Graecia capta ferum victorem cepit

Grecia înfrântă i-a cucerit pe barbarii ei învingători.

Ce spuneau anticii despre relația vechii Elade cu Roma triumfătoare e și esența lui Mediterraneo, care a contribuit la distincția de care încă beneficiază cinematografia italiană, aceea de a deține cele mai multe Oscaruri pentru film străin, dar care a fost îndelung criticat pentru ușurătate.

Această ușurătate este, însă, o calitate, pentru că astfel povestea soldaților italieni din cel De-al Doilea Război Mondial care ocupă o insulă grecească, rămân izolați acolo și se integrează comunității devine, dacă nu credibilă, măcar sugestivă.

Două spirite ale lejerității, cel grec și cel italian, fuzionează minunat sub regia lui Gabriele Salvatores.

Personajele sunt schematice, da, fără doar și poate, dar îți devin treptat familiare și foarte simpatice, pe măsură ce bravează, copulează, se înamorează, evadează, fumează, pictează, dansează sau driblează.

Cadrul în care se desfășoară această savuroasă alegorie a pacifismului este familiar oricui a călătorit vreodată în Grecia: lumină, culoare, stânci aride și pitorești, case văruite în alb, dar cu obloane colorate, și mese în aer liber.

Cumva, Mediterraneo acționează asupra ta, privitorul, precum insula elena asupra detașamentului de inepți cuceritori.

De râs, râzi de la început, iarar vigilența și spiritul critic picotesc, lăsându-se legănate în hamacul plăcerii de a călători cu gândul acolo unde încă nu se poate fizic.

La Oscarurile din acel an, pelicula italiană a bătut Da hong deng long gao gao gua (Raise the Red Lantern) al lui Zhang Yimou, un film mult superior din punct de vedere stilistic.

Însă anul în sine nu era unul obișnuit. Era 1992, iar omenirea de-abia începea să conștientizeze că Războiul Rece luase sfârșit și să spere că pacea și fericirea urmau să domnească pe Pământ.

Era o iluzie de care era nevoie.

Mediterraneo a hrănit-o la sân și a ajutat-o să crească.

Și încă e nevoie să o facă.

Ce faci, dulceață?

Nevoia de dulce a creierului uman e veche de când s-a produs revoluția cognitivă, ba îndrăznesc să afirm că o precede.

Însă acum, când viața ne e dată peste cap și timpul s-a oprit în loc, neștiind încotro s-o ia, parcă nevoia asta se prezintă mai presantă ca oricând.

Vreun panaceu nu știu, dar Dulcețurile Veronicăi pot fi o varianta de luat în seamă, mai ales că, pe lângă aromele care m-au făcut să ridic o sprânceană a surprindere, sunt făcute artizanal și natural.

Deși, din motive epidemiologice, nu e recomandat să ne îmbulzim, nu rareori în perioada asta, în piețe, o să vedeți grupuri cumulând un număr de persoane peste limita legală examinând noua recoltă de căpșuni, pentru că e sezonul când mulți gospodari și gospodine prepară dulceață de căpșuni.

Ale Veronicăi vin în două compoziții care aduc a alchimie medievală.

Una este dulceața cu căpșuni cu busuioc și fără zahăr, a aromă care îmi pare menită a aduce un dram de purificare în sufletul și papilele gustative ale cetățeanului, în vederea consumării celei de-a doua, puțin spus spectaculoasă în configurația ingredientelor.

Dulceața de căpșuni cu Pinot Noir!

Una dintre marile dileme ale oricărui sibarit își vede astfel dezlegarea: numai e nevoie de libații diferite către două zeități diferite, acum le poți slăvi la pachet prin această dulceață din cămară, care mai conține și scorțișoară, anason, cardamon și anason, de parcă Veronica ar vrea să ne trimită pe urmele marilor exploratori, care au înfruntat furtuni și felurite pericole pentru a le procura.

A călători nu prea mai e la îndemână acum, dar iată câte aventuri pe tărâmul gustului ni se deschid deodată!

Punte între trup și suflet

Dintre lecturile pe care le aveam de rulat pentru Bacalaureat, de Concert de muzică de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu m-am apropiat cu cea mai obstinată reținere.

Era pe buzele tuturor colegelor mele, iar eu, dominat mental de Diablo II, Gladiator și campaniile lui Napoleon, aveam impresia că voi fi sufocat de alambicate trăiri feminine.

Nu mică mi-a fost mirare (și plăcerea) să descopăr o proză de mare profunzime, culminând cu personajul prințului Maxențiu, a cărui descompunere fizică este redată cu o acuitate psihologică fascinantă, chiar și în cele mai neplăcute momente.

Aceeași revelație a unui bijuterii necunoscute mie până acum (și am adunat ceva ani pe răboj) a fost Vizuina luminată de Max Blecher.

La finalul acestei oneste și dureroase relatări a supliciilor din sanatoriile în care a sălășuit și a luptat cu o nemiloasă tuberculoză osoasă, o întrebarea îmi stăruia în minte:

De ce n-am știut de acest autor până acum?

Stilul său este uimitor de variat, alternează organice descrieri ale carnalului suferind cu un oniric hayaomiyazakian, inserând pe parcurs interacțiuni umane și caracterizări precise.

Cartea rămâne, însă, unitară și niciodată nu pierzi din vedere că beneficiezi de privilegiul rar și neplăcut de a avea acces la manifestarea unei ființe vremelnic vii, dar trecută devreme și ireversibil în Călătoria fără Întoarcere.

Deoarece deznodământul pe care naratorul îl intuia, dar împotriva căruia se zbătea cu firavele-i puteri, ne e cunoscut, gândurile și mărturiile sale capătă o valoare care transcende literarul.

Vizuina luminată este o invitație la a ne contempla propria viața, la reflecta asupra instabilității amintirilor și a relativității experiențelor.

În atenția tuturor miniștrilor Educației pe care îi va mai avea această țară:

Știu că e greu să reformați un sistem învechit într-o lume dezorientată.

Aveți, totuși, șansa de a rămâne în istorie ca acela sau aceea care le-a făcut un serviciu elevilor de liceu și le-a oferit, pe lângă setea de avere a lui Ion al Glanetașului și enigmele Otiliei, și suferința lui Max Blecher.

Cioran, fă un pic de loc, rogu-te!

P.S. Mulțumesc librărie online Libris pentru trecerea unei restanțe pe care o aveam de dinainte de studenție.

Fețe africane

De curând m-am întors dintr-o călătorie.

Nu una în plan fizic, pentru că mi-e peste putință, știți voi de ce.

Ci una metafizică, în spiritul și estetica unui continent pe care unii îl consideră năpăstuit, alții miraculos – Africa.

Voiajul meu cu tentă inițiatică a fost facilitat de Yeelen (Strălucire), un film regizat de malianul Souleymane Cissé, și plasat în zona populațiilor băștinașe Bambara și Fula, în ale căror limbi se desfășoară toate dialogurile.

Povestea pare și poate chiar e simplă: un tânăr înzestrat cu puteri magice, de a căror existență este încredințat de propria-i mamă, se refugiază din calea tatălui său, care i-a pus gând rău, și își caută unchiul înțelept, singurul care are o șansă de a-l izbăvi.

Motivul acestei dușmănii paterne e și nu e clar, ca de altfel totul în Yeelen, care nu face nicio concesie privitorului.

Aceasta trebuie să se supună și să accepte ritmul lent al derulării caierului narativ, ermetismul manifestărilor și obiceiurilor și, mai ales, trăsăturile actorilor.

Dintre toate artefactele din Africa Neagră, măștile sunt, și nu numai pentru mine, cele mai fascinante.

Picasso, Brâncuși sau Modigliani au fost fermecați de schematismul și sugestivitatea lor.

Ca profan admirator al acestor obiecte de artă și ca adept al profesiunii de credință a lui Ingmar Bergman (”Nu există lucru mai frumos decât figura omenească”), am găsit în Yeelen prilejul de a urmări o galerie de chipuri nemaivăzute în cinematografie.

Sunt departe de canoanelor noastre de frumusețe, însă expresivitatea și pitorescul lor au fost pentru mine balsamul care a mântuit chiar și cele mai incomprehensibile secvențe.

Am văzut în ele pe omul arhaic, pe omul în pruncia evoluției sale, pe omul grație căruia am primit focul și limbajul și cultura imaterială.

Pentru această descindere în primordial, Yeelen merită timpul și nedumerirea.

P.S. Printre obiectele decorative pe care le am în casă și de care sunt atașat se găsește un cuțit de deschis scrisori, făurit dintr-un lemn aparte și având mânerul sculptat așa cum vedeți mai jos.

Yeelen mi l-a făcut și mai drag.

Tușe românești la Hollywood – Muzică și nevroză

Pentru că am dezvoltat un interes special pentru viața și activitatea lui Jean Negulescu, sunt cumva blestemat să văd explicații vag biografice în multe dintre filmele sale.

Era impresia cu care începeam această aventură cinematografică în Johnny Belinda, iar acum o văd puternic reînnoită în Humoresque.

Povestea este a unui violonist pasionat, dar fără șanse de afirmare, care, printr-un joc a sorții intră în vizorul și sub protectoratul femei înstărite (și măritate), urmarea fiind și o idilă furtunoasă, dezaprobată de impunătoarea sa figură maternă.

Și-a picurat regizorul născut la Craiova câteva amănunte personale în această peliculă?

Nu cred că există un răspuns definitiv, însă am unul răspicat despre calitatea acestei creații cinematografice.

Este excelentă.

Humoresque ne relevă un Jean Negulescu foarte stăpân pe stilul de studio al Hollywood-ului anilor ’40 și se remarcă prin vivacitatea și realismul scenelor muzicale, care m-au trimis cu gândul la vremurile minunate de odinioară, când audiam opere de referință la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Aceste momente, cu decupaje alerte sau deplasări sigure de cameră, îl ajută pe principalul interpret masculin (John Garfield) în a deveni veridic drept muzician de clasă, la aceasta contribuind și un truc regizoral dibaci și atât de bine ascuns (evident, în limitele tehnice ale perioadei), încât nu l-aș fi dibuit, dacă nu l-aș fi știut din autobiografia regizorului, intitulată Things I Did…and Things I Think I Did (tradusă în română cu titlul Drum printre stele).

Garfield, a cărui moarte prematură la doar 39 de ani ne-a văduvit de un talent incontestabil, aduce intensitate și dedicare rolului, astfel că încleștarea de amor și putere cu Joan Crawford capată dimensiuni titanice.

Despre această mare divă, Sterling Hayden, care numai un papă-lapte n-a fost, spunea:

There is not enough money in Hollywood to lure me into making another picture with Joan Crawford. And I like money.

Nu e de mirare că personajul din Humoresque îi vine lui Crawford ca o mănușă, oferindu-ne astfel o personalitate cu al cărei spectacol vrei să te delectezi de la o distanță sigură.

Impunătoare, elegantă, cu acele trăsături faciale aspre și geometrice ale unei feminități studiate, este întruchiparea Epocii de Aur a Hollywood-ului, cu tot extazul și excesul lui.

Dar Joan Crawford nu și-a construit legenda doar prin persoana de dincolo de ecran și prin acerbul conflict cu Bette Davis, ci și prin capacitățile-i actoricești.

Acestea se vădesc spre final când, deși melodrama se lungește și intră pe un făgaș previzibil, atitudinea dictatorială se fisurează și lasă să emane o fragilitate pe care am regăsit-o și în viața reală la aceia pe care nenorocul sau propriile greșeli i-au deviat de pe autostradă fericirii și mulțumirii de sine.

O mențiune specială merită personajul secundar responsabil cu glume cinice, mai mult sau mai puțin reușite, jucat de Oscar Levant, care cântă la pian pe bune și cu o așa virtuozitate, că fură reflectorul de pe cei doi protagoniști. Mai să zic că mâinile de pe clape din Green Book ar fi putut fi ale lui.

Puține dintre filmele lui Jean Negulescu se pot măsura de la egal cu marile producții ale unor contemporani precum William Wyler sau John Ford.

Humoresque este, și mi-e drag s-o zic, unul dintre ele.

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)

Tușe românești la Hollywood (Preafrumoasa Sophia)

Suspans glossy

Până la un punct, privind La cara oculta, putea să jur că văd o pastișă lucioasă și nu foarte subtilă de Rebecca lui Laurence Olivier și Joan Fontaine.

Un tip cătrănit că l-a părăsit iubita într-un mod abrupt (i-a lăsat o înregistrare video cu declarația de dare a papucilor), suspectat și de poliție pentru dispariția ei, se îmbată într-un local și e recuperat de o chelnerița inimoasă, care ocupă locul sentimental vacant.

Mutată în casa lui cea mare, această nouă parteneră începe să se simtă bântuită și urmărită de spectrul fostei, atât la nivel psihic, cât și supranatural.

Suspansul e de manual, iar regizorul Andres Baiz îl construiește cu acea îndemânare aparent endemică a cineaștilor hispanici de pe ambele părți ale Atlanticului (vezi Nueve reinas, El Orfanato, La isla minima, Mientras duermes sau El secreto de sus ojos).

Ingredientele sunt precum într-o revistă glossy: protagoniști frumoși și suficient de expresivi, vieți fără griji reale, replici simple, scene de sex coregrafiate, sunete macabre și sintaxă de montaj precisă.

Ansamblul proiectează o impresie de superficial, care ar fi putut deveni supărătoare, dacă n-ar surveni o anume cotitură în cursul acțiunii, care se animă astfel și se desprinde de nefavorabila comparație cu pelicula lui Hitchcock.

Tot cu acel prilej, un membru al distribuției (nu vă spun care, până la urmă e film cu surprize, iar eu îmi urmez principiul de a nu le altera altora experiența vizionării) capătă ceva mai consistent de jucat, în ciuda clișeelor sau hibelor logice inerente pe care o minte deprinsă cu acest subgen cinematografic le detectează rapid.

Chiar dacă nu este decât divertisment facil, La cara oculta trezește retrospectiv, în special prin titlu, unele reflecții asupra naturii duplicitare a omului, precum și paralele cu o povestire cu tâlc, strecurată de Cervantes în monumentalul Don Quijote.

Cum zicea un mare înțelept odată:

Relațiile amoroase e dificile.

O ecranizare ca la carte

Fără a fi capodoperă, Room at the Top de John Braine (tradusă în românește sub titlul Drumul spre înalta societate) este un roman care reușește să rămână relevant, deși condițiile sociale și moravurile pe care le zdruncină s-au schimbat semnificativ de la apariție.

La fel de meritorie rămâne și ecranizarea, care, prin inteligența scenaristului Neil Paterson (laureat cu Oscar), mâna sigură a regizorului Jack Clayton și a unui ansamblu nemaipomenit de actori, reușește, la rându-i, să nu fie o simplă transpoziție, ci o operă independentă.

Povestea cărții, spusă la persoana I, este a unui ambițios arivist, care are de ales între dragostea pentru o tipă de vârsta a doua, senzuală și complexă, și oportunitatea pe care i-o oferă afecțiunea pe care i-a trezit-o unei fetișcane naive, dar bogate și cu părinți sus-puși.

În film, personajul principal rămâne același Dinu Păturică jucat minunat de Laurence Harvey, care adoptă o aparentă placiditate, străbătută de scăpărări luciferice și conflicte interioare. Însă, spre deosebire de creația literară, acțiunea nu este filtrată exclusiv prin el, iar interesul se distribuie celorlalți interpreți, sau, mai bine zis, interprete.

Femeile prezente în acest film au contribuții marcante: Heather Sears este fiica ușor de manevrat, Hermione Baddeley este o prietenă înduioșător de fidelă a protagonistei, iar Ambrosine Phillpotts este o matroană din Albion cu gradul de înțepare pe care vi-l puteți imagina.

Dar peste toate și toți tronează Simone Signoret.

O femeie la vârsta când dezamăgirile sunt deja consumate, cinică, dar încă dornică de sentimente autentice, concupiscentă, dar și ingenuă, puternică, dar și plăpândă sufletește. Actrița ni se dezvăluie treptat și ne spulberă orice previziune asupra modului în care credem că va reacționa în scena următoare.

Rar și-a găsit spectacolul eternului mister feminin vreo întruchipare mai stilată și mai sugestivă.

Un Oscar câștigat nu grație vreunei conjuncturi favorabile, vreunui curent ideologic adecvat sau ca urmare a succesului general al peliculei.

Este acel tip de statuetă a cărei strălucire nu prinde patina vremii.

Dragostea e cântată de când lumea.

Atât de mult, încât uităm (și ne aducem aminte pe spezele propriei sănătăți mintale) că nu rareori e sugrumată de dorința de mărire, înavuțire și alte pohte în care ”eu” devine mai important decât ”noi”.

Room at the Top e un sobru memento al acestei incontestabile realități.

Sobru, dar nu sumbru, pentru că beneficiază și de miracolul artei.

Lectură ca o ceremonie

Printre lecturile al căror număr sporit este unul dintre beneficiile acesti perioade de izolare se numără și una aparte – Maestrul de ceai de Yasushi Inoue.

Nu doar subiectul o distinge, ci și modul, obligat la început, asumat mai apoi, în care am citit-o.

Cartea este o investigație introspectivă a unui mister încă neelucidat din istoria Japoniei:

De ce stăpânul întregului arhipelag nipon, marele lord și războinic Toyotomi Hideyoshi, i-a ordonat maestrului de ceai Rikyū să comită sinuciderea rituală, deși era cel dintâi dintre discipolii și admiratorii săi?

Această anchetă cu ecouri interioare, desfășurată precum un Citizen Kane molcom, este condusă de către un alt elev al inegalabilului sensei, iar interacțiunile sale cu alte figuri marcante ale acestei arte sunt ca o piesă de teatru ermetic și fascinant.

Narațiunea abundă în nume și termeni din ceremonia ceaiului, ale căror explicații se găsesc la finalul volumului.

Fiind un mare admirator al culturii nipone și nevrând să parcurg romanul pe repede înainte, mi-am uzat disciplina la maxim și am apelat în mod constant la glosar, fiind expus și la frustrarea de a citi în mod repetat aceeași notă, deoarece multitudinea de expresii japoneze nu făcea o favoare memoriei mele de scurtă durată.

Efortul și-a vădit răsplata abia după jumătatea cărții. Nu numai că detalii din foarte complexa ceremonie a ceaiului mi-au devenit familiare, dar lectura astfel restricționată m-a transpus în însăși ideile chintesențiale ale acestei arte.

Am învățat să nu mă grăbesc.

Am deprins plăcerea contemplării lucrurilor simple.

Am întrezărit semnificația metafizică a unor gesturi foarte fizice.

Pe vremuri, m-aș fi îndemnat ardent să citiți Maestrul de ceai de Yasushi Inoue.

Acum nu fac decât să v-o recomand domol, iar după ce ultimul cuvânt al acestui articol va fi fost scris, voi păși pe balcon și voi admira frunzele copacilor, legându-se ușor în vânt și dezvăluindu-și verdeața în lumina blândă a apusului.

Dacă nu mai vine Shakespeare la noi, mergem noi la Shakespeare – Epilog

Înainte de a închide propria-mi incursiune în opera dramaturgului care ne-a făurit modul de a gândi mai mult decât am crede, vreau să adresez niște laude din toți bojocii celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, care s-au adaptat cu o repeziciune uimitoare la restricțiile impuse de pandemie și au realizat Festivalul Shakespeare Home Edition.

De acord cu Anda, teatrul online n-are aceeași forța de a mișca și amuza și îndurera ca pe viu, însă mie, unuia, această versiune digitală a evenimentului mi-a prilejuit un contact mai intim cu sonetele shakespeariene, care nu mă pasionaseră niciodată prea mult.

Așa le-am urmărit redate și asumate în diverse forme ale marii comori lingvistice a mapamondului (variind de la hindi la poloneză) și am avut ocazia să le citesc atât în engleză, cât și în română, o experiență care sigur îmi va întârzia Alzheimerul un pic.

Totul a culminat cu recitalul maestrului Emil Boroghină, omul pentru care trebuie inventat un cuvânt mai puternic decât firavul concept de ”recunoștință”, în care l-am ascultat declamând pasaje emblematice din cele mai importante piese ale bardului din Stratford-upon-Avon.

I commend all of ye from the National Theatre of Craiova for thine efforts in thus creating Shakespeare Home Edition!

***

Shakespeare in Love e un film pe care îl îndrăgesc tot mai mult pe măsură ce îmbătrânesc.

Singură, trecerea inexorabilă a timpului n-ar reuși performanța asta.

Contribuie și faptul că îmi adâncesc de la an la an cunoașterea operei shakespeariene, astfel încât ceea ce au reușit realizatorii săi îmi apare tot mai apăsat drept supremul omagiu care i se putea aduce Marelui Will.

Sunt atâtea personaje, situații și replici luate, aruncate ca într-un malaxor și omogenizate strălucit în Shakespeare in Love, încât m-aș înhăma la cea mai sisifică sarcină, dacă m-aș apuca să le înșir pe toate.

Cred că nici nu le-am identificat încă pe toate, iar perspectiva senectuții devine astfel mai plăcută.

Tom Holland, scenaristul, și John Madden, regizorul, merită laurii cuveniții marilor slujitori ai artei pentru fabulosul spectacol pe care ni-l oferă, de la costume, decoruri sau coloană sonoră la o distribuție pe care o citești ca pe un Almanah Gotha al lumii marilor actori.

Nu vorbesc numai despre oscarizatele Gwyneth Paltrow (n-am avut niciodată vreo pasiune pentru ea, dar aici atinge desăvârșit toate nuanțele care îi revin) sau Judi Dench (care încununează o ilustră galerie a interpretelor Elisabetei I, la care au contribuit notabil Cate Blanchett sau Glenda Jackson), ci și despre Tom Wilkinson (rol mic, creație mare), Geoffrey Rush (savuros în dulcele stil clasic al bufonului), Colin Firth (scorțos nevoie mare, de-ți vine să-l tratezi ca pe Malvolio), Ben Affleck (orice obiecție la adresa-i sucombă în fața monologului lui Mercutio), Imelda Staunton (doica, adorabila doică) sau Rupert Everett (modul în care îl întruchipează pe Marlowe domină filmul chiar și când nu e prezent).

Iar Joseph Fiennes, cu energia-i debordantă și emfaza nu întotdeauna adecvată cinematografiei, e aici un Shakespeare al legendei, nu al istoriei.

Este Shakespeare iubitorul, Shakespeare creatorul, Shakespeare animatorul, Shakespeare seducătorul, Shakespeare nemuritorul.

Este Shakespeare de care avem nevoie, așa cum avem nevoie de Homer sau de Cervantes.

Este un Shakespeare pe care îl iubim.

Shakespeare in Love!

In Love with Shakespeare!

Rămas bun lui Irrfan Khan

Acum puțin timp ne-a părăsit, prea devreme, mult prea devreme, Irrfan Khan, pitoresc actor indian, care și-a făcut simțită prezența scenică în câteva filme mari.

Probabil vi-l amintiți din Slumdog Millionaire sau Life of Pi sau Inferno, unde figura și timbrul vocal îl făceau să iasă în evidență, chiar și când rolul era unul episodic.

Pentru a-i aduce un omagiu, am ales să vă vorbesc despre pelicula care l-a făcut cunoscut în afara Bollywood-ului și în care avem ocazia de a-l urmări ca protagonist.

The Warrior este povestea unui războinic care îl slujește fără remușcări pe lordul nemilos al unei regiuni dintr-o Indie cu alură vedică.

Când are de ucis, ucide.

Totul până la un moment dat, când vălul de cruzime indiferentă îi cade pe ochi și pornește într-o călătorie de mântuire și auto-cunoaștere, care îl poartă peste magnificele peisajele ale Munților Himalaya. Pe drum i se alătură alte personaje, fiecare cu secretele și revelațiile sale, în timp ce stăpânul trădat (menționez numele actorului care îl joacă, pentru că reușește să îl facă odios rău de tot – Anupam Shyam) trimite pe urmele lor un contingent format dintre foștii săi camarazi, în special aceia care îi purtau pică.

Filmul regizat de Asif Kapadia e departe de a fi lipsit de beteșuguri. După un început intens psihologic și realizat în stilul grandioaselor producții ale unui David Lean sau Ridley Scott, narațiunea șovăie între pelerinaj și acțiune furibundă și se împleticește în amândouă.

Nici stilistica decorurilor sau costumelor nu e prea coerentă. În contrast cu aerul arhaic al primei jumătăți, finalul ni-l înfățișează pe protagonist în rândul unei populații care pare mai degrabă desprinsă din perioada contemporană.

Impactul acestor stângăcii știrbește din impactul emoțional la care râvnește The Warrior, însă două calități rezistă oricărei critici.

Unele imagini sunt magnifice și, într-adevăr, te predispun la acea stare de meditație și spiritualitate pe care o asociem îndeobște cu India istorică (folosesc acest termen pentru a include astfel și Pakistanul, despărțit de surata sa mai mare doar de recente și artificiale granițe și adversități geopolitice).

Apoi, este Irrfan Khan însuși. Transformarea sa de la asupritor al celor năpăstuiți la apărător al lor ar fi avut nevoie de mai mult timp de ecran și de un scenariu mai închegat. Chiar și așa, reacțiile sale suferă o subtilă transformare, astfel încât acel om pe care îl vedem la început este fundamental diferit de cel de la final.

Într-unul dintre cele mai frumoase jocuri pe calculator din toate timpurile, The Planescape Torment, există o interogație pe care filosofia universală încă nu a soluționat-o definitiv:

What can change the nature of a man?

În felu-i modest, The Warrior îndrăznește să răspundă la această întrebare.

Life of Pi are multe scene sublime, dar cea care mi-a rămas cel mai adânc în suflet îl are în prim-plan chiar pe acest actor și această replică:

I suppose in the end, the whole of life becomes an act of letting go, but what always hurts the most is not taking a moment to say goodbye.

Așa că vă propun să ne acordăm câteva clipe și să ne luăm rămas bun de la Irrfan Khan și să îi mulțumim pentru visele pe care ne-a ajutat să le trăim.