La război, ca la război

Ne pregătim pentru apariţia unui film despre Primul Război Mondial (o raritate în peisajul acestui gen cinematografic), intitulat 1917 şi regizat de reputatul Sam Mendes, care ne propune un spectacol incitant, deşi, judecând după reclamele oficiale, un pic inspirat de excepţionalul Dunkirk şi chiar de Saving Private Ryan.

Lectura romanului lui Roger Vercel, Căpitanul Conan, funcţionează deja ca un antidot împotriva tentaţiei de a considera respectivul film o oglinda a modului cum era viaţa în tranşee.

Cartea începe cu nişte descrieri atât de dezolante, atât ale peisajului, cât şi ale figurilor cazone, încât orice pretenţie de glorios de la pelicula care urmează va sta sub semnul ridicolului.

După această frustă şi de efect introducere în mocirla literală şi metaforică a războiului, naraţiunea devine o frescă a Bucureştiului de după conflagraţia mondială, deoarece, da un aspect de interes pentru români este că protagoniştii sunt membri ai misiunii militare franceze în România, condusă de Henri Berthelot.

Prin ochii aroganţi, dar probabil precişi, ai autorului şi personajelor sale, descoperim o capitală cu un dram de farmec, dar şi cu o doză considerabilă de mizerie.

Tema principală a romanului, care are şi o bucată gen A Few Good Men sau In the Valley of Elah, este psihologia soldatului pursânge, a maşinii de ucis care cîştigă războaie şi care este o pacoste pe timp de pace. Cea mai puternică expresie a ei este, bineînţeles, personajul eponim, Căpitanul Conan, pe care l-am asemuit rapid, similaritatea păstrându-se pe tot parcursul lecturii, cu Patton al lui George C. Scott: violent, eficient pentru scopuri pur militare, vulgar, nesupus.

Conflicte militare generalizate n-au mai fost de mult şi sperăm să nu mai fie. Însă, dacă undeva, cîndva, întâlniţi bărbaţi care emană agresivitate, să fiţi siguri că, într-o altă epocă, ei ar fi din stirpea Căpitanului Conan, ar început şi purtat războaie cu o plăcere înspăimântătoare.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o incursiune în sufletul războinicului.

Să purcedem către Oscarurile din 2020

Ultimele două filme ale lui Quentin Tarantino, Django Unchained şi The Hateful Eight mi-au relevat un cineast care îmbătrâneşte şi îşi pierde direcţia, de parcă i-ar ţiui urechea artistică interioară.

Once Upon a Time in… Hollywood păstrează aceleaşi semne ale senectuţii care avansează, însă are şi răbufnirile geniului care ne-a oferit Pulp Fiction sau Inglorious Basterds.

Tarantino încearcă aici să îşi împace eterna nostalgie pentru cultura trecutului cu gustul pentru macabru şi violenţă paroxistică, dar parodică.

Impresia generală e că s-a întins mai mult decât i-a fost plapuma, iar ansamblul său de referinţe şi medii în care are loc acţiunea este şubred, însă, dacă ne referim doar la modul cum răsuceşte tropii western-ului, îi iese excepţional. Nu numai că pătrunde în spatele unui gen cinematografic care a avut o influenţă asupra mentalului colectiv asemănătoare cu a basmelor (titlul are mult tâlc, după cum veţi constata treptat), dar îşi mai şi compune propriul western.

Bucata în care Brad Pitt (a cărui interpretare este ea în sine o expresie a eroului acestui tip de filme) pătrunde în comunitatea aridă şi sinistră de hippioţi are toate ingredientele unui western: praf mult, tensiune, un protagonist care înfruntă un oraş ameninţător şi tăcere tulburată de rafale de vânt.

În aceste momente, ca regizor de sintaxă, Quentino îşi atinge vârful în Once Upon a Time in… Hollywood.

Cât despre ipostaza de regizor de actori, îmi face o deosebită plăcere să spun că este cea peste care nu se văd anii care au trecut.

Foarte simplu spus, Leonardo DiCaprio şi Brad Pitt sunt încântători.

Primul are un rol care îl poartă de o parte şi de alta a artei actorului, de la sevrajul alcoolului şi gloriei trecute la puseele de talent în faţa camerei de filmat, rezultatul fiind o creaţie de o complexitate formidabilă, ca să nu mai zic de savoare, demnă de Oscar mai dihai decât cea din The Revenant.

De cealaltă parte, Brad Pitt n-are o partitură care să impresioneze scenă cu scenă, ci ca un întreg. Până la ultima jumătate de oră, când lasă zăgazul expresivităţii să cadă într-un mod delirant de amuzant, rolul său este al arhetipului eroului de western. Taciturn, gonind peste munţi şi câmpii (nu pe cal, ci pe cai putere), puternic fizic, dar şi integru psihic, măsurat în vorbă şi faptă, Pitt reuşeste să ni-i trezească în amintire pe grei precum John Wayne sau Clint Eastwood. Bate vânt de Oscar şi în cazu-i.

Până la un moment dat, despre preafrumoasa Margot Robbie eram pregătit să spun că este un bibelou umblător, însă îi revine o scenă-cheie, menită a ne face să înţelegem că, dincolo de bănet, glorie şi huzur, un actor trăieşte şi pentru plăcerea, aprobarea şi dragostea spectatorilor.

Am deja câţiva ani de când urmăresc previziuni avizate, aşa că, bazându-mă pe acestea şi pe fleru-mi de cinefil, vă declar:

Am pornit-o spre Oscarurile din 2020!

Iartă-mă, Toni Morrison!

Aţi simţi vreodată durerea de a constata ce importantă era o persoană pentru voi, de-abia după ce a plecat pentru totdeauna?

Eu da şi mărturisesc că nu credeam să trăiesc asta şi din punct de vedere literar, însă s-a întâmplat.

La scurt timp după ce a murit Toni Morrison, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, mi-am adus aminte că aveam la dispoziţie cel mai cunoscut roman al său, Beloved.

Dincolo de incredibila profunzime psihologică şi meşteşugitul mozaic narativ, cartea te poartă în resorturile cele mai intime ale traumelor colective şi individuale la care au fost condamnaţi membrii populaţiei de culoare din SUA în perioada sclaviei într-un mod care depăşeşte mult prea lăudatul 12 Years a Slave de zece ori la puterea a zecea.

Am simţit o tristeţe cumplită, o revoltă surdă, o deznădejde pe care cred că am şi somatizat-o, însă, cea mai puternică a fost părerea de rău că nu am apucat să aduc acest prinos unei mari scriitoare, când încă mai era în viaţă.

Nu mai zăboviţi, spuneţi-le celor care înseamnă ceva pentru voi ce e de spus, până nu e prea târziu.

Iartă-mă, Toni Morrison!

Râvnită şi prigonită de toţi

După savuroasa biografie a Ierusalimului a lui Simon Sebag Montefiore, subiectul ţinuturilor în care se găseşte şi al incredibilei lor poveşti milenare merita extins.

Iar această prelungire s-a materializat în cel mai adecvat mod în albumul O Istorie ilustrată a Ţării Sfinte de Peter Walker.

De la naraţiunea detaliată şi ireverenţioasă a lui Montefiore, trecem în cu totul alt registru stilistic. Autorul se străduieşte să păstreze o atitudine neutră faţă de evoluţii istorice cu potenţial de controversă explozivă şi nu ocoleşte niciun episod al epopeii locurilor în care se înregistrează convergenţa unor trei mari religii ale lumii.

Cred că cvasi-ariditatea explicaţiilor sale (altminteri informative şi fără cusur în structură) are şi alt scop decât acela de a nu stârni reacţii din partea unora sau altora – să ne lase suficientă atenţie pentru a ne concentra asupra imaginilor care însoţesc cu generozitate textul.

De o calitate excepţională, parcurgerea lor este o aventură intelectuală în sine. Chiar acum am deschis albumul la întâmplare şi mi s-a oferit panorama aeriană a Ierusalimului în prezent, dar cu accentuarea zonei Muntelui Templului, precum şi a cartierelor musulman, creştin şi evreiesc în epoca stăpânirii otomane (care o fi fost cum o fi fost, dar a reprezentat cea mai lungă perioadă de pace pe care a cunoscut-o această regiune).

Finalul cărţii oferă o interogaţie pe care nu pot decât să o redau aici:

Privind spre Ţara Sfântă – cu toate contrastele ei fierbinţi – nu putem decât să ne întrebăm:

Ce final va avea, oare, această poveste milenară?

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o excursie în condiţii de siguranţă într-o zonă bogată în istorie, dar şi în conflicte.

Cinematografie clinică

Când urmam nişte cursuri de consilier de dezvoltare personală, cele mai multe dintre colege (căci erau toate femei) studiau sau absolviseră Psihologia şi se plângeau de cât de puţină practică reală avuseseră parte în privinţa unor cazuri reale de afecţiuni mintale.

Nu mi-a dat prin cap atunci să le spun să se îndrepte spre cinematografie, unde pot găsi o suită numeroasă de personaje remarcabile, suferind de tulburări de personalitate de diverse intensităţi, redate cu un aşa simţ al plauzibilului, încât nu cred că greşesc când spun că ar fi materiale didactice excelente.

Între aceste roluri se distinge prin claritatea aproape clinică a manifestărilor cel al Isabellei Adjani din L’histoire d’Adèle H.

O tânără din Franţa traversează Oceanul Atlantic până în Canada, pentru a fi pe urmele ofiţerului pe care îl iubeşte până la fetişism. Acolo cade pradă dezamăgirilor, privaţiunilor şi, mai ales, propriului psihic distorsionat.

Regizorul Francois Truffaut e grijuliu cu decorurile şi costumele, însă e limpede că principala sa preocupare este să-şi urmăreasca protagonista şi să-i pună în valoarea înspăimântător de vastul arsenal interpretativ.

Este greu să spui despre o persoană care coboară treptele nebuniei încet, dar sigur, că este magnifică. Însă Isabelle Adjani, cu frumuseţea-i misterioasă şi un pic neliniştitoare, exact aşa este în acest film. Reacţii faciale, postură, dar şi vocea gândurilor sunt puse în slujba construirii acestui trist monument. Chiar şi în cele mai neplăcute momente, e ceva artistic în creaţia ei.

Construit fragmentar, adică fără prea multă cursivitate din punct de vedere narativ, L’histoire d’Adèle H. lasă loc de analiză a factorilor care favorizează această scufundare în genunile maladiei mintale.

Sigur, predispoziţia pentru trări extreme, iluzii nefondate şi decizii proaste este acolo, în spatele acelei priviri căreia Adjani îi conferă o fixitate elocventă în sine. Însă tot atât de adevărat este că Adèle este bântuită de amintirea surorii moarte, strivită de ipostaza de fiică a marelui Victor Hugo), încorsetată de condiţia de femeie (incluzând aici şi dependenţa financiară) în secolul al XIX-lea (vezi şi Thérèse Desqueyroux) şi, mai presus de toate, lipsită de afecţiunea celui pe care îl iubeşte.

Aşa că, în timp ce că delectaţi cu minunata interpretare a Isabellei Adjani, luaţi aminte.

Unde întâlniţi o similară configuraţie comportamental-situaţională, procedaţi cu grijă.

Persoana aceea poartă înăuntru-i o bombă cu ceas.

Rano Raraku de Buzău

Încă de la primii paşi făcuţi printre sculpturile de la Tabăra de la Măgură din judeţul Buzau, am simţit asemănarea dintre acest loc şi Rano Raraku, valea statuilor de pe Insula Paştelui.

Senzaţia de metafizic şi atemporal a fost potenţată şi de slujba care se auzea de la Mănăstirea Ciolanu din apropiere, dar şi de tălăngile rumegătoarelor care pasc nestingherite şi inofensive printre lucrări.

Călătorind pe meridianele literaturii – Investigaţie mexicană

Acest al doilea periplu prin incredibila diversitate a literaturii mapamondului a început cu o investigaţie mozambicană şi se încheie cu una mexicană.

Un istoric ajuns la vârsta adultă şi un pic lipsită de provocări descoperă câteva documente care îi reamintesc de o crimă petrecută când era copil, chiar în clădirea care locuia, şi se hotărăşte să îi dea de cap, intervievându-i pe toţi cei implicaţi cumva în evenimentele de atunci.

Mai degrabă decât o anchetă, Love Parade este o anamneză în stil Citizen Kane, din care nu desluşim făptaşi sau motivele acestora, ci mai degrabă explorăm studii psihologice diverse, cu angoasele, distorsionările şi neîmplinirile aferente, toate potenţate şi nuanţate de trecerea nemiloasă a timpului.

Aceste mărturii se prezintă sub forma unor prelungi monologuri, pe care Sergio Pitol le lasă să curgă cu generozitate, în exagerata lor lungime regăsindu-se şi principala calitate a romanului – modul cum îi receptăm pe fiecare dintre aceia pe care îi ascultăm variază nespus.

Acum sunt victime ale circumstanţelor, un pic mai încolo ale propriilor alegeri.

Acum sunt catalizatori ai acţiunii, mai încolo sunt pioni insignifianţi.

Unite, aceste depoziţii ale propriilor conştiinţe compun tabloul unui Mexic din timpul celui De-al Doilea Război Mondial, cosmopolit, concupiscent în ciuda aparentei religiozităţi, sfâşiat de ideologii contrare şi arenă pentru spionaj şi intrigi.

Pentru că de peste două lumi am întreprins această expediţie literară, Love Parade vine la ţanc pentru a ilustra axioma:

Călătoria este mai importantă decât destinaţia.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o stilată galerie de măşti prăfuite.