Un veac de neînsemnătate

În era VR-ului și a 3D-ului, filmele mute sunt privite precum Omul de Neanderthal față de Homo Sapiens.

Cumva legat de noi, dar cu o evoluție paralelă și de mult apusă.

Atât de depărtate par astfel de creații, încât când un cineast precum Michel Hazanavicius s-a aplecat asupra lor în mod experimental, a ieșit un aspirator de Oscaruri.

Merită spus că The Artist a prins la public și pentru că n-a fost film mut pursânge, ci unul care îți face cu ochiul modernității uneori, cât să te plimbe de o parte și de alta a intertextualității.

Și atunci ce facem, lăsăm acele plăsmuiri fără voce ale celei de-a șaptea arte să se odihnească în pace în muzee specializate?

The Crowd (1928) al lui King Vidor vine și se opune vehement unui asemenea surghiun.

Filmul, realizat la un an de la apariția epocală a The Jazz Singer, primul talkie, ne oferă o panoramă tantalică asupra potențialului expresiv pe care l-ar fi putut atinge sintagma cinematografică în care nu auzim glasurile actorilor.

Abandonând expresionismul de inspirație germană, făcut nemuritor de Metropolis sau Das Cabinet der Dr. Caligari, pelicula lui Vidor este puternic ancorată în realitatea momentului respectiv, America exact înainte de șocul Marii Crize, iar un secol de etate nu îi știrbește aproape deloc parabola dureroasă.

Protagonistul, jucat cu o așa naturalețe de James Murray, încât parcă a prefațat destinul tragic real al interpretului, a crescut sub imperiul ideii că trebuie să fie cineva și că, neîndoios, va ajunge cineva.

Din păcate, deși găsește o soție iubitoare (egal de emoționanta în reacții Eleanor Boardman) și își întemeiază o familie, visul american e spulberat zilnic de cămăruțele înguste în care se trezește și de slujba repetitivă și plicticoasă, pe care o îndeplinește într-un anonimat apăsat.

Să ridice mână cine n-a simțit măcar în treacăt această tensiune între aspirații și ambiții.

Eu tastez această frază doar cu degetele de la stânga.

Mariajul lor evoluează organic în condițiile acestui conflict latent între trepte diverse ale unei piramide a lui Maslow zdruncinate și e atât de coerent redat, încât îl recomand ca vizionare prenupțială obligatorie.

Da, un film mut de când era bunica fată e mai elocvent decât un terapeut de cuplu care și-a luat diploma după cursuri la distanță.

Regia lui King Vidor e uimitoare, nu atât prin realizările tehnice, deși sunt unele scene care au necesitat probabil o amploare logistică faraonică, ci prin desăvârșita osmoză a intimului cu megalopolisul. Uneori pare că pătrundem în sufletul protagoniștilor, alteori îi pierdem în mulțimea browniană care populează orașul, acest mușuroi nepăsător.

Ca locuitor al unei urbe care nu e așa neiertătoare din punct de vedere a aglomerației, resimt imediat presiunea insignifianței când ajung prin București.

De aceea, The Crowd nu mi se pare doar un obiect de artă, care, așa cum spunea André Malraux, aparține doar propriului ev, ci o operă de artă, care aparține posterității.

Și filmul, și regia lui King Vidor au primit nominalizări la prima ediție a Oscarurilor.

N-au câștigat, așa că putem spune că semințele controversei care fac deliciul acestor premii au fost sădite încă de atunci.

Mare și minunată este istoria cinematografiei!

Rebelles presque sans cause

Un arab, un evreu și un negru intră la o expoziție de artă modernă.

Nu e un banc, ci unul dintre momentele care compun odiseea de o zi și o noapte a dezrădăcinaților din La Haine.

Posteritatea a reținut din acest film latura revoltei tineretului suburban parizian, care există, neîndoios, și chiar i se oferă și circumstanțe agravante prin comportamentul poliției, însă, grație faptului că regizorul Mathieu Kassovitz este actor, pelicule e mult mai generoasă decât probabil își propusese.

Ca orice membru al breslei care s-a aventurat de partea cealaltă a camerei (am mai scris despre Charles Laughton sau Bradley Cooper), Kassovitz face totul apăsat și mai și oscilează între etnografic și dramatic, între tragic și picaresc.

Rezultatul, deși șovăielnic ca ansamblu, este totuși captivant.

Nu m-a copleșit senzația că, urmărindu-i pe cei protagoniști, văd o întreagă generație condamnată la lipsa de perspective, pentru că interacțiunile dintre ei sunt savuroase, ceva între Louis de Funès și Eugen Ionesco, iar pățaniile prin care trec sau pe care și le provoacă depășesc deseori granițele realismului (vezi secvența cu despuiatul și ruleta rusească sau cea a poveștii despre Holocaust din budă).

Un pic de tensiune există, generată de existența aceluiași element ca în excelentul Grzeli nateli dgeebi, fără a domni asupra trăirilor tale ca spectator atât de pregnant ca în creația georgiană.

Dacă n-ar fi beneficiat de niște interpreți haioși, La Haine, cu toate imaginile lui frumoase și alb-negru (alt indiciu că Mathieu Kassovitz a vrut să rupă gura târgului), n-ar fi avut prea mult foflei.

Însă aceștia sunt aleși de minune și, mulțumită timpului prelung pe care îl petreci cu cei și cu prim-planurile lor, reușesc să îți inducă acea familiaritate care te apropie de orice personaj, oricât de departe ai sta de tipologia lui în viața de toate zilele.

Eram odată în metroul din Paris noaptea târziu, doar eu și un grup cam ca al lor în vagon și nu m-am simțit prea confortabil. Însă, în compania unui tânăr și psihotic Vincent Cassel, a unui guraliv Saïd Taghmaoui și a unui aparent echilibrat tace-și-le-face Hubert Koundé m-am distrat, văzând cum încearcă tot felul de șmenuri, și i-am compătimit, devenind un pic mai înțelept în a-i înțelege pe adolescenții care strigă tare în tramvaie sau se îmbracă fistichiu.

Și mai e un aspect pe care antologiile cinematografice nu îl subliniază îndeajuns.

Reiau începutul:

Un evreu, un arab și un negru intră la o expoziție de artă modernă.

Nici unul dintre ei nu are vreo problemă cu religia sau culoarea pielii celuilalt.

Au probleme mai nasoale în viața lor.

Și au dreptate.

Jazz printre ramuri

Septembrie este lună de toamnă, dar are încă îngăduință cu evenimentele în aer liber, iar cei de la Filarmonica ”Oltenia” vor profita de asta, întru beneficiul melomanilor, organizând a patra ediție a Craiova Jazz Festival (10 – 13 septembrie 2020) la Teatrul de Vară din Parcul ”Nicolae Romanescu”, mândria verde a urbei.

Da, știu, jazz-ul este prin excelență muzica spațiilor închise, încețoșate și luminate difuz, însă am încredere că acustica acestui loc, atât de generoasă cu muzica clasică sau folk, nu va face excepție acum.

Ca să ne convingem, avem la dispoziție următoarele concerte:

Joi, 10 septembrie 2020, ora 19:00 – The Groovy Bastards;

Vineri, 11 septembrie 2020, ora 19:00 – Irina Sârbu Band;

Sâmbăta, 12 septembrie 2020, ora 19.00 – Blue Noise;

Duminică, 13 septembrie, ora 19:00 – Andrei Tudor Band (Invitat special: Ana Maria Roșu).

Intrarea este gratuită, în limita locurilor disponibile.

Invitațiile se pot obține de la agenția de la bilete a Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova, de luni până vineri, între orele 08:00 și 16:00 sau în ziua concertului la care vreți să participați (la mine vor fi mai multe), între orele 18:00 și 19:00, la Teatrul de Vară din Parcul ”Nicolae Romanescu”.

În final, vă las cu un citat din extensia Alien Crossfire a extraordinarului joc Alpha Centauri, pentru că mi se pare că redă esența jazz-ului într-un mod inedit:

What’s more important, the data or the jazz? Sure, sure, ”Information should be free” and all that – but anyone can set information free. The jazz is in how you do it, what you do it to, and in almost getting caught without getting caught. The data is 1’s and 0’s. Life is the jazz.

(Datatech Sinder Roze, Infobop)

Fundațiile monumentului (Cary Grant)

Ca actor-emblemă al Epocii de Aur a Hollywood-ului, Cary Grant nu are nevoie de monument, fiind unul în sine.

Reper de eleganță, încă invocat în meme-uri pe Facebook, arătos chiar și la vârsta a doua spre a treia (vezi Charade), flegmatic fără a fi cinic, amuzant și charismatic, a umplut ecranele și a marcat lumea filmului cu o prezență de neuitat.

Pare, așadar, ciudat că, în privința râvnitelor Oscaruri, Cary Grant n-a prea avut succes: în afara statuetei onorifice de la senectute, n-a mai beneficiat decât de două nominalizări, una dintre acestea pentru Penny Serenade.

Erou de cele mai multe ori, cu rare, dar memorabile transgresiuni în partea răului, Grant se vede în partitura de față obligat să se lepede un pic de șarm și să îmbrace veșmintele emoționale ale ușurătății, nesiguranței și neputinței.

Ajutat de un scenariu surprinzător de deschis în privința unor subiecte spinoase (semnat de Morrie Syskind și Martha Cheavens), de o parteneră pe măsură (Irene Dunne) și de un regizor de marcă (George Stevens), actorul spulberă orice dubiu în privința talentului interpretativ, căruia aerul aristocratic înnăscut i-a dăunat uneori.

Povestea este a unui cuplu care urmează etape clasice în evoluție (curte, logodnă, mariaj), până la un moment de fractură, care îi împiedică să aibă copii, motiv pentru care recurg la adopție.

Ajuns aici, nu pot să nu fac o paranteză și să remarc cât de neobișnuit de onest este acest film, care, în formă, urmează stilul canonic al perioadei. Evident, unele aspecte sunt simplificate, altele edulcorate, dar zbuciumul și contradicțiile la care este supusă o astfel de familie rămâne ușor de recunoscut și pentru părinții secolului XXI.

Grant împarte aceste avataruri cu superba Irene Dunne, care, dintr-un anume punct de vedere, este personajul central al peliculei, deoarece amintirile ei sunt filtrul prin care reconstituim traseul parental. Însă există o scenă în Penny Serenade care constituie cea mai simpatică revanșă fața de stereotipul mămicilor atotștiutoare a taților care habar n-au ce să facă în privința unui bebeluș, dar cum, necum, se descurcă.

Cary Grant a fost dintotdeauna un stăpân al comicului, dar aici își ridică la puterea a doua abilitatea de stârni hohote de râs. Așa mi-l voi aminti de-acum încolo.

Pentru regizorul John Stevens, autor al giganticului Giant (joc de cuvinte pueril, dar irezistibil), Penny Serenade este ce Brief Encounter este pentru David Lean – o creație minoră, dar în care se vede o gamă largă de calități, de la mizanscenă la lucrul cu actorii.

Deși condamnat la un stil preponderent static, ca în orice producție de studio a anilor ’40, cineastul ne oferă câteva momente de dinamism și chiar suspans, iar sub îndrumarea sa, pe lângă cuplul regal Dunne-Grant, excelează tot restul distribuției, de la înduioșătorul Applejack (John Buchanan) la copiii adorabili de diverse vârste.

”Cine n-are bătrâni să-și cumpere”, zice o vorbă din bătrâni.

”Cine n-a văzut filme vechi să le caute neapărat”, zic și eu.

De unde au scornit capodopere

Am citit Viața secretă a marilor scriitori de Robert Schnakenberg cu nesaț.

Scrisă și editată fix pe același calapod, nu m-am mirat deloc că am lecturat Viața secretă a marilor artiști de Elizabeth Lunday în mod la fel de pantagruelic.

Așa mare mi-a fost apetitul pentru picanteriile pe care știam că o să le aflu, încât luptam să mai las un capitol și pentru a doua zi cu înverșunarea unuia aflat la dietă, dar care e de fel pofticios nevoie mare.

Volumul parcurge o suită de mari nume ale artei, începând de la Botticelli și ajungând până la Andy Warhol și nu slăbește niciun moment ritmul dezvăluirilor care te fac să pufnești a uimire sau în râs.

Mai abitir chiar decât în cazul scriitorilor, astfel de chei biografice dezleagă noi porți spre receptarea unor opere pe care posteritatea se dedulcește în a le dezbate sau la sporirea farmecului unora care păreau prea diafane.

Unul dintre exemplele mele preferate este cel al performanței uluitoare pe care a reușit-o Monet, ca să picteze gara Saint-Lazare: cu un tupeu demn de Leo DiCaprio în Catch Me If You Can, a obținut de la oficialii feroviari ai vremii nici mai mult, nici mai puțin decât oprirea trenurilor prevăzute a pleca și turarea locomotivelor la maxim, ca să aibă parte de efectul vizual pe care îl voia redat în tablou.

Trump a avut nevoie să mobilizeze mascații, ca să poată să facă o amărâtă de poză cu o Biblie în mână. Ageamiu!

Fragmentare la început, fapt natural, dată fiind distanța temporală, portretele deloc măgulitoare ale creatorilor se îndesesc în detalii pe măsură ce ne apropiem de prezent și de era în care artistul capătă dimensiunea arhetipală binecunoscută: excentric, lubric, îndrăgostit de publicitate sau bani și chitit să fie nesupus.

Merită menționat că, deși autoarea folosește un stil lejer, scăderile acestor oameni nu sunt glorificate, ci prezentate lucid. A le cunoaște nu înseamnă a le scuza, ci a avea un ingredient în plus în decodarea moștenirii plastice pe care ne-au lăsat-o.

Mai jos aveți o lucrare monumentală, precum și pe aceasta.

Merită puse împreună?

Academicienii ar spune, probabil, nu, însă, ca unul care are învățăcei și printre adolescenți, vă declar ritos că a începe o lecție cu povestea lui Dante Gabriel Rossetti, care și-a deshumat nevasta, ca să-și recupereze niște poezii, le-ar capta atenția cum n-o face niciun videoclip pe TikTok.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru două lucrări scandaloase și haioase.

Decrepitudinea ca artă (4)

A descoperi o clădire frumoasă și în ruine în mijlocul pădurii e un amalgam de senzații asemănătoare cu ale călătorilor care au dat prima dată peste Tikal sau Angkor Wat:

Pavilionul plăcerilor
Hipocampul este debusolat
Izvor de înțelepciune
Cuibușor de nebunii
Capcana pentru hoți
Bortă
Pe aici nu se trece
Yin și Yang
Risipă de povești
Asalt

Mai mult decât documentare. Mult mai mult

Spirit renascentist ca amploare intelectuală, obsesiv și încăpățânat, pesimist într-un mod care reușește să îndemne la reflecție, nu la depresie, Werner Herzog, deși are două mari reușite pe tărâmul cinematografiei pure, Aguire, der Zorn Gottes și Fitzcarraldo, este mult mai în elementul său de cineast pe cel al documentarelor.

De fapt, acest termen este incomplet, dacă nu chiar impropriu. Niciuna dintre producțiile de mai jos, doar câteva din filmografia regizorului, nu este pur informativă, ci are un șpil derivat din convingerile profunde ale autorului, care se decantează odată ce vizionezi mai mult de una.

Encounters at the End of the World – Herzog explorează Antarctica, dar nu doar sublimul și nemilosul peisaj hibernal, ci și mănunchiul de figuri omenești care o populează, cercetători care trebuie să fie animați de ceva special, încât să aleagă o asemenea claustrare. Dacă se va gândi vreodată cineva la o transpunere hollywoodiană a acestei investigații, un Zece negri mititei la Polul Sud, va fi nevoie să obțină permisiunea de a folosi brandul The Misfits.

Cave of Forgotten Dreams – treptat, am ajuns să îl consider pe Werner Herzog al doilea cel mai demn de invidiat om din lume, după Sir David Attenborough. Performanța care îl duce atât de sus în acest top este privilegiul de a filma în interiorul peșterii Chauvet, care conține cele mai vechi picturi rupestre descoperite până acum. Închis publicului și cu acces restricționat chiar pentru specialiști, acest loc deține niște comori pe care le putem admira îndelung prin intermediul reproducerilor de tot felul (iar producția de față este generoasă cu imagini excepționale), dar care sunt sortite a nu fi vreodată înțelese pe deplin, deși nu ne lipsesc deducțiile și analogiile în ceea ce le privește. Cel puțin Herzog așa crede și, ca să fie cât mai ilustrativ, își încheie eseul cu o metaforă de gradul III.

Lo and Behold: Reveries of the Connected World – deși aria de interes a lui Herzog este vastă, această exegeză a dezvoltării, beneficiilor și, mai ales, a scăderilor Internetului, este o realizare aparte. În locul imaginilor și peisajelor care îți taie respirația, avem discuții cu personalități una și una, nume grele care au pus bazele păienjenișului digital global sau specialiști care țin capul de afiș la conferințele TED. Evident, tonul e cam sumbru și reiese că am trăi cu sabia lui Damocles aproape de creștet, dar, grație accentului pus pe verbal și nu pe vizual, putem discerne două trăsături care fac pseudo-documentarele neamțului atât de captivante: inconfundabilul glas metalic-poticnit (deoarece, ca orice artist egocentric, insistă să și le nareze) și umorul care reușește să evadeze printre scârțâiturile corzilor vocale.

Into the Inferno – hotărât să ne demonstreze cât de insignifianți suntem pe această planetă, Herzog ne obligă să privim în craterele fumegânde și clocotinde ale vulcanilor activi. Spectacole dintr-acestea înfricoșătoare om mai fi văzut cu toții, dar, beneficiind de aportul expertului Clive Oppenheimer, regizorul călătorește din Vanuatu în Coreea de Nord (da, chiar acolo, v-am spus că e detestabil), și pentru a sonda credințele și ideile religioase pe care aceste indiferente și nemiloase zeități chtoniene le-au generat în rândul oamenilor care se încăpățânează să sălășluiască în preajma lor. Cu acest al patrulea film de non-ficțiune al său pe care i l-am vizionat (nu și ultimul, fără îndoială), i-am soluționat enigma personalității.

Werner Herzog poate să ne sperie cât vrea, dar e limpede că iubește această lume și vrea să o descopere și să creeze în și pentru ea.

Un om ca toții oamenii.