Un nume mare descinde în Bănie

Nu pot să nu încep acest articol fără un pic de satisfacţie rătăcioasă la adresa craiovenilor care au migrat prin diverse părţi mai înstărite ale lumii şi care, auzind despre câte un eveniment cultural din Bănie, strâmbă din nas de parcă le-ar mirosi a peşte stricat.

Sunt curios ce-ar mai zice acum, când mă văd în postura de a vă anunţa că
Plácido Domingo Jr. vine în Craiova pe data de 20 aprilie 2019, la ora 20:00, la Sala Polivalentă din Craiova (care, odată cu Mamma Mia! mi-a demonstrat că poate fi exploată sonor fără neajunsuri), în cadrul spectacolului Plácido Domingo Jr. & friends.

După cum bănuiţi, interpretul este fiul celebrului Plácido Domingo, care a avut acel triumvirat colosal cu Luciano Pavarotti şi José Carreras. Şi, adaptând un proverb românesc, „ce naşte din tenor mare cântă frumos”,
Plácido Domingo Jr. are o voce deosebită, pe care, culmea, nu şi-a folosit-o mulţi ani, dedicat fiind vocaţiei de compozitor, până când însuşi tatăl său l-a îndemnat să o facă.

Iar acum, după succesul de pe alte meleaguri, Plácido Domingo Jr. vine pentru prima dată în România şi nu doar la Bucureşti (aviz cohortei masive a celor pe care i-am amintit în primul paragraf), ci şi la Craiova, în cadrul acestui eveniment organizat de Filarmonica „Oltenia” Craiova, împreună cu Primăria Craiova şi Consiliul Local.

Şi nu vine singur, ci însoţit de alţi artişti, ale căror pedigree-uri sunt care mai de care.

Pe Laura Bretan o ştiţi de la Vocea României şi de la Eurovisionul de România din 2016, Irina Polivanova e o soprană şcolită la Conservatorul din Moscova (abia aştept să o ascult şi să-mi aduc aminte de o scenă magnifică din jocul Syberia), Alin Stoica este tenor al Operei Naţionale din Bucureşti şi câştigător al prestigiosului premiu „Luciano Pavarotti”, iar Vali Boghean e un muzician din Republica Moldova, care, pe lângă faptul că are voce, mai cântă şi la (ţineţi-vă bine!) trompetă, saxofon, flaut, tilincă, caval, cimpoi, clarinet, chitară clasică sau bass şi (într-adins l-am lăsat la final, pentru că am o pasiune specială pentru acest instrument) la duduk, care v-a făcut să lacrimaţi când vedeaţi Gladiator.

Interpreţii şi Orchestra Filarmonicii „Oltenia” din Craiova se vor găsi sub bagheta dirijorului Marius Hristescu, al cărui stil relaxat, dinamic şi hâtru mi-e deja cunoscut de la Concertul de Anul Nou din 2019, despre care v-am povestit pe larg aici.

Spectacolul va fi prezentat de Evelina Păuna.

Biletele costă 100 de lei (zona VIP) sau 50 de lei (în tribună) şi pot fi achiziţionate fie online, de pe www.eventim.ro, fie de la agenţia de bilete a Filarmonicii „Oltenia” Craiova, din Calea Unirii, nr.16, de luni până vineri, între orele 10:00 şi 18:00.

În valea tristeţii

Încă o seară de vineri, încă o experienţă muzicală la Filarmonica „Oltenia” din Craiova.

Şi, ca de fiecare, dată, a existat şi ceva inedit, care mi-a catalizat o revelaţie.

Capul de afiş al acestui spectacol avându-l ca dirijor pe Răzvan Luculescu a fost Concertul în Mi minor pentru violoncel și orchestră, op. 85 de Edward Elgar, care l-a adus în mijlocul muzicienilor din orchestra craioveană pe solistul Robin Michael din Marea Britanie, interpret la violoncel.

Şi cum şedeam eu şi ascultam mi-a dat seama că, pe unde l-am auzit, violoncelul mi s-a părut întotdeauna un instrument care evocă şi trezeşte tristeţe.

Nu cred că îmi fabric singur o amintire când spun că şi trările lui Robin Michael erau în consonanţă cu ideea aceasta, trăire vizibilă mai ales în momentele solo. Confirmări îmi sunt multe dintre figurile membrilor orchestrei, altă dată exprimând încântarea sau nostalgia, după cum v-am mai povestit. Acum, dinspre scenă spre public curgea tristeţe, nu năvalnic, ci dozată în aşa fel încât să invite la contemplare.

Aşa mi-am adus aminte de violoncelul lui Yo Yo Ma şi modul cum însoţeste unele dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste ale culturii universale, cele din Crouching Tiger, Hidden Dragon al lui Ang Lee. De aici, mintea a ricoşat spre alte filme triste, dar şi spre episoade ale propriei vieţi.

Am obiceiul să-mi rotesc privirea prin sală, aşa că îndrăznesc să spun că nu eram singurul care parcurgeam acel liniştit catharsis.

Concertul de Elgar a fost flancat de plăcuta Uvertură „Hebridele” de Felix Mendelssohn-Bartholdy şi de Simfonia nr. 2 în Re major, op. 73 de Johannes Brahms. Referitor la aceasta din urmă, am înţeles pe deplin ce spunea un domn mai în vârstă şi fin cunoscător al muzicii clasice:

Brahms e un compozitor greu.

Împreună, cele trei părţi ale spectacolului m-au condus către următoarea profesiune de credinţă:

Şi chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei tristeţii,

Nu mă tem,

Căci tu eşti cu mine.

Tu, muzică.

P.S. Pentru că am scris aceste rânduri chiar în ziua de 1 aprilie, nu se cădea, monşer, să vă las cu un gust mai degrabă amar, aşa că, inspirat de amuzantul discurs de la bis al lui Robin Michael, care şi-a mărturisit originea scoţiană şi a făcut mişto de englezi şi de Brexit, vă spun un banc:

Un copil cu tatăl lui la un concert cu solist violoncelist:

Tatiiii, după ce termină nenea ală de tăiat cutia aia mare, mergem şi noi acasă?

A trăi pentru a-ţi povesti viaţa

Nu e Gabriel Garcia Marquez scriitorul meu preferat, însă recunosc că era extraordinar de inspirat la alegerea titlurilor.

Acesta este atât de simplu şi pătrunzător, încât nu mă sfiesc să îl utilizez pentru monumentalul volum de Amintiri al lui Radu Rosetti.

După antreul oferit de Părintele Zosim şi alte povestiri, m-am aplecat spre acest pantagruelic ospăţ de memorii, care acoperă o perioadă esenţială a secolului al XIX-lea românesc, de la Domniile Regulamentare până în preajma Războiului de Independenţă.

Mărturisesc că nu am parcurs această colosală operă de anamneză în ordinea cronologică în care ne este oferită editorial, ci m-am repezit iniţial asupra marilor nume şi evenimente: Cuza, Unirea sau Carol I. Aşa cum am constatat de ceva vreme, istoria este cea mai frumoasă poveste, dacă este spusă sincer şi fără aranjamente care să trimită la o anumită logică sau la procese socio-economico-politice inevitabile. Istoria este scrisă şi prin ambiţii deşarte sau pulsiuni de nestăvilit, de către oameni pe care posteritatea i-a transformat fie în îngeri, fie în demoni.

Prin detaliile pe care le oferă despre personalităţi ale acelei perioade, Radu Rosetti ne mai scutură de această închistare în tipologii.

De la momente de cotitură şi nume grele, m-am cufundat şi în spectacolul vieţii de zi cu zi, populat cu personaje cel puţin la fel de interesante. Exemple aş avea cu duiumul, dar unul îmi stăruie în minte – panoplia de preceptori pe care i-a avut autorul, nu doar savuroasă prin diversitatea umană înfăţişată, dar şi elocventă pentru condeiul deosebit al celui care şi-a aşternut amintirile pe hârtie.

Există o nostalgie a trecutului în zilele noastre, prea puţin justificată şi chiar periculoasă. Amintirile lui Radu Rosetti o pot alimenta, dacă alegem să citim doar despre ce viaţa idilică duceau anumite clase sociale, sau o pot combate, dacă ne oprim asupra celor în care memorialistul, deloc părtaş cu aristocraţia căreia îi aparţinea, prezintă viaţa grea a celor odijduiţi şi lipsiţi de şanse.

Trecutul este fascinant, dar nu-i decât un instrument care reflectă valorile prezentului.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o mega-extensie la Aferim!

They don’t make ‘em like they used to

Mi-a plăcut Blues Brothers 2000 când l-am văzut.

Două personaje principale haioase, situaţii absurde, dar hilare, scene alerte şi o muzică grozavă.

Însă nu înţelegeam de ce foarte mulţi erau supăraţi nevoie mare şi declarau că e nu e nici la picioarul broaştei faţă de cel vechi, The Blues Brothers din 1980, avîndu-i drept protagonişti pe John Belushi şi Dan Aykroyd.

Aşa că, la un moment dat, exasperat de toate aceste vociferări, m-am învrednicit şi l-am vizionat şi pe acesta, iar rezultatul a fost…

Că m-a dat pe spate!

E iconoclast, inimaginabil, irefutabil, incendiar, imprevizibil, ireverenţios, impecabil, iresponsabil, impetuos, impresionant, intens, incandescent, incomensurabil, iradiant, incredibil.

Iar muzica e divină!

Aşa că vă invit să ieşiţi rapid de pe blogul meu (na, că ajuns să spun şi asta!), să faceţi rost (în mod legal, da?) de The Blues Brothers (cel din 1980, da?), să îi adunaţi pe cei dragi în jurul vostru, să antifonaţi camera şi să îl trăiţi, pentru că…

They don’t make ‘em like they used to!

Un maestru în tinereţe (3)

Roman Polanski este un tip controversat. Cineast remarcabil, dar cu o imagine întinată de faptul că este pus sub acuzare de viol în Statele Unite ale Americii, unde nu a avut cum să vină nici macar pentru a-şi ridica Oscarul pentru The Pianist.

Această ambivalenţă îndeamnă la reflecţie asupra separării omului de artist, care se aplică unui lungi serii de nume din cultura universală, de la Feodor Dostoievski la Jack Kerouac.

Însă nimeni nu-i poate nega polonezului calităţile de realizator de filme, iar o creaţie timpurie a sa, Nóz w wodzie (Cuţitul în apă) e o dovadă peremptorie prin ineditul ideii şi subtilitatea execuţiei.

Doi soţi, dintre care el este la vârsta a doua şi cam dictatorial, iar ea este frumoasă şi cam blazată, iau în maşină pe un tânăr care face autostopul şi, din ambiţia masculului celui dintâi, îl cooptează şi în călătoria cu yachtul pe care o întreprind apoi.

În acest spaţiu limitat şi supus unor diverse provocări de ordin fizic şi meteorologic, are loc o înfruntare de testosteroane între cei doi reprezentanţi ai sexului tare (de cap), complicată, evident, de prezenţa unei superbe femele.

Nu vă gândiţi, însă, că ni se oferă vreun duel cataclismic; nu, agresiunile şi provocările de o parte şi de alta sunt discrete, dar excelent surprinse de Polanski, astfel încât Nóz w wodzie capătă o valoarea etnografică, dacă nu chiar zoologică pentru lumea modernă. Şi aici, ca în tot restul carierei sale, Roman Polanski demonstrează că n-a avut o părere prea bună despre natura umană.

O alegere interesantă a regizorului a fost să filmeze într-un mod premeditat îngrămădit, care îl îndeasă pe privitor între cei trei protagonişti şi îl îndoapă cu tensiunea de pe vas, care se acumulează în ciuda unei aparente torpori a manifestărilor personajelor.

Interpretările acestora sunt placide, dar ilustrative. Leon Niemczyk e masculul dominant şi generos într-un mod insultător pentru rivalul său mai tânăr şi mai naiv, Zygmunt Malanowicz, care compensează prin abilităţi fizice superioare.

Dacă ei doi sunt simple ipostaze perene ale luptei pentru status, Jolanta Umecka, voluptoasă în mod ostentativ, evoluează de la simplă prezenţă decorativă la catalizator şi chiar arbitru al acţiunii.

Bărbaţii conduc lumea, dar sunt conduşi de instincte, iar acestea sunt stârnite de femei.

Aşadar, cine e la putere?

Prăpastia dintre Noi şi Ei

A apărut la un moment dat un roman foarte provocator, Băgău de Ioana Bradea, care a făcut furori în critica literară românească. Dan C. Mihăilescu, cu imensa-i cultură şi formidabilul-i fler, enunţa următoarea rezervă:

E bun romanul, acum îl aştept pe al doilea.

Aceasta a fost şi atitudinea mea faţă de Jordan Peele, care a dat lovitura cu Get Out şi a încercat să reediteze isprava cu Us.

Să o spunem dintru început: acest nou film nu are nici prospeţimea şi, deseori, nici subtilitatea predecesorului, fiind proiectul inevitabil mai ambiţios al unui cineast cu reale călităţi şi cu o linie ideatică limpede.

Cunoaşterea faptului că Jordan Peele are această preocupare pentru temele sociale este cheia care m-a ajutat să savurez (da, ăsta e cuvântul) Us la adevăratul său potenţial, spre deosebire de un amic din sala de cinema, care a bombănit şi pufnit contrariat de destule ori.

Mari detalii nu vă dau despre esenţa filmului, vă spun doar că este mai aproape de noi decât credeţi, nu la un nivel atât de sinistru, dar fără îndoială la nivel de indiferenţă şi suferinţă umană.

Chiar şi fără acest filtru al socialului, Us tot oferă destule, graţie abilităţii regizorului-scenarist de a recicla şi exploata nenumăraţi tropi ai filmelor de suspans şi horror (atât Alfred Hitchcock sau Henri-Georges Clouzot, cât şi John Carpenter ar surâde aprobator), într-un mod dinamic, închegat şi presărat cu umor, cu atât mai meritoriu, având în vedere că apare în momente de violenţă extremă.

Familia protagoniştilor şi echivalenţii lor malefici beneficiază de patru interpreţi cărora dedublarea le-a ieşit minunat, indiferent de vârstă. Lupita Nyong’o beneficiază de mai multe nuanţe, aparent îngroşări inutile, dar, de fapt, foarte relevante în contextul revelaţiilor din partea finala a acestei parabole.

Care parte finală demonstrează că, şi dacă îi negăm lui Jordan Peele originalitatea în sens absolut, tot îi rămâne meritul de a pune în scenă un spectacol grotesc, tulburător, de la care nu-ţi poţi dezlipi primirea şi gîndul. După The Favourite, iată încă un film în care pufoşii şi simpaticii iepuraşi îţi dau fiori.

Spuneam că Get Out este cumva superior acestei pelicule, insa exista un aspect prin care aceasta din urma provoaca mai mult: titlul.

Acest Us (traducerea în română îi atenuează cumva multivalenţa) poate fi interpretat in multe feluri, privit din multe direcţii şi extins în felurite moduri, dintre care vă las doar cu unul, pe care poate îl ştiţi:

They don’t really care about Us.

Primăvara vine pe triluri de clarinet

Nu mă dau expert, dar n-am cum să nu afirm că, după o suită constantă de concerte, capacitatea-mi de a fi surprins se mai bătătoreşte. Însă n-am ajuns încă la placiditate, pentru că spectacolele Filarmonicii „Oltenia” din Craiova mai au mulţi aşi ascunşi în manşetele muzicienilor.

Unul dintre aceştia a fost Emil Vişenescu, în dubla sa ipostază de dirijor şi solist la clarinet şi performanţa de a se achita de ambele sarcini în mod încântător.

Dar să o luăm cu începutul. Acesta, spre deosebire de alte dăţi, nu a mai fost o pregătire indulgentă pentru bucăţile mai consistente de mai târziu, ci a funcţionat mai degrabă ca un gong, menit să îndrepte atenţia şi spatele: Uvertura Operei Don Giovanni de Wolfgang Amadeus Mozart, care, ca o reminiscenţă a concertului din săptămâna anterioară, m-a trimis din nou cu gândul la capodopera cinematografică a lui Milos Forman.

A urmat momentul de graţie, când Emil Vişenescu, în calitate atât de conducător al orchestrei, dar şi de prim membru al ei, a ilustrat conceptul de multitasking mai abitir ca orice manual de management. A fost ceva deosebit să urmăresc cum din pasiunea interpretării la propriul instrument trecea în cea de dirijor (mult îngreunată de poziţia pe scenă) şi invers, totul culminând cu acele câteva ocazii când rolurile se contopeau, iar interacţiunea cu orchestra din care el însuşi făcea parte se producea prin intermediul unor gesturi subtile, dar elocvente.

Melodia pe care şi-a manifestat superbul talent de clarinetist şi pe cărările căreia i-a călăuzit pe muzicienii Filarmonicii din Craiova a fost una plăcută, deliberat aleasă, cred, să aibă un aer primăvăratic, în ton cu explozia cromatică şi căldura care încep să ne înconjoare: Introducere și Tema cu variațiuni pentru clarinet și orchestră de Gioacchino Rossini.

Tot ca un imn închinat anotimpului renaşterii naturii a fost şi bisul smuls de publicului craiovean solistului, o bucată muzicală pe care acesta a prezentat-o ca fiind compusă de Marţian Negrea drept replică la o poezie de Lucian Blaga (vezi mai jos). Aceasta frumoasă intertextualitate mi-a confirmat că distincţia bonomă pe care o citeam pe chipul lui Emil Vişenescu era o expresie a personalităţii artistice a acestuia.

Finalul concertului m-a găsit din nou asaltat de Beethoven. Un Beethoven un pic mai blând de data aceasta – Simfonia nr. 4 în Si bemol major, op. 60. Bineînţeles, aceasta blândeţe trebuie luată relativ. Chiar dacă nu aş fi fost la curent cu programul concetului, tot aş fi ştiut că dau iar piept cu muzica acestui titan încă din momentul intrării în sală, când am văzut două tobe mari tronând în partea din spate a orchestrei.

Din caier încălcit de nouri
toarce vântul
fire lungi de ploaie.
Fluşturatici fulgi de nea
s-ar aşeza-n noroi,
dar cum li-e silă –
se ridică iar
şi zboară sa-şi găsească
cuib de ramuri.
Vânt şi-i frig –
iar mugurii
prea lacomi de lumină
işi zgulesc acum
urechile în guler.

(Martie de Lucian Blaga, Poemele luminii, 1919)

Muzica este poezia auzului.

Pasiunea face un salt

La început, Reacţie Urbană, proiectul celor de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova mi s-a părut doar o ingenioasă metodă de promovare şi o şansă pentru cetăţenii cu un dram de curaj să iasă puţin din rutina cotidiană.

De la ediţie la ediţie, însă, spectacolele au evoluat în complexitate, culminând cu aceasta, intitulată De ce plec/De ce rămân?, a cărei premieră a avut loc în ianuarie 2019 şi a înregistrat un aşa succes, încât mai beneficiază de două reprezentaţii, una sâmbătă, 23 martie 2019, de la 14:00 şi de la 14:30, şi duminică, 24 martie, de la 20:00 şi de la 20:30.

De data aceasta, Reacţie Urbană nu se desfăşoară într-o singură sală, ci este un spectacol-instalaţie, un traseu pe care spectatorii îl urmează pentru descoperirea posibilelor răspunsuri și motive ale întrebării. La fiecare 4 minute, un grup de 4 persoane intră într-o galerie cu 12 spații în care exponatele sunt vii.

Pe pagina evenimentului aveţi distribuţia completă şi explicaţiile fiecărui moment, dar eu am evitat să o citesc, ba chiar să o privesc, tocmai pentru că ideea îmi place atât de mult, încât vreau să o augmentez cu adaosul descoperirii la faţa locului.

Pentru ca noblesse oblige, vă menţionez, totuşi, că acest concept şi coordonarea lui îi aparţin lui Vlad Drăgulescu, iar din echipa sa fac parte asistentele de regie: Irina Gabriela Lungoci, Alexandra Ștefania Iordache și asistenta de scenografie Anda Gavrilă. Imaginile au fost surprinse de fotografii proiectului, Cătălin Corneanu și Theofil Mihai Olteanu, iar veștile au fost răspândite de asistentul PR&Media, Gabriela Elisabeta Popescu.

Revelaţia pe care o veţi avea va fi, fără doar şi poate, să descoperiţi persoane de vârste, profesii, mentalităţi şi alte cele diferite, dar transfigurate de simplul fapt că au avut curaj să păşească pragul teatrului şi să îşi transceandă condiţia.

În final, mă minunez că am ajuns să redau cu satisfacţie un detaliu foarte mercantil: pentru acest spectacol Reacţie Urbană este necesar să cumpăraţi bilet (le găsiţi pe www.ebilet.tncms.ro sau la Agenţia Teatrală şi costă 11 lei, aşa că orice obiecţie indică o genă de Hagi Tudose), iar eu vă sfătuiesc să va grăbiţi, nu sunt doar rudele care vor să vină, ci şi o sumedenie de entuziasmaţi, ca mine.

Fotografiile ii aparţin lui Cătălin Corneanu.

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Sezoanele se schimbă, dar nu şi pasiunea pentru lectură, a cărei manifestare a rezultat în titlurile de mai jos:

Nudge – o carte celebră din domeniul economiei comportamentale, cu doi autori de marca – Richard H. Thaler şi Cass R. Sustein – dintre care primul este chiar un recent laureat de Premiu Nobel. Conceptul care dă şi titlul lucrării – „nudge” – s-ar putea traduce prin ghiontul discret pe care companiile şi instituţiile statului îl pot da individului, astfel încât acesta să ia cea mai bună decizie pentru sine şi pentru societate, totul în spiritul unui concept interesant, „paternalism libertarian”, menit a împăca atât dreptul omului de a alege, cât şi vestita sa incapacitate de a se purta raţional în dese rânduri. Exemplele prezentate acoperă multe domenii, însă unele se referă la realităţile din Statele Unite ale Americii, asadar mai puţin aplicabile pretutindeni, însă abordarea generală este o idee formidabilă, care merită explorată, dezbătută şi exploatată. Un bonus al acestei este capitolul care conţine reflecţiile asupra unui mod laic de a organiza instituţia căsătoriei, inteligente şi dătătoare de perspective.

The Future of Mind – peste tot ni se spune că trăim într-un „secol al creierului”, iar Michio Kaku duce această preocupare la culmi ameţitoare. În mod structurat, documentat, dar rezonabil de accesibil, autorul face incursiuni în căile prin care ştiinţa viitorului (sau chiar a prezentului) îi va spori omului capacităţile cerebrale, astfel încât mituri precum telekinezia sau telepatia să devină practici zilnice. Unele fragmente ale cărţii sunt fascinante sau de-a dreptul înspăimântătoare, mai ales că Michio Kaku şi-a făcut un punct de onoare din a prezenta doar tehnologii care există măcar în fază experimentală, dar în altele, deşi tot el declarase că nu se abate niciodată de la principiile fizicii, parcă se lasă furat de plăcerea speculaţiilor şi a previziunilor un pic prea îndrăzneţe. Chiar şi temperându-i entuziasmul, viitorul ne rezervă o combinaţie de delicii şi orori nemaivăzute.

So You’ve Been Publicly Shamed – in stilu-i aparte, caracterizat de incisivitate, lipsă de inhibiţii, rezervă în a judeca şi umor clasa I, Ron Jonson explorează un fenomen recent în formă, ancestral în fond: linşarea online. Protagoniştii acestei cărţi sunt persoane care au minţit sau au spus tâmpenii în public şi, mai ales, în marea învolburată a Internetului şi care şi-au văzut vieţile compromise de furia colectivă şi anonimă a opiniei publice virtuale. Deşi am râs copios în anumite momente, tonul general al lucrării nu este nepărat unul încurajator: chiar şi după aceşti condamnaţi (deseori pe drept) îşi ispăşesc vina cu vârf şi îndesat, nu se pot ascunde de memoria impacabilă a motoarelor de căutare, iar uitarea, marele dar făcut naturii umane, nu mai funcţionează în cazul lor. Ron Jonson nu se dezminte şi se fereşte a da verdicte definitive, folosindu-se de candoarea cu care îşi filtrează şi redă investigaţia pentru a ne lăsa să reflectăm mai bine despre impulsul de a scrie vreun „Huoooooo, hoţule, prostule, curvo!” pe net. Nu de alta, dar s-ar putea să ne pălească toate astea ca un bumerang mai târziu.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

Non-fictiuni pe care le-am citit (20)

Non-fictiuni pe care le-am citit (21)

Non-fictiuni pe care le-am citit (22)

Non-fictiuni pe care le-am citit (23)

Non-fictiuni pe care le-am citit (24)

Non-fictiuni pe care le-am citit (25)

Non-fictiuni pe care le-am citit (26)

Non-fictiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Amara pasare a captivitatii

Dupa El abrazo de la serpiente, Ciro Guerra avea la mine credit nelimitat, precum Marlon Brando in restaurantele mafiotilor italieni carora le-a proiectat o imagine atat de glorioasa.

Nu a trebuit decat sa aflu ca, alaturi de Cristina Gallego, a mai dat lumii o creatie, Pajaros de verano (Pasari calatoare), ca m-am si infiintat sa o vizionez.

Fata de sublimul inaintas, acest film se remarca initial printr-o estetica mai apropiata de realism, mai concentrata pe figura umana, nu pe coplesitoarea imensitate a naturii, nelipsindu-i, insa, un anume lirism.

Rapid observi ca doua dintre caracteristicele anterioare se mentin: alternanta lingvistica (desi diversitatea este mai redusa decat in El abrazo de la serpiente, si aici tranzitia dintre spaniola si limbile bastinase e naturala) si conflictul dintre modernitate si cutume.

Prima jumatate a filmului are un aer cunoscut si, intr-un mod liniar, inevitabil violent, dar impecabil construit, prezinta cronica unui clan din desertul columbian, care abandoneaza treptat caile traditionale si se deda la traficul de droguri, urmand un traseu ascendent din punct al avutiei, dar descendent din punct de vedere al moralitatii.

In stanga il puteti vedea pe Hermes

In aceasta parte, succesiunea oarecum conventionala a evenimentelor iti permite sa examinezi figurile minunat alese ale actorilor, autentice, dar si expresive in sens pur actoricesc, subtilele schimbari de decor si poezia unor imagini.

La un moment dat, insa, raportul pur antitetic dintre pofta de avere si traditii se estompeaza, iar Pajaros de verano dobandeste o ambivalenta inteligenta, care te scutura de impresia ca este cativa pasi in spatele ilustrului predecesor.

Personajele nu sunt robii unei singur zeu, banul, ci si ai conditionarii mentale pe care o impun onoarea, relatiile de familie si practicile ancestrale. Rationalul si irationalul, idealul si materialul se dedubleaza si schimba intre ele intr-un mod care ar ilustra foarte bine principiile fizicii cuantice.

Treptat, se regaseste si alta calitate a lui Ciro Guerra – faptul ca, desi isi extrage magma creatiilor din cadrul cultural caruia ii apartine, forma pe care le-o da e inspirata de monumente universale.Daca in El abrazo de la serpiente vedeam influente din Apocalypse Now, aici naratiunea ii apartine unui batran orb, este structurata pe canturi si reda fatalitatea unui conflict intre doua familii, curat Iliada.

Cine a vazut filmul si a citit Iliada va recunoaste in aceasta scena pe aceea cand Priam se duce sa ii ceara lui Ahile trupul lui Hector

Trairile omului si, mai ales, scaderile lui, sunt o constanta a existentei, de la inceputurile ei pe acest pamant.

In Craiova, Pajaros de verano va asteapta cu aripile deschise atat la Cinematograful Patria, cat si la salile retelei Inspire.

Cand il vedeti, va va fi un pic rau.

Dar, daca nu-l vedeti, va va parea si mai rau.

Uitati-va la figura lui: Ahile, Paris si Agamemnon in aceeasi persoana