Reacționarii aveau condei

Istoria ca proces este un fluid.

Istoria ca poveste este fie un fluid, fie o stâncă, în funcție de cine o scrie și de cât de conservatori sau reformatori sau revizioniști sunt condeierii.

Despre Revoluția de la 1848 suntem învățați îndeobște lucruri de bine, dar cum o fi să ascultăm și cealaltă parte?

Amintirile colonelului Lăcusteanu sunt o astfel de nesperată ocazie, cu o condiție:

Să lăsăm la intrarea în lectură prejudecățile și să vedem cum a filtrat mintea unui boier din moși, strămoși, rusofil și militar o perioadă de cruciale transformări pentru evoluția poporului român.

Directa participare la evenimentele pașoptiste este cârligul care a aninat interesul posterității pentru aceste memorii, însă pentru mine de o și mai mare valoare documentară au fost laturile umane ale relatării sale.

Pe de o parte, avem scurtele genealogii ale rudelor, din care reiese o uimitoare varietate a unor trasee de viață, chiar daca expunerea se limitează la clasele mai sus-puse. Imaginea statică, simplificată și edulcorată a privilegiaților de pe vremuri e zguduită și poate servi drept instrument pentru aceia care se duc la psiholog și se vaită că s-a dezintegrat nucleul familial de odinioară.

Colonelul Lăcusteanu ne arată că, statistic vorbind, rata de succes în această privință de-a lungul istoriei nu depășește prea mult curba lui Gauss.

Strict necesare pentru vremurile pe care le trăim sunt acele câteva pagini dedicate unei epidemii de holeră, cu toate ororile sanitare și reacțiile iraționale pe care le deplângem acum. Cu un pic de atenție, în descrierile călătoriilor domnului Alexandru Ghica peste Dunăre se pot decela și măsurile de carantină de la punctele de trecere a frontierei la care, Nota bene!, se supuneau și cei mari, și cei mici în ierarhie.

Tragedia personală care a marcat viața lui Grigore Lăcusteanu este redată cu un simț dramatic despre care mi-e greu să cred că a fost premeditat de autor. E doar rodul unui condei inspirat și plin de savoarea stilistică a secolului al XIX-lea, pe care îl simțim pretutindeni în volum, dar și al unui spirit puternic, animat de convingeri ferme.

Există șansa ca, lecturând Amintirile colonelului Lăcusteanu, să ajungeți la concluzia că era un tip nasol.

Poate că da, poate că nu, dar vă invit să vedeți ce a spus candidatul republican John McCain despre rivalul său democrat Barack Obama:

No, ma’am, he is a decent family man, citizen, that I just happen to have disagreements with on fundamental issues.

Colonelul Lăcusteanu ne-a lăsat informații, opinii și o invitație involuntară la exersarea nunațelor.

Să le prețuim și să le folosim.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un blog de eră pașoptistă.

De Ziua Internațională a Sănătății Mintale

Mi-a trecut prin fața ochilor informația că data de 10 octombrie este stabilită a marca Ziua Internațională a Sănătății Mintale, iar asta a declanșat o scăpărare de neuroni și rememorarea a trei romane care, cu o dureros de inspirată scriitură, te conduc prin resorturile complicate și disfuncționale ale unor astfel de suferinzi.

Primii doi sunt autori de Nobel, unul controversat, cealaltă contestată, iar pe ultimul l-a făcut celebru Mel Gibson.

Aceasta nu este o listă definitivă, ci doar începutul uneia.

Ca îndemn să o continuați, vă mai menționez și prima parte din tripticului etajat al lui Eshkol Nevo.

Hirsuții de la Soare Răsare

Am derulat de curând un mic sondaj de opinie în mediul virtual, menit a chestiona modul cum este privită civilizația din insulele arhipelagului nipon de către compatrioții și cunoscuții mei.

Pe Facebook (atât deschis, cât și în privat) și pe Whatsapp am primit următoarele răspunsuri (le selectez puțin, pentru evita redundanța și supraîncărcarea textului):

Budism Zen, tehnologie (de mai multe ori), femei mature îmbrăcate în școlărițe, izolare, excepționalism, samurai (de cele mai multe ori, inclusiv cel întruchipat de Tom Cruise), temple, disciplină (de mai multe ori), onoare, muncă, loialitate, tradiție, origami, shogun, sakura, haiku, Fuji, seppukku (de mai multe ori, de la aceeași persoană, ceea ce ar trebui să-i dea de gândit), ikebana, sake, Akihabara, Fushimi Inari, Kinkakuji, studiourile Ghibli (vezi ce am scris aici), austeritate, ikigai, gheișe (surprinzător, doar de două ori), bukkake, Anri Okita.

Respondenții au fost în număr de 32 și, după cum puteți observa, nimeni nu a menționat populația Ainu din Hokkaido.

Pentru a elimina orice suspiciune de condescendență din partea mea, îmi declar eu însumi neștiința – în afară de acest nume și de localizarea lor în acea insulă nordică a Japoniei, nu mi-era cunoscut nimic despre această populație ancestrală a Țării Soarelui Răsare.

Un gol care se poate umple cu lucrarea Misterioasa populație Ainu din Japonia a unuia dintre cei mai reputați specialiști români în istoria acelor meleaguri – Octavian Simu.

Cărturar de modă veche, însă departe de a fi prăfuit în atitudine și cu un condei excelent (are la activ inclusiv o reușită incursiune pe tărâmul romanescului – Herghelia verde), specialistul elaborează o monografie fără pretenții de exhaustivitate, dar și fără cusur a acestui grup uman, care, cu toate injoncțiunile și influențele la care a fost supus de-a lungul timpului, și-a păstrat cultura materială și imaterială, fiind un exemplu viu al modului cum era structurată și funcționa societatea umană în vremuri preistorice.

Lectura cărții lui Octavian Simu are darul de a pune la încercare mentalitățile contemporane.

Militantele feministe ar detesta condiția net inferioară a sexului slab în societatea Ainu, cu toate cele care survin ca urmare a acesteia, de la tatuajele faciale la faptul că, după naștere, bărbatul era acela care zăcea în lăuzie, căci el era acela care pierduse o parte din spiritul vital pentru a aduce pe lume un copil!

Iubitorii de animale ar fi oripilați la descrierea tratamentului aplicat puilor de urs ținuți captivi în vedere sacrificării în cadrul celei mai importante sărbători Ainu.

În același timp, apărătorii drepturilor minorităților ar protesta vehement împotriva asimilării forțate la care au fost supuși de cuceritorii mongoloizi, care i-au dislocat treptat din toate teritoriile lor și care i-au obligat la a se cantona în insula Hokkaido.

Susținătorii eliminării pedepsei cu moarte ar fi încântați să audă că aceasta nu exista în societatea Ainu, deloc pașnică în sine, nici chiar pentru crimă, iar purtătorii moderni de barbă ar vedea în podoabele faciale ale acelor vajnici bărbați niște modele demne de urmat (nu întâmplător, unul dintre cele mai importante elemente de recuzită zilnică era sprijinul pentru mustață, utilizat în momentul când posesorul dădea ceva pe gât).

Nu în ultimul rând, aceia care adoră civilizația clasică a Japoniei (despre care puteți citi în detaliu în superbul volum al lui Paul Varley) ar privi-o pe cea Ainu cu dispreț.

Ca unul care are oarece practică în lectura și interpretarea acestei neîntrecute povești care este istoria, am reușit să țin toate cele de mai sus în echilibru și am avut parte de o experiență fascinantă, pe care o pot compara cu acea vizită neplanificată la un muzeu de etnografie din Florența, unde am rămas aproape la fel de uimit în fața esteticii societăților așa-zis primitive pe cât o făcusem în fața sculpturilor lui Michelangelo sau a porților de bronz ale lui Ghiberti.

Sper ca imaginile de mai jos să vă facă să înțelegeți măcar un crâmpei din această fascinație.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că au adăugat cea de-a patra mare insulă niponă în arhipelagul cunoștințelor mele.

Zâmbetul etrusc*

Era o după-amiază plăcută de început de septembrie în Roma.

După o zi de hoinărit și după o plăcută odihnă în Parcul Borghese, prietenii cu care eram au acceptat să mă însoțească la Villa Giulia din apropiere, care adăpostea Muzeul Etrusc, pe care îmi doream neapărat să îl văd.

Bucuria de a fi acolo a fost augmentată de fascinația cu care tovarășii de călătorie descopereau comorile unei civilizații care încă le dă de furcă istoricilor.

Exponatul care atrage atenția fără putința de a-i rezista este minunatul Sarcofag al soților**.

Iată-l mai jos, iar imaginea surprinsă de telefonul meu slăbuț nu poate ascunde acel zâmbet enigmatic, cum numai la statuile și basoreliefurile de la Angkor Wat am mai remarcat.

Este un zâmbet al seninătății?

Este un zâmbet al superiorității?

Este un zâmbet menit a acoperi o durere profundă?

Întrebări fără răspunsuri definitive, dar pe care le abordează, totuși, Lucy Shipley în cartea Etruscii.

Deși nu este o lucrare exhaustivă, nu e ocolit niciun aspect reprezentativ din cele puține care s-a păstrat de la această civilizație italică – mormintele ca mărturii ale vieții, rolul atipic de înalt al femeilor, practica divinației, originea incertă sau limba încă nedescifrată.

Arheolog de profesie, autoarea își începe fiecare incursiune în trecut de la un set de obiecte reprezentative, însă nu se limitează la limbajul arid al descrierii pur fizice. E o muncă de detectiv condamnat la probe sumare și care are nevoie să nu se lase furat de frumusețea unei ipoteze, doar pentru că opinia generală a încetățenit-o.

Dincolo de informațiile despre etrusci, acest permanent apel la scepticism și la coroborarea probelor și mărturiilor face din acest volum un fel de îndreptar gnoseologic.

Și, pentru că istoria nu aparține niciodată doar trecutului, ci, prin exprimarea și interpretarea ei, și prezentului, Lucie Shipley acordă un număr semnificativ de pagini prezentării modului cum laturi ale civilizației etrusce sunt sau au fost exploatate ideologic.

Am început cu vizita la Villa Giulia și voi sfârși tot acolo.

Știam că la Muzeul Etrusc mă voi afla față în față cu artefacte neprețuite, precum Tăblițele de la Pyrgi sau Apollo din Veii, dar nu eram pregătit pentru o surpriză colosală.

Ne odihneam pe o bancă, admirând un prelungă vitrină cu vase superb decorate, când o doamnă care supraveghea ne-a întrebat zâmbind:

– Sunteți exact cinci, iar acum e liber, nu vreți să coborâți și la subsol?

Mirați, am urmat-o și am pătruns într-un mic mormânt etrusc, dezasamblat dintr-o necropolă mai mare și reconstituit fără cusur acolo.

A fost momentul când și cel mai bombănitor dintre companionii mei, care tânjea după un cappuccino de când pășisem în muzeu, a rămas mut de uimire.

Etruscii de Lucy Shipley și acea amintire m-au silit la următorul obiectiv:

După ce pandemia devine mai indulgentă, în speranța că recesiunea economică nu va fi aspră, voi călători în cea mai frumoasă țară din lume, iar printre destinații se vor număra Tarquinia și Cerveteri.

* Am ales acest titlu fără să fi știut în prealabil că este și al unui roman de Jose Luis Sampedro.

** Trăgând cu urechea la explicațiile ghidului unui grup de turiști francezi, am aflat că denumirea de ”sarcofag” este cumva improprie, deoarece se crede că ar fi de fapt o urnă funerară.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că, oare a câta oară, mă văd nevoit să constat că istoria este cea mai frumoasă poveste.

O campanie electorală nițel mai contondentă

Inițial, pare puțin hazardat să asemuim Războiul Rozelor, conflictul civil care a măcinat Anglia între 1450 și 1485, cu mocirla cu vagi accente hilare în care se tăvălesc candidații la funcții locale în perioada asta.

Dar, dacă excludem tăierile în carne vie din Albion, cauzele și manifestările încleștării pentru putere prezintă multe similitudini cu politica momentului.

Autorul acestei sinteze, Bruce Webster, alocă doar o treime din carte păienjenișului de ciocniri armate și alianțe încheiate și rupte, restul fiind o analiză a două aspecte esențiale:

Primul este o descriere a modului cum funcționa societatea engleză a acelui veac, iar sistemul clientelar (adică pile, relații, nepotisme și toată ampla terminologie din acest domeniu), dincolo de trăsăturile sale medievale, ne e foarte familiar.

Concluzia este limpede – când liderul ignoră bunăstarea poporului și se apleacă doar asupra unor interese de camarilă, urmările sunt neplăcute spre funeste.

Cel de-al doilea aspect, tratat în secțiunea prezentării istoriografiei dedicate Războiului celor Două Roze, este imaginea lui Richard al III-lea, unul dintre marii răi ai operei lui Shakespeare. Atât de puternică este efigia pe care dramaturgul a imprimat-o în mentalul colectiv, încât aproape că îmi simțeam creierul opunându-se argumentelor avansate de istoric, menite, dacă nu a-l reabilita, măcar a-l aduce la un nivel de neutralitate în stil sine ira et studio.

Și, pentru că denumirea de Războiul Rozelor m-a condus inevitabil către calamburul Războiul Rozé-urilor, iată că l-am și pus în practică, grație sprijinului celor de la vinuri-craiova.com.

În stânga avem Casa de Lancaster a.k.a Nativa de Averești, iar în stânga Casa de York a.k.a. Soare de la Vinarte.

Nu știu cine își va pune coroana pe cap, dar, după cum puteți observa, mai sunt destui pretendenți în spate.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o dispută electorală de pe vremea când catindații nu se limitau doar la a se ponegri reciproc.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

E greu să deslușim întru totul sensul lumii, dar putem măcar încerca, iar lectura e unul dintre cei mai credibili ghizi:

Cetatea Soarelui – una dintre marile construcții intelectuale ale Renașterii, rămasă puțin în umbră față de Utopia lui Thomas More, care a impus conceptul însuși în mentalul colectiv. Autorul, Tommasso Campanella, a avut o personalitate și o viață de poveste, iar societatea pe care o propune are de toate: anacronisme, astrologie masiv, eugenie, dar și drepturi egale între bărbați și femei, precum și un sistem grafic și unitar de învățământ pasiv care mi s-a părut foarte coerent. Indiferent că rezonezi sau dezaprobi, a fi expus la astfel de idei este, așa cum se menționează și în excelenta prefață a ediției de față, un câștig în sine.

Guns, Germs, and Steel – o carte mare (la propriu și la figurat), care exasperează prin dimensiuni și prin faptul că autorul se învârte practic în jurul aceleiași idei. Însă aceasta din urmă nu este un defect, ci de fapt marea sa calitate, deoarece Jared Diamond își acordă lungimi copioase pentru a ilustra ceea ce el consideră a fi cheia dezlegării supremei enigme a istoriei: de ce unele societăți au prosperat, s-au extins și le-au dominat pe altele, care, deși strălucite în felul lor, au sucombat fără a avea vreo șansă (un exemplu este cel al imperiului incașilor la contactul cu mâna de conchistadori spanioli). Esența teoriei sale e următoarea: anumite zone geografice, în perioade decisive ale evoluției omului, au favorizat cultivarea plantelor și domesticirea animalelor, ceea ce a permis coagularea unor comunități mai largi, care, la rândul lor, au favorizat specializarea și inovația. În paralel, ancestrala interacțiune cu anumite necuvântătoare din bătătură a ajutat anumite grupuri umane să devină imune la bolile care au venit pe această filieră, în timp ce altele, separate de bariere geografice insurmontabile, s-au pomenit neputincioși în fața unor patogeni pe care acum i-am considera banali. Ajuns aici, nu pot să nu menționez o paralelă care are sau n-are temei: oare această izolare geografică a celor două Americi (și sensibilitatea astfel rezultato) să fie cauza pentru care, chiar în aceste momente, SUA și Brazilia înregistrează printre cele mai multe cazuri de Covid-19 din lume? Deși rațiunea îmi spune că nu pot să ader cu totul la verdictele lui Jared Diamond, tot îi sunt recunoscător pentru hrană pentru minte pe care mi-a oferit-o.

America – acum, când nu mai e mult până la cele mai fierbinți alegeri prezidențiale din istoria recentă a Statelor Unite, nu-mi pot imagina o carte mai bună de citit decât aceasta, care însoțit documentarul cu același nume al lui Alistair Cooke, pe același plan de monumentalitate cu Civilization al lui Sir Kenneth Clarke sau The Ascent of Man al lui Jacob Bronowski. Faptul că relatarea despre (încă) hegemonul lumii contemporane se oprește prin anii ’70 nu îi știrbește din valoarea educativă, dimpotrivă, așa cum autorul mărturisește, e mai greu să explici evenimente și evoluții când ești în mijlocul lor. Privind, însă, de la distanța unor secole, Cooke e desăvârșit în a explica lucid și pitoresc epopeea americană, de la fondarea primelor colonii și lupta pentru independență la cucerirea Vestului și epoca marilor stăpâni ai capitalului. Nu lipsesc figuri de președinți precum Washington, Lincoln sau Wilson, dar grosul celor care se regăsesc în această poveste constă în exploratori, antreprenori, escroci, mafioți, inventatori, imigranți, iar aceasta este o lecție pentru românii secolului XXI – o societate e făurită de toți, nu doar de ăia din capul trebii. Am omis în mod deliberat să menționez amănuntul esențial că Alistair Cooke, deși a trăit în America în cea mai mare parte a vieții, a fost englez, și care este cea mai preț calitate a acestei nații remarcabile? Umorul, bineînțeles. Istoria este cea mai frumoasă poveste, dar, când o spune unul născut în Insulele Britanice, este și dezastruos de comică.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

De unde au scornit capodopere

Am citit Viața secretă a marilor scriitori de Robert Schnakenberg cu nesaț.

Scrisă și editată fix pe același calapod, nu m-am mirat deloc că am lecturat Viața secretă a marilor artiști de Elizabeth Lunday în mod la fel de pantagruelic.

Așa mare mi-a fost apetitul pentru picanteriile pe care știam că o să le aflu, încât luptam să mai las un capitol și pentru a doua zi cu înverșunarea unuia aflat la dietă, dar care e de fel pofticios nevoie mare.

Volumul parcurge o suită de mari nume ale artei, începând de la Botticelli și ajungând până la Andy Warhol și nu slăbește niciun moment ritmul dezvăluirilor care te fac să pufnești a uimire sau în râs.

Mai abitir chiar decât în cazul scriitorilor, astfel de chei biografice dezleagă noi porți spre receptarea unor opere pe care posteritatea se dedulcește în a le dezbate sau la sporirea farmecului unora care păreau prea diafane.

Unul dintre exemplele mele preferate este cel al performanței uluitoare pe care a reușit-o Monet, ca să picteze gara Saint-Lazare: cu un tupeu demn de Leo DiCaprio în Catch Me If You Can, a obținut de la oficialii feroviari ai vremii nici mai mult, nici mai puțin decât oprirea trenurilor prevăzute a pleca și turarea locomotivelor la maxim, ca să aibă parte de efectul vizual pe care îl voia redat în tablou.

Trump a avut nevoie să mobilizeze mascații, ca să poată să facă o amărâtă de poză cu o Biblie în mână. Ageamiu!

Fragmentare la început, fapt natural, dată fiind distanța temporală, portretele deloc măgulitoare ale creatorilor se îndesesc în detalii pe măsură ce ne apropiem de prezent și de era în care artistul capătă dimensiunea arhetipală binecunoscută: excentric, lubric, îndrăgostit de publicitate sau bani și chitit să fie nesupus.

Merită menționat că, deși autoarea folosește un stil lejer, scăderile acestor oameni nu sunt glorificate, ci prezentate lucid. A le cunoaște nu înseamnă a le scuza, ci a avea un ingredient în plus în decodarea moștenirii plastice pe care ne-au lăsat-o.

Mai jos aveți o lucrare monumentală, precum și pe aceasta.

Merită puse împreună?

Academicienii ar spune, probabil, nu, însă, ca unul care are învățăcei și printre adolescenți, vă declar ritos că a începe o lecție cu povestea lui Dante Gabriel Rossetti, care și-a deshumat nevasta, ca să-și recupereze niște poezii, le-ar capta atenția cum n-o face niciun videoclip pe TikTok.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru două lucrări scandaloase și haioase.

Viitorul e afurisit de capricios

Când pandemia de Covid-19 de-abia făcea ochi, erau unii care deja făceau profeții.

S-au împlinit?

Cele mai multe nu, dar or fi fost printre acei Tiresias și unii care vor fi intuit câteva dintre aspectele pe care acum le luăm ca atare.

Această facultate mintală pur umană face obiectul lucrării lui John Malone, Verdictul timpului.

Autorul prezintă o suită cronologică a unor previziuni, de la 1850 până la 1996, ale unor personalități sau instituții de marcă, precum și deznodământul pe care l-au avut după scurgerea unui interval temporal relevant.

Decizia de pune laolaltă jurnaliști, scriitori, oameni de știință și antreprenori garantează caracterul, dacă nu exhaustiv, atunci foarte vast al acestui demers gnoseologic.

Iar frumusețea lui constă atât în varietatea rezultatelor, cât și în reflecțiile pe care le generează.

Unii s-au înșelat rău de tot, alții în mod mai nunațat.

Unii au avut dreptate ca vizionari, alții, ca surse de inspirație.

Unii s-au înșelat pe termen scurt, dar nu și pe termen lung.

Unii au avut dreptate, dar au fost ridiculizați la vremea lor.

Alții s-au înșelat, dar au fost influenți în eroarea lor.

Luat separat, fiecare mini-capitol al cărții este interesant, precum rubrica ”Știați că…” dintr-o publicație serioasă.

Împreună, însă, sunt ca un veritabil curs de poziționare mentală față de viitor.

Eu, unul, am înțeles că varianta optimă a relației mele cu el este după cum urmează:

Să nu exclud nimic din ce se poate întâmpla.

Să fiu sceptic că se vor întâmpla toate.

Să nu uit de trecut, pentru că are multe lecții de oferit.

Să fiu umil în fața Timpului, căci este un stăpân imprevizibil.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o colecție de povești care demonstrează cât de inteligent, dar și de supus greșelii, poate fi omul.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Umbra Covidului stăruie asupra omenirii, însă e nevoie să mergem înainte cu ce ne ține în viață, iar pentru mine, un astfel de ventilator psihic este lectura:

The Balkans – o regiune cu o istorie infernal de încurcată, pe care Mark Mazower își propune să o sintetizeze în doar câteva sute de pagini, ambiție extremă, pe care și-o atinge, totuși, pentru că nu urmează cronologia, ci tematica. Geografia, lingvistica și economia sunt analizate dintr-o perspectivă de ansamblu, din care putem extrage ideea că Balcanii n-au fost întotdeauna un butoi cu pulbere, ci și un spațiu al coabitării unor religii și culturi diferite. Cel mai provocator aspect este că autorul asociază această ”pax balcanica” cu dominația Imperiului Otoman. Evident, o astfel de ipoteză e menită a isca niște controverse aprige, însă expozeul său este coerent, cu informații și detalii din diverse colțuri ale regiunii, inclusiv din Principatele Române. Care apar ca fiind printre cele mai oropsite, cu o populație rurală sărăcită și marcată de un regim comunist feroce. Vorba ceea: ca la noi, la nimeni.

The Big Nine – Inteligența Artificială se infiltrează ușurel în viața noastră. Dacă nu credeți, luați puțin aminte la cât s-au îmbunătățit recomandările din Facebook. Cum se va desfășura viața noastră alături de AI? Amy Webb ne prezintă trei scenarii, pe care le denumește optimist, pragmatic și pesimist (și pe care eu le văd ca nasol, foarte nasol și incredibil de nasol), iar traiectoriile variază în funcție de deciziile luate în SUA și China, cei doi mari jucători, care, în moduri diferite, se întrec în a pune mâna pe acea formă de Inteligență Artificială care știe de capul ei singură. Ca americancă, autoarea își infuzează cartea cu un spirit de urgență patriotică, deși nu se sfiește să se refere la soborul Microsoft, IBM, Facebook, Google, Amazon drept G-Mafia, în timp ce trio-ul Baidu – Alibaba – Tencent este BAT. BAT din China! Deși uneori se lasă furată de un avânt SF-istic, Webb are dreptate: nu putem să îi lăsăm pe câțiva tipi din Silicon Valley sau din cercurile conducătoare chineze să își pună amprenta pe viitorul tuturor. Am scăpat de destule apocalipse până acum, ar fi păcat să ne îngroape ceva ce trimite la cea mai înaltă calitate a omului – Inteligența.

Naked Statistics – condamnat la lucrul de acasă, mi-am propus să mai învăț câte ceva prin intermediul unor cursuri online, iar unul dintre acestea a fost despre statistică. La început părea revelator, dar treptat a alunecat spre o simplă expunere de formule și calcularea lor. N-am abandonat subiectul, însă l-am abordat într-o formă semnificativ mai ilustrativă și mai amuzantă. N-am scăpat de formule, dar le-am prins schepsisul, iar poveștile de care Charles Wheelan uzează copios te captivează suficient, încât concepte aride precum regresie sau deviație standard au noimă și chiar încep să apară în cifrele despre Covid de care suntem asaltați zilnic. Însă tot autorul are grijă să ne sublinieze repetat cât de mult ne pot păcăli statisticile. Care ar merita studiate în școală, la matematica aia pe care o deplâng vlogger-ii cu mare priză la puștani.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Cuceriri SF (19)

O pandemie și izolarea pe care o provoacă (celor cu un dram de simț al responsabilității) este un bun prilej pentru lecturi, așa că iată alte câteva romane SF care mi-au hrănit imaginația în ultima vreme:

Second Foundation – în această a treia parte a legendarei serii, Isaac Asimov demonstrează mai degrabă abilitatea de a întreține și dezvolta o narațiune, decât a veni cu ceva original. Dacă prima carte a fost monumentală, iar ceea de-a doua îl introduce pe Catâr, un personaj infuzat cu mai multă viață decât toate celelalte pe care scriitorul le creionează cu precizia și răceala-i obișnuite, aici am simțit lipsa unei sentiment al epocalului, înlocuit de intrigi ca de spionaj. Poate că această senzație a fost catalizată și de discrepanța majoră dintre cele două secțiunii ale romanului: cea dintâi, mai scurtă, este strălucită și ne oferă ocazia de a-l revedea pe Catâr într-o încleștare pe care mi-aș dori s-o văd ecranizată de Christopher Nolan; cea care urmează, însumând trei sferturi din lectură, stârnește suspans din belșug, dar îl soluționează cam abrupt. În apărare lui Asimov se poate spune, totuși, că, la cât de sus și-a ridicat singur ștacheta, era greu să îi iasă toate chiar la fel de bune.

Old Man’s War – jumătate deliciu pur, jumătate omagiu adus unor clasici ai genului precum Robert A. Heinlein sau John Haldeman, romanul lui John Scalzi pornește de la premisa ”cine n-are bătrâni în spațiu, să-i ia de pe Pământ”. Ajunși la senectute, anumiți cetățeni ai Terrei beneficiază de șansa de a fi reconfigurați trupește, antrenați animalicește și aruncați în luptă împotriva unor specii și civilizații care i-ar mânca, la propriu și la figurat. Până să înceapă operațiunile militare cele brutale, am râs ținându-mă de burtă; după acel punct, l-am putut urmări pe un scriitor pe deplin stăpân pe abilitățile sale, printre care se numără una foarte rară, aceea de a reutiliza locuri comune fără a le lăsa să degenereze în clișee. Scalzi conturează un univers fictiv de care te atașezi, dar nu îl epuizează. Iar eu, neputincios, știu că o să-l vizitez din nou în viitor.

Ringworld – una dintre pietrele de temelie ale oricărei antologii de Science-Fiction, cartea lui Larry Niven este atât de ambițioasă și complexă, încât oricine poate găsi în conținutul ei ceva de plăcut sau dezaprobat. Undeva, într-o galaxie îndepărtată, există un obiect celest misterios, de forma unui inel gigantic. Întru explorarea lui purcede un echipaj minuscul, dar haios, format din doi pământeni (un tip foarte în vârstă, dar recondiționat să fie ager, și o tipă conturată într-un fel care i-a atras lui Niven acuzații de misoginism) și reprezentanții a două specii de extratereștri, atât de pitoresc și simpatic reliefați, încât le-aș putea dedica un întreg articol. Descrierile de orice fel sunt copleșitoare, dar interacțiunile dintre personaje sunt sarea și piperul acestei epopeice expediții. Da, Ringworld e acolo, printre marile creații ale SF-ului.

Spin – de când am citit acest roman al lui Robert Charles Wilson, mă uit mai atent și cu mai mult drag la stele. Cum ar fi dacă, într-o bună zi, ar dispărea de pe cer? Acesta este evenimentul la care naratorul, copil fiind, și doi prieteni de-o seamă mai înstăriți, frate și soră, sunt martori și care pune în mișcare o poveste frumoasă la nivel intim și veridică la nivel societal. Pământul a fost învăluit într-o husă întunecată, iar în jurul său timpul se scurge cu o viteză aiuritor de mare, care apropie momentul când soarele se va stinge, se va dilata și va devora tot ce e în jur. Anii trec, iar această perspectivă a sfârșitului domină psihologia personajelor și le mână pe diverse căi. Unii căută răspunsul în știință, alții refugiul în religie. Wilson redă minunat evoluția tuturor acestor căi de a supraviețui, singurul reproș care i se poate aduce fiind niște intervenții auctoriale prea didactice. Un neajuns care pălește în comparație cu umorul și compasiunea relațiilor dintre figurile umane pe care ajungi să le cunoști îndeaproape. Din tot ce am spus până acum, m-ați putea întreba: Spin chiar aparține genului SF? O, da, și va rămâne în anale drept o grandioasă realizare a sa, însă eu, când îl rememorez, nu pot să nu mă gândesc cât de mult i se potrivesc versurile lui Dante:

Asemeni roții mă-mpingea-nainte

Iubirea ce rotește sori și stele.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Cuceriri SF (17)

Cuceriri SF (18)