Vibratii

Ori mi se tocesc abilitatile transcedentale, ori a fost ceva special cu spectacolul pe care l-am vazut saptamana trecuta la Filarmonica „Oltenia” din Craiova.

Concertul a avut tematica duala Mozart/Piazzola, o foarte reusita combinatie de clasic si modern, care, sub bagheta inepuizabilei si pitorestii energii a dirijorului Gian Luigi Zampieri, mi-a prilejuit o revelatie mai degraba tehnica, nu spiritual metaforica, asa cum mi s-a dus buhul pana acum.

Structura orchestrei a vadit o prezenta covarsitoare a instrumentelor cu coarde. Fara nicio intentie de a le reduce meritele celorlalti distinsi muzicieni care au contribuit la armonia care mi-a desfatat urechile, va voi referi la cei din majoritate, pentru ca multimea de coarde vibrand a fost madlena proustiana.

Asa mi-am adus aminte de un minunat atelier din cadrul magnificului Palais de la Decouverte din Paris, in care am fost parcurs o incursiune in stiinta si arta propagarii sunetului. Lectorul, excelent pedagog, beneficia de ajutorul unui dispozitiv simplu, dar ingenios, care ilustra legatura intre vibratiile unei corzi si producerea acelor semne auditive, care, asamblate de neuronii nostri, plasmuiesc miracolul numit muzica.

De la aceasta amintire m-am intors si mai mult in timp, la momentul cand, un stramos al nostru preistoric, incordand arcul ce-i servea drept arma, a constatat poate ca vibratia corzii ii produce o stare de bine greu explicabila.

Ce drum a parcurs omenirea de la acel moment pana la spectacolul acesta, in care orchestra si cei doi solisti, Andrei Stanciu la vioara si Emma Rotomeza la viola, generau vibratii de ordin fizic care, la randu-le, imi catalizau vibratii launtrice!

Arhimede spunea:

Dati-mi un punct de sprijin si voi rasturna Pamantul.

Eu spun:

Dati-mi o coarda vibranda si voi insufleti Pamantul.

Cursa pentru Oscar in 2019 – BlacKkKlansman

Black Panther si BlacKkKlansman izvorasc din acelasi filon – filmul care are mesaj politic, venit mai ales din partea populatiei de culoare, insa intre ele se deschide un abis de diferente.

Toate (mai putin efectele speciale, ca doar bugetul blockbuster-ului a fost de vreo zece ori mai mare) sunt in favoarea peliculei lui Spike Lee – BlacKkKlansman.

Spun a lui Spike Lee, pentru ca in film am regasim aceleasi preocupari politico-sociale ale cineastului de acum treizeci de ani, cand facea Do the Right Thing, dar si aceeasi inteligenta a construirii narativului si stiinta a artei cinematografice.

BlacKkKlansman este o creatie savuroasa, care ar fi avut, in ceea ce ma priveste, acelasi impact, chiar si daca n-ar fi fost inspirata de evenimente care au avut loc in realitate. Povestea politistului de culoare care reuseste sa se infiltreze verbal in Ku Klux Klan, contand pe aportul fizic al unui coleg pricep intr-ale disimularii, este neverosimil de amuzanta si curge fara mari fracturi logice, asigurand un cocktail delicios de divertisment si suspans.

Insa Spike Lee nu se limiteaza doar la a distra, ci adauga in potiune si un foarte echilibrat mesaj politic. Da, populatia de culoare este victima segregarii si discriminarii, chiar si tacute a autoritatilor, insa unii membri ai ei au apucaturi cam belicoase, la fel cum unii albi sunt de treaba si isi risca pielea, doar pentru a combate flagelul urii inter-rasiale.

Spike Lee e nominalizat si pentru regie, si pentru scenariu adaptat, insa pentru prima categorie participa la competitie doar onorific, statueta fiind deja arvunita de Alfoso Cuaron. La cea de-a doua, pe de alta parte, il am deja ca favorit, nu numai ca o recunoastere a unei cariere remarcabile, dar si pentru ca, in naratiunea si asa complexa tese niste sageti limpezi catre populismele de doi lei ale lui Trump, precum „Make America great again!” sau „America first”. Ma bazez ca Hollywood-ul, bastion declarat anti-presedintele-catastrofa va profita de ocazie si va recompensa aceasta satira de calitate.

Despre interpretari n-am nicio obiectie. In rol principal, John David Washington este simpatic, dar nu stralucit, mai ales ca nu m-am putut scutura de impresia ca am in fata o clona de Denzel Washington. Restului distributiei ii sunt distribuite partituri relativ schematice, dar bine trasate din condei si excelent adoptate de actori.

Dar nu pot sa nu trec prea repede peste prestatia lui Adam Driver, care reuseste o performanta colosala: dupa ce in mintea mea a fost pana acum asociat cu acel oribil de strident si neinspirat Kylo Ren din noile filme Star Wars, aici contureaza cu superba subtilitate un rol in rol, la care se adauga si cateva tuse suplimentare, conferite de conditia de evreu a personajului sau, alt grup etnico-religios hulit in vremurile respective si poate si acum.

Daca vreo doua treimi, BlacKkKlansman este un film antrenament si simpatic, in ultima devine un film mare. Nu numai prin acea secventa magnifica, in care doua reuniuni sunt contrapuse si isi potenteaza efectul reciproc (si in care avem deosebitul privilegiu de a il urmari pe nonagenarul Harry Belafonte depanand o amintire cutremuratoare), dar si prin modul cum se face trecerea dinspre trecutul fictiv inspre prezentul real si foarte actual.

Daca tot e politica la Oscaruri, macar sa se manifeste prin pelicule precum BlacKkKlansman.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Black Panther

Am fost gurmand connaisseur si mi-a placut (9)

Acum aproape o saptamana mi-a suras sansa si m-am aflat printre aceia care au beneficiat de o degustare de vinuri asociate cu branza un pic mai altfel.

Evenimentul, si de data aceasta organizat de Asociatia Blogger-ilor Olteni si de DictionarCulinar.ro, a avut loc la Centrul de Limba si Cultura Poloneza din Craiova (un spatiu primitor si generos cu raspandirea cunostintelor despre aceasta tara, pe care va invit sa il vizitati), nu in vreun restaurant dintre cele multe si cochete ale urbei noastre.

Motivul pentru aceasta schimbare de decor a fost unul inedit si intemeiat: pe langa un commando de condeieri virtuali craioveni, deja harsiti intr-ale degustarii, la reuniunea bahica au participat si cativa soldati de la Contingentul Militar Polonez, afiliati Batalionului 26 Infanterie „Neagoe Basarab” din cadrul Brigazii Multinationale Sud-Est, incartiruiti in Craiova.

Schimbul intercultural nu s-a oprit aici, pentru ca, daca vinurile au provenit de la reputata crama Samburesti, branzeturile erau din Polonia, fie sortimente internationale produse acolo, fie intru totul specifice patriei lui Henryk Sienkiewicz.

Ajuns aici, nu pot sa nu imi exprim incantarea fata de branza Oscypek, un fel de cascaval afumat cu o aroma minunata si o forma adorabila, pe care comeseanul polonez mi-a descris-o ca fiind originara din Muntii Tatra.

Paradoxal, aceasta preferata a mea nu a facut parte din combinatia favorita, care a reunit Chardonnay de Samburesti si branza Tilsit, nume cu o puternica rezonanta istorica, si mai vie pentru mine, care am vizionat grandiosul Voina i mir de curand.

Faimoasa versatilitate a Chardonnay-ului l-a ajutat sa se inteleaga cu textura branzei, iar gustul sau usor intepator, dovada vie a faptului care are stramos comun cu sampania, a presarat senzatii aparte pe limba-mi care clefaia incantata.

La intrebarea nerostita, dar staruitoare pe care o puteti avea: Cum sa nu te cherchelesti la un astfel de eveniment?, raspunsul este unul simplu – apa. Apa, neamestecata cu vin (Sacrilegiu!), de care noi am beneficiat de data aceasta prin bunavointa celor de la Aqua Carpatica.

Maestri de ceremonie au fost aceiasi veterani, Narcis si Alin Sintimbrean, care, iscusiti pedagogi intr-ale gastronomiei si vinificatiei, au tinut cont de prezenta masiva a unor neofiti si si-au structurat prezentarile intr-un mod foarte didactic, care mi-a relevat mie, celui care ma credeam tare stiutor, cate detalii importante mi-au scapat de-a lungul timpului.

Totodata, Magda Filary, coordonatoarea centrului si vechea noastra prietena, a demonstrat o tarie de caracter impresionanta: a reusit performanta ca, in timp ce traducea intr-un ritm alert povestile venite de la Narcis sau Alin, sa nu inghita in sec reproducand verbal toate deliciile catre care ne ghidau cei doi.

Pentru tovarasii de degustare polonezi, intalnirea s-a incheiat cu un mic chin tantalic, concretizat intr-o mica, prea mica sticla cu tuica de-a noastra, licoare cu care papilele lor gustative au rezonat ca ratatouille-ul oferit
in filmul cu acelasi nume personajului cu vocea lui Peter O’Toole .

Vin bun, branza buna, apa curata, oameni simpatici alaturi.

Epicur cam avea dreptate in privinta fericirii.

Marea noastra si a lor

Asa cum va spuneam despre Dunare ca apartine si altora, nu doar romanilor, o idee de care merita sa ne dezbaram, tot asa va pot povesti si despre Marea Neagra, alt reper al originilor civilizatiei de pe aceste meleaguri.

Si de data aceasta, eliberarea de exclusivism a venit prin intermediul unei carti, Marea Neagra. O istorie de Charles King. Pledoaria pentru o istorie colectiva si osmotica a tinuturilor si populatiilor care au inconjurat aceasta intindere de apa este enuntata de autor inca din debut:

Ea („cartea” n.n.) este un experiment in ceea ce s-a putea numi arheologie geografica, iar scopul sau este sa scoata la lumina retele si legaturi umane uitate, care, ingropate fiind sub straturile subtiri ale comunismului si postcomunismului, au ramas ascunse privirii pentru o buna parte a secolului XX. In centrul cartii se afla marea.

Iar Charles King isi implineste profesiunea de credinta cu eruditie si pasiune, reusind sa nu cada prada tentatiei de a generaliza excesiv procesele istorice la care tarmurile Marii Negre au fost martore, dar nici sa nu cada in pacatul anecdoticului care explica totul.

Rezultatul este ca mi-a fost oferita o ampla imagine de ansamblu, presarata de momente si descrieri fascinante sau teribile sau amuzante.

Si, roman fiind, nu pot sa nu aduc discutia la propria noastra evolutie in raport cu Pontul Euxin. Ganditi-va ca noi, aici, suntem in Europa, insa, daca mergi prin sudul sau nordul Marii Negre, ajungi deja pe un alt continent.

Cate influente provenind din acele zone vor fi ramas pe plaiurile noastre?

Cate semintii, idei si gene vor fi contribuit la acest popor?

Poate ca aceasta privilegiata, dar si ingrata pozitie geografica a romanilor ii face atat de adaptabili, dar si de nestapaniti.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru cufundarea in valurile unei alte istorii care hraneste tari si veacuri.

Cursa pentru Oscar in 2019 – Black Panther

Astazi s-au anuntat nominalizarile la Oscar pentru 2019 si tot azi incep si eu analiza peliculelor angrenate in cursa pentru statuete.

Pardalnica de curiozitate nu mi-a dat pace si, consultand previziuni variate, am stiut din timp care vor fi multe dintre acestea, asa ca pe unele le-am vazut deja si le-am trecut prin filtrul mintii (puteti gasi link-uri catre recenziile aferente la finalul acestui articol).

In mod oficial, deschid chibitatul pentru cursa Oscarurilor de anul acesta cu Black Panther, filmul care ma intereseaza cel mai putin, atat de putin, incat, desi l-am vazut primul, n-am considerat ca merita luat la puricat pana acum, cand am constatat ca este bagat in seama exagerat de mult.

Stiind ce istoric de tendinte socio-culturalo-politice au membrii Academiei, nu e chiar de mirare ca Black Panther si-a gasit un loc in galeria cea mai ilustra, a peliculelor nominalizate pentru Oscarul suprem. Asa cum se spunea despre A Gentleman’s Agreement, este un film mai degraba important, decat unul mare.

Vedem manifestandu-se o multipolizare a omenirii, in care valorile si universurile fictive ale albilor anglo-saxoni si europeni nu mai sunt general valabile si in care isi gasesc locul si expresii ale unor alte civilizatii.

Black Panther este expresia popcornizata a conceptului de „Négritude”, a redesteptarii Africii negre si a revendicarii de catre aceasta a contributiei pe care o are la civilizatia umana. Privit prin aceasta perspectiva, filmul regizat de Ryan Coogler este laudabil, dar sa nu uitam ca Oscarurile, controversate cum sunt ele, mai trebuie sa aclame si calitati estetice si intelectuale, iar aici am niste obiectii majore.

Nu plecati urechea la aceia care deplang lipsa nominalizarilor la unele categorii importante, precum regia sau scenariul. Black Panther este realizat ca orice film cu super-eroi, adica beneficiind de investitii masive in tot ce inseamna efecte speciale si alte briz-briz-uri (costume, decoruri), iar toate acestea si-au gasit recunoasterea. Insa Ryan Coogler nu e Alfonso Cuaron, sa te socheze, sau Pawel Pawlikowski, sa te incante. Treaba lui este sa puna in scena un spectacol colorat si exploziv si atat.

Cat despre scenariu, sa ma iertati, cu toate mesajele de critica si auto-critica, povestea din Black Panther este un talmes balmes anacronic de tehnologie si practici tribale, cu momente ale actiunii impecabil de conventionale.

Da, actorii sunt alesi bine si isi fac treaba, insa nici aici nu se pune problema de nominalizari. De apreciat ca, desi in societatile traditionale africane femeia are un status inferior barbatului, in film nu e nicio diferenta de charisma intre partea masculina – Chadwick Boseman si Michael B. Jordan – si cea feminina – Danai Gurira si Letitia Wright (careia ii revin cele mai haioase si inteligente replici). Mai titratii Lupita Nyong’o si Daniel Kaluuya sunt utilizati la un randament de 10% din potential, iar asta e inca un argument pentru subtirimea scenariului.

Pentru impatimitii de filme cu super-eroi, faptul ca Black Panther e acolo, printre filmele importante ale anului, trebuie sa fie ceva remarcabil.

Pentru mine este inca o dovada ca Oscarurile nu se dezmint si lasa si politica sa-si bage coada. Dar, pana la urma, unde nu se intampla asta?

Sa ne bucuram asadar, s-a dat startul oficial in cea mai tare intrecere cinematografica a mapamondului!

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Traim asa cum visam: singuri

In titlu regasiti un citat tulburator din Lord Jim de Joseph Conrad. E greu sa i te supui, dar e greu sa il contesti.

Mi-a venit in minte cand citeam descrierea celei mai noi piese pe care o vor pune in scena cei de la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova:

White Room este un eseu despre realitatea distopica creata prin contopirea a doua realitati, diferite ca substanta si ca manifestare, ale individului: cea imediata și cea virtuala.

Intr-o lume in care omul contemporan are nevoie sa evadeze din realitatea imediata pentru a visa, realitatea virtuala ofera cel mai potrivit refugiu pentru a face acest lucru.

White Room este o radiografie poetică a unei societăți care se confruntă cu una din cele mai mari probleme ale omului de azi: solitudinea.

N-am nici cea mai vaga idee cum este textul Alexandrei Badea si abordarea regizorala a lui Florin Caracala, insa aceasta sintagma a „camerei albe” ma trimite cu gandul la acelea ale unui ospiciu. Neplacuta si incitanta premisa, nu-i asa? Nu e de mirare ca spectacolul nu este recomandat celor care au varsta biologica (pentru ca la cea mentala discutia e ampla) sub 16 ani.

Aceia care isi vor imprumuta avatarurile pentru a insufleti aceasta realitate imateriala sunt Romanita Ionescu, Alex Calangiu, Claudiu Mihail, Gabriela Baciu, Ramona Dragulescu, Catalin Miculeasa, Stefan Cepoi, Corina Druc, Dragos Macesanu, Anca Dinu si Raluca Paun.

White Room isi deschide pentru prima data tainele catre public pe 19 si 20 ianuarie 2019, la ora 19:00, urmand sa mai primeasca utilizatori ai universului virtual pe care il propune pe 24 ianuarie si 6 februrarie 2019.

Un bucket list pe invers

Un concept care s-a raspandit mai dihai ca pesta porcina este acela de „bucket list”, care s-ar putea traduce prin mai neaosul „lucruri pe care sa le faci pana nu dai ortu’ popii”.

Daca ne uitam pe listele melomanilor (si ale snobilor, dar asta e alta poveste), am convingerea ca in doua treimi dintre cazuri am gasi participarea la faimosul Concert de Anul Nou de la Viena. Nu e de mirare, atat de frumos este acest eveniment, incat si la mine ar aparea in Top 10, daca as avea o asemenea lugrubra enumerare de obiective personale.

Insa exista si o alta calea de a-ti masura viata. Cel mai frumos am gasit-o definita intr-o superba prelegere de pe ted.com a lui Ricardo Semler.

Acesta enunta ideea unei examinari a propriei existente prin prisma lucrurilor pe care le-ai facut deja, nu pe care n-ai reusit sa le atingi inca.

Aplicand un altfel de algoritm, rezulta ca am nu una, ci doua participari la un Concert de Anul Nou. Ce-i drept, nu in capitala Austriei, ci a Olteniei, la Filarmonica avand acelasi nume.

Se intampla pentru prima data la inceputul lui 2018, iar acum, in 2019, mi s-a cristalizat opinia ca este o metoda minunata sa-ti incepi noua perioada de rotatie a Pamantului in jurul Soarelui.

Concertul s-a intitulat Calatorind cu Strauss si a urmat tiparul echivalentului sau mai ilustru, oferindu-ne o bogata varietate de polci si valsuri, din care n-au lipsit deja traditionalele Dunarea Albastra si Marsul Radetzky (acesta din urma fiind si beneficiarul unei galanterii foarte reusite).

Unul dintre elementele de atractie la Concertul de Anul Nou este dirijorul si modul cum isi imprumuta personalitatea restului orchestrei. Anul acesta, la Viena a fost un riguros Christian Thielemann, in timp ce, in 2017, bunaora, admiram exploziva energie a lui Gustavo Dudamel, iar in 2002 figura brazdata, dar impunatoare a lui Seiji Ozawa.

Cel din Craiova a bifat cu brio si aceasta cerinta, in persoana dirijorului Marius Hristescu, a carui charisma sugubeata si relaxata s-a extins ca stare de spirit la instrumentisti, pe care i-am vazut zambind pe tot parcursul spectacolului.

Si nu pot sa nu mentionez (cu un dram de mandrie patriotica locala si malitioasa) ca magnificul concert din orasul lui Mozart si al lui Strauss nu a beneficiat vreodata de o prezenta la fel de diafana precum a solistei soprane Ianna Novac.

Momentele sale muzicale au adus culoare pe scena si in obrajii spectatorilor, sau macar ai celor care au aderat la spiritul de comuniune pe care frumoasa artista il propunea. Ajuns aici, ma simt nevoit sa spun ca publicul din Craiova are nevoie sa invete si sa fie expansiv, nu doar civilizat, mai ales cand artistul de pe scena vreau un duet cu aceia pe care ii are in fata, nu un monolog ca de studio.

Dar e inceput de an si nu se cade sa critic prea aspru.

Avem un intreg 2019 la dispozitie sa ne dezlegam baierile psihicului, astfel incat, la Concertul de Anul Nou din 2020, sala Filarmonicii „Oltenia” din Craiova sa fie un vulcan de emotie, asa cum este Sala Polivalenta cand joaca SCM Craiova.

Cand rusu’ dadea lovitura

Se spune ca presedintele Ronald Reagan a vizionat de mai multe ori Moskva slezam ne verit (Moscova nu crede in lacrimi), ca sa inteleaga mai bine sufletul rus.

Probabil ca nu avea prea mult timp sau dispozitie sau consilierii sai erau in dulcele stic clasic american, adica nu foarte in tema, deoarece nu acesta, oricat de agreabil ar fi, este filmul care explica esenta acestui popor remarcabil si inspaimantator.

Voina i mir al lui Serghei Bondarciuk ofera atatea, incat si cei mai exigenti esteti sau exegeti se vor simti coplesiti. In 7 ore (sapte!) ni se desfasoara in fata ochilor spectacolul ecranizarii fidele a monumentalului roman al lui Lev Tolstoi.

Cum alegi o scena minunata din acest film?

La intamplare.

Fie ca sunt de anvergura, iar aici gama este foarte ampla, de la baluri somptuoase la batalii cum nu s-a mai vazut pe planeta cinematografiei, fie ca sunt intime sau poetice, momentele care alcatuiesc aceasta capodopera (n-ai cum sa te feresti de un astfel de cuvant) incanta ochiul, delecteaza urechea si provoaca intelectul.

In Voina i mir gasim adanca pofta de viata a rusilor, abisul gandurilor negre, gustul pentru fastuos, credinta vecina cu superstitiile, curajul ruda cu inconstienta, aroganta aproape mesianica, dragostea cu accente de fetis fata de patrie si alte cate si mai cate trasaturi care l-ar fi ajutat poate pe Reagan sa inteleaga ca URSS e mai mult decat doctrina sovietica.

Insa filmul lui Serghei Bondarciuk nu este o simpla desfasurare de forte, facilitata de sprijinul autoritatilor si de bugetul incalculabil. Nu este o parada a rachetelor intercontinentale, menita a baga spaima in Apus, ci o opera de arta veritabila.

De pilda, scenele de amploare nu se concentreaza neaparat pe veridic, ci dobandesc o latura metaforica. As avea exemple nenumarate, insa o sa ma limitez la scena retragerii trupelor lui Napoleon prin cumplita iarna ruseasca. Nu are ambitie documentara, insa modul cum este elaborata si senzatia pe care o incerci vazand cum se subtiaza sirurile de oameni care infrunta troinele e cutremuratoare.

Apoi, destinele individuale pe care le urmareste romanul lui Tolstoi isi pastreaza importanta, nu sunt strivite de evenimentele la scara larga in care sunt angrenate.

Prestatia lui Serghei Bondarciuk ca Pierre Bezuvoh mi s-a parut limitata, insa, avand in vedere ca interpretul avea de dirijat si tot gigantescul spectacol, nu pot decat sa fiu indulgent. Veaceslav Tihonov, cu trasaturile-i parca daltuite in piatra, e desavarsit in rolul complexului print Andrei Bolkonski, iar Boris Zakhava, rotofei si greu la umblet, e un Kutuzov care n-are nimic eroic, dar este un comandant la fel de stralucit precum Napoleon.

Dar cred ca sunt in asentimentul tuturor acelora care au vazut acest film (si sper sa fie multi, din ce in ce mai multi) ca Liudmila Savelieva in rolul Natasei este particula sa elementara. Frumusetea-i ravasitoare si evolutia-i de la zgatie la femeie desavarsesc umanitatea acestei povesti, demonstreaza ca, dincolo de mari conflicte geopolitice, viata omenirii este animata de emotii, minuscule la scara planetara, dar esentiale pentru individ. Iar sublimul izvoraste din faptul ca aceste emotii nu sunt intotdeauna in consonanta.

Exista si un dram de tezism in filmul lui Sergei Bondarciuk, insa eu, unul, am trecut totul cu vederea, tocmai pentru ca vederea mi-era fermecata de acest moment aproape unic in istoria celei de-a saptea arte.

Spun „aproape”, pentru ca Voina i mir nu are decat un singur echivalent in lumea filmului: Citizen Kane. Doar atunci, creatorul a mai beneficiat de asemenea resurse, care sa-i permita sa se exprima conform preaplinului inspiratiei sale.

Cel mai mare film facut vreodata?

Pentru prima data in viata, ma simt ispitit sa raspund:

Poate.

Un thriller indraznet si necesar

Dupa ce adeptii religiei ebraice au fost catalogati in lucrari de fictiune timp de secole drept ocultisti si conspiratori, dupa ce mai-marii Bisericii Catolice au infruntat reverberatiile starnite de scrierile lui Dan Brown, iata ca se incumeta cineva sa plasmuiasca un thriller cu pretentii scandaloase si referitor la religia musulmana.

Este vorba despre romanul lui Philip Le Roy, Poarta de aur, care il urmareste pe un protagonist cu origini misterioase, Simon, in cautarea adevarului despre o redactare a Coranului anterioara celei considerate canonice acum.

Marturisesc ca habar n-am si nici nu m-a interesat sa aflu daca aceasta carte este izvorata din vreo dorinta a autorului de a plati vreo polita adeptilor Islamului sau pur si simplu din pragmatismul de a exploata un filon rentabil in zilele noastre: suspansul bazat pe istorie, cu incursiuni turistice, mici popasuri gastronomice si actiune antrenanta.

Cert este ca, desi, la nivel stilistic, Poarta de aur este redactata aproape rudimentar, naratiunea mi-a tinut captiva atentia de la o pagina la alta. Philip Le Roy nu este vreun Sir Arthur Conan Doyle sau vreo Agatha Christie, insa are mana buna atat in creionarea momentelor alerte, cat si a contura din cateva tuse sugestive diversele locuri pe unde se perinda protagonistul: Londra, Paris, Ierusalim, Berlin si destule altele. Eu, unul, am avut ocazia sa le vizitez pe cateva dintre ele si le-am recunoscut fara dubiu in acele cateva randuri pe care li le aloca autorul.

Despre validitatea istorica a premisei pe care se bazeaza romanul nu pot sa ma pronunt. Nu pentru ca mi-ar fi teama ca voi impartasi soarta celor de la Charlie Hebdo, ci pentru ca nu am suficiente cunostinte in domeniu. Insa, si acesta este un merit incontestabil al lui Philip Le Roy, aventura palpitanta in care am fost angrenat prin lectura ma ispiteste sa lecturez candva in viitorul apropiat Coranul. Pana la urma, este una dintre marile carti ale omenirii si merita explorata, chiar si numai din punct de vedere strict intelectual.

De mentionat si ca nu cred ca Poarta de aur va avea vreun ecou rasunator la nivel institutional in cadrul religiei musulmane.

Insa ramane o carte agreabila, cu care merita sa va incepeti anul, pana sa va dezmortiti si sa abordati lucrari mai solicitante.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o inedita pauza de suspans.