Oltenia, Eterna Terra Nova et Fecunda

O mica incursiune in istoria unora dintre casele de patrimoniu ale Craiovei (facilitata de prietenii de la MonumenteOltenia.ro, la care va indemn sa apelati pentru actiuni similare) si frunzarirea superbului album de caricaturi ale lui N.S. Petrescu-Gaina (despre care v-am pomenit aici) mi-au starnit apetitul pentru istoria de langa mine, adica aceea a regiunii istorice in care locuiesc – Oltenia.

Volumul Mari olteni, redactat de Alex Mihai Stonescu, a venit la fix pentru a-mi ostoi aceasta curiozitatea.

Si aproape a reusit.

La final va voi spune de ce a imprimat aceasta nuanta.

Cartea (pe care am primit-o prin bunavointa celor de la libmag.ro) prezinta o galerie de personalitati care isi au obarsia in Oltenia, dar care s-au remarcat la nivel national sau chiar mondial.

Evident, nu lipsesc nume precum Constantin Brancusi, Petrache Poenaru sau Constantin Radulescu-Motru, dar si altele care, marturisesc, nu imi erau foarte familiare, cum ar fi Sabba Stefanescu (ilustru geolog si palentontolog), Ioan Gheorghe Bibicescu (Guvernator al Bancii Nationale) sau Otton Sachelarie (comandant de marca in timpul Razboiului de Independenta).

Stilul de care uzeaza Alex Mihai Stoenescu este unul care nu face excese laudative, este documentat, dar cu unele tuse de consideratii personale, care dau savoare lecturii. Impresionanta este dorinta sa de scotoci genealogia fiecarei personalitati cat mai in strafunduri, efort care releva o atentie pentru detalii greu sesizabile, in surse deloc accesibile.

Modul de editare a volumului, cu pagina scrisa desfasurata pe doua coloane, ii confera un aer sobru, de lucrare omagiala.

Spuneam ca Mari olteni mi-a satisfacut curiozitatea, dar nu pe deplin. Cum ar putea, cand mai sunt atatea si atatea persoane remarcabile care isi au originea sau au cunoscut consacrarea in acest taram special al Olteniei?

Jean Negulescu, Elena Farago, Eustatiu Stoenescu sau Nicolae Romanescu sunt doar cateva nume.

Sper ca Mari Olteni este doar prima lucrare dintr-o serie care trebuie sa devina la fel de ampla precum Encyclopaedia Britannica.

Viata de Icar

Spre deosebire de o mare parte a mapamondului, relatia mea cu George R. R. Martin a fost una pasagera: am citit A Game of Thrones, nu m-a atras si l-am parasit fara regrete.

Intamplarea a facut sa imi sara in ochi un titlu Furtuna pe Windhaven – care il are ca autor, dar nu singur, ci in tandem cu Lisa Tuttle, asa ca am decis sa ii acord din nou atentia, mai ales ca romanul are un motto incantator:

Odata ce ai gustat zborul,

pe pamant vei pasi cu privirea

mereu intoarsa spre cer,

caci acolo sus ai fost

si intr-acolo tanjesti a te intoarce.

(Leonardo da Vinci)

Aceasta este ideea in jurul careia se contruieste intreaga actiune a cartii: pe planeta Windhaven, mai acoperita de ape decat pamantul, cu un uscat faramitat in diverse insule, o categorie aparte de locuitori au invatat sa zboare cu ajutorul unor aripi care beneficiaza de respct cvasi-religios.

Aceasta casta a zburatorilor este ereditara, insa o tanara pe nume Maris, descendata din categoria denumita simpatic, dar derogatoriu, inradacinati, indrazneste sa spere si incearca sa patrunda in randul acestora.

Cartea este structurata in trei parti, corespunzand unor perioade diverse din viata protagonistei, cu provocarile varstei si ale unei lumi in care traditia este pusa sub semnul intrebarii si intra in conflict cu aspiratiile, uneori agresive, ale reformatorilor.

Fara a avea un ritm fulminant, Furtuna pe Windhaven mentine interesul treaz prin inteligenta situatiilor prezentate si prin personajele bine reliefate. Harta de la inceputul romanului, o simpla imagine initial, se materializeaza pe masura ce inaintezi cu lectura site familiarizezi cu intregul cadru cultural si geopolitic conturat de cei doi autori.

Iar daca politica si psihologia nu reusesc sa va prinda, atunci descrierile zborurilor o vor face cu siguranta. Va recomand sa acordati acelor pagini un supliment de atentie si sa incercati sa vizualizati cat mai in detaliu dinamica planarii si pericolele care survin. Va rezulta un spectacol mental grandios si ma mir ca Hollywood-ul nu l-a dibuit inca.

Am fost tentat de cateva ori, in special la inceput, sa incerc sa stabilesc unde a contribuit fiecare dintre autori, insa am renuntat, din doua motive:

In primul rand, as fi cazut prada unor prejudecati, cum ca el ar scrie pasajele lucide, iar ea pe cele emotionale. Poate ca asa e, sau poate ca nu si n-am vrut sa ma documentez, ca sa lamuresc distinctia.

In doilea rand, si cel mai important, Furtuna pe Windhaven este o carte buna, care reuseste sa se scuture de cordonul ombilical care o leaga de creatori si care se sustrage disectiei spontane.

Si asa isi implineste menirea de capatai.

Te face sa zbori.

Cu gandul.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca m-au ajutat sa parcurg vazduhul.

Dupa-amiaza la muzeu

Daca pasii sau GPS-ul va poarta prin centrul Craiovei in perioada urmatoare, atunci musai sa faceti o vizita si la Muzeul de Arta, unde puteti vedea cele ce va voi prezenta mai jos.

La parter avem expozitia cu un titlu cam prea tautologic, Oglinzi oglindite, care se vrea a fi un duel artistic intre confratii din Oradea si cei din Bucuresti. Fiind arta moderna, emotia pur estetica nu este cea mai inalta virtute a acestei serii de lucrari, insa varietatea manifestarilor plastice mi-a trezit diverse asocieri, pe care vi se redau sub fiecare imagine, fara a va mentiona si titlul lor, provocandu-va sa mergeti voi insiva si sa le aflati.

Imaginea asta mi-a adus aminte ca si eu am fost fascinat de o ruina de tren, pe care am explorat-o in detaliu (puteti vedea rezultatele aici)

 

Nu stiu de ce, dar m-a trimis cu gandul la Inception.

 

Carpeta cu Rapirea din serai mi s-a cam jerpelit, dar pot sa o inlocuiesc linistit cu asta, iar textul e nepretuit.

 

Chintesenta actiunilor PSD-ului in momentul de fata.

 

Ma vad nevoit sa ma abat de la ce m-am angajat initial si sa va spun titlul: Rasarit de hamster in Berceni. Oricum l-ati lua, e stralucit.

La etaj avem o expozitie personala a lui Liviu Lazarescu, dintre ale carui lucrari mi-au atras atentia portretele unor personalitati ale culturii romane si universale, carora li se confera o aura supradimensionata metaforica, dar sugestiva pentru activitatea si trasaturile fiecaruia. Si aici va las pe voi sa ii identificati pe cei din imagini.

 

 

 

 

 

Inainte de a pleca, dupa ce, bineinteles, veti fi aruncat inca o privire catre capodoperele lui Constantin Brancusi, nu ezitati sa achizionati volumul Caricaturistul N. S. Petrescu-Gaina, editat de Paul Rezeanu. Are un pret modic (25 de lei), iar printre numeroasele caricaturi pe care le veti gasi in paginile sale sunt figuri marcante ale politicii si vietii publice din perioada ante- si interbelica.

In Anul Centenarului merita sa ne cunoastem si mai bine istoria, dar si sa ii coboram pe aceia care au contribuit la scrierea ei de pe piedestal, aducandu-i astfel mai aproape de noi.

 

Ion I.C. Bratianu si Titu Maiorescu

Ultima noapte de huzur, intaia noapte de privatiuni

E frumos ca in Anul Centenarului sa ne aplecam mai abitir asupra istoriei nationale, insa este imperios necesar sa studiem in detaliu Primul Razboi Mondial, printre ale carui urmari s-a numarat si Actul de la 1 decembrie 2018.

Cartea lui Ethel Greening Pantazzi, Romania in lumini si umbre (1909 – 1919) a picat la tanc, nu numai prin faptul ca acopera exact aceasta perioada, dar si pentru ca ne ofera o voce si o perspectiva exterioara; canadianca maritata cu un roman si stabilita in Vechiul Regat, autoarea era formata intr-o societate suficient de diferita, incat sa remarce specificul spatiului carpato-danubian cu incantarea si candoarea pe care am avea-o acum vizitand un trib de bosimani.

Prima parte a cartii, cea in care lucrurile merg bine, dezvaluie o Romanie bipolara, in care clasele instarite o duc bine si sunt racordate la toate practicile vremii, in timp ce, in mediul rural, exista multa mizerie si lipsa de educatie, a carei lipsa este deplansa chiar de cea care le asterne pe hartie. Apetitul pentru superstitie si grija de ce „o sa spuna lumea” sunt alte doua trasaturi care atrag atentia prin faptul ca au dainuit, metamorfozate, pana in zilele noastre.

Viata era un deliciu in Romania antebelica, daca erai de neam un pic de vaza, si de aceea va previn sa aveti in minte acest filtru, cand va lasati cuprinsi de regrete fata de o epoca glorioasa apusa.

De asemenea, aceeasi instabilitate a memoriei pe care am regasit-o si la Ion Ghica se manifesta si la Ethel Greening Pantazzi; multe detalii sunt corectate prin note de subsol, iar asta ar trebui sa readuca aminte ca un singur om, oricat de bine intentionat ar fi, nu este un martor irefutabil al unei perioade istorice, pe care o putem recompune veridic numai confruntand cat mai multe (si variate) marturii.

Cea de-a doua parte a cartii este mai intensa si mai personala, deoarece autoarea a trait intregul spectru de privatiuni si pericole care au insotit infrangerile militare, retragerea in Moldova si apoi refugierea la Odessa. Bucata petrecuta in Rusia in se prabusea tarismul si incolteau germenii regimului sovietic e o interesanta completare la extraordinara fresca a haosului descris de Boris Pasternak in Doctor Jivago.

Cu vigoarea-i memorialistica si luciditatea in observatie, Ethel Greening Pantazzi isi aduce contributia la curatirea oglinzii pe care trebuie sa o punem in fata istoriei romanilor.

Reflexia rezultata nu e intotdeauna frumoasa sau urata, insa este a noastra si avem obligatia sa o privim in fata.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o istorisire a perioadei pe care o sarbatorim, printr-o lentila din afara.

Cea dintai ciocnire a civilizatiilor

Cand te uiti de variate recifuri de corali, esti fascinat de coloritul superb si formele care depasesc chiar si imaginatia cea mai fecunda de artist. Insa, ferite de ochii acelora care fac scufundari doar de agrement, au loc lupte acerbe intre coralii vecini, inclestari nemiloase, din care unul dintre organisme piere.

Acelsi lucru se intampla si in cazul civilizatiilor: nu exista coexistenta pasnica, ci doar forme mai usoare sau mai severe de conflict. William Golding n-a fost primul care s-a aplecat asupra acestei eterne lupte, insa a fost printre putinii care au avut curajul de a se aventura pe taramul uneia dintre inclestarile originare.

Ce s-a intamplat cu Omul de Neanderthal? A fost eliminat de pe fata pamantului in urma contactelor cu Homo Sapiens? Sau a fost asimilat si ii vedem gena manifestandu-se pe ici, pe colo, mai ales la aceia foarte roscati?

Stiinta inca nu s-a pronuntat, iar scriitorul britanic a exploatat aceasta terra incognita din zorii istoriei omenirii, plasmuind o naratiune inchegata si tulburatoare in Mostenitorii.

Protagonistii acestui roman sunt membrii unei familii extinse de neanderthalieni, care isi urmeaza migratia anuala din pesterile de iarna catre tinuturile mai manoase din munti. Daca ai putintica idee despre cum aratau si se comportau oamenii preistorici, n-ai cum sa nu fi impresionat de migala pe care Golding o pune in descrierea manifestarilor lor, nu numai exterioare, fizice, dar si interioare. Aici se vede scriitorul mare, care reuseste sa redea un filtru cognitiv in faza embrionara, dar suficient de coerent pentru cititor.

Efortul paleoantropologic al lui William Golding este intregit de suspansul care insoteste contactele dintre populatia neanderthaliana si gruparea de Homo Sapiens care le da viata peste cap. Prin lentila groazei fata de necunoscut, dar si a fascinatiei fata de nou, pe care o traiesc protagonistii, scriitorul propune si o imagine compacta, narativa, a societatilor primitive ale celor care ne sunt stramosi, cu spaimele, agresivitatea, cautarea de solutii tehnologice si trairile religioase pe care le intrezarim din putinele marturii ajunse pana la noi.

Ce a ramas neschimbat in natura umana e ceva ce fiecare cititor al romanului Mostenitorii trebuie sa decida singur.

Eu am concluziile mele, insa nu vreau sa va influentez, asa ca doar va recomand sa insotiti lectura acestei carti grandioase, in ciuda dimensiunilor reduse, cu vizionarea filmului La guerre du feu al lui Jean-Jacques Annaud.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o incursiune literara intr-o lume fata de care si istoricii au rezerve.

Non-fictiuni pe care le-am citit (26)

Printre evenimente diverse s-au strecurat si trei lecturi de non-fictiune, asa ca iata-le:

Mind Performance Hacks – o culegere de ponturi, trucuri si strategii pentru a avea o activitatea intelectuala mai buna, variind de la foarte tehnice (in special cele de memorie si de matematica) la unele mai generale, care vizeaza starea de bine a organismului, in general. Autorul Ron Hale-Evans face o treaba buna in a le explica, dar exagereaza putin cand vine vorba sa le prezinte beneficiile. Pentru ca e imposibil, cu toate manevrele mnemotehnice rulate, sa retii toate ideile din aceasta carte, e evident ca e una care merita consultata periodic.

Homo Deus – am multe de obiectat impotriva acestei noi carti-senzatie a lui Yuval Noah Harari: in primul rand, cel putin o treime din continut (prima parte) se regaseste si in Sapiens, asa ca n-am putut scapa de senzatia ca autorul a vizat si niste castiguri mai facile, catalizate de succesul editorial initial; in al doilea rand, termenul „istorie” din subtitlul „A Brief History of Tomorrow” este periculos de eronat, deoarece proiecteaza ideea ca speculatiile (nu sunt nimic altceva) ale lui Noah Harari se vor intampla intocmai, ca si cum ar fi izvorate de vreo sibila; nu in ultimul rand, pesimismul omniprezent al autorului este contrazis de insasi evolutia omenirii de pana acum. Veti intreba, fireste, daca exista si ceva demn de lauda in Homo Deus. Raspunsul este da, pentru ca nu pot sa nu apreciez efortul sau de a aduce impreuna istorie, economie, psihologie si tehnologie; acesta este umanistul secolului al XXI-lea, acela care poate opera cu termeni si concepte din stiinte si arii cat mai diverse. O carte de citit cu scepicismul activ.

Why We Sleep – ma aflu intr-o mare dilema: cum sa fac sa laud aceasta carte atat de tare, insa credibil, incat sa va conving si pe voi sa o cititi? Nu ati avea decat de castigat, chiar daca in acest moment credeti ca a lectura cateva sute de pagini despre ceva atat de banal precum somnul este o pierdere de vreme. Autorul Matthew Walker este un veritabil om de stiinta, iar lucrarea sa abunda in descrieri de experimente solide si ilustrative, insa este si un om cu o misiune, aceea de a restaura somnul ca un dar pretios pe care ni l-a oferit natura pentru a invata, a ne vindeca si a trai cat mai bine. Idei utile sau macar demne de supuse reflectie se pot extrage cu duiumul din aceasta carte, iata cateva dintre ele, extrase aleatoriu: diferenta dintre sase ore de somn si sapte e mai mare decat o arata aritmetica; cafeaua e la fel de nasoala precum amfetaminele; lumina LED e ecologica, dar e daunatoare. In incheiere, nu pot sa nu reiau simpatica observatie a lui Matthew Walker: daca va apuca somnul citind Why We Sleep, nu e o ofensa adusa autorului, ci un compliment.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

Non-fictiuni pe care le-am citit (20)

Non-fictiuni pe care le-am citit (21)

Non-fictiuni pe care le-am citit (22)

Non-fictiuni pe care le-am citit (23)

Non-fictiuni pe care le-am citit (24)

Non-fictiuni pe care le-am citit (25)

Istoria din ochii nostri

N-are rost sa imi pierd suflul cuvintelor intr-o introducere mestesugita, asa ca va spun ex abrupto:

Culorile si viata lor secreta de Kassia St Clair este o carte minunata!

Volumul, pe care l-am primit prin bunavointa celor de la libmag.ro, m-a condus printr-un univers cromatic mai vast decat mi l-as fi putut imagina vreodata.

Dupa o introducere elocventa in procesul fizic si anatomic de producere si perceptie a culorii, cortina se deschide asupra coloritului istoriei, descompus de la alb la negru.

Fiecare nuanta, oricat de obscura mie (si credeti-ma, numarul acestora a depasit vreo doua treimi din continutul cartii) beneficiaza de o mica biografie, care imbina anecdota istorica si detaliile chimice sau artistice cu indemanarea unui pictor care isi pregateste o culoare omogena din ingrediente diametral opuse.

Din toata lectura am extras o concluzie suprinzatoare: goana dupa culori si dupa ce simbolizau acestea a ghidat subtil, daca nu decisiv, cursul omenirii. Un exemplu aparent nesemnificativ este industria cultivarii sofranului dintr-un oras englezesc, care a influentat inclusiv decizii regale referitoare la soarta acestuia.

Inteligenta editorului a facut ca fiecare pagina dedicata vreunei culori sa fie imbogatita cu o banda laterala infatisand-o chiar pe aceasta; astfel, nu numai ca vizualul intregeste partea intelectuala, dar apropiind paginile alocate, se pot observa finele diferente nuante apropiate.

Pentru mine, barbat fiind si inzestrat, conform conceptiei populare, cu o viziune limitata asupra culorilor, aceasta a fost o educatie nepretuita.

Cu riscul de a parea nesuferit retrosexualilor din jurul meu, cand va avea loc o dezbatere de ordin cromatic, nu o ezit sa arunc si eu in discutie niste rosso corsa, galben de Neapole sau roz Mountbatten.

Presimt un succes social fulminant in randul sexului opus.

Epistole intre Orient si Occident

Urmandu-mi proiectul de a explora cat mai mult istoria romanilor in Anul Centenarului, m-am cufundat intr-un veritabil tezaur epistolar – Scrisori catre V. Alecsandri de Ion Ghica.

Autorul si-a petrecut anii tineretii in acea perioada embrionara a modernizarii tarilor romane, cand inca se mai purtau barni lungi si caftane si se mai invata greaca (perioada excelent reconstituita in Aferim), si pe cei ai senectutii intr-un Regat al Romaniei care isi castigase independenta si se angajase intr-o impetuoasa, chiar daca imperfecta, occidentalizare.

Prin aceasta duala ipostaza ne faciliteaza un traseu al mentalitatilor si cutumelor pe care manualele de istorie il simplifica si il vaduvesc de orice farmec.

O concluzie pe care am extras-o cand inca nu parcursesem nici jumatate din volum: istoria romanilor nu e grandioasa, dar poate fi foarte frumoasa, daca e spusa fara accente patriotarde prea apasate.

A nu se intelege ca Ion Ghica este vreun model ideatic. Dimpotriva, una dintre placerile lecturii consta in a-i gasi cusururi autorului.

Unul ar fi memoria care il mai pacaleste cateodata si pe care o contrazic notele de subsol care clarifica unele confuzii din genealogii.

Un altul ar fi provenienta din tagma marilor boieri, mari motoare ale dezvoltarii in perioada respectiva, dar si depozitarii unei anume atitudini de superioritate fata de restul populatiei. Nici antisemitismul, pe care il regasim si contemporanul sau Mihai Eminescu, nu e de ignorat si e interesant de observat ce anume ii irita pe Ion Ghica et comp. la reprezentatii acestei religii.

Plin de informatii, dar si de provocari pentru aceia care vor sa desluseasca adevarul istoric la sursa, volumul Scrisori catre V. Alecsandri al lui Ion Ghica este un monument pe care il puteti vizita fara sa miscati posteriorul de pe canapea.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-au oferit ocazia sa vad cum s-au zbatut romanii sa treaca din Orient in Occident (de mentionat ca inca mai au de lucru).

Calatorii prin lentila carnii, dar si a spiritului

Daca am tratat anterioara carte de calatorii a lui Nikos Kazantzakis in stil umoristico-parodic, acum ma vad nevoit sa adopt o atitudine mai serioasa, fortat si de destinatiile pe care le-a vizitat colosalul scriitor grec.

Jurnal de calatorie. Japonia, China este o veritabila intalnire de grad III, intre un spirit patrunzator si doua mari civilizatii, iar rezultatul este la inaltimea oricaror asteptari.

Muncit de aceeasi eterna lupta intre corporal si metafizic, Nikos Kazantzakis nu se lasa coplesit doar de sublimul gradinilor nipone sau de impecabila precizie simbolica a operei chineze, ci se afunda si in concupiscenta si grotescul a cartierului Yoshiwara sau miasmele mahalalelor din Beijing. Desi lumea aseptica spre care se indreapta turismul este laudabila, subscriu la ce scrie cretanul, ca trebuie sa traiesti o civilizatie, in special una indepartata, prin toate simturile, nu in ultimul rand prin miros.

Stiu pe destui care deja stramba din nas, gandindu-se la piata de carne din Marrakech sau la cea de vietati marine zis comestibile din Valencia.

Nu intru in detalii in legatura cu locurile vizitate de Kazantzakis, multe se regasesc in orice ghid turistic, dar ce diferenta intre modul cum sunt prezentate acolo si descrierile iesite de sub penita sa! Aveti mai jos un fragment care ilustreaza cat de profund a inteles scriitorul ce inseamna a calatori:

Calatoria e ca o partida de vanatoare fascinanta, pornesti fara sa poti ghici ce pasare o sa-ti iasa in bataia pustii. Calatoria e ca vinul, bei si nu stii ce viziuni o sa-ti bantuie prin cap. Desigur, calatorind gasesti mereu ceea ce porti in tine. Cei ce sufera si iubesc dialogheaza intr-o comuniune tainica cu peisajul pe care il vad, cu oamenii pe care ii intalnesc, cu intamplarile pe care le aleg. De aceea, orice calator adevarat creeaza, intotdeauna, tara pe care o viziteaza.

O supriza placuta a fost ultima treime a cartii, care descrie calatoriile realizate de Kazantzakis in aceleasi tari, douazeci de ani mai tarziu, in compania sotiei sale, Eleni Kazantzaki.

Doua sunt deliciile pe care le ofera aceasta bucata de lectura. In primul rand, insemnarile scriitorului, desi foarte lapidare, ofera posibilitatea de a compara evolutia mentalitatilor si convingerilor sale, cum ar fi impresiile despre China stapanita inca de trecutul imperial si despre cea comunista.

In al doilea rand, beneficiem si de relatarea facuta de consoarta sa, care n-are vreo ambitie sa rivalizeze cu din punct de vedere stilistic cu sotul, dar care doveste un simt de observatie si critic consistent, care tine interesul treaz pana la finalul cartii.

Modestia remarcabila pe care o dovedeste in ultimele randuri ale volumului m-au obligat sa inchei acest articol dandu-i chiar ei cuvantul:

Te rog mult sa ma judeci ca Dumnezeu, adica nu potrivit faptei mele, ci dupa intentia mea, care, iti jur, a fost nevinovata si plina de respect fata de memoria lui Nikos Kazantzakis.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o carte de calatorie pentru trup si suflet.

Pasi catre intelepciune

Mi-e greu sa descriu trairile intelectuale pe care mi le-au provocat scrierile lui S.Y. Agnon.

Exista motive obiective pentru aceasta.

Talcul tuturor faptelor (pe care am primit-o prin bunavointa celor de la libmag.ro) este o colectie de povestiri hasidice ale unui autor laureat cu Premiul Nobel pentru Literatura tocmai pentru ca a reinviat un fel de a scrie care pare rezervat doar celor initiati.

Initiati in detaliile culturii ebraice (iar aici eu doar zgarii suprafata) si initiati in provocarile literaturii care nu e divertisment si nici educatie facila, ci o taina pe care o deslusesti dupa un proces pe care insusi autorul il descrie in mod desavarsit:

Prima oara omul citeste si pricepe. A doua oara citeste si se minuneaza. Ma amageam cand imi inchipuiam ca pricep, fiindca, de fapt, nu pricepeam o iota, nimic. A treia oara pricepe si nu pricepe, a patra oara pricepe ce nu pricepuse si nu intelege ce intelesese si tot asa de fiecare data. Si daca se osteneste mult si o ia de la capat de multe ori pana cand uita de cate ori a luat-o de la capat, si mai are si ajutorul lui Dumnezeu, atunci incepe sa priceapa. Si asta e inceputul intelepciunii.

Nu stiu cum va simtiti voi dupa lectura acestui citat, dar eu gasesc ca e cazul sa fiu umil, chiar si daca ma consider un cititor experimentat.

Ce am impresia ca am inteles este o inversare interesanta a modului de a extrage informatii si idei din naratiunile lui S.Y. Agnon. Daca, de obicei, citesti o naratiune care are o actiune anume si din desfasurarea ei extrapolezi anumite invataminte, Talcul tuturor faptelor propune o lectura consistent filosofica si metafizica, din care transpar crampeie de viata dintr-un dintr-un univers aparte, pentru mine, ca roman in Anul Centenarului, cel mai de impact regasindu-se in povestea care se desfasoara intr-un Iasi de demult, efigia unui spatiu multicultural, din pacate disparut intre timp, din acelasi filon cu acela care ne-a oferit o comedie spumoasa precum Tache, Ianche si Cadîr.

Sper ca Romania sa redevina acest spatiu al tolerantei si cosmopolitismului, iar un simplu pas spre acest deziderat este lectura unei carti precum Talcul tuturor faptelor.