Călătorind pe meridianele literaturii – Sfidări franţuzeşti

Francezii au făcut obiectul multor acuzaţii de aroganţă, dar să se facă vinovaţi de aşa ceva în stilul lui Boris Vian este o raritate.

Spuma zilelor este o prelungă sfidare la adresa cititorului, condamnat să îşi vadă reperele logico-lingvistice spulberate de inventivitatea scriitorului.

Povestea, compusă in două fire narative, unul al unei poveşti de dragoste triste, celălalt al radiografiei unei obsesii, ar fi de o banalitate înfiorătoare, însă, sub peniţa de magician iconoclast a lui Boris Vian, cele mai mundane gesturi şi trări devine poezii crude şi insolite.

După şocul iniţial, în care mentalul e forţat să se reaşeze, se întrezăresc şi nişte săgeţi satirice lansate de Vian în diverse direcţii: Jean-Paul Sartre (iar aici îl susţin, pentru că merită menţionat că marele exponent al existenţialismului s-a lăsat dus de nas de Fidel Castro şi aşa-zisul său socialism glorios ca un adolescent miop intelectual), clerul (ale cărui practici suprarealist de groteşti sunt enervant de apropiate de ale reprezentanţilor BOR din România) sau munca.

Da, personajelor din Spuma zilelor nu le place să muncească. Cred că e singurul lucru formulat explicit, placid şi lipsit de înflorituri din tot romanul acesta, o tărie a opiniunilor în faţa căreia nu poţi decât să te pleci.

În încheiere, vă rog să-mi spuneţi dacă ştiţi pe undeva prin lumea asta vreun bar în care există vreun pianocteil. Mă voi duce întins acolo, ca să beau o licoare, ba nu, mai multe, făcute după melodii de Duke Ellington sau Louis Armstrong sau oricare alt mare al jazz-ului.

Presimt că ne vom întâlni acolo, dacă veţi citi Spuma zilelor.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o insultă delicioasă adusă caracterului previzibil al cuvintelor.

Lasa un comentariu.