Ma asez confortabil in scaun si astept sa inceapa Dunkirk, pregatit fiind pentru cel putin un sfert de ora de expozitiune si acalmie.
Dupa maxim cinci minute, pulsul imi sare si acolo ramane.
Dunkirk nu este un film care se urmareste, ci se traieste si se construieste. Adevarul istoric este doar un pretext pentru regizor sa compuna o experienta traumatizanta si fascinanta, despre viata care atarna doar de un fir, despre antinomia datorie vs. dezertare si despre acel ceva pe care eu il numesc „poezia razboiului”.
A nu se intelege ca pelicula lui Christopher Nolan face vreo apologie a pornirilor belicoase ale omului; dimpotriva, cea mai mare parte a actiunii infatiseaza zbateri de protejare a existentei individuale, dar, in acele momente cand imi mai permiteam sa-mi trag sufletul, m-am delectat cu veritabile picturi cinematografice.
Cateva imagini imi trec prin minte fugitiv chiar acum: racursiul castilor aliniate pentru imbarcare, barcazuri luptand cu o mare involburata de parca ar fi iesit de sub penelul lui Ivan Aivazovski sau avionul in flacari proiectat pe un crespuscul impresionist.
Pana sa ajung sa vad Dunkirk, auzisem ca lui Christopher Nolan i se imputa faptul ca personajele nu sunt suficient reliefate, un repros despre care vreau sa fac cateva observatii. In primul rand, nu stiu daca asta i-a fost intentia, dar ideea ca in razboi individualitatile se estompeaza, iar fiinta umana nu pretuieste prea mult este o axioma dureroasa.
In al doilea rand, iti dai rapid seama ca Dunkirk nu e povestea cuiva anume si ma vad nevoit sa revin la ce am spus mai sus – nu este un film oarecare, ci o experienta care merge dincolo de intelectual.
Nu in ultimul rand, sunt actori care, prin aplecarea cu care isi abordeaza rolul, reusesc sa-si depaseasca conditia de pioni in acest haos perfect controlat de Nolan. Un exemplu graitor este Mark Rylance, care, ca simplu capitan de vaporas, impune cel putin la fel de mult ca figura cazona a lui Kenneth Branagh.
Ce au in comun Memento, The Prestige, Inception sau Interstellar? Acelasi gust al lui Nolan pentru o trama narativa care se asambleaza treptat, cu o innodare la final a unor ite aparent disparate. Dunkirk este inca un astfel de puzzle – scenele din aer sau din apa, de o parte si de alta a Canalului Manecii, par initial doar crampeie dintr-un conflict care depaseste putinta noastra de a-l cuprinde, dar gradual se dezvaluie ca elemente ale unei triangulatii care ne ofera o ilustrare a celebrului discurs al lui Churchill, amintit si in finalul acestui film si pe care vom avea ocazia sa-l auzim recitat de nemaipomenitul Gary Oldman spre finalul acestui an.
Ca Richard Burton, Peter O’Toole, Deborah Kerr sau Alfred Hitchcock nu au luat niciodata un Oscar sunt cateva dintre marile nedreptati ale cinematografiei pe care le-am acceptat volens nolens.
Insa in ruptul capului nu o sa accept ca acest magnific cineast care este Christopher Nolan nu are inca la activ o nominalizare ca regizor si sper ca inceputul lui 2018 sa rezolve aceasta colosala scapare a Academiei Americane de Film.
Iar Hans Zimmer nu a mai luat de mult o statueta, desi si aici, ca si in multe alte productii cinematografice, e unul dintre principalii responsabili pentru starile pe care le traim.
Da, puteti sa considerati ca am deschis sezonul Oscarurilor din 2018.
