Cum ne-au prostit de-a lungul timpului

Daca este vreun subiect care sa pasioneze si sa intereseze in perioada aceasta cand suntem bombarbati de stiri mai rau ca fetele de gimnaziu de bulgari iarna, acesta trebuie sa fie neaparat dezinformarea.

O intrebare legitima ar fi:

Ce este dezinformarea?

Un raspuns amplu, pertinent si foarte amuzant sa regaseste in Petite histoire de la désinformation de Vladmir Volkoff, in posesia careia am intrat prin generozitatea celor de la TargulCartii.ro.

Pana sa parcurg cu nesat paginile acestei lucrari si eu, ca multi altii, as fi fost tentat sa pus semnul egalitatii intre dezinformare si manipulare. Totusi, lucrurile sunt mai complicate de atat, insa opiniile si argumentele aduse de autor m-au convins ca exista o distinctie, iar exemplele sale, veritabile bijuterii anecdotice din culisele istoriei, i-au sustinut spusele.

Dezinformarea vizeaza masele, nimic nou. Dar mesajul distorsionant si distorsionat nu vine direct de la sursa, aceea ar fi manipularea pursange, ci prin intermediul unor relee si multiplicatori de opinie care, deseori, habar nu au ca servesc drept unelte intr-o asemenea operatiune. Daca stau si ma gandesc mai bine, in toata tevatura asta cu protestele, e probabil ca eu insumi sa fi fost dezinformat si sa fi dezinformat pe altii la randul meu.

Ca rus stabilit in Franta, Vladimir Volkoff isi alege cu precadere studiile de caz din povestile celor doua tari, asa ca termenul de „istorie” din titlu nu trebuie luat in sens exhaustiv (in romana, titlul este „Tratat despre dezinformare”, poate chiar mai adecvat pentru continutul acestui volum).

Este si un pic de malitiozitate nationala in ideile autorului: rus de origine, considera ca URSS, desi a pierdut, pe hartie, Razboiul Rece, a fost campioana detasata a dezinformarii si chiar se aventureaza sa se intrebe daca nu cumva, practicile si ideologiile sale persista in lumea contemporana, fara ca noi sa ne dam seama, sub umbrela generoasa a democratiei.

O tendinta a lumii moderna este sa solicite cuiva sa vina si cu solutii, nu numai sa puncteze problemele. Socotind ca, potrivit lui Vladimir Volkoff, suntem supusi dezinformarii permanent, ar reiesi ca nu prea avem ce face. Insa tot el ofera si un sfat, drastic, dar de bun simt:

Feriti-va sa aveti in jurul vostru persoane care pretind ca sunt obiective; cautati sa stati aproape de cei ale carora prejudecati va sunt cunoscute.

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

Alte trei carti de non-fictiune si-au deschis paginile si tainele pentru mine:

Iesirea din depresie – Titlul este un deziderat ideal, insa, asa cum am vazut si in superba carte a lui Andrew Solomon, merita luptat pentru el. Autorul prezentei lucrari, Dominique Barbier, este un profesionist in domeniu, iar daca abordarea sa este mult mai putin literara, in schimb, din punct de vedere structural si pedagogic, este impecabila. Foarte utila mi s-a parut abordarea depresiei din punct de vedere al categoriilor de varsta, cu prezentarea particularitatilor pentru fiecare dintre acestea, pentru mine, ca barbat, de mare interes fiind paginile despre manifestarile femeilor care tocmai au nascut. De mentionat ca doctorul Barbier, francez sadea, contesta sistemul american de clasificare a acestei maladii.

The Art of Thinking Clearly – Nu e nicio problema daca vi se activeaza scepticismul cand cititi cuvantul „arta” din titlu, si mie mi s-a intamplat la fel. Prin scriitura pertinenta si deseori amuzanta, Rolf Dobelli a depasit acest obstacol spre mintea mea, mai ales ca a mai avut de furca si cu neajunsul familiaritatii: multe dintre experimentele si studiile pe care isi sprijina asertiunile imi erau cunoscute din alte carti. Au existat, insa, destule informatii si idei noi, la care s-a adaugat si ineditul faptului ca autorul este un jucator la bursa de profesiei si a transpus erori frecvente de judecata din perspective economice, pe care ar merita sa le cunoasca si guvernantii romani, trecuti, prezenti si viitori.

The 48 Laws of Power – La o privirea de ansamblu, cartea lui Robert Greene ar avea o sumedenie de motive sa-mi displaca – e izvorata din acel pur stil american „cum sa…”, iar multe dintre legile enuntate incurajeaza ipocrizia si cinismul. Patrunzand mai indeaproape in aceasta voluminoasa lucrare, m-a captivat fara putinta de scapare luciditatea anumitor comportamente propuse si, mai ales, m-a incantat bogatia episoadelor, anecdotelor si pildelor istorice si literare de care s-a slujit autorul pentru a-si ilustra preceptele. Ca mare fan al muzei Clio, am avut inca o data posibilitatea sa constat ca in spatele unor personalitati precum Bismarck sau Richelieu, exista si alte figuri mai putin cunoscute, dar fascinante: Victor Lustig, omul care a vandut Turnul Eiffel (de doua ori!), Yellow Kid Weil sau P. T. Barnum, despre care am aflat cu bucurie ca va fi subiectul unui film cu Hugh Jackman, programat sa fie lansat la finalul acestui an. Cumva, Robert Greene poate fi acuzat ca le ofera escrocilor/dictatorilor de pretutindeni un manual de prostire/inrobire a semenilor, insa cartea e in aceeasi masura si un compendiu de tehnici de auto-aparare intelectuala fata de asemenea comportamente. Iar istoria ramane cea mai frumoasa (si mai instructiva) poveste.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Un ucigas emerit

Cand un istoric reputat se aventureaza pe taramul alunecos al romanescului, rezultatele variaza. Octavian Simu, un orientalist caruia titulatura de erudit nu ii reflecta intru totul vastele cunostinte, a fost ros de acelasi dor de a insufla viata unor personaje si evenimente pe care le cunoastem din cronici mai degraba aride.

Constient, insa, de propriile-i limitari de romancier, a reusit ca in cartea sa de stiinte umaniste, intitulata Herghelia verde, sa mentina un foarte dificil echilibru intre fictiune si fapte consemnate istoric. Vocea vraciului Sofur este autentica, e expresia unei constiinte care se reliefeaza suficient, incat sa-l putem vizualiza aievea pe acela care a fost martor la ascensiunea, apogeul si sfarsitul lui Timur Lenk.

Osciland intre repulsie si admiratie fata de stapanul sau, naratorul intruchipeaza acea ambivalenta umana care explica existenta marilor odiosi: confruntati cu personalitati coplesitoare, pe care ii ajuta si norocul, ii urmam cu sau fara voia noastra.

Desavarsita cunoastere a materialului istoric ii prilejuieste lui Octavian Simu descrieri minutioase si pitoresti de traditii, decoruri si costume, remarcabil fiind si ca aceasta abundenta de imagini nu ingreuneaza lectura. Ce-i drept, cateodata stilul devine un pic prea didactic si isi pierde savoarea descriptiva, insa astfel de pasaje nu tulbura decat foarte putin realizarea stilistica a intregului.

Epopeea lui Timur Lenk este spectaculoasa, mai ales daca tinem cont ca acest mare conducator de osti a inceput ca un bandit oarecare. Oare o simpla conjunctura favorabila l-a propulsat catre culmile puterii, sau sunt oameni plamaditi dintr-un aluat aparte, meniti a zgudui aceasta lume si de a-si grava numele pe acel monument numit istorie?

Recurenta imagine a piramidelor de tigve, infioratoare in sine, mi-a generat o constatare imbucuratoare: chiar daca m-am nascut intr-o tara saraca, intr-o regiune saraca, intr-un oras sarac, tot mai bine decat sa ma fi nascut intr-un opulent oras din Asia Mica in perioada cand Timur Lenk aparea la portile sale.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o istorie spusa un pic altfel.

Anjin-san cel real

Daca e vreun coleg de liceu care citeste aceste randuri, isi aduce aminte cu siguranta de patima pe care o manifestam cand venea vorba despre cultura Japoniei medievale si despre romanul lui James Clavell, Shogun.

Intensitatea trairii adolescentine s-a diminuat, dar pasiunea pentru civilizatia nipona palpaie de-a pururi in sufletul meu si s-a aprins cand am dat prima data cu ochii de cartea de stiinte umaniste intitulata William Samuraiul.

John Blackthorne a.k.a. Anjin-san, protagonistul din Shogun, s-a bazat pe un personaj real, William Adams, care a ajuns la mare cinste la curtea lui Togugawa Ieyasu, cel care a unificat Japonia sfasiata de razboaie. Autorul Giles Milton ii urmareste englezului evolutia de la un corabier cvasi-necunoscut la nobil de seama in Tara Soarelui Rasare, insa nu se multumeste doar cu o poveste dintr-o singura perspectiva.

Istoric ambitios, isi propune sa acopere fresca mai larga a primelor contacte dintre europeni si japonezi, incepand cu negustorii si misionarii portughezi habotnici si ajungand la olandezii si britanicii pragmatici si neciopliti. Ciocnirea civilizatiilor, asa cum apare in aceasta carte, smulge reactii ambivalente: pe de o parte, navigatorii de pe batranul continent sunt cu multe clase de rafinament sub bastinasii niponi, insa violenta acestora din urma are darul sa infioare si sa aduca aminte ca, totusi, democratia, filantropia si drepturile omului s-au nascut pe cele doua maluri ale Atlanticului, nu in stepele Asiei sau in tinuturile din largul Pacificului.

Impresionant este volumul de corespondenta si memorii pe care autorul le-a parcurs pentru a-si redacta istorisirea cu informatii de prima mana. Cu aceasta ocazie, mi-am dat seama ca astfel de materiale documentare sunt o metoda foarte buna de a-l antrena pe omul zilelor noastre sa discearna stirile autentice de cele false, un subiect fierbinte in epistemologia moderna.

La ce ma refer, mai precis? Citesti memoriile personajului istoric Cutare si incerci sa identifici unde se situa ideologic, comparand viziunea acestuia cu evolutia reala si tabloul mai larg al evenimentelor.

Istoria este cea mai frumoasa poveste, spune Adrian Cioroianu.

Si cea mai utila, as adauga eu.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o madlena de orez.

 

Un Donald Trump al muzeologiei

Scotocind prin foarte vastul site al celor de la TargulCartii.ro, am descoperit o carte cu un titlul seducator – Making the Mummies Dance, al carei autor, Thomas Hoving, isi povesteste peripetiile ca director al Metropolitan Museum of Art din New York.

In primul rand, marturisesc ca titlul e jumatate manipulare, pentru ca autorul e departe de exhibitionismul uneori inept al noului presedinte al Americii. Hoving a fost un tip cult, cu abilitati de administrator, dar si cu un condei inspirat. Va rog sa nu imi invocati ca si Donald Trump mai compune cate un mesaj de Twitter, n-are rost.

Exista, insa, cateva trasaturi ale autorului care justifica hiperbola pe care am utilizat-o. Ambitia de a face din muzeul pe care l-a condus cel mai tare din tara e leit sloganul atat de des parodiat. Iar onestitatea de a recunoaste ca a gresit din cand in cand nu poate ascunde satisfactia de a fi dat cateva lovituri colosale in materie de achizitii sau publicitate a unor evenimente.

Sunt pagini dedicate unor intrigi si lupte de putere in niste foruri decizionale care nu privesc decat pe un doctorand in stiinta finantarii si organizarii muzeelor, dar si altele pasionante, indeosebi cele care infatiseaza achizitia unor capodopere, precum Juan de Pareja al lui Velazquez sau Templul din Dendur.

Apogeul interesului meu a fost atins insa in bucata dedicata scandalului iscat de o expozitie foto care avea ca subiect cartierul Harlem. Acesta a fost momentul cand i-a trecut glontul pe la ureche: organizatiile au boicotat, politicienii s-au ofuscat si fofilat, oamenii au protestat. Ce vedem acum in Romania lui 2017 se intampla in America inca din anii ’60.

Thomas Hoving a fost un rasfatat al sortii, dar, spre deosebire de politicienii romani care isi apara privilegiile mai ceva ca o ursoaica puii, a lasat ceva in urma sa, un lacas al culturii si al educatiei mai bogat si mai accesibil tuturor.

Cea mai frumoasa poveste spusa vreodata

Daca ati vazut Arrival, nu se poate sa nu fi simtit macar un fior de exaltare cand personajul lui Amy Adams incepe sa descrifreze limbajul misteriosilor heptapozi.

Daca reusiti sa rememorati acea stare de spirit, veti intelege cum ce traim in timp ce lecturam cartea de stiinte umaniste a lui Andrew Robinson, intitulata Istoria scrisului.

Desi e un subiect atat de vast, incat nici n-ai sti de unde sa-l abordezi mai intai, autorul face o treaba excelenta in rolul de ghid in periplul celei mai inalte realizari umane. Iar subiectul nu e deloc usor, pentru ca istoria scrisului nu e o simpla cronica a unui eveniment sau a unei personalitati.

Este un proces indelungat, cu manifestari variate, iar capitolele dedicate descifrarii unor alfabete stravechi par rupte din tratate de criptografie.

Insa Robinson intelege atat de bine materialul pe care il prelucreaza, incat stie sa il organizeze fluid, astfel ca, in niciun moment nu m-a pierdut de musteriu din punct de vedere al comprehensiunii. Ilustratiile de inalta calitate intregesc experienta deosebita pe care o ofera aceasta carte; cumva, este o rascumparare istorica faptul ca urmasele pictografiei detronate de alfabetul fonetic vin acum sa-l ajute in a se prezenta.

Hieroglifele, cuneiformele, glifele mayase si scrierea lineara B sunt vedetele si beneficiaza de cele mai ample descrieri. Cat de norocosi, inteligenti si perseverenti sunt uneori oamenii! Fara oricare dintre aceste trei trasaturi, ne-am fi uitat inca la alfabetul egiptenilor ca la niste semne cabalistice sau la cel al mesopotamienilor ca la niste scrijelituri fara noima.

Istoria scrisului este cea mai frumoasa poveste spusa vreodata deoarece, fara ea, nu am mai fi avut nici o alta poveste.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca m-au facut sa inteleg de ce „La inceput a fost cuvantul.”

 

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Cele trei carti din aceasta serie vizeaza practici si abilitati indispensabile omului de inceput de secol al XXI-lea:

Crowdsourcing – „Prosti, dar multi”, sintetiza Alexandru Lapusneanul o intreaga filosofie a multimii; in lucrarea de fata, Jeff Howe demonstreaza cum, in era Internetului si a comunicarii facile, multi inseamna, deseori, si destepti. Autorul exploreaza exemple de actiuni civice sau comerciale care au exploatat numarul celor care au aderat la ele, nelipsind exemple precum Wikipedia, dar si altele, mai surprinzatoare pentru mine, precum initiativa NASA de a solicita celor interesati sa masoare si sa identifice cratere pe Marte. Concluzia desprinsa din aceasta lectura este ca a ezita sa ceri in acest moment al istoriei, cand rugamintea-ti poate ajunge la un numar imens de persoane, te limiteaza si te condamna la subdezvoltare, insa nu strica un pic de atentie la filtrarea calitatii raspunsurilor primite.

I, Spy – Subtitlul cartii, How to Be Your Own Private Investigator este inca o odrasla a faimoaselor exagerari din specia „Cum sa fii asa si pe dincolo”; pun prinsoare pe ce vreti voi ca autorul Daniel Ribacoff, expert in domeniu, nu a impartasit toate trucurile pe care le are in maneca sau captuseala. Insa as minti, daca as spune ca lectura n-a fost una pasionanta. Am fost purtat printr-un tur virtual al meseriei de detectiv particular, presarat, pe ici, pe colo, cu un umor sanatos. Desi sfaturile, uneltele si precautiunile lui Ribacoff vizeaza spatiul nord-american, abstractizate, sunt aplicabile oriunde, iar capitolul dedicat vigilentei cetateanului fata de posibile activitati teroriste este atat o radiografie nepretuita a atitudinii americane fata de securitate dupa 9/11, cat si un manual pentru europenii pe care i-a palit aceeasi napasta, si nu doar o data.

The Gift of Fear – surata cu cea de mai sus in privinta subiectului si a profilului profesional al autorului, cartea lui Gavin Becker se concentreaza pe un anume instrument interior: frica. Familia, locul de munca sau sfera sociala sunt spatii unde aceasta emotie ne semnaleaza ca nu e totul in regula, iar modul cum o ascultam ne poate scuti de neplaceri sau ne poate salva viata. Mai putin hazliu decat Daniel Ribacoff, dar mai grav si mai convingator, Gavin de Becker pe poarta prin povesti cosmaresti menite a ilustra o idee esentiala: ca varf al regnului animal, omul nu mai are alti pradatori decat proprii semeni, iar frica este un inestimabil senzor al naturii, pe care ratiunea sau alte emotii il acopera taman cand am avea mai mare nevoie de el. Remarcabil mi se pare ca nicinu moment n-am simtit ca vigilenta propovaduita de autor poate degenara in paranoia – sfaturile sale nu depasesc zona bunului simt si se sprijina pe experiente reale. Iar capitolul in care ne relateaza goana in a-l captura pe un dezaxat, inainte ca acesta sa ajunga la vedeta careia ii pusese gand rau, nu se deosebeste cu nimic de un roman de suspans inalta clasa.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

 

 

 

Istorie care inca se cauta

Ce poate sa spuna istoria unui proces care este inca in desfasurare? E nevoie de timp si detasare pentru a contura cauzele si consecintele, iar contemporaneitatea are darul de a forta viziunea catre hic et nunc.

Cu toate acestea, cartea de cultura generala intitulata Fenomenul Google e o lectura care depaseste simpla adunare a unor informatii usor accesibile pe Internet. Autorul John Battelle are ambitia de a acoperi nu numai lungul drum de la initiativa studenteasca la gigant mondial, ci si controversele care s-au agatat precum ciulinii de Google, pe masura ce si-a castigat titlul de unealta indisponibila vietii de zi cu zi.

Prima parte a cartii e mai tehnica si mai putin atractiva, insa nu recomand evitarea ei, pentru ca explicatiile referitoare la tehnologie intregesc tabloul care se contureaza in a doua jumatate a lucrarii, cel in care incepem sa vedem luminile si umbrele care invaluie acest motor de cautare.

La incep de drum, povestea Google este asemanatoare cu a Facebook-ului lui Mark Zuckerberg sau Amazon-ul lui Jeff Bezos – entuziasm, intuitie, indrazneala si un dram de noroc. In ceea ce-i priveste pe cei implicati in aceasta epopee antreprenoriala, nu pot sa remarc ca, in ciuda unui stil un pic haotic in a-si prezenta ideile, Malcom Gladwell vede arhetipurile si le categoriseste elocvent in The Tipping Point.

Pe masura ce succesul se inteteste, hubris-ul celor de la Google a inceput sa se manifeste pregnant, iar populatia tot mai dependenta de serviciile lor se vede scindata in profitori si victime, admiratori si detractori, utilizatori si tematori. Printre atatea puncte de vedere, John Battelle isi asuma greaua sarcina a echidistantei, care ii iese destul de bine.

O concluzie pe care am desprins-o din aceste pagini este ca, nevazute, se dau batalii deloc sangeroase, dar acerbe, care ne influenteaza viata mai mult decat declaratiile sforaitoare ale politicienilor.

Spuneam acum aproape un an despre un alt colos al Internetului: Jeff Bezos si amazon.com sunt niste despoti luminati ai vremurilor noastre. Pentru a-i putea combate, e nevoie sa ii intelegem mai intai.

Inlocuiti numele de mai sus cu Google si afirmatia ramane valabila.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o istorie care nu s-a scris inca definitiv.

 

Cum s-a dat ortu’ popii in istorie

Am primit o invitatie de a participa la un concurs initiat de TargulCartii.ro, careia i-am raspuns cu mare drag, mai ales ca am primit astfel o carte intitulata Dictionnaire de la mort des grands hommes.

Imi imaginez ca sunt deja destui psihologi care isi freaca mainile cu bucurie, gandind ca au un client asigurat, si banuiesc ca sunt si cativa psihiatri care scriu deja retete, insa ii voi dezamagi.

Nu ma sfiesc sa spun ca aceasta lucrare a Isabellei Bricard este captivanta si pot sa aduc duzini de persoane care sa depuna marturie ca n-am nicio aplecare spre macabru. Frantuzoaica manifesta, insa, o rigoare si o eruditie care te prind, ce-i drept, cu o conditie – sa exista un oarece interes pentru istorie din oficiu.

Daca este intrunita aceasta minima necesitate, traseul de tip ricoseu prin relatarile despre cum s-au stins figuri importante din marea poveste a omenirii va releva cateva idei preconcepute de care n-ar strica sa ne dezbaram. Un exemplu ar fi ca istoria spusa in stil standard confera o alura semizeiasca acestor personalitati, insa realitatea a fost (si este) ca nu sunt decat fiinte din carne si oase, supuse acelorasi legi inexorabile ale naturii. Uneori au fost rosi de boli necrutatoare, alteori s-au luptat cu infirmitati congenitale.

Unii au suferit degradarea exact a acelor facultati care le asigurau manifestarea harului, precum pierderea treptata a vederii de catre Edgar Degas.

Altii au procedat in moduri pe care azi le-am numi prostesti, precum Machiavelli, care lua doftorii cu pumnul, fapt care i-a si grabit sfarsitul.

Cel mai mult m-a impresionat, insa, jumatatea de pagina despre moartea lui Beethoven, care depaseste simpla conditie de scriitura enciclopedica si capata dimensiuni literare prin tragism si prin atentia acordata detaliilor.

Am mai remarcat ca paragrafele alocate regilor sunt cu mult mai lungi decat cele despre artisti sau oameni de stiinta. O nedreptate care, adusa, in contemporaneitate, s-ar materializa in atentia exagerata acordata politicienilor, in dauna celor care chiar fac ceva pentru semenii lor.

Dictionnaire de la mort des grands hommes nu e o carte de citit din scoarta in scoarta. Ofera mai degraba placerea lecturii accidentale care, la randul ei, indeamna la un exercitiu mental pe cat de greu, pe atat de util: contemplarea provocarii supreme.

 

Merge mintea la Baiatu’

Mica la stat, dar mare la sfat. Cam asa ar suna chintesenta impresiei mele despre cartea de literatura contemporana a lui Dinis Machado, intitulata Ce spune Molero.

Avem dupa cum urmeaza: doi functionari vag conturati, Austin si Mister DeLuxe, care dezbat raportul unui anume Molero despre viata si activitatea unei figuri enigmatice pe nume Baiatul.

Curat Citizen Kane, daca ma intrebati pe mine, mai ales ca marturiile si datele adunate de anchetatorul Molero sunt departe de a fi niste date seci. Dincolo de faptul ca la un moment dat nu mai stii cat e vorba despre opera, cat despre om, mai suntem si mitraliati cu un iures de personaje si pagini evocatoare, de consideratii filosofice despre te miri ce si enumerari generoase, incat, pastrand limitele comparatiei, am simtit ca autorul a vrut sa incerce romanul total, precum Augusto Roa Bastos in Eu, supremul.

Si nu-i putin lucru ca mi-a starnit o astfel de paralela, pentru ca paraguayanul nu face rabat la lungimea actului literar, pe cand portughezul isi impune o austeritate pe care o respecta fara efort.

Ca ansamblu, cartea conduce la o concluzie mai degraba trista: viata este o experienta personala inscrutabila, orice tentativa de a o privi din afara e condamnata la superficialitate, ba chiar la distorsiune.

Una dintre atractiile acestei editii a Ce spune Molero este faptul ca acele pasaje cenzurate in perioada comunista sunt marcate prin paranteze drepte. Ni se arunca astfel interesanta provocare de a observa ce ii deranja pe responsabilii cu forfecarea pe vremea lui Nea Nicu’, iar ce am constatat nu e neaparat negativ.

Cu exceptia eliminarii mentiunii directa a Romaniei, inlocuita cu relativ onesta expresie „undeva in Balcani”, restul pasajelor suprimate vizau detalii sexuale un pic deviante si uneori scabroase. Ce-i drept, orice atingere adusa textului este o intinare a dreptului autorului de a se exprima cum crede de cuviinta, insa chiar e condamnabil ca autoritatile voiau sa ii fereasca pe cetateni de un fel de pornografie, in conditiile in care supraexpunerea din prezent este infierata de cohorte intregi de psihologi?

Pana va hotarati asupra unui raspuns, dati-mi voie sa vi-l recomand pe acest Ce spune Molero. Nu va lasati inselati de statura sa pipernicita, e mai generos decat va imaginati.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o roman mic la stat, dar mare la sfat.