se va opri din ceea ce știe să facă, va transforma sufrageria, balconul sau spațiul virtual într-o scenă, atât timp cât cineva ascultă, atât timp cât oamenilor le este dor de frumos și vor dori să revină la normal.

Program concerte iunie 2020
Teatrul de Vară – Parcul ”Nicolae Romanescu”
Vineri, 12 iunie 2020, Ora 19:00

Concert simfonic – Orchestra Simfonică a Filarmonicii „Oltenia”
Conducerea muzicală: Gabriel Niță

În program: Pagini muzicale de mare popularitate
Intrarea se face pe bază de invitație.

Vineri, 19 iunie 2020, Ora 19:00
Duo Classic – Octavian Gorun (vioară) și Corina Stănescu (pian)
În program: Periplu muzical „De la clasic la contemporan”
Intrarea se face pe bază de invitație
.

Vineri, 26 iunie 2020, Ora 19:00
Concert simfonic
Orchestra Simfonică a Filarmonicii „Oltenia”
Conducerea muzicală: Octavian Gorun
În program: Bijuterii muzicale
Intrarea se face pe bază de invitație
.

Important! Invitațiile se procură de la agenția de bilete a Filarmonicii ”Oltenia” Craiova, Calea Unirii Nr. 16, de luni până joi, între orele 8:30 și 14:30, iar vineri, în ziua concertului, începând cu ora 13:00, de la Teatrul de Vară din Parcul ”Nicolae Romanescu”.

Așadar prietenii de la Filarmonica din Craiova au găsit soluția pe care atâția o caută.

Îndrăznesc să sper că este doar începutul Marii Dezmorțiri.

Scorsese avea motive întemeiate

Dao ma zei (Hoțul de cai) ar fi rămas o simplă picătură în vastul ocean al cinematografiei, dacă titlul său n-ar fi fost menționat la un moment dat de Martin Scorsese drept unul dintre filmele preferate ale anilor ’90 (rezultând astfel un mică inadvertență temporală, pentru că producția în cauză datează din 1986).

Acest neprețuit sprijin a catapultat creația lui Zhuangzhuang Tian în atenția publicului și în a posterității, care i-a dat dreptate marelui regizor american, pe care îl firitisesc și eu pentru simțul estetic fără greșeală.

Plasată într-un Tibet la fel de demitizat pe cât l-am vizualizat după lectura cărții lui Sam van Schaik, povestea este a protagonistului cu ocupația eponimă și efectele pe care le suferă prin ostracizarea pe care i-o atrage.

Filmul este un minunat monument etnografic, însă nimic din bogăția cutumelor și pitorescul costumelor nu abate atenția de la personajul principal, jucat cu acea rară combinație de naturalețe a omului din partea locului și expresivitate actoricească autentică de Rigzin Teshang.

Pe el îl urmărim și prin el simțim ambivalența la care ne supune această narațiune laconică.

Bănuiesc că Martin Scorsese a simțit o atracție aparte pentru Dao ma zei, tocmai pentru că a văzut în acest hoț de cai ceva care i-a adus aminte de galeria mafioților complecși pe care i-a pus pe ecran de-a lungul timpului.

Tâlharul tibetan este și un tată iubitor, se dedă la fărădelegi, dar e străbătut și de acel fior religios atât de specific Acoperișului Lumii, nu ezită să devină un paria îndeplinind un ritual înjositor, dar refuză să își taie pletele în semn de penitență.

Într-un cadru natural maiestuos, dar aspru cu oamenii, luminile și umbrele personalității sale ne forțează să înțelegem că, pe măsură ce altitudinea muntelui crește, cea a piramidei lui Maslow scade.

Marea calitate a acestui film este un paradox. În realitate, natura copleșește omul. Aici e invers, drama umană e atât de apăsătoare, încât mai că nu poți să te bucuri de imaginile grandioase în care are loc.

Kekexili îți mai oferea momente de palidă veselie, astfel încât să te bucuri de spațiile vaste și zeiești ale platoului tibetan.

Dao ma zei nu e atât de îngăduitor.

Are o misiune frustă, pe care și-o îndeplinește la fel de implacabil precum vântul și vijeliile care destramă și cele mai trainici edificii umane:

Să ne spună că viața e o zbatere, de multe ori sortită eșecului.

Impresii live despre un spectacol live

Cele de mai jos sunt impresii și imagini surprinse în timp real în timpul spectacolului That Day in May 2020, un spectacol inedit al celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, avându-l drept interpret pe George Albert Costea, regizor pe Nicolae Constantin Tănase, DJ pe Val Ciobanu, director de imagine pe Alexandru Matios și coordonator livestream pe Răzvan Ilinca.

Logica din spatele acestei abordări a fost simplă:

Internetul este spațiul reacțiilor imediate, așa că la o manifestare intermediată de această tehnologie, reacțiile trebuie să fie pe măsură.

***

Probe de microfon! Hopa!

George are mască, evident.

Masca e dintre cele care nu prea protejează, dar bănuiesc că n-are importanță, mai ales că o și poartă fără a o pune pe nas.

George răsucește cuțitul în rană arătându-ne sala teatrului goală.

Se simte o ascensiune.

Nu știu dacă întreruperile sunt premeditate, dar contribuie la atmosfera de hiperrealitate a spectacolului.

Hopa, apare un montaj cu o voce narativă!

Reflecții deprimante.

Simt vântul șuierând pe acoperiș.

George și-a dat jos masca, văd că i-a crescut barba.

Spectacolul face un salt de calitate și complexitate.

Imaginea e simțitor mai bună.

Aceleași reflecții deprimate și deprimante.

File de jurnal și incredibila mobilitate dansantă a lui George.

Figura-i voit dereglată e în ton cu tematica.

Blocul de peste teatru într-o versiune puțin distopică.

Hopa! Filmare cu drona!

Băi, ce clădire futuristă și spectaculoasă are Teatrul din Craiova!

Ce insignifiant este omul văzut de sus!

Nu, nu ăsta! Nu și aici!

Echipa spectacolului e numeroasă, dar nu prea păstrează distanța socială.

Acum constat că, dacă ar fi să aleg între vocea și abilitățile fizice ale lui George, ar fi prima de fiecare dată (mi-aduc aminte când ne-a citit din Justine de Marchizul de Sade).

Ca în multe spectacole postmoderne, textul e fragmentar și nu foarte important în economia impresiei.

Un DJ!

O petrecere pe Teatrul din Craiova ar fi extraordinară. Vlad, Irina, Alice, se aude?

George se dezbracă.

Deliciul unora, enervarea altora.

Alter-ego-ul lui George declară că a slăbit în carantină. Nerealist!

Îmi place fundalul sonor, e ceva între Klaus Schultze, Jean-Michel Jarre și Vangelis.

George se îmbracă.

Ușurarea unora, enervarea altora.

DJ-ul ăsta îmi face pofta de interacțiuni sociale.

Iuli, stai cuminte!

Infantilismul erei noastre își găsește locul și în acest spectacol.

George se mișcă așa repede, încât îl compătimesc pe cameraman.

Hopa, a început un fundal sonor gen Prodigy! Ce se aude cu petrecerea aia?

Camere de supraveghere orwelliene și un pic sinistre.

Dar estomparea temporalității mi-e familiară.

Coregrafie psihedelică și cu tâlc.

Muzică asemenea.

George sună pe cineva în direct!

Nu știu dacă e ceva regizat sau e un reality-show cu care nu sunt chiar de acord.

Un nene recită o poezie, iar conexiunea se întrerupe.

Live stream offline.

Cam asta a fost.

Un experiment.

Nu e neapărat nevoie ca experimentele să fie reușite.

Dar e musai să fie relevante.

Aceasta a fost, fără doar și poate.

***

Acest spectacol este doar primul din proiectul Studio Online – Videofonia, așa că, dacă vreți să umpleți cumva golul lăsat de lipsa teatrului, le puteți accesa (hmm, ce cuvânt sunt nevoit să folosesc!) pe cele viitoare:

Obsesii

Outfitul Șearpelui

Natura ca artă (54)

Un loc pe care nu l-am mai văzut niciodată pulsând de atâtă viață mi-a oferit o serie de sublime culori și forme:

Un albastru de care nu mă mai satur
Fiicele doctorului March
5G
Ca pe vremea Marii Ciume
Privire piezișă
My Hearts Will Go On
Every breath you take, every move you make

Maica Indie împacă și capra și varza

Multă vreme am privit Bollywood-ul cu condescendență, dacă nu chiar dispreț.

Umil îmi cer iertare. Nu doar pentru Lagaan, care singur ar putea spulbera o astfel de prejudecată, ci pentru întreaga atitudine care mi-a afectat karma sigur.

Filmul realizat de Ashutosh Gowariker are darul să hrănească entuziasmul contagios cu care istoricul Michael Wood, în superbul său documentar, The Story of India, prezenta abilitatea acestei civilizații de a absorbi influențe exterioare, fără a-și pierde substanța care dăinuie din vremuri imemoriale.

Lagaan are loc în perioada Raj-ului britanic și povestește pe larg cum niște săteni oropsiți acceptă provocarea stăpânitorilor de a-și juca sistemul de taxe la un meci de cricket.

Privit dintr-un anume unghi, pelicula bifează unul după altul clișee hollywoodiene și forme stilistice indiene inevitabile – iubire, dans, interpretări caricaturale și situații cam ridicole.

Dar, dacă te muți un pic cu optica, descoperi o superbă sinteză a acestor două școli de cinematografie, rezultatul fiind un spectacol grandios (filmul durează aproape patru (!) ore), antrenant și înălțător.

Mai mult, chiar din punct de vedere ideologic, Lagaan oferă o echilibristică spectaculoasă, pe care aș vrea să văd vreodată și în cinematografia românească.

Localnicii sunt ăi buni, iar unii britanici sunt ăi răi, însă excepții sunt și într-o parte și într-alta. Stăpânirea străină e împilătoare, însă grație unei domnițe din Albion (exponenta tuturor europenilor care s-au îndrăgostit de India și au oferit-o lumii), indigenii învață un sport de care au rămas obsedați până în zilele noastre. Există și câteva scene, deloc forțate, care demonstrează că noțiunea de ”fair-play” a fost inventată de englezi (am și fost martor la un exemplu personal, la semifinala Anglia – Croația).

Dar Lagaan n-are de reglat, chiar și amical, răfuieli doar cu ocupanții străini, ci și cu proprii demoni.

În echipa de cricket indigenă sunt hinduși, musulmani, un Sikh impunător, precum și un paria, adică un impur diform, expresie a unei inegalități încă persistente în țara-subcontinent a contrastelor.

De fapt, ca unul care a simțit acea ieșire din corporalitate pe care numai o victorie a echipei favorite o poate genera, m-am emoționat profund (și mi se întâmplă și acum, când mi-aduc aminte) la imaginea celui de neatins felicitat și îmbrățișat de toți ai lui, fără discernământ.

Cultura clasică indiană e dominată de figuri eroice, iar Lagaan nu face excepție. Filmul este construit în jurul superstarului Aamir Khan, care se distinge în orice moment, fie prin înfățișare, fie prin postură, fie prin realizări.

El e vârful triunghiului amoros, cel îmbrăcat aparte și căpitanul echipei.

Dar generozitatea ideatică a filmului se manifestă și prin diversitatea și pitorescul figurilor care îl înconjoară. E imposibil să nu le îndrăgești, ba chiar ajungi să îi cunoști un pic și pe britanici, cu toate apucăturile lor.

Somptuos și realizat fără cusur, pelicula curge agreabil timp de două treimi și explodează în ultima parte, aceea a meciului propriu-zis.

Începând din noiembrie 2017 până în aprilie 2018 am trăit aventura sportivă supremă a vieții mele:

Am fost alături de la fetele de la echipa de handbal SCM Craiova în tot traseul lor către câștigarea Cupei EHF.

Am aplaudat, am suferit și am simțit un extaz greu de descris în cuvinte.

Ca urmare, înfruntarea de cricket, în care realizatorii și actorii pun cel mai mult suflet, mi-a mers și mie tot acolo.

Nu numai că am reușit să deslușesc subtilitatea unui sport pe care îl consideram infantil, însă am și uitat că deznodământul era vizibil de la o poștă și am urmărit disputa de parcă ar fi fost în direct.

V-am mai tot spus că musical-ul este expresia supremă a cinematografiei.

Mi-o confirmă și Bollywood-ul.

Când o să ajungă și un film românesc să îmi întărească încrederea în bunătate și solidaritate și să îmi arate partea frumoasă a vieții, mă voi considera împlinit.

Nu, Miami Bici nu se pune.

Mărie și Mărioară

Anul trecut, pe vremea când evenimentele publice nu erau vitregite de vreo epidemie, am fost, pentru prima dată-n viață, la Festivalul Maria Tănase.

A fost o experiență precum festivalurile antice de teatru, prelungă, entuziasmantă și extenuantă.

La miez de noapte, când eram chitit să o șterg englezește, pe scenă a apărut Adriana Trandafir și ne-a oferit câteva fragmente din Pasărea măiastră, recitalul ei în stil Give ‘em Hell, Harry!, în care o reînvie pe artistă într-un mod care m-a făcut să uit de somn, oboseală și alte chemări fiziologice.

Nu doar interpretarea actriței m-a fermecat, dar și personalitatea pe care a întruchipat-o, subiect de legende, controverse și distorsionări masive.

Hotărât să umplu acest impardonabil gol din cultura-mi generală de român, dar și decis să nu mă las pradă idolatriei, m-am îndreptat către lucrarea lui Stejărel Olaru, Maria Tănase. Artista. Omul. Legenda.

Autorul este specializat pe evoluția și istoria serviciilor de informații (nu vrea să știu dacă și ca practicant, că poate am probleme), așa că sursele pe care le explorează vin masiv din această zonă, iar preocuparea sa de căpătâi este să dezlege ițele zvonurilor care au transformat-o pe Maria Tănase într-un fel de Mata Hari mioritică.

Cine vrea o biografie romanțată sau hagiografică va fi crunt dezamăgit, însă ca demers similar celui care se constituie în trama narativă din Citizen Kane, efortul lui Stejărel Olaru este admirabil.

Nu demontează în stil iconoclast piedestalul cântăreței, dar nici nu i se închină.

De fapt, leit ca în filmul lui Orson Welles, ești nevoit să pendulezi între impresia unei Mării rele de gură, avide de bani și concupiscente până la vulgaritate și a unei Mărioare lacome după afecțiune, dedicate celor pe care i-a iubit și generoase până la inconștiență.

Deși personaj central al cărții, Maria Tănase nu este nicidecum singura căreia autorul îi acordă atenție. Cei care s-au intersectat cu zbuciumata ei viața într-un fel sau altul beneficiază de prezentări plastice, savuroase și, de cele mai multe ori, inedite.

De fapt, dacă procesul epistemologic în ceea ce o privește este componenta cathartică a lecturii, galeria spionilor, muzicanților, afaceriștilor sau politicienilor care îi populează povestea m-a încântat de-a dreptul.

Trecutul României nu este glorios, nici plăcut, cât atât mai puțin frumos în sens absolut, dar, ca și viața din prezent, are un farmec pe care nu l-aș schimba cu al nici unui alt popor.

George Călinescu spunea despre nuvela Alexandru Lăpușneanular fi devenit o scriere celebră ca și Hamlet, dacă ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale.

Maria Tănase n-a ajuns la fel de celebră precum Édith Piaf, deși sunt surori de cruce într-ale suferințelor, apucăturilor și talentului, dar e suficient să-i dai un străin cântecele ei și distanța se micșorează.

Așa am procedat cu un prieten ceh, care a rămas tăcut vreo câteva secunde bune după Ciuleandra și mi-a spus:

I got the goosebumps.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o prezentare lucidă și documentată asupra unei gaițe cu strălucirea unei păsări măiestre.

Un maestru în tinerețe (4)

Ca multe alte domenii, cinematografia a fost dată peste cap de pandemia de Covid-19.

Filme pe care unii dintre noi le așteptau numărând zilele nu vor mai fi lansate anul acesta sau, cu puțin noroc, apar spre finalul anului, dacă nu ne izbește vreun val doi.

Tenet al lui Christopher Nolan face notă discordantă și rămâne, cel puțin declarativ, proțăpit în iulie 2020.

Deși orice producție a acestui regizor formidabil este un eveniment pe care nu pot să îl ratez, mărturisesc că reclama filmului mi-a trezit bănuială că a început să sacrifice originalitatea în favoarea spectaculosului, așa că m-am gândit că n-ar strica să ne întoarcem la vremea când nu beneficia de sute de milioane de dolari și făcea minuni cu un scenariu inteligent și un buget ridicol de mic.

Realizat chiar înainte de Memento, care a chinuit neuronii unui mapamond întreg, Following merită redescoperit, nu doar pentru că e ca o radiografie (vezi și granulația imaginii) a concepției și ideilor lui Nolan, cât pur și simplu pentru divertismentul cerebral pe care îl oferă.

Un tip cu veleități de scriitor și apucături voaieriste alege pe câte un străin și îl urmărește, pentru a afla cât mai multe despre persoana în cauză. La un moment dat, ținta supravegherii sale îl prinde asupra faptului și îl atrage în ocupația-i la fel de nelegala – spartul de apartamente.

De aici începe acea construcție narativă mozaicală tipic nolaniană, care ne sucește dintr-un plan temporal într-altul și ne livrează dezvăluiri care schimbă permanent macazul înțelegerii.

Nu vă spun mai multe, doar că, în materie de coerență, scenariul de aici le bate pe multe dintre cele ale creațiilor sale mai titrate.

O trăsătură pe care unii i-o impută lui Christopher Nolan este răceala cu care își construiește personajele. Deseori, acestea sunt doar constructe caracteriologice, aflate în serviciul exercițiului pur intelectual pe care ni-l oferă cineastul întru descifrare.

Deoarece majoritatea cadrelor din Following constă în prim-planuri, iar actorii, fără a fi lipsiți de abilități, au un stil plat de a rosti replicile, această abstractizare se relevă și mai pregnant, însă, dacă în alte părți ar putea fi considerată o slăbiciune, aici potențează efectul minimalist al întregului.

Marea calitate a acestei pelicule austere este modul imperceptibil în care se eliberează de condiția de obiect de studiu și devine o provocare pentru minte, care decodează, se înșală și se delectează cu spectacolul propriei manipulări.

Cine are vreo câteva mii de lire sterline de cheltuit o face la Harrods sau la Ibiza.

Christopher Nolan a preferat să facă un film.

Iar de-aici au răsărit Memento, Inception, Interstellar, Dunkirk sau The Dark Knight.

Mare noroc am avut.

Noi, cinefilii.