Cuceriri SF (11)

Inca patru romane SF mi-au asaltat mintea in cel mai placut mod cu putinta:

Ancillary Justice – indrazneala narativa este cea care impresioneaza cel mai mult la cartea lui Ann Leckie: intr-un imperiu galactic, tehnologia permite ca nave inteligente (precum personajul lui Anne McCaffrey din The Ship Who Sang) sa beneficieze si de un lot de soldati, numiti „ancillary”, care ii impartasesc constiinta, astfel ca autoarea propune superbe pagini de virtuozitate scriitoriceasca, in care aceleasi imagini si evenimente sunt descrise din diverse unghiuri, chiar si fizice. Povestea o urmareste pe o astfel de „ancillary”, atat in trecutul impersonal, cat si in prezentul in care este separata de orice alta entitate si parcurge un complicat plan de razbunare impotriva stapanului imperiului, care este, la randu-i, un fel de „ancillary”. Lucrurile se incalcesc pana la a deveni aproape incomprehensibile in a doua jumatate a romanului, insa nu atarna mai greu in balanta decat deliciile din partea de inceput.

The Fountains of Paradise – calitatile binestiute ale lui Arthur C. Clarke, adica desavarsita arta a descrierii si capacitatea de a elabora evolutii socio-tehnologice ample, se imbina aici cu pasiunea pentru locul in care si-a petrecut ultimii ani ai vietii: Sri Lanka. O versiune fictiva a acestei tari, insa descrisa cu suficienta dragoste si acuratete, incat sa fie localizata usor, este cadrul in care are loc un proiect grandios, constructia unui lift spatial, care ar uni pamantul si cerul, vis al omenirii de la Turnul Babel incoace. Dificultati si momente de rascruce al initiativei, himerice la inceput, tot mai consistente pe masura ce trece timpul, sunt punctate cu mana sigura de Clarke, care ne ofera si cateva caracterizari subtile de personaje, altminteri secundare in importanta fata de imaginea colosala care se creioneaza treptat in fata ochilor nostri mentali.

Infomocracy – chiar si in momentele cand scriu aceste randuri au loc niste alegeri care pot influenta cursul istoriei, asa ca lectura cartii scrise de Malka Older e o placere aproape necesara. Intr-un viitor care nu pare asa indepartat sau improbabil, fiecare comunitate de o suta de mii de oameni isi poate alege ce sistem de guvernamant vrea, de la ecologie raspicata la nationalism feroce, iar gruparea care prinde cele mai multe astfel de circumscriptii castiga Supermajoritatea, o miza atat de importanta, incat unora le trece chiar prin cap sa trucheze procesul electoral. Povestea de suspans care se desfasoara in acest cadru aduce in prim-plan mai multe personaje, eficient conturate, dar conventionale, ca si multe dintre interactiunile dintre ele. Insa votul meu de incredere fata de autoare n-a fost influentat de aceste neajunsuri; m-au convins micile detalii, care schiteaza o lume pestrita ideologic, si umorul. Cand vine vorba despre politica si alegeri, e indispensabil.

American Gods – aceasta serie este despre romane SF, iar monumentala realizare a lui Neil Gaiman este aici pentru ca a castigat si Hugo Nebula, iar o certificare mai apasata de apartenenta la acest gen literar nu cred ca exista. Insa romanul e dincolo de orice fel de clasificare. E o aventura care m-a tintuit mental, care m-a transpus in acea stare de a sorbi orice cuvant si de a savura surprizele care nu inceteaza sa apara. Povestea il are in prim plan pe o personaj pe nume Shadow, care, prin nume si caracterizare, este deliberat ambiguu, si care strabate o America sfasiata de un conflict acerb, dar nevazut: cel dintre zeii vechi si cei noi. Pe langa asta, in contrapunct, avem diverse istorisiri prin care Gaiman exploreaza mitologii diverse cu o senzationala versatilitate, astfel incat nu o data mi l-am imaginat pe Mircea Eliade citind aceasta carte si surazand aprobator. American Gods nu este un roman SF. American Gods este un roman mare.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Ultima noapte de ghiftuiala, intaia noapte de razboi

Daca ar fi sa-mi rezum atitudinea fata de nutritie, ar fi „Mananc ca sa traiesc, nu traiesc ca sa mananc”, cu mici incursiuni gastronomice destinate placerii pure, dar nu foarte dese si nu excesive. De aceea, toata mitologia conturata in jurul emisiunilor de tip „Master Chef” nu m-a atins defel, iar site-uri gastromonice am accesat doar din greseala.

Cu toate acestea, lectura cartii de beletristica a lui Lawrence Norfolk, intituala Ospatul lui John Saturnall, a reusit sa-mi chinuie papilele gustative in mod tantalic si sa declanseze stanjenitoare ghioraituri de stomac.

Povestea in sine nu e de lepadat, dar nici nu rupe gura targului: protagonistul este un copil provenit dintr-un mediu marginal si care isi cladeste treptat calea catre titlul de maestru bucatar intr-o Anglie a lui Carol I si Cromwell. Ascensiunea-i culinara se impleteste cu o idila dulceaga, simpatica si conventionala, ce transcende clase sociale discrepante. In acest amplu ceaun narativ se mai adauga si o lingurita de pasiune pentru anumite traditii precrestine, doua degete de nostalgie fata de epoca aristrocratiei rafinate si un polonic plin varf cu infierare a fanatismului religios puritan.

Intregul nu s-ar inchega, daca n-ar fi imensa pasiune a autorului pentru mancaruri, ingrediente si operatiuni gastronomice. Aceste pagini, deloc putine, sunt de-a dreptul magice.

Omul modern isi face veacul prin hypermarket-uri si are acces la resurse incomensurabile, insa aranjate impersonal. Lawrence Norfolk incanta si infometeaza printr-o proza descriptiva si senzoriala, care innobileaza chiar si cel mai marunt condiment. Iata un mic fragment, primul care mi-a sarit in ochi cand am redeschis cartea si nici pe departe cel mai spectaculos:

…placintele cu carne, peste care presarasera spanac si nuci, au fost asezate pe tavi. Platourile cu chiftelute din carne de berbec, condimentate cu sofran si garnisite cu felii de lamaie, asteptau alaturi de ele. […] duceau in echilibru platouri cu carne de vita, taiata in felii subtiri, rulate si umplute cu pasta de anghinare si fistic, apoi rulouri din aluat, umplute cu ou tocat, ierburi dulci, scortisoara si sare…

Initial, l-am compatimit pe traducatorul Gabriel Stoian pentru puzderia de termeni culinari pe care i-a avut de infruntat, dar, dupa nici o suta de pagini, am inceput sa il invidiez.

Se spune ca al doilea creier al omului se afla in stomac, iar Ospatul lui John Saturnall l-a hranit mai abitir decat o minte care a parcurs toate dialogurile lui Platon.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un roman de senzatii.

 

500 de ani de la un mare cutremur

Anul acesta marcheaza fix o jumatate de mileniu de cand Martin Luther initia un proces de revolta care avea sa schimba fata Europei si a lumii – Reforma religioasa.

Desi n-as putea spune ca sunt complet ignorant in privinta acestui moment istoric de rascruce, ar mai fi multe de stiut, astfel ca m-am aplecat asupra unei carti de cultura generala intitulata Atlas istoric al Reformei, ca sa imi mai limpezesc viziunea.

Am mai iesit si cu alte prilejuri din ingrata situatie de a recenza o astfel de lucrare, despre care nu se poate spune ca are o structura narativa, iar acum imi este si mai usor. Autorul (mai bine spus, editorul) Tim Dowley a reusit sa gaseasca un echilibru intre materialul scris si cel cartografic, iar imbinarea celor doua furnizeaza o experienta intelectuala asa cum merita disciplina servita de muza Clio.

Fireste, se poate face si doar un exercitiu de deductie si procesare a informatiilor: parcurgerea hartilor fara alta lectura decat a legendei si incercarea decelarii evolutiilor si traiectoriilor cronologice. Cu riscul de a mi se servi acel „Ce te bagi, ma?”, cutez sa le recomand profesorilor de istorie care citesc aceste randuri sa apeleze mai degraba la astfel de activitati, in locul dictarii unor liste de date si insiruiri de nume; am informatii din interior ca, in timpul unei astfel de lectii aride, mintea elevilor zboara catre sfere care sunt la ani-lumina departare de Jean Calvin, Razboiul de Treizeci de Ani sau eliberarea de sub dominatia spaniola a provinciilor olandeze.

Ha, ce? Ma scuzati, domnu’, am atipit si m-am lovit de coltul bancii.

O alta calitate a acestui Atlas istoric al Reformei este ca nu limiteaza expunerea la subiect asa cum este el incadrat academic. S-au intamplat multe inainte si dupa ce demersurile lui Martin Luther si cei asemeni lui au smuls o bucata masiva din crestinatate de sub tutela Bisericii Catolice, iar prezentarea acestor evenimente si zbateri omenesti m-au ispitit sa le caut o anumita logica.

Ma aventurez sa spun astfel ca Reforma a fost un cutremur inevitabil, insa forma in care s-a desfasurat e rodul magnificei imprevizibilitati umane.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca m-au transportat in epicentrul unei zguduiri vechi de 500 de ani.

Cum ne-au prostit de-a lungul timpului

Daca este vreun subiect care sa pasioneze si sa intereseze in perioada aceasta cand suntem bombarbati de stiri mai rau ca fetele de gimnaziu de bulgari iarna, acesta trebuie sa fie neaparat dezinformarea.

O intrebare legitima ar fi:

Ce este dezinformarea?

Un raspuns amplu, pertinent si foarte amuzant sa regaseste in Petite histoire de la désinformation de Vladmir Volkoff, in posesia careia am intrat prin generozitatea celor de la TargulCartii.ro.

Pana sa parcurg cu nesat paginile acestei lucrari si eu, ca multi altii, as fi fost tentat sa pus semnul egalitatii intre dezinformare si manipulare. Totusi, lucrurile sunt mai complicate de atat, insa opiniile si argumentele aduse de autor m-au convins ca exista o distinctie, iar exemplele sale, veritabile bijuterii anecdotice din culisele istoriei, i-au sustinut spusele.

Dezinformarea vizeaza masele, nimic nou. Dar mesajul distorsionant si distorsionat nu vine direct de la sursa, aceea ar fi manipularea pursange, ci prin intermediul unor relee si multiplicatori de opinie care, deseori, habar nu au ca servesc drept unelte intr-o asemenea operatiune. Daca stau si ma gandesc mai bine, in toata tevatura asta cu protestele, e probabil ca eu insumi sa fi fost dezinformat si sa fi dezinformat pe altii la randul meu.

Ca rus stabilit in Franta, Vladimir Volkoff isi alege cu precadere studiile de caz din povestile celor doua tari, asa ca termenul de „istorie” din titlu nu trebuie luat in sens exhaustiv (in romana, titlul este „Tratat despre dezinformare”, poate chiar mai adecvat pentru continutul acestui volum).

Este si un pic de malitiozitate nationala in ideile autorului: rus de origine, considera ca URSS, desi a pierdut, pe hartie, Razboiul Rece, a fost campioana detasata a dezinformarii si chiar se aventureaza sa se intrebe daca nu cumva, practicile si ideologiile sale persista in lumea contemporana, fara ca noi sa ne dam seama, sub umbrela generoasa a democratiei.

O tendinta a lumii moderna este sa solicite cuiva sa vina si cu solutii, nu numai sa puncteze problemele. Socotind ca, potrivit lui Vladimir Volkoff, suntem supusi dezinformarii permanent, ar reiesi ca nu prea avem ce face. Insa tot el ofera si un sfat, drastic, dar de bun simt:

Feriti-va sa aveti in jurul vostru persoane care pretind ca sunt obiective; cautati sa stati aproape de cei ale carora prejudecati va sunt cunoscute.

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

Alte trei carti de non-fictiune si-au deschis paginile si tainele pentru mine:

Iesirea din depresie – Titlul este un deziderat ideal, insa, asa cum am vazut si in superba carte a lui Andrew Solomon, merita luptat pentru el. Autorul prezentei lucrari, Dominique Barbier, este un profesionist in domeniu, iar daca abordarea sa este mult mai putin literara, in schimb, din punct de vedere structural si pedagogic, este impecabila. Foarte utila mi s-a parut abordarea depresiei din punct de vedere al categoriilor de varsta, cu prezentarea particularitatilor pentru fiecare dintre acestea, pentru mine, ca barbat, de mare interes fiind paginile despre manifestarile femeilor care tocmai au nascut. De mentionat ca doctorul Barbier, francez sadea, contesta sistemul american de clasificare a acestei maladii.

The Art of Thinking Clearly – Nu e nicio problema daca vi se activeaza scepticismul cand cititi cuvantul „arta” din titlu, si mie mi s-a intamplat la fel. Prin scriitura pertinenta si deseori amuzanta, Rolf Dobelli a depasit acest obstacol spre mintea mea, mai ales ca a mai avut de furca si cu neajunsul familiaritatii: multe dintre experimentele si studiile pe care isi sprijina asertiunile imi erau cunoscute din alte carti. Au existat, insa, destule informatii si idei noi, la care s-a adaugat si ineditul faptului ca autorul este un jucator la bursa de profesiei si a transpus erori frecvente de judecata din perspective economice, pe care ar merita sa le cunoasca si guvernantii romani, trecuti, prezenti si viitori.

The 48 Laws of Power – La o privirea de ansamblu, cartea lui Robert Greene ar avea o sumedenie de motive sa-mi displaca – e izvorata din acel pur stil american „cum sa…”, iar multe dintre legile enuntate incurajeaza ipocrizia si cinismul. Patrunzand mai indeaproape in aceasta voluminoasa lucrare, m-a captivat fara putinta de scapare luciditatea anumitor comportamente propuse si, mai ales, m-a incantat bogatia episoadelor, anecdotelor si pildelor istorice si literare de care s-a slujit autorul pentru a-si ilustra preceptele. Ca mare fan al muzei Clio, am avut inca o data posibilitatea sa constat ca in spatele unor personalitati precum Bismarck sau Richelieu, exista si alte figuri mai putin cunoscute, dar fascinante: Victor Lustig, omul care a vandut Turnul Eiffel (de doua ori!), Yellow Kid Weil sau P. T. Barnum, despre care am aflat cu bucurie ca va fi subiectul unui film cu Hugh Jackman, programat sa fie lansat la finalul acestui an. Cumva, Robert Greene poate fi acuzat ca le ofera escrocilor/dictatorilor de pretutindeni un manual de prostire/inrobire a semenilor, insa cartea e in aceeasi masura si un compendiu de tehnici de auto-aparare intelectuala fata de asemenea comportamente. Iar istoria ramane cea mai frumoasa (si mai instructiva) poveste.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Un ucigas emerit

Cand un istoric reputat se aventureaza pe taramul alunecos al romanescului, rezultatele variaza. Octavian Simu, un orientalist caruia titulatura de erudit nu ii reflecta intru totul vastele cunostinte, a fost ros de acelasi dor de a insufla viata unor personaje si evenimente pe care le cunoastem din cronici mai degraba aride.

Constient, insa, de propriile-i limitari de romancier, a reusit ca in cartea sa de stiinte umaniste, intitulata Herghelia verde, sa mentina un foarte dificil echilibru intre fictiune si fapte consemnate istoric. Vocea vraciului Sofur este autentica, e expresia unei constiinte care se reliefeaza suficient, incat sa-l putem vizualiza aievea pe acela care a fost martor la ascensiunea, apogeul si sfarsitul lui Timur Lenk.

Osciland intre repulsie si admiratie fata de stapanul sau, naratorul intruchipeaza acea ambivalenta umana care explica existenta marilor odiosi: confruntati cu personalitati coplesitoare, pe care ii ajuta si norocul, ii urmam cu sau fara voia noastra.

Desavarsita cunoastere a materialului istoric ii prilejuieste lui Octavian Simu descrieri minutioase si pitoresti de traditii, decoruri si costume, remarcabil fiind si ca aceasta abundenta de imagini nu ingreuneaza lectura. Ce-i drept, cateodata stilul devine un pic prea didactic si isi pierde savoarea descriptiva, insa astfel de pasaje nu tulbura decat foarte putin realizarea stilistica a intregului.

Epopeea lui Timur Lenk este spectaculoasa, mai ales daca tinem cont ca acest mare conducator de osti a inceput ca un bandit oarecare. Oare o simpla conjunctura favorabila l-a propulsat catre culmile puterii, sau sunt oameni plamaditi dintr-un aluat aparte, meniti a zgudui aceasta lume si de a-si grava numele pe acel monument numit istorie?

Recurenta imagine a piramidelor de tigve, infioratoare in sine, mi-a generat o constatare imbucuratoare: chiar daca m-am nascut intr-o tara saraca, intr-o regiune saraca, intr-un oras sarac, tot mai bine decat sa ma fi nascut intr-un opulent oras din Asia Mica in perioada cand Timur Lenk aparea la portile sale.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o istorie spusa un pic altfel.

Anjin-san cel real

Daca e vreun coleg de liceu care citeste aceste randuri, isi aduce aminte cu siguranta de patima pe care o manifestam cand venea vorba despre cultura Japoniei medievale si despre romanul lui James Clavell, Shogun.

Intensitatea trairii adolescentine s-a diminuat, dar pasiunea pentru civilizatia nipona palpaie de-a pururi in sufletul meu si s-a aprins cand am dat prima data cu ochii de cartea de stiinte umaniste intitulata William Samuraiul.

John Blackthorne a.k.a. Anjin-san, protagonistul din Shogun, s-a bazat pe un personaj real, William Adams, care a ajuns la mare cinste la curtea lui Togugawa Ieyasu, cel care a unificat Japonia sfasiata de razboaie. Autorul Giles Milton ii urmareste englezului evolutia de la un corabier cvasi-necunoscut la nobil de seama in Tara Soarelui Rasare, insa nu se multumeste doar cu o poveste dintr-o singura perspectiva.

Istoric ambitios, isi propune sa acopere fresca mai larga a primelor contacte dintre europeni si japonezi, incepand cu negustorii si misionarii portughezi habotnici si ajungand la olandezii si britanicii pragmatici si neciopliti. Ciocnirea civilizatiilor, asa cum apare in aceasta carte, smulge reactii ambivalente: pe de o parte, navigatorii de pe batranul continent sunt cu multe clase de rafinament sub bastinasii niponi, insa violenta acestora din urma are darul sa infioare si sa aduca aminte ca, totusi, democratia, filantropia si drepturile omului s-au nascut pe cele doua maluri ale Atlanticului, nu in stepele Asiei sau in tinuturile din largul Pacificului.

Impresionant este volumul de corespondenta si memorii pe care autorul le-a parcurs pentru a-si redacta istorisirea cu informatii de prima mana. Cu aceasta ocazie, mi-am dat seama ca astfel de materiale documentare sunt o metoda foarte buna de a-l antrena pe omul zilelor noastre sa discearna stirile autentice de cele false, un subiect fierbinte in epistemologia moderna.

La ce ma refer, mai precis? Citesti memoriile personajului istoric Cutare si incerci sa identifici unde se situa ideologic, comparand viziunea acestuia cu evolutia reala si tabloul mai larg al evenimentelor.

Istoria este cea mai frumoasa poveste, spune Adrian Cioroianu.

Si cea mai utila, as adauga eu.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o madlena de orez.

 

Un Donald Trump al muzeologiei

Scotocind prin foarte vastul site al celor de la TargulCartii.ro, am descoperit o carte cu un titlul seducator – Making the Mummies Dance, al carei autor, Thomas Hoving, isi povesteste peripetiile ca director al Metropolitan Museum of Art din New York.

In primul rand, marturisesc ca titlul e jumatate manipulare, pentru ca autorul e departe de exhibitionismul uneori inept al noului presedinte al Americii. Hoving a fost un tip cult, cu abilitati de administrator, dar si cu un condei inspirat. Va rog sa nu imi invocati ca si Donald Trump mai compune cate un mesaj de Twitter, n-are rost.

Exista, insa, cateva trasaturi ale autorului care justifica hiperbola pe care am utilizat-o. Ambitia de a face din muzeul pe care l-a condus cel mai tare din tara e leit sloganul atat de des parodiat. Iar onestitatea de a recunoaste ca a gresit din cand in cand nu poate ascunde satisfactia de a fi dat cateva lovituri colosale in materie de achizitii sau publicitate a unor evenimente.

Sunt pagini dedicate unor intrigi si lupte de putere in niste foruri decizionale care nu privesc decat pe un doctorand in stiinta finantarii si organizarii muzeelor, dar si altele pasionante, indeosebi cele care infatiseaza achizitia unor capodopere, precum Juan de Pareja al lui Velazquez sau Templul din Dendur.

Apogeul interesului meu a fost atins insa in bucata dedicata scandalului iscat de o expozitie foto care avea ca subiect cartierul Harlem. Acesta a fost momentul cand i-a trecut glontul pe la ureche: organizatiile au boicotat, politicienii s-au ofuscat si fofilat, oamenii au protestat. Ce vedem acum in Romania lui 2017 se intampla in America inca din anii ’60.

Thomas Hoving a fost un rasfatat al sortii, dar, spre deosebire de politicienii romani care isi apara privilegiile mai ceva ca o ursoaica puii, a lasat ceva in urma sa, un lacas al culturii si al educatiei mai bogat si mai accesibil tuturor.

Cea mai frumoasa poveste spusa vreodata

Daca ati vazut Arrival, nu se poate sa nu fi simtit macar un fior de exaltare cand personajul lui Amy Adams incepe sa descrifreze limbajul misteriosilor heptapozi.

Daca reusiti sa rememorati acea stare de spirit, veti intelege cum ce traim in timp ce lecturam cartea de stiinte umaniste a lui Andrew Robinson, intitulata Istoria scrisului.

Desi e un subiect atat de vast, incat nici n-ai sti de unde sa-l abordezi mai intai, autorul face o treaba excelenta in rolul de ghid in periplul celei mai inalte realizari umane. Iar subiectul nu e deloc usor, pentru ca istoria scrisului nu e o simpla cronica a unui eveniment sau a unei personalitati.

Este un proces indelungat, cu manifestari variate, iar capitolele dedicate descifrarii unor alfabete stravechi par rupte din tratate de criptografie.

Insa Robinson intelege atat de bine materialul pe care il prelucreaza, incat stie sa il organizeze fluid, astfel ca, in niciun moment nu m-a pierdut de musteriu din punct de vedere al comprehensiunii. Ilustratiile de inalta calitate intregesc experienta deosebita pe care o ofera aceasta carte; cumva, este o rascumparare istorica faptul ca urmasele pictografiei detronate de alfabetul fonetic vin acum sa-l ajute in a se prezenta.

Hieroglifele, cuneiformele, glifele mayase si scrierea lineara B sunt vedetele si beneficiaza de cele mai ample descrieri. Cat de norocosi, inteligenti si perseverenti sunt uneori oamenii! Fara oricare dintre aceste trei trasaturi, ne-am fi uitat inca la alfabetul egiptenilor ca la niste semne cabalistice sau la cel al mesopotamienilor ca la niste scrijelituri fara noima.

Istoria scrisului este cea mai frumoasa poveste spusa vreodata deoarece, fara ea, nu am mai fi avut nici o alta poveste.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca m-au facut sa inteleg de ce „La inceput a fost cuvantul.”

 

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Cele trei carti din aceasta serie vizeaza practici si abilitati indispensabile omului de inceput de secol al XXI-lea:

Crowdsourcing – „Prosti, dar multi”, sintetiza Alexandru Lapusneanul o intreaga filosofie a multimii; in lucrarea de fata, Jeff Howe demonstreaza cum, in era Internetului si a comunicarii facile, multi inseamna, deseori, si destepti. Autorul exploreaza exemple de actiuni civice sau comerciale care au exploatat numarul celor care au aderat la ele, nelipsind exemple precum Wikipedia, dar si altele, mai surprinzatoare pentru mine, precum initiativa NASA de a solicita celor interesati sa masoare si sa identifice cratere pe Marte. Concluzia desprinsa din aceasta lectura este ca a ezita sa ceri in acest moment al istoriei, cand rugamintea-ti poate ajunge la un numar imens de persoane, te limiteaza si te condamna la subdezvoltare, insa nu strica un pic de atentie la filtrarea calitatii raspunsurilor primite.

I, Spy – Subtitlul cartii, How to Be Your Own Private Investigator este inca o odrasla a faimoaselor exagerari din specia „Cum sa fii asa si pe dincolo”; pun prinsoare pe ce vreti voi ca autorul Daniel Ribacoff, expert in domeniu, nu a impartasit toate trucurile pe care le are in maneca sau captuseala. Insa as minti, daca as spune ca lectura n-a fost una pasionanta. Am fost purtat printr-un tur virtual al meseriei de detectiv particular, presarat, pe ici, pe colo, cu un umor sanatos. Desi sfaturile, uneltele si precautiunile lui Ribacoff vizeaza spatiul nord-american, abstractizate, sunt aplicabile oriunde, iar capitolul dedicat vigilentei cetateanului fata de posibile activitati teroriste este atat o radiografie nepretuita a atitudinii americane fata de securitate dupa 9/11, cat si un manual pentru europenii pe care i-a palit aceeasi napasta, si nu doar o data.

The Gift of Fear – surata cu cea de mai sus in privinta subiectului si a profilului profesional al autorului, cartea lui Gavin Becker se concentreaza pe un anume instrument interior: frica. Familia, locul de munca sau sfera sociala sunt spatii unde aceasta emotie ne semnaleaza ca nu e totul in regula, iar modul cum o ascultam ne poate scuti de neplaceri sau ne poate salva viata. Mai putin hazliu decat Daniel Ribacoff, dar mai grav si mai convingator, Gavin de Becker pe poarta prin povesti cosmaresti menite a ilustra o idee esentiala: ca varf al regnului animal, omul nu mai are alti pradatori decat proprii semeni, iar frica este un inestimabil senzor al naturii, pe care ratiunea sau alte emotii il acopera taman cand am avea mai mare nevoie de el. Remarcabil mi se pare ca nicinu moment n-am simtit ca vigilenta propovaduita de autor poate degenara in paranoia – sfaturile sale nu depasesc zona bunului simt si se sprijina pe experiente reale. Iar capitolul in care ne relateaza goana in a-l captura pe un dezaxat, inainte ca acesta sa ajunga la vedeta careia ii pusese gand rau, nu se deosebeste cu nimic de un roman de suspans inalta clasa.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)