Mantuirea artistilor ratati

cover-hard-dogs-life

 

Visam sa fim cineva. Visam sa insemnam ceva. Visam ca rodul fermentilor interni ai sensibilitatii noastre sa ajunga la ceilalti.

 

 Sunt sigur ca si cel mai exact dintre oameni isi doreste in adancul sufletului sa fie artist. Ce faci insa cand fierberea launtrica nu are instrumentele necesare pentru a se proiecta in exterior? Multi isi revendicau numele de ”sculptor” in vremea lui Michelangelo. In timpul lui Monet, multi raspundeau la apelativul de ”pictor”. Un contemporan si admirator al lui Dostoievski il definea pe ”scriitor” ca fiind omul care stie sa exprime mai bine ceea ce altii simt mai bine.

  

Fotografia este arta care sprijina lupta impotriva acestei nedreptati. Tehnologia devine debuseul celor care simt enorm, vad monstruos, dar de care condeiul, pensula sau dalta nu asculta. Cu un simplu aparat poti emotiona, inveseli sau intrista, poti indemna la reflectie sau la actiune, poti crea tragedii sau comedii. Uitati-va in paginile revistei la profesiile celor care impartasesc aceasta pasiune si veti constata ca fotografia este arta democratizata.

 

 Mihaela Cojocariu a profitat din plin de aceasta egalitate de sanse. Fotografiile sale sunt compozitii lucrate cu migala unui bijutier. Nu surprind viata in miscare, ci decupeaza fragmente ale acesteia, pe care apoi le supune unor incantatii poetice. Titlurile sunt cuvintele cheie care deschid cutia interpretarilor. Tot ceea ce extragem de aici este darul pe care Mihaela Cojocariu ni-l ofera: libertatea de a alege.

  

”Artist” este un titlu pe care oricine il poate oferi, dar care nu are acreditare unanima. Eu ma incumet sa i-l acord Mihaelei Cojocaru, stiind ca voi avea sustinerea voastra.

Pentru mai multe fotografii ale Mihaelei Cojocariu, dar si ale altor artisti fotografi, vizitati numarul 3 al Camerei Obscure.

 

 

follow-you

 

moonrise

 

 

In slujba umanitatii

Alexis de Tocqueville spunea candva ca: ”America este mare cata vreme America este buna, iar cand America va inceta sa mai fie buna, America va inceta sa mai fie mare”.
zoriah1Nu va bucurati si nu va enervati – acum ca traim in era globalizarii, cu toate beneficiile si neajunsurile ei, America e doar un nume pentru omenirea intreaga. Noi, oamenii, suntem atat de trufasi ca suntem incununarea Creatiei, incat uitam tocmai esenta acestui lucru si ne devoram unii pe altii, precum cele din urma fiare. E nevoie ca unii dintre noi sa se sacrifice pentru a ne deschide ochii si a ne salva. Unii au murit pe cruce, altii au fost sfasiati de lei.
Fotojurnalistul Zoriah e un astfel de martir, dar unul modern. De ani de zile nu mai cunoaste cuvantul ”acasa”, infrunta SIDA, gloante, bombe, cutremure si, mai ales, deznadejdea, pentru ca noi sa vedem. Sa vedem chipul razboiului din Irak, al dezastrelor naturale din Asia sau al saraciei dezumanizante din Africa. Acestea sunt locurile unde Zoriah a ales sa isi traiasca martiriul.

Fotografiile sale provoaca o senzatie aparte, de durere greu de indurat, dar careia nu i te poti sustrage. Nu surprinde decat crampeie de suferinta, dar atat de emblematice, incat ansamblul devine evident si aproape insuportabil. Priviti-o pe fetita cu ochii albastri; frumusetea razbate dincolo de mizerie. Priviti mana de doctor care o oblojeste pe cea sangeranda; ce departe suntem de scanteia divina de pe Capela Sixtina. Inainte de toate insa, priviti-l pe baietelul care strange sarma ghimpata ca și cum ar fi singura lui jucarie; daca simtiti un fior de rusine, nu e inca totul pierdut. Nici nu vreau sa-mi imaginez cum s-a simtit fotograful american pana sa apese pe buton.
Sa nu va temeti sa vedeti, pentru ca martiriul lui Zoriah sa nu fie în zadar!

Pentru mai multe poze ale fotojurnalistului Zoriah vizitati Camera Obscura.