Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Umbra Covidului stăruie asupra omenirii, însă e nevoie să mergem înainte cu ce ne ține în viață, iar pentru mine, un astfel de ventilator psihic este lectura:

The Balkans – o regiune cu o istorie infernal de încurcată, pe care Mark Mazower își propune să o sintetizeze în doar câteva sute de pagini, ambiție extremă, pe care și-o atinge, totuși, pentru că nu urmează cronologia, ci tematica. Geografia, lingvistica și economia sunt analizate dintr-o perspectivă de ansamblu, din care putem extrage ideea că Balcanii n-au fost întotdeauna un butoi cu pulbere, ci și un spațiu al coabitării unor religii și culturi diferite. Cel mai provocator aspect este că autorul asociază această ”pax balcanica” cu dominația Imperiului Otoman. Evident, o astfel de ipoteză e menită a isca niște controverse aprige, însă expozeul său este coerent, cu informații și detalii din diverse colțuri ale regiunii, inclusiv din Principatele Române. Care apar ca fiind printre cele mai oropsite, cu o populație rurală sărăcită și marcată de un regim comunist feroce. Vorba ceea: ca la noi, la nimeni.

The Big Nine – Inteligența Artificială se infiltrează ușurel în viața noastră. Dacă nu credeți, luați puțin aminte la cât s-au îmbunătățit recomandările din Facebook. Cum se va desfășura viața noastră alături de AI? Amy Webb ne prezintă trei scenarii, pe care le denumește optimist, pragmatic și pesimist (și pe care eu le văd ca nasol, foarte nasol și incredibil de nasol), iar traiectoriile variază în funcție de deciziile luate în SUA și China, cei doi mari jucători, care, în moduri diferite, se întrec în a pune mâna pe acea formă de Inteligență Artificială care știe de capul ei singură. Ca americancă, autoarea își infuzează cartea cu un spirit de urgență patriotică, deși nu se sfiește să se refere la soborul Microsoft, IBM, Facebook, Google, Amazon drept G-Mafia, în timp ce trio-ul Baidu – Alibaba – Tencent este BAT. BAT din China! Deși uneori se lasă furată de un avânt SF-istic, Webb are dreptate: nu putem să îi lăsăm pe câțiva tipi din Silicon Valley sau din cercurile conducătoare chineze să își pună amprenta pe viitorul tuturor. Am scăpat de destule apocalipse până acum, ar fi păcat să ne îngroape ceva ce trimite la cea mai înaltă calitate a omului – Inteligența.

Naked Statistics – condamnat la lucrul de acasă, mi-am propus să mai învăț câte ceva prin intermediul unor cursuri online, iar unul dintre acestea a fost despre statistică. La început părea revelator, dar treptat a alunecat spre o simplă expunere de formule și calcularea lor. N-am abandonat subiectul, însă l-am abordat într-o formă semnificativ mai ilustrativă și mai amuzantă. N-am scăpat de formule, dar le-am prins schepsisul, iar poveștile de care Charles Wheelan uzează copios te captivează suficient, încât concepte aride precum regresie sau deviație standard au noimă și chiar încep să apară în cifrele despre Covid de care suntem asaltați zilnic. Însă tot autorul are grijă să ne sublinieze repetat cât de mult ne pot păcăli statisticile. Care ar merita studiate în școală, la matematica aia pe care o deplâng vlogger-ii cu mare priză la puștani.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Cuceriri SF (19)

O pandemie și izolarea pe care o provoacă (celor cu un dram de simț al responsabilității) este un bun prilej pentru lecturi, așa că iată alte câteva romane SF care mi-au hrănit imaginația în ultima vreme:

Second Foundation – în această a treia parte a legendarei serii, Isaac Asimov demonstrează mai degrabă abilitatea de a întreține și dezvolta o narațiune, decât a veni cu ceva original. Dacă prima carte a fost monumentală, iar ceea de-a doua îl introduce pe Catâr, un personaj infuzat cu mai multă viață decât toate celelalte pe care scriitorul le creionează cu precizia și răceala-i obișnuite, aici am simțit lipsa unei sentiment al epocalului, înlocuit de intrigi ca de spionaj. Poate că această senzație a fost catalizată și de discrepanța majoră dintre cele două secțiunii ale romanului: cea dintâi, mai scurtă, este strălucită și ne oferă ocazia de a-l revedea pe Catâr într-o încleștare pe care mi-aș dori s-o văd ecranizată de Christopher Nolan; cea care urmează, însumând trei sferturi din lectură, stârnește suspans din belșug, dar îl soluționează cam abrupt. În apărare lui Asimov se poate spune, totuși, că, la cât de sus și-a ridicat singur ștacheta, era greu să îi iasă toate chiar la fel de bune.

Old Man’s War – jumătate deliciu pur, jumătate omagiu adus unor clasici ai genului precum Robert A. Heinlein sau John Haldeman, romanul lui John Scalzi pornește de la premisa ”cine n-are bătrâni în spațiu, să-i ia de pe Pământ”. Ajunși la senectute, anumiți cetățeni ai Terrei beneficiază de șansa de a fi reconfigurați trupește, antrenați animalicește și aruncați în luptă împotriva unor specii și civilizații care i-ar mânca, la propriu și la figurat. Până să înceapă operațiunile militare cele brutale, am râs ținându-mă de burtă; după acel punct, l-am putut urmări pe un scriitor pe deplin stăpân pe abilitățile sale, printre care se numără una foarte rară, aceea de a reutiliza locuri comune fără a le lăsa să degenereze în clișee. Scalzi conturează un univers fictiv de care te atașezi, dar nu îl epuizează. Iar eu, neputincios, știu că o să-l vizitez din nou în viitor.

Ringworld – una dintre pietrele de temelie ale oricărei antologii de Science-Fiction, cartea lui Larry Niven este atât de ambițioasă și complexă, încât oricine poate găsi în conținutul ei ceva de plăcut sau dezaprobat. Undeva, într-o galaxie îndepărtată, există un obiect celest misterios, de forma unui inel gigantic. Întru explorarea lui purcede un echipaj minuscul, dar haios, format din doi pământeni (un tip foarte în vârstă, dar recondiționat să fie ager, și o tipă conturată într-un fel care i-a atras lui Niven acuzații de misoginism) și reprezentanții a două specii de extratereștri, atât de pitoresc și simpatic reliefați, încât le-aș putea dedica un întreg articol. Descrierile de orice fel sunt copleșitoare, dar interacțiunile dintre personaje sunt sarea și piperul acestei epopeice expediții. Da, Ringworld e acolo, printre marile creații ale SF-ului.

Spin – de când am citit acest roman al lui Robert Charles Wilson, mă uit mai atent și cu mai mult drag la stele. Cum ar fi dacă, într-o bună zi, ar dispărea de pe cer? Acesta este evenimentul la care naratorul, copil fiind, și doi prieteni de-o seamă mai înstăriți, frate și soră, sunt martori și care pune în mișcare o poveste frumoasă la nivel intim și veridică la nivel societal. Pământul a fost învăluit într-o husă întunecată, iar în jurul său timpul se scurge cu o viteză aiuritor de mare, care apropie momentul când soarele se va stinge, se va dilata și va devora tot ce e în jur. Anii trec, iar această perspectivă a sfârșitului domină psihologia personajelor și le mână pe diverse căi. Unii căută răspunsul în știință, alții refugiul în religie. Wilson redă minunat evoluția tuturor acestor căi de a supraviețui, singurul reproș care i se poate aduce fiind niște intervenții auctoriale prea didactice. Un neajuns care pălește în comparație cu umorul și compasiunea relațiilor dintre figurile umane pe care ajungi să le cunoști îndeaproape. Din tot ce am spus până acum, m-ați putea întreba: Spin chiar aparține genului SF? O, da, și va rămâne în anale drept o grandioasă realizare a sa, însă eu, când îl rememorez, nu pot să nu mă gândesc cât de mult i se potrivesc versurile lui Dante:

Asemeni roții mă-mpingea-nainte

Iubirea ce rotește sori și stele.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Cuceriri SF (17)

Cuceriri SF (18)

Arta te-ajută, dar nu-ți bagă și-n traistă

Alain de Botton e un tip inteligent, care ține morțiș să îi ajute pe alții să trăiască mai bine.

Uneori îi iese, alteori nu.

În Arta ca terapie ansamblul ideilor sale funcționează peste media altor lucrări similare, care explorează filosofia, religia, călătoriile sau știrile, pentru că (și asta e poate lecția supremă) se lasă ajutat de un specialist în domeniu, John Armstrong, iar rezultatul colaborării este un demers solid, chiar și când nu mi-a întrunit acordul deplin din punct de vedere ideatic.

Coerent și didactic împărțită, cartea își propune să șteargă operele de artă de praful elitismului și să le folosească pentru a aduce alinare sau înțelegere sau a trasa o direcție debusolatului spirit al omului mileniului III.

Dragostea, natura, banii sau politica sunt domeniile în care autorii ne călăuzesc într-ale îmbunătățirii, cu efecte care, în ceea ce mă privește, au variat de la mici epifanii la strâmbat din nas, mai ales când recomandările erau fie prea prescriptive, fie trase din punct de păr la nivel de interpretare artistică.

Departe de mine pretenția ca un astfel de volum să mă mulțumească în tot și toate. Acesta este farmecul artei, că suscită discuții și dezbateri și controverse.

Iar oferta autorilor este extrem de bogată și integrează expunerii creații dintr-un spectru extrem de larg, iar eu recunosc că am fost în situația rarisimă de nu mai simți că trăznăile artei contemporane distonează cu sublimele realizări ale Renașterii, bunăoară.

A fost o aventură intelectuală și estetică plăcută, iar ca semn de recunoștință către Alain de Botton și John Armstrong, am încercat să lecturez și să aplic mental conținutul cărții lor chiar într-unul dintre locurile care oferă material didactic din abundență și de o calitate desăvârșită – Muzeul de Artă din Craiova.

Ce metamorfoze și reconcilieri subtile au avut astfel loc în sufletul meu nu vă spun.

Arta ca terapie este individuală și irepetabilă.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un manual despre o (altă) cale de a savura și consuma arta.

El Camino feroviar

Poate voi trageți nădejde să mai călătoriți pe meleaguri îndepărtate anul acesta, eu însă nu, așa că m-am reorientat către voiajuri mentale, facilitate de lectură.

Și cum vara ce se ni se așterne în față e întinsă, am ales o carte pe măsură – Trenul-fantomă către răsărit de Paul Theroux.

Ideea unui traseu prelung, realizat în condiții speciale nu e nouă și se regăsește în toate lucrările de gen pe care le-am parcurs până acum (le găsiți la finalul articolului), însă aceasta se distinge prin faptul că este reeditarea unei călătorii pe care autorul o întreprinsese cu decenii în urmă, experiență redată în Bazarul pe roți.

Pornind din Londra, Theroux străbate cu trenul, bineînțeles, cât îl lasă geopolitica și infrastructura, un spațiu imens și ajunge până hăt în Japonia, întorcându-se prin nemiloasa Siberie.

În această odisee atinge ușor și plaiurile noastre mioritice, precum și pe cele ale țării vecine și prietene, Ungaria, amândouă mușcător descrise, așa cum pățesc cam toate civilizațiile, națiunile și colectivitățile care îi ies în cale.

Ca decan de vârstă al celor din tagma sa pe care i-am cunoscut până acum, acest peregrin american are și nivelul cel mai ridicat de acreală, singuru-i concurent serios din acest punct de vedere fiind Sylvain Tesson.

Dar, odată cu vârsta, vine și o imensă experiență de viață, precum și o cultură pe măsură, așa că, dacă judecăm după calitatea melanjului informații-impresii pe care un astfel de jurnal de voiaj îl oferă, al său este de asemenea în vârful ierarhiei.

Monumente celebre, prin arta pe care o degajă (de pildă Angkor Wat) sau semnificația istorică (cum ar fi gulagul din Perm), ne apar într-o lumină nouă, diferită de caracterizările seci din ghiduri sau spoiala de metafore de pe site-urile de călătorie, care ajunseseră până la ofensiva Covid-ului la fel de numeroase precum navetiștii din Mumbai.

Și, pentru că avem de-a face cu un scriitor veritabil, al cărui suprem interes este omul, e limpede că paginile în care Theroux a pus cel mai mult suflet sunt acelea în care îi descrie pe semenii care i-au ieșit în cale. Unii – Orhan Pamuk sau Haruki Murakami – sunt celebri, dar cei mai mulți sunt truditori și apăsați de nevoi.

Spre lauda lui, condeierul umblător nu acordă privilegii de spațiu și îi descrie conform cu importanța poveștii, nu a străveziului concept de succes.

Această autentică democrație a aplecării către uman și pasajul de mai jos (poate e truc de marketing sau poate e un acces de sinceritate) îndulcesc narațiunea, altminteri amară și dominată de fatalism.

Nu știu cum se simte Paul Theroux acum, la senectute fiind și martor al bramburelii pandemice de pe mapamondul pe care l-a străbătut în lung și-n lat.

Bănuiesc, însă, că vocația de slujitor al cuvântului scris îl predispune la a-și dori să fi servit pe acela care i-l citește într-un mod relevant.

Așa că îi mulțumesc cu un zâmbet și cu o încuviințare din cap.

Sunt convins că ar disprețui manifestări mai sforăitoare de-atât.

P.S. Mulțumesc celor la librăria online Libris pentru că m-au purtat pe o mare parte din acest incredibil gogoloi pe care îl numim casă.

El Camino siberian

El Camino nipon

El Camino african

Boscorodeala in padure

Un drum lung cat istoria

El Camino patagonian

Lecții de viață șoricești

Holocaustul este una dintre cele mai generoase tragedii ale omenirii.

Din filonul său de durere s-au luat premii Oscar, Nobel și Pulitzer.

Între multele creații care încearcă o câtime de istorisire a sa există și un inedit volum de benzi desenate intitulat Integrala Maus.

Concepută ca un fel de Istorie ieroglifică (evreii sunt șoareci, naziștii pisici, polonezii porci și americanii câini), această mărturie a unui supraviețuitor al Shoah era în pericol să cadă fie în capcana ridicolului, fie a ultra-cunoscutului.

Nu doar că nu o face, dar oferă o lectură de o complexitate uimitoare, atât narativă, cât și psihologică.

Fiul, un alter-ego al autorului, își intervievează tatăl, care a reușit cumva să rămână în viață după atâtea pățanii câte adună Noaptea lui Elie Wiesel, Omul în cautarea sensului vieții a lui Viktor Frankl și Pianistul lui Wladislaw Szpilman la un loc.

Personalitatea celui care își deapănă amintirile este una simpatic de dificilă, relația cu ceilalți amuzant de problematică (mai ales cu nevasta a doua), așa că Integrala Maus depășește simpla condiție de Holocaust desenat și se constituie și într-o lecție despre fața mai puțin nevăzută a traumelor.

Până să ajung la caracterul util al acestei cărți, trebuie neapărat să îi apreciez onestitatea.

Naziștii pisicești sunt nasoli, așa cum vă puteți imagina, însă nici polonezii porcești nu sunt feriți de oportunism și lăcomie, care se manifestă pregnant chiar și în rândul evreilor șoricești.

Nu, să n-aud că e cineva ofensat, nu mă interesează.

Protagonistul e astfel un artist al supraviețuirii, al adaptării, care nu îi înăbușă, totuși, dragostea de familie sau instinctul de ajutorare a aproapelui.

Ororile pe care le știți din filme, artistice sau documentare, își iau partea leului în materie de efecte emoționale, însă mă bucur să constat că orice gând care se îndreaptă către Integrala Maus se leagă de învățămintele pe care rozătorul principal are a ni le oferi.

Fii deschis la minte și la ce e în jur.

Nu trebuie să știi, ci să știi să înveți.

Meseria e brățară de aur.

Apropo de aur, să ai tot timpul ceva de dat la schimb.

Nu mânca tot, nu se știe ce îți aduce ziua de mâine.

Trebuie să crezi în mâine!

Trebuie!

Art Spiegelman, vă sunt profund recunoscător.

Viața e un miracol.

Arta e un miracol.

Dumneavoastră m-ați ajutat să le simt pe amândouă.

P.S. Mulțumesc celor la librăria online Libris pentru o terapie șoricească.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Vremea se urâțește, lecturile se întețesc. Iată câteva dintre ele:

The RichFrom slaves to super yachts. A 2000 year history e subtitlul acestei cărți și e suficient de ilustrativ în a-i descrie sumar conținutul. Începe de la Crassus, acel adesea ignorat membru al primului triumvirat din Roma Antică și ajunge până la bancherii veroși care au împins mapamondul în criza financiară din 2008. Se simte un pic de stângăcie stilistică la capitolele care vizează personajele de care ne desparte secole sau milenii, precum și o încercare cam prea apăsată de a le sculpta un profil care să îi facă asemănători mogulilor prezentului, însă, pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre, John Kampfer devine mai suculent și mai ironic în exprimare, iar poveștile mult mai spectaculoase. Fiecare categorie de ultra-avuți are specificul ei, însă cea despre Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga este amuzant de revoltătoare. Bogații ăștia! Oare sunt necesari? Nu știu, par însă inevitabili.

Adapt – altă carte la care ideea de bază este precis comprimată în subtitlu – Why Success Always Start with Failure. Tim Harford sintetizează procesul evoluției în biologie și încearcă să îi regăsească principiile aplicate în lumea afacerilor, divertismentului sau operațiunilor militare. Unele capitole mi s-au părut divagații, altele greu de pătruns (îndeobște lumea finanțelor, la fel de incomprehensibilă ca în The Big Short al lui Adam McKay), dar există și pagini pe care le-am sorbit cu nesaț, precum cele despre invazia americană în Irak, sau care au distilat învățămintele lucrării într-un mod limpede precum cristalul. Le-am prins șpilul atât de bine, încât îmi permit să le rezum aici: 1. testați idei cât mai diverse, știind că unele vor da greș; 2. eșecurile trebuie să fie supraviețuibile (licență poetică proprie; pentru explicație, vezi bancul cu ciupercile); 3. păstrează ce a mers și elimină ce nu a mers. Simplu în teorie, greu, deși util, de pus în practică.

Star Wars and History – o carte parcă scrisă pentru mine, ucenic al muzei Clio, dar și pasionat (fără fetișism) de universul Star Wars. Volumul editat de Nancy R. Reagin și Janice Liedl explorează paralele dintre diverse aspecte ale poveștilor din primele șase capitole ale epopeii intergalactice și fenomene, personaje sau evenimente din istoria omenirii. Nivelul de detaliu al expunerilor este moderat, iar comparațiile rezultate sunt uneori discutabile, însă acestea sunt inconveniente minore față de plăcerea lecturii. Am apreciat curajul colectivului de autori de a aborda, dincolo de chestiunile spectaculoase (tripla sursă de inspirație pentru cavalerii Jedi) și unele profunde și deranjante: sclavia, psihoza armelor nucleare sau eșecul utilizării masive a tehnologiei în confruntarea cu un adversar care se agață de un ideal. Lucrarea face un pic de dreptate episoadelor I-III din saga Star Wars, îndelung criticate că sunt încurcate și chiar ridicole, demonstrând că sunt expresia unor preocupări contemporane lor, așa cum adulatele producții din trecut reflectau lumea în care au fost plăsmuite. Istoria rămâne cea mai frumoasă poveste. Mai ales când se desfășoară a long time ago, in a galaxy far, far away…

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Un român cu dor de ducă

Ne place să călătorim?

Daaa!

Putem să călătorim în perioada asta?

Nuuu!

Ce ne rămâne de făcut?

Să explorăm prin lectură, iar dacă asta ne ghidează și prin mentalități trecute, cu atât mai bine.

Pe măsură ce mă abat de la studiul convențional al istoriei, descopăr diverse personaje din trecutul României care ar merita mai multă atenție decât politicienii venali care compun de obicei expunerile din manuale.

Mihai Tican Rumano este fără doar și poate unul dintre ele. Cel de-al doilea nume nu este întâmplător, deoarece acest neobosit explorator a publicat inițial în limba spaniolă și apoi a dobândit și recunoașterea în țară în perioada interbelică, grație promovării unor Cezar Petrescu sau Pamfil Șeicaru.

Impresiile de călătorie erau, până mai deunăzi, supraabundente, așa că se poate pune sub semnul întrebării impactul pe care îl mai poate avea Sub soarele Africii răsăritene.

Da, știam destule despre Cairo sau Ierusalim sau Istanbul, însă tot s-au strecurat în jurnalul său câteva detalii care să îmi întregească imaginea despre aceste locuri în care s-a scris istoria lumii.

Inedite au fost, fără îndoială, paginile despre acele părți ale Africii la amurgul erei colonialismului.

Aici începe adevărata provocare intelectuală a cărții lui Mihai Tican Rumano. În persoana sa recunoaștem pe un mândru exponent al unui europocentrism moderat și al unui românism un pic mai apăsat.

La data apariției acestui jurnal de voiaj, România era bine racordată valorilor continentului (de atunci datează eticheta ”Micul Paris” atribuită Bucureștiului), iar autorul privește civilizațiile care îi ies în cale cu un amestec ușor amuzant de superioritate, naivitate și simpatie.

Se simte și o pregnantă apartenență religioasă, vizibilă cu precădere în capitolele despre Ierusalim, în care distincția dintre creștinism și celelalte religii, în special cea musulmană, se soluționează fără echivoc în favoarea celei dintâi.

Produs al epocii sale, acest Pigafetta al propriilor peregrinări a fost, totuși, un om cu o reală capacitate de a vedea pitorescul dincolo de prejudecăți. Descrierile localnicilor din Africa sau Levant sunt plastice, iar fotografiile care le însoțesc demonstrează cât de sugestiv îi era condeiul.

Caracterul ultra-poetic al unor descrieri ar avea darul să smulgă un zâmbet cititorului modern, însă pasajele care înfățișează disconfortul provocat de o climă nemiloasă sau cele ale voiajului maritim nu își vădesc cele câteva decenii de când au fost scrise.

Lecturând Sub soarele Africii răsăritene, n-am călătorit astfel doar în spațiu, ci și în timp, iar asta este meritul scriitorului, nu numai al călătorului.

Și, ca să aduc discuția din nou în zilele noastre, preconizez că Mihai Tican Rumano ar fi un superstar al blogging-ului de turism, un influencer cu un reach formidabil, pe care Trip Advisor-ul l-ar cita frecvent.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mă ajută să suplinesc mental ceea ce nu pot întreprinde (deocamdată) fizic.

Mărie și Mărioară

Anul trecut, pe vremea când evenimentele publice nu erau vitregite de vreo epidemie, am fost, pentru prima dată-n viață, la Festivalul Maria Tănase.

A fost o experiență precum festivalurile antice de teatru, prelungă, entuziasmantă și extenuantă.

La miez de noapte, când eram chitit să o șterg englezește, pe scenă a apărut Adriana Trandafir și ne-a oferit câteva fragmente din Pasărea măiastră, recitalul ei în stil Give ‘em Hell, Harry!, în care o reînvie pe artistă într-un mod care m-a făcut să uit de somn, oboseală și alte chemări fiziologice.

Nu doar interpretarea actriței m-a fermecat, dar și personalitatea pe care a întruchipat-o, subiect de legende, controverse și distorsionări masive.

Hotărât să umplu acest impardonabil gol din cultura-mi generală de român, dar și decis să nu mă las pradă idolatriei, m-am îndreptat către lucrarea lui Stejărel Olaru, Maria Tănase. Artista. Omul. Legenda.

Autorul este specializat pe evoluția și istoria serviciilor de informații (nu vrea să știu dacă și ca practicant, că poate am probleme), așa că sursele pe care le explorează vin masiv din această zonă, iar preocuparea sa de căpătâi este să dezlege ițele zvonurilor care au transformat-o pe Maria Tănase într-un fel de Mata Hari mioritică.

Cine vrea o biografie romanțată sau hagiografică va fi crunt dezamăgit, însă ca demers similar celui care se constituie în trama narativă din Citizen Kane, efortul lui Stejărel Olaru este admirabil.

Nu demontează în stil iconoclast piedestalul cântăreței, dar nici nu i se închină.

De fapt, leit ca în filmul lui Orson Welles, ești nevoit să pendulezi între impresia unei Mării rele de gură, avide de bani și concupiscente până la vulgaritate și a unei Mărioare lacome după afecțiune, dedicate celor pe care i-a iubit și generoase până la inconștiență.

Deși personaj central al cărții, Maria Tănase nu este nicidecum singura căreia autorul îi acordă atenție. Cei care s-au intersectat cu zbuciumata ei viața într-un fel sau altul beneficiază de prezentări plastice, savuroase și, de cele mai multe ori, inedite.

De fapt, dacă procesul epistemologic în ceea ce o privește este componenta cathartică a lecturii, galeria spionilor, muzicanților, afaceriștilor sau politicienilor care îi populează povestea m-a încântat de-a dreptul.

Trecutul României nu este glorios, nici plăcut, cât atât mai puțin frumos în sens absolut, dar, ca și viața din prezent, are un farmec pe care nu l-aș schimba cu al nici unui alt popor.

George Călinescu spunea despre nuvela Alexandru Lăpușneanular fi devenit o scriere celebră ca și Hamlet, dacă ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale.

Maria Tănase n-a ajuns la fel de celebră precum Édith Piaf, deși sunt surori de cruce într-ale suferințelor, apucăturilor și talentului, dar e suficient să-i dai un străin cântecele ei și distanța se micșorează.

Așa am procedat cu un prieten ceh, care a rămas tăcut vreo câteva secunde bune după Ciuleandra și mi-a spus:

I got the goosebumps.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o prezentare lucidă și documentată asupra unei gaițe cu strălucirea unei păsări măiestre.

Au scos viață din piatră seacă

Mărturisesc că, între pictură și sculptură, am favorizat-o întotdeauna pe cea dintâi, poate și pentru că, printr-o reproducere reușită, poți savura un crâmpei din arta ei, pe când, la cea de-a doua, o imagine bidimensională îi omoară cel mai adesea însăși rațiunea de a fi.

Ca urmare, pe unde m-au purtat picioarele și ochii, am căutat cu predilecție să văd tablouri, iar sculpturile au venit ca un adaos plăcut, dar nu indispensabil.

O carte vine să îmi zdruncine și repoziționeze această atitudine – Sculptura. Procedee și principii de Rudolf Wittkower.

Pornind de la o serie de prelegeri susținute de acest reputat specialist, lucrarea abordează chestiuni care par de de o banalitate sfidătoare la adresa limbajului elevat pe care îl presupune arta de obicei:

Sfredelul a fost disprețuit sau apreciat de sculptori?

Au folosit modele din lut sau s-au năpustit direct asupra blocului de rocă?

O statuie trebuie privită doar dintr-un unghi sau din orice parte?

Erudiția, concizia și chiar umorul autorului transformă urmărirea acestor interogații într-o aventură pasionantă, cu nimic mai prejos decât extraordinarul documentar al lui Sir Kenneth Clark, Civilization, sau monumentala Istorie a artei a lui Ernst Gombrich.

Atâtă autoritate degajă discursul lui Rudolf Wittkower, încât anumite idei și deviații de la canoanele impuse de posteritate apar ca naturale.

De exemplu, lui Bernini i se acordă mai mult spațiu decât lui Michelangelo.

Sacrilegiu!

Nu chiar, pentru că, deși Michelangelo a fost o apariție genială și meteorică și un om dintr-o bucată, la propriu și la figurat, arta sa a fost irepetabilă, în ciuda adulației pe care continuă să o stârnească.

Pe de altă parte, Bernini, remarcabil fără doar și poate, a fost un superstar internațional, un veritabil influencer al sculpturii europene și unul care a căutat cu predilecție efectul senzațional.

De la el a pornit acea supraîncărcare din catedralele catolice baroce, care ne izbește și ne atrage, fără a ne plăcea în mod deosebit.

Am încercat să îmi imaginez cum ar fi fost să particip aievea la aceste prelegeri ale lui Rudolf Wittkower.

Prefer oricând lectura, dar bănuiesc că aș fi fost la fel de captivat, pentru că autorul știe când să presare câte un amănunt biografic care însuflețește prezentarea.

Așa am aflat, de pildă, că Antonio Canova punea să i se citească din clasicii latini în timp ce lucra, pentru că nu se putea lipsi nici de o activitate, nici de cealaltă. Să mă corectați dacă greșesc, dar asta îl face un veritabil precursor al ascultătorilor de audiobook-uri sau podcast-uri.

Multe aș mai avea să vă spun, dar am aflat că s-a redeschis Muzeul de Artă din Craiova, așa că vă rog să mă scuzați, dar trebuie să merg să revăd Sărutul lui Brâncuși, artist pe care Wittkower îl descrie astfel:

Ponderea morală a convingerii lui și franchețea cu care a urmat calea virtuții fac din el unul dintre marii stâlpi ai epocii eroice a sculpturii moderne.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o pledoarie în favoarea artei căreia îi poți da înconjur.

Punte între trup și suflet

Dintre lecturile pe care le aveam de rulat pentru Bacalaureat, de Concert de muzică de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu m-am apropiat cu cea mai obstinată reținere.

Era pe buzele tuturor colegelor mele, iar eu, dominat mental de Diablo II, Gladiator și campaniile lui Napoleon, aveam impresia că voi fi sufocat de alambicate trăiri feminine.

Nu mică mi-a fost mirare (și plăcerea) să descopăr o proză de mare profunzime, culminând cu personajul prințului Maxențiu, a cărui descompunere fizică este redată cu o acuitate psihologică fascinantă, chiar și în cele mai neplăcute momente.

Aceeași revelație a unui bijuterii necunoscute mie până acum (și am adunat ceva ani pe răboj) a fost Vizuina luminată de Max Blecher.

La finalul acestei oneste și dureroase relatări a supliciilor din sanatoriile în care a sălășuit și a luptat cu o nemiloasă tuberculoză osoasă, o întrebarea îmi stăruia în minte:

De ce n-am știut de acest autor până acum?

Stilul său este uimitor de variat, alternează organice descrieri ale carnalului suferind cu un oniric hayaomiyazakian, inserând pe parcurs interacțiuni umane și caracterizări precise.

Cartea rămâne, însă, unitară și niciodată nu pierzi din vedere că beneficiezi de privilegiul rar și neplăcut de a avea acces la manifestarea unei ființe vremelnic vii, dar trecută devreme și ireversibil în Călătoria fără Întoarcere.

Deoarece deznodământul pe care naratorul îl intuia, dar împotriva căruia se zbătea cu firavele-i puteri, ne e cunoscut, gândurile și mărturiile sale capătă o valoare care transcende literarul.

Vizuina luminată este o invitație la a ne contempla propria viața, la reflecta asupra instabilității amintirilor și a relativității experiențelor.

În atenția tuturor miniștrilor Educației pe care îi va mai avea această țară:

Știu că e greu să reformați un sistem învechit într-o lume dezorientată.

Aveți, totuși, șansa de a rămâne în istorie ca acela sau aceea care le-a făcut un serviciu elevilor de liceu și le-a oferit, pe lângă setea de avere a lui Ion al Glanetașului și enigmele Otiliei, și suferința lui Max Blecher.

Cioran, fă un pic de loc, rogu-te!

P.S. Mulțumesc librărie online Libris pentru trecerea unei restanțe pe care o aveam de dinainte de studenție.