Ajungă-i secolului răutatea lui

Nu m-am oprit asupra Istoriei ilustrate a nazismului dintr-un impus morbid, ci pentru a închide triunghiul panoramei totalitarismului din secolul al XX-lea, pe care l-a deschis cu Istoria ilustrată a fascismului şi continuat cu Istoria ilustrată a comunismului.

Ca şi lucrările-surori, şi aceasta impresionează prin bogăţia ilustraţiilor, dar şi prin modul echilibrat în care organizează şi prezintă informaţia.

Subiectele ample, precum ascensiunea nazismului sau organizarea sa înainte sau după războiul pe care l-a provocat, sunt brăzdate de medalioane cu tematice variate, care întregesc tabloul unei societăţi metamorfozate într-un mod care încă ne bântuie şi, de ce să nu recunoaştem, ne fascinează.

Şi în cazul acestui volum, mi-a plăcut accentul pus pe aspectele vieţii cu zi în care s-a strecurat doctrina totalitară. Dacă personaje precum Hitler sau Himmler aparţin trecutului şi doar noi ne încăpăţânăm să le dezgropăm, modul cum oamenii sunt manipulaţi, înregimentaţi şi asmuţiţi unii împotriva altora sunt practici nemuritoare.

Ni se oferă astfel ocazia să vedem un proces din afară, în timp ce, poate chiar în acest moment, suntem prinşi în mrejele unuia mai subtil, dar la fel de cinic.

Nazismul, fascismul sau comunismul au fost atât de nocive, încât e greu să le relativizezi, găsindu-le circumstanţe atenuante.

Însă lecţiile tragice pe care ni le oferă analiza lor merită ştiute.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o funestă trilogie.

Japonia plăsmuită în Bănie

Că haiku-urile au depăşit fruntariile Japoniei ştiam, însă surpriza şi încântarea de a descoperi unele atât de aproape de mine au fost la fel de greu de descris în cuvinte precum proza lui Yasunari Kawabata.

Ramona Bădescu este cea care mi-a dat prilejul să gust din sufletul nipon, prin intermediul unor creaţii proprii, reunite în volumul Floare de cireş.

Sub acest titlu atât de des asociat cu Japonia se ascund creaţii de artizanat liric, dintre care o treime respectă întru totul canoanele genului.

Iată pe una dintre preferatele mele:

Cuvintele bune s-au risipit,

A rămas un gând stingher,

pe cerul pustiu

Spun doar o treime, pentru că a face artă înseamnă şi a-i încălca regulile, iar Ramona Bădescu împinge spiritul haiku-urilor, păstrat intact, pe făgaşul poeziilor cu o muzicalitate sporită:

Mi-e dor de alb, mi-e dor de negru,

de îngeri scuturaţi de gânduri

de steaua ce tăcea prin crânguri

Şi, că tot veni vorba de muzică, nu pot să nu vă redau şi poezia intitulată Jazz, care surprinde în câteva cuvinte esenţa acestui gen aparte:

laguna albastră a muzicii

închisă în scoica uitării –

departe de lumea dezlănţuită

Însă, în lirica Ramonei Bădescu, muzica este mai prezentă decât vă imaginaţi.

Floarea de cireş vi se poate dezvălui şi auditiv, chiar în lectura autoarei, însoţită de ilustraţia muzicală a lui Justinian Micu.

Deşi n-am avut niciodată vreo pasiune pentru conceptul de audiobook, am parcurs şi această variantă şi am constatat cu surprindere că vocea Ramonei Bădescu, mult diferită decât cea din capul meu, a îndreptat chiar acele poezii pe care vi le-am redat mai sus în alte direcţii, spre alte gânduri şi senzaţii.

Mare e diversitatea asta omenească!

Cartea Floare de cireş a Ramonei Bădescu este disponibilă pentru precomandă în ambele variante – format fizic şi CD sau ebook şi mp3 – pe site-ul editurii Aius şi benefiază de o reducere de 20% până pe 16 mai.

Egipetul pentru copii mari şi mici

Despre Egiptul antic s-a scris atât de mult, încât orice volum nou apărut riscă fie să apară ca superfluu, fie să atenteze la ridicol, doar pentru a atrage atenţia.

Cu toate acestea, Larousse junior – Egiptul are ceva irezistibil, fără a cădea în niciuna dintre extremele de mai sus.

Ca format, acoperă civilizaţia (de la cronologie la aspecte ale vieţii de zi cu zi) care a înflorit pe cursul şi în Delta Nilului în acel mod cuprinzător care caracterizează publicaţiile care poartă distincţia de Larousse. Fără nicio lipsă de modestie, pot să afirm că, pasionat de istorie fiind, subiectul nu mi-e străin, dimpotrivă, însă, chiar şi aşa, tot am mai descoperit detalii care îmi erau necunoscute şi mi-am văzut unele lacune astupate.

Ce m-a încântat cel mai mult a fost prezentarea grafică. Pe lângă numeroase imagini de obiecte, peisaje şi monumente, ilustraţiile includ şi diverse desene de Jeremy Pemberton, realizate în stil caricatural, dar foarte adecvate tematicii pe care le însoţesc.

Unii ar critica, poate, această infantilizare, dar aş vrea să le reamintesc că istoria nu este obiect de cult, ci de interpretare sau reflecţie, iar dacă printr-o astfel de abordare îi apropiem pe cei mici de o latura a culturii atât de mult timp prăfuită şi neatractivă, e un câştig unanim.

Da, o să citiţi din nou acelaşi dicton:

Istoria este cea mai frumoasă poveste.

Iar când o spui copiilor, parcă e şi mai frumoasă.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-au oferit ocazia să retrăiesc fascinaţia copilăriei.

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Zilele libere ale sărbătorilor pascale au fost numai bune pentru definitivarea lecturii a încă unui calup de cărţi de non-ficţiune:

If You’re So Smart, Why Aren’t You Happy? – o întrebare foarte bună adresată de Raj Raghunathan şi, dacă m-aş lăsa pradă sarcasmului, aş fi tentat să spun că e cea mai bună parte a acestei cărţi. Însă aş fi un pic nedrept cu autorul, care, deşi nu oferă prea multe informaţii sau idei originale, are meritul că sistematizează excelent multe din cele acumulate în filosofia şi psihologia prezentului referitoare la fericire. Mai mult decât cum să-ţi îmbunătăţeşti viaţa, Raj Ragunathan îţi arată cum se elaborează un material didactic, iar prezenţa acestei cărţi în seria pe care o prezint de data aceasta este o faţetă a unui tematici unitare, după cum veţi observa.

Learned Optimism – o carte pe care am fi tentaţi să o considerăm depăşită, având în vedere că a apărut acum aproape treizeci de ani, însă, ca şi în cealaltă lucrare pe care i-am citit-o, şi aici Martin E.P. Seligman demonstrează ca a fost un veritabil expert al psihologiei, nu vreun diletant care doar a venit cu o formulare inspirată. Metoda sa de a detecta pesimismul mi se pare foarte solidă şi coerentă şi poate fi utilizată chiar de către cineva care nu are studii în domeniu, ci doar atenţie la materia primă care abundă în jurul nostru, acum mai mult decât oricând – vorbele celorlalţi. Partea a doua a cărţii vizează aplicarea acestei metode la realităţile societăţii americane de acum câteva decenii, aşa că nu mai prezintă decât un interes vag etnografic, excepţie făcând analiza discursurilor adversarilor la alegerile prezidenţiale, unde opinează că se pot estima şansele unui candidat din simpla analiza a discursului acestuia. Se spune că ochii sunt oglinda sufletului, însă Seligman ne învaţă că nici vorbele nu sunt departe de a ne oferi acelaşi acces în străfundurile psihicului unei persoane.

The Geography of Bliss – după ce ni s-a spus în mod didactic cam ce-ar trebui să facem, ca să fim fericiţi (vezi primul titlu de mai sus), apoi am învăţat să detectăm pe aceia care au potenţial să fie foarte nefericiţi (vezi al doilea titlu de mai sus), ce poate fi mai frumos decât să pleci în căutarea fericirii pe întreg mapamondul? Exact asta a făcut Eric Weiner, mizantrop adorabil şi plin de umor, care a explorat variatele încarnări al conceptului de fericire în diverse ţări de pe glob, în Emiratele Arabe Unite, Olanda, Thailanda, Elveţia sau Republica Moldova (care, regret să o spun, iese cel mai nasol de sub condeiul său). Cum sunt eu însumi un călător pasionat şi un avid observator al oamenilor, am savurat această carte până la cel mai mărunt cuvinţel, iar concluzia a fost că drumul spre fericire are multe rute şi, din fericire (tautologia e deliberată), nu toate depind de bani.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Darul făcut de omenire sieşi

E o mare plăcere ca, după ce am relatat despre un concert formidabil, să fiu în situaţia de a scrie despre o carte care are ca temă muzica.

Pentru că a remarcat că merg des la filarmonică în ultima vreme, cineva mi-a aplicat epitetul de „cunoscător”. Îl resping, nu pentru că nu îmi gâdilă orgoliul, ci pentru că ştiu că sunt departe de a fi adânc cufundat în tainele acestei arte.

Muzica. Enciclopedia pentru tineri a venit să îmi dea un mic brânci în această direcţie. Tânăr nu mă mai pot numi, iar oarece lucruri disparate în domeniu ştiam, însă, chiar şi aşa, acest volum a venit ca un minunat curs de iniţiere, dar şi de fixare a cunoştinţelor dobândite anterior (cursul ală de pedagogie în limbaj de lemn serveşte măcar la ceva, nu-i aşa?).

Ca orice lucrare care răspunde la numele de enciclopedie, şi aceasta este structurată tematic. Prima parte se ocupă de muzică din punct de vedere fenomenologic, adică de ce există în diverse părţi ale lumii şi perioade ale istoriei sau cum este produsă (instrumente şi notaţii muzicale).

Cea de-a doua parte a cărţii urmează evoluţia muzicii, în special europene, fără a ocoli însă alte continente şi culturi.

Cred că e pentru prima dată când am am lecturat o carte cu telefonul aproape. De fiecare dată când dădeam de un nume sau o compoziţie de care habar nu aveam, le căutam rapid pe Youtube şi, ascultând chiar şi numai câteva frânturi, hotăram ce rezonează cu sufletul meu şi le puneam în arsenalul memoriei, acela la care apelez când psihicu-mi tânjeşte după muzică.

Tot Muzica. Enciclopedia pentru tineri a acţionat şi ca o madlenă proustiană. În timp ce îi parcurgeam paginile şi îmi spoream vagile cunoştinţe, rememoran vizitele în două dintre cele mai frumoase muzee în care am păşit vreodată: cel al instrumentelor muzicale din Bruxelles şi omologul său din Paris.

Omenirea şi-a făcut mult rău de-a lungul existenţei sale pe acest pământ, dar şi-a oferit şi un dar ca o mântuire:

Muzica.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru un curs intensiv pentru începători într-ale muzicii.

Terapie care nu expiră

Că filosofia antică este intens exploatată de modernitate este ceva ce v-am semnalat prin diverse titluri, deşi cam toate păcătuiesc prin faptul că au stil prea americanizat (a se lua în sens cultural, nu etnic).

Nu mică mi-a fost bucuria să văd că şi românii au prins filonul prin această ediţie la purtător a Manualului lui Epictet, supranumită şi Antidepresiv la purtător.

Şi mai îmbucurător este că, în afara unei simpatice introduceri de Andrei Pleşu şi a consistente note biografice ulterioare, nu suntem potopiţi cu analize şi interpretări şi comentarii, ci ni se oferă textul integral al acestei minuscule, dar esenţiale opere de gândire.

Aceasta se ridică la nivelul unui veritabil manual, adică însumează prescripţii asupra unui anume cadru mental, menit a asigura o viaţă liniştită (Nota bene! liniştită, nu fericită), dar nici pe departe nu poate fi asemuit cu mai recentele şi iritantele lucrări contemporane de genul Cum să îţi faci prieteni mulţi şi buni.

Pe lângo profunzime, la Epictet atrage şi caracterul inspirat al formulărilor, metaforice uneori, dar doar uşor, cât să nu aducă atingere clarităţii ideilor.

N-aş putea spune că ader la toate. Unele propun o filosofie a renunţării pe care nu mi-o pot însuşi întru totul, însă altele reprezintă strategii mentale atât de eficiente în percepţia asupra adversităţilor şi obstacolelor cu care ne confruntăm inevitabil în cursul unei vieţi, încât pot să afirm fără dubiu că am un psihic un pic mai puternic după prima lectură a Manualului lui Epictet.

Da, nu e suficientă doar una. Formatul cărţii (pe care o port în buzunarul interior al gecii şi pe care o voi muta în cel posterior al pantalonilor, când vremea va catadicsi să se îmbunătăţească), faptul că are spaţii lăsate goale pentru a fi umplute de cititorul însuşi, precum şi axioma că o terapie benefică trebuie continuată permanent sunt tot atâtea argumente să vizitez periodic acest dar intelectual care vine din Antichitate.

Antidepresivele au termen de expirare, cultura autentică nu.

P.S. Multţumesc celor de la librăria online Libris pentru o înţelepciune pe care mi-a mers şi pe care o ţin la inimă.

A trăi pentru a-ţi povesti viaţa

Nu e Gabriel Garcia Marquez scriitorul meu preferat, însă recunosc că era extraordinar de inspirat la alegerea titlurilor.

Acesta este atât de simplu şi pătrunzător, încât nu mă sfiesc să îl utilizez pentru monumentalul volum de Amintiri al lui Radu Rosetti.

După antreul oferit de Părintele Zosim şi alte povestiri, m-am aplecat spre acest pantagruelic ospăţ de memorii, care acoperă o perioadă esenţială a secolului al XIX-lea românesc, de la Domniile Regulamentare până în preajma Războiului de Independenţă.

Mărturisesc că nu am parcurs această colosală operă de anamneză în ordinea cronologică în care ne este oferită editorial, ci m-am repezit iniţial asupra marilor nume şi evenimente: Cuza, Unirea sau Carol I. Aşa cum am constatat de ceva vreme, istoria este cea mai frumoasă poveste, dacă este spusă sincer şi fără aranjamente care să trimită la o anumită logică sau la procese socio-economico-politice inevitabile. Istoria este scrisă şi prin ambiţii deşarte sau pulsiuni de nestăvilit, de către oameni pe care posteritatea i-a transformat fie în îngeri, fie în demoni.

Prin detaliile pe care le oferă despre personalităţi ale acelei perioade, Radu Rosetti ne mai scutură de această închistare în tipologii.

De la momente de cotitură şi nume grele, m-am cufundat şi în spectacolul vieţii de zi cu zi, populat cu personaje cel puţin la fel de interesante. Exemple aş avea cu duiumul, dar unul îmi stăruie în minte – panoplia de preceptori pe care i-a avut autorul, nu doar savuroasă prin diversitatea umană înfăţişată, dar şi elocventă pentru condeiul deosebit al celui care şi-a aşternut amintirile pe hârtie.

Există o nostalgie a trecutului în zilele noastre, prea puţin justificată şi chiar periculoasă. Amintirile lui Radu Rosetti o pot alimenta, dacă alegem să citim doar despre ce viaţa idilică duceau anumite clase sociale, sau o pot combate, dacă ne oprim asupra celor în care memorialistul, deloc părtaş cu aristocraţia căreia îi aparţinea, prezintă viaţa grea a celor odijduiţi şi lipsiţi de şanse.

Trecutul este fascinant, dar nu-i decât un instrument care reflectă valorile prezentului.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o mega-extensie la Aferim!

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Sezoanele se schimbă, dar nu şi pasiunea pentru lectură, a cărei manifestare a rezultat în titlurile de mai jos:

Nudge – o carte celebră din domeniul economiei comportamentale, cu doi autori de marca – Richard H. Thaler şi Cass R. Sustein – dintre care primul este chiar un recent laureat de Premiu Nobel. Conceptul care dă şi titlul lucrării – „nudge” – s-ar putea traduce prin ghiontul discret pe care companiile şi instituţiile statului îl pot da individului, astfel încât acesta să ia cea mai bună decizie pentru sine şi pentru societate, totul în spiritul unui concept interesant, „paternalism libertarian”, menit a împăca atât dreptul omului de a alege, cât şi vestita sa incapacitate de a se purta raţional în dese rânduri. Exemplele prezentate acoperă multe domenii, însă unele se referă la realităţile din Statele Unite ale Americii, asadar mai puţin aplicabile pretutindeni, însă abordarea generală este o idee formidabilă, care merită explorată, dezbătută şi exploatată. Un bonus al acestei este capitolul care conţine reflecţiile asupra unui mod laic de a organiza instituţia căsătoriei, inteligente şi dătătoare de perspective.

The Future of Mind – peste tot ni se spune că trăim într-un „secol al creierului”, iar Michio Kaku duce această preocupare la culmi ameţitoare. În mod structurat, documentat, dar rezonabil de accesibil, autorul face incursiuni în căile prin care ştiinţa viitorului (sau chiar a prezentului) îi va spori omului capacităţile cerebrale, astfel încât mituri precum telekinezia sau telepatia să devină practici zilnice. Unele fragmente ale cărţii sunt fascinante sau de-a dreptul înspăimântătoare, mai ales că Michio Kaku şi-a făcut un punct de onoare din a prezenta doar tehnologii care există măcar în fază experimentală, dar în altele, deşi tot el declarase că nu se abate niciodată de la principiile fizicii, parcă se lasă furat de plăcerea speculaţiilor şi a previziunilor un pic prea îndrăzneţe. Chiar şi temperându-i entuziasmul, viitorul ne rezervă o combinaţie de delicii şi orori nemaivăzute.

So You’ve Been Publicly Shamed – in stilu-i aparte, caracterizat de incisivitate, lipsă de inhibiţii, rezervă în a judeca şi umor clasa I, Ron Jonson explorează un fenomen recent în formă, ancestral în fond: linşarea online. Protagoniştii acestei cărţi sunt persoane care au minţit sau au spus tâmpenii în public şi, mai ales, în marea învolburată a Internetului şi care şi-au văzut vieţile compromise de furia colectivă şi anonimă a opiniei publice virtuale. Deşi am râs copios în anumite momente, tonul general al lucrării nu este nepărat unul încurajator: chiar şi după aceşti condamnaţi (deseori pe drept) îşi ispăşesc vina cu vârf şi îndesat, nu se pot ascunde de memoria impacabilă a motoarelor de căutare, iar uitarea, marele dar făcut naturii umane, nu mai funcţionează în cazul lor. Ron Jonson nu se dezminte şi se fereşte a da verdicte definitive, folosindu-se de candoarea cu care îşi filtrează şi redă investigaţia pentru a ne lăsa să reflectăm mai bine despre impulsul de a scrie vreun „Huoooooo, hoţule, prostule, curvo!” pe net. Nu de alta, dar s-ar putea să ne pălească toate astea ca un bumerang mai târziu.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

Non-fictiuni pe care le-am citit (20)

Non-fictiuni pe care le-am citit (21)

Non-fictiuni pe care le-am citit (22)

Non-fictiuni pe care le-am citit (23)

Non-fictiuni pe care le-am citit (24)

Non-fictiuni pe care le-am citit (25)

Non-fictiuni pe care le-am citit (26)

Non-fictiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Carte pentru barbati (dar citibila si de catre femei)

Daca…

Aveti un pic de umor si

Daca…

Aveti un pic de cultura generala si

Daca…

V-au nedumerit/agasat/exasperat/atras/respins/abandonat/incantat/speriat vreodata femeile,

Atunci…

Cititi neaparat, dar nu repede, ci pe indelete…

The Last Girlfriend on Earth and Other Love Stories de Simon Rich.

In ea nu veti gasi raspunsuri, ci doar foarte precise si dezastruos de amuzante relatari despre avatarurile interactiunilor dintre barbati si femei.

Nu garantez ca o sa va ajute sa o cuceriti pe aleasa inimii sau o sa va dea idea stralucita de a o face sa se intoarca, insa macar veti râde.

Poate asa trece sevrajul mai usor.

El Camino patagonian

O premisa ca a cartii lui Bruce Chatwin, In Patagonia, nu ar mai fi avut cum sa ma surprinda, pentru ca deja s-ar adauga unei liste de lecturi asemanatoare, care a crescut constant de-a lungul timpului (o puteti gasi la finalul articolului).

Insa, parcurgand periplul autorului prin acest tinut mai degraba arid, atat ca relief, cat si ca mitologie, am trait o experienta aparte, care se distinge de celelalte.

Pentru Bruce Chatwin, locurile nu sunt un scop in sine, ci doar receptacule pentru oameni diversi, ciudati, inspaimantatori, pe ale caror povesti se delecteaza sa le spuna.

Initial, eram tentat sa asemuiesc In Patagonia cu Le Petit Prince de Antoine de Saint-Exupery, insa elegia pustietatatii si bizareria unor intalniri m-a impins mai degraba catre La Goutte d’or de Michel Tournier, cu care mai are in comun si cadrul desertic in care au loc rendez-vous-urile metafizice.

Personajele care ni se dezvaluie in aceasta calatorie prin crevasele manifestarii umane variaza de la foarte cunoscute – Charles Darwin sau cuplul de banditi celebri Butch Cassidy si The Sundance Kid (in realitate, departe de aerul haios si degajat al minunatului duo Paul Newman – Robert Redford) – la altele despre care nu auzisem in viata mea, dar cu istorii care, incapute pe mana unui scenarist cu fler, ar da niste pelicule de Oscar.

Ambivalenta in care sunt prezentati bastinasii patagonieni pecetluieste caracterul special al acestei carti de calatorie: uneori ne apar ca niste victime ale genocidului colonistilor, alteori drept niste primitivi perfizi si insetati de sange.

In Patagonia sta intre suratele cu aceeasi tematica la fel ca un excentric un pic lugubru la o petrecere de corporatisti imbracati la patru ace.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o incursiune in sufletul, mai degraba decat geografia, unui loc indepartat si fascinant.

El Camino siberian

El Camino nipon

El Camino african

Boscorodeala in padure

Un drum lung cat istoria