Bergman vs. Bergman

Nu cred sa fie cinefil pe lumea asta care sa nu se fi intrebat daca exista vreo legatura de rudenie intre regizorul Ingmar Bergman si actrita Ingrid Bergman.

Raspunsul este nu si ce pare si mai ciudat este ca acesti noi mari artisti nu s-au intalnit in cadrul vreunei creatii decat foarte tarziu si decat o data.

Dar asteptarea mapamondului a fost rasplatita pe deplin in Höstsonaten (Sonata de toamna).

O mama stralucitoare si egoista, pianista de clasa mondiala, isi viziteaza fiicele aciuate departe de lumea dezlantuita. Una dintre ele este paraplegica, iar cealalta este chinuita de retinere si de o copilarie defectuoasa, lipsita de afectiune materna. Nu dureaza mult si efuziunea sentimentala initiala lasa locul resentimentelor, refularilor si remuscarilor, specialitati ale lui Ingmar Bergman.

Pe langa scenariu, si in componenta stilistica il recunosti rapid pe regizorul suedez. Cadre prelungi, cu figuri in prim-plan si siluete pe fundal, interioare construite atent si, bineinteles, rosu. Nu asa mult ca in Viskningar och rop sau Fanny och Alexander, dar e acolo, suficient sa plaseze si aceasta pelicula in lunga sa serie de metafore cinematografice sanguine.

Elementul deosebit din Höstsonaten este Ingrid Bergman. Intotdeauna mi s-a parut ca interpretarile din filmele lui Ingmar Bergman sunt corecte, inspirate, dar supuse cineastului-demiurg, pioni slefuiti, dar cu raceala, care se misca dupa cum le ordona vointa regizorala.

Deloc, surpinzator, Ingrid Bergman se sustrage acestei dominatii si isi faureste rolul potrivit valorii ei colosale. Nu trece mult de la prima ei aparitie pe ecran si se si instaleaza o stare de fascinatie dezaprobatoare fata de egoismul si malitiozitatea unei mame careia i-a placut sa aiba copii, dar nu si sa se deranjeze prea mult pentru ei.

Dincolo de modul cum Ingrid Bergman isi poarta personajul si reactiile (care ating uneori si parerea de rau rapid spulberata) si de faptul ca insufla filmului o energie mai putin intalnita in peliculele lui Ingmar Bergman, am fost uimit de evolutia ei ca artista.

 

Este aceeasi Ingrid Bergman din epoca de aur a Hollywood-ului, din Casablanca, Gaslight, Anastasia, Notorious sau Spellbound, dar este si o Ingrid Bergman a anilor ’70, cu o interpretare multidimensionala, fara tente moraliste, fara menajamente, izvorata dintr-o anume configuratie psihica, pe care o intelegem, dar o dezaprobam.

Este pecetea finala si cea mai complexa aplicata staturii ei de legenda.

Intre Bergman-El si Bergman-Ea a avut loc un troc favorabil: El i-a oferit ei un prilej sa isi desavarseasca monumentul, iar Ea i-a animat creatia cu un talent inimitabil.

 

Lasa un comentariu.