Non-fictiuni pe care le-am citit (22)

Cand vremea a fost frumoasa, am citit afara, cand a fost urata, am citit inauntru. Iata ce:

In pielea unei jihadiste – o jurnalista al carei psedonim este Anna Erelle reuseste, prin staruinta si un dram de noroc, sa inhate interesul unui jihadist sadea, care o curteaza si o recruteaza prin intermediul programului Skype. Suspansul naratiunii propuse de autoare mi s-a parut fortat, dar nu pot sa-i neg cartii valoarea documentara, nu atat cea referitoare la accesul in culisele Daesh, cat, mai ales, la mecanismele prin care persoanele mai in varsta actioneaza ca niste pradatori fata de adolescentii vulnerabili si debusolati.

Principles – l-am descoperit pe Ray Dalio intr-o prelegere excelenta pe www.ted.com, iar apoi am aflat ca este unul dintre bogatasii luminati ai Americii, pe acelasi plan cu Warren Buffet sau Bill Gates, asa ca am fost ispitit sa patrund in profunzimea principiilor pe care le enuntase in discursul respectiv. Cartea are trei parti, primele sunt consideratii generale despre valoarea principiilor in viata unui om, iar ultima, cea mai consistenta, consta intr-o lunga enumerare a acelor principii care il calauzesc in activitatea profesionala si pe care le-a descoperit pe propria piele. De obicei, nu ma dau in vant dupa lucrari care imi dau de-a gata retete de conduita, insa coerenta si intelepciunea ideilor lui Dalio sunt irezistibile, iar modul ordonat in care le prezinta sunt o lectie in sine. Si, da, sunt de acord cu el, in lumea aceasta in care fiecare lupta sa isi afle reperele, a avea principii care sa te ghideze e esential. Insa nu trebuie sa uitam sa le evaluam relevanta din cand in cand.

Lost in the Cosmos – intotdeauna mi s-a parut periculos cand un scriitor, mai ales unul inzestrat, se avanta pe taramul psihologiei, deoarece talentul il poate ajuta sa fie convingator, chiar si cand nu are dreptate. Si avand acest girofar al scepticismului activ, si tot am fost sedus pe deplin de cartea lui Walker Percy, care explica drama omului modern, care, dupa ce s-a dezbarat de credinta religioasa, a dat piept cu nimicul existentei. Iar acest nimic trebuie umplut, iar autorul elaboreaza o intreaga teorie a transcendentei si imanentei, precum si una a reintoarcerii, care explica de ce marii artisti au avut mari probleme de adaptare si de ce ma simt excelent cand termin un roman bun, un film bun sau o piesa de teatru buna. Unele sub-capitole se departeaza de nucleul ideatic al cartii, semn ca scriitorul din spatele autorului de literatura motivationala nu s-a putut abtine, insa raman delicioase mostre de literatura umoristica. Subtitlul acestei aparitii unice in peisajul non-fictiunii universale si galactice este The Last Self-Help Book. Stiu sigur ca nu e ultima pe care o s-o citesc, dar mai stiu ca e ultima pe care o s-o uit.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

Non-fictiuni pe care le-am citit (20)

Non-fictiuni pe care le-am citit (21)

Long Day’s Journey into Night

Nu parcursesem un sfert din Razboiul lumii. Epoca Urii, primita de la cei de la libmag.ro, cand titlul piesei lui Eugene O’Neill, acelasi cu al articolului de fata, mi s-a intrupat in minte si acolo a stat, desi metafore pentru a descrie cartea lui Niall Ferguson s-ar mai gasi cu duiumul.

Marele esec al omenirii.

Un secol pierdut.

Cruzime peste tot.

Ce eu exprim in cateva cuvinte istoricul britanic expune pe larg intr-o lucrare careia pe drept cuvant i se poate spune „epopeica”.

Ca subiect, este acelasi secol al XX-lea, plin de orori si de performante mijloace de distrugere in masa. Abordarea lui Ferguson tinteste, insa, sa elimine orice urma de maniheism (Aliatii buni vs. nazistii rai, americanii buni vs. sovieticii rai) si cauta acele detalii care demonstreaza ca apententa pentru atrocitati nu i-a caracterizat doar pe cei care pierdut razboiul.

La acesta latura obiectiv-infamanta se adauga abilitatea scotianului de a aduna si interpreta date de ordin statistic sau financiar, pentru a demonstra ca, in spatele caracterului teatral al docudramelor televizate se ascund aspecte socio-economic care explica nebunia colectiva si ucigasa ce n-a ocolit vreun coltisor al planetei in secolul trecut.

Cele doua razboaie mondiale beneficiaza de o atentie aparte si e lesne de inteles de ce: insumand o decada doar, din punct de vedere temporal, aceste conflagratii au dus la moartea atator oameni, in atatea moduri oribile, incat pesimismul de ansamblu al autorului devine contagios.

Nu stiu cum, dar Razboiul lumii. Epoca Urii a cazut si in mainile mamei mele, care a venit la mine si mi-a inapoiat-o cu o mina scarbita:

Urata carte.

Da, mama, urata.

Dar necesara.

 

 

Trei scriitori intr-un doctor

Exista oameni care stiu sa scrie, dar nu au ce spune.

Exista oameni care au ce spune, dar nu stiu sa scrie.

Si mai exista si acea rara specie de oameni care si au ce spune, si stiu sa scrie.

Nota bene! Nu vorbim despre scriitorii de profesie, care traiesc din ce astern pe hartie, ci de aceia care vin din alt domeniu.

Axel Munthe este rezultatul acestei fericite asezari a astrelor sau rodul unui norocos aranjament neurochimic, iar argumentul suprem pe care imi face placere sa il invoc este Cartea de la San Michele.

Ma codesc sa-i categorisesc lucrarea drept carte de literatura sau de memorialistica sau de orice altceva, pentru ca, de la capitol la capitol, Munthe vireaza in directii nebanuite.

Acum e autobiograful lipsit de menajamente, apoi se metamorfozeaza in portretist sarcastic, deodata devine avocat al animalelor, pentru ca, in unele momente, sa nu se sfiasca sa patrunda pe taramul realismului magic, desi profesia de slujitor al lui Hipocrate il impinge spre ateism.

Dedicat ajutorarii saracilor, pe care ii trateaza fara bani si fara fasoane, chiar si in cele mai mizere conditii, pe care le descrie cu o precizie, dar si plastic, fiind, totodata si doctor al celor cu stare si titluri de noblete, suedezul mai reuseste o performanta in materie de alunecare printre chingile tipologiei: ai spune ca e socialist, dar ii lipseste acel tezism obtuz, nici aristocrat nu-i poti zice, deoarece el insusi tine cumva sa se distanteze de aceasta lume.

Sper ca toate cele spuse pana acum sa va convinga ca a incerca sa rezum Cartea de la San Michele in mod clasic e o sarcina dificila si chiar inutila.

Sper, insa, si sa va fi convins sa va aplecati asupra ei, pentru ca eticheta care i se atribuie deseori – „una dintre cele mai citite carti ale secolului al XX-lea” – nu e intamplatoare.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-au aratat cum dintr-un doctor au iesit trei scriitori, daca nu mai multi.

O prelunga declaratie de dragoste

Exista orase care starnesc pasiuni ardente, nu in randul locuitorilor, ci al alogenilor care le strabat periodic si care revin, sedusi de combinatia lor de placeri si istorie glorioasa si, deseori, luciferica.

Am fost martorul unor pledoarii inflacarate pentru Paris, Venetia sau Praga, iar acum mi s-a oferit sa o citesc pe cea scrisa a lui Jean des Cars in Povestea Vienei.

Aceasta lucrare nu este o simpla carte de istorie universala, care urmareste evolutia unei urbe ab condita si pana in prezent. Autorul considera Viena o entitate compacta, cu un spirit anume, care strabate veacurile si care, in ciuda adversitatilor cauzate de asedii periodice sau a apartenentei la Cel de-al Treilea Reich, nu s-a pierdut si s-a imbogatit permanent, absordind contributiile unor nume mari, pe care tot ea le-a plamadit.

Jean des Cars respecta cronologia cu scrupulozitatea profesiei careia ii apartine – jurnalismul – insa aceasta este singurul lucru care il apropie de un istoric. In rest, se delecteaza cu povesti ale valsului, rafinamentului aristocratic sau metamorfozelor artistice, pe care le rasuceste cu virtuozitatea unui maestru al penelului, astfel incat nu iti dai seama cand de la scoala de manej ajungi la Freud.

Francez, adica provenind dintr-o tara ce si-a facut din caracterul laic un titlu de onoare, autorul apreciaza si cosmopolitismul Vienei, insa isi lasa si sangele nobil care ii curge in vine (nu l-am cautat pe Google, dar numele e o dovada peremptorie) sa se manifeste, prin interesul aratat monarhiei austriece. Pe langa bucata amuzant-macabra dedicata coborarii in cavou a figurilor regale, e limpede precum cristalul folosit la Schonbrunn ca ii admira nespus pe energica Maria Tereza sau pe seriosul Franz-Josef si deplange, desi n-o spune niciodata raspicat, disparitia acestei forme de guvernamant, pe care insusi Aristotel o considera ca fiind cea mai adecvata societatii umane.

In ceea ce ma priveste, se pare ca discursurile persuasive transmise verbal nu au aceeasi putere precum cuvantul scris. Nu m-a convins nimeni dintr-o data sa plec in vreun mare oras al lumii, insa, dupa ce am parcurs ultimele randuri din Povestea Vienei, m-am si pomenit cautand oferte pe Internet.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o prelunga declaratie de dragoste.

 

Din lumea celor care nu cuvanta, dar rezista

Am mai fost in situatia de a scrie despre o carte stiintifica si careia nici macar de non-fictiune nu-i poti spune, iar aceiasi prieteni, care atunci radeau de mine pe infundate, mi-au declarat acum raspicat si sardonic:

Sa vedem cum mai scoti camasa, scriind despre pietroaie!

Da, recunosc, exista un oarece impediment, deoarece o carte de geografie si topografie precum Roci si minerale. Totul despre natura nu este pentru oricine. Dar daca…

… sunteti pasionati de mediul inconjurator, ca sa nu mai zic ca aveti vreo meserie in domeniu.

… va incanta natura ca artist si bogatia infinita de forme pe care o plasmuieste.

… aveti gust pentru nume exotice, precum skarn, paragnais, xenolit sau sferosiderit.

… va blindati cultura generala in vederea unei noi editii de Vrei sa fii milionar?.

… sunteti fericitii parinti ai unui nou-nascut si vreti ca odorul vostru sa creasca intr-o casa cu volume din toate domeniile, de la Mizerabilii lui Hugo pana la atlase anatomice sau unul ca acesta.

Atunci s-ar putea sa va intereseze lucrarea editata de Monica Price si Kevin Walsh. S-ar cam strange un public interesat maricel, nu-i asa, amici sceptico-ironici ai mei?

Toti cei de mai sus, dar si altii pe care ii invit sa se prezinte, ar fi incantati de bogatia de informatii si de modul judicios in care sunt imbinate vizualul si textele informative. Desi fiecare roca beneficiaza de doar jumatate de pagina, dupa ce o parcurgi cu privirea si citesti detaliile, simti ca ai cunoscut-o, ca nu mai e doar un nume obscur, ca iti doresti sa o intalnesti si aievea.

Foarte utile pentru mine, profanul intr-ale rocilor, a fost si sectiunea de inceput, in care, schematic si ilustrativ, sunt trasate principiile si elementele de baza ale analizei si clasificarii materialelor geologice intr-un mod deloc pretentios.

Si rocile au povesti de spus acelora care vor sa isi plece urechea si mintea asupra lor.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o incursiune in lumea celor care apar greu si dispar si mai greu.

 

 

 

Cvasi-impacarea cu musamaua

Galceava mea cu arta foarte moderna dateaza de mult, iar un moment crucial in deteriorarea relatiilor dintre noi a fost cand, parcurgand o expozitie de pictura franceza, ce incepea din Renastere si ajungea in prezent, am descoperit in ultima sala, a contemporaneitatii, o musama.

O musama cu buline albastre.

O suprafata de plastic pe care as pune-o pe masa era plasata la loc de cinste si banuiesc ca mi-as fi indatorat urmasii pana la a zecea spita, daca i-as fi facut ceva.

Va imaginati ce incantat am fost cand am regasit-o peste cativa ani la Centrul „Georges Pompidou”, acest templu al creatiilor artistice cel putin dubioase.

Animat de o curiozitate enervata si de dorinta de a-mi pacifica psihicul, am solicitat celor de la libmag.ro o carte de referinta, O istorie a artei moderne de Will Gompertz.

Ca fost director al Tate Gallery, autorul e indrituit sa vorbeasca despre acest subiect, iar calitatile de povestitor il recomanda ca ghid intr-o aventura atat de pasionanta, incat am uitat de multe ori de inversurarea care ma indemnase sa ma aplec asupra lucrarii.

Spre deosebire de Arta si perceptia vizuala a lui Rudolf Arnheim, pe care am citit-o pe indelete, acordandu-mi pauze de reflectie, pe aceasta am parcurs-o pe nerasuflate. Aici e meritul lui Gompretz, fara doar si poate. Stilul sau este lejer, iar capacitatea sa de a sintetiza personalitatile si motivatiile artistilor, dar si caracteristicile fiecarei perioade, este formidabila. Sa pui ordine si linearitate, coerenta si structura in cele mai desantate forme de exprimare a libertatii si aiurelii umane e oricum, numai usor nu.

Stiu ce urmeaza sa ma intrebati:

Te-ai reconciliat cu arta moderna?

In parte, da. Am inteles mai bine ce e cu Pop Art-ul, cu patratele lui Malevici sau chenarele colonare ale lui Mondrian.

Dar cu musamaua nu m-am impacat defel.

Tot pe masa as pune-o, desi as avea grija sa le spun tuturor ca e o musama de arta.

 

Boscorodeala prin padure

Despre cat de incantat sunt de colectia de carti de calatorie HEXAGON de la Polirom v-am mai spus, asa ca o sa intru direct in subiect, ca un calator care da piept cu muntele, fara sa se sinchiseasca de povarnisurile care il asteapta amenintatoare.

O plimbare in padure de Bill Bryson nu se abate cu nimic de la seria de calitati care caracterizeaza aceste epopei ale mersului biped si foarte rar asistat de alte mijloace de locomotie: umor, cinism, simt de observatie, si mai mult umor, eruditie, acuitate psihologica in raport cu ceilalti, foarte mult umor.

O particularitate a acestui jurnal este ca Bryson, spre deosebire de restul calatorilor pe care i-am urmarit pana acum, si-a luat si un tovaras pentru supliciul de pe cararea Muntilor Apalasi, iar interactiunile dintre ei sunt de un asa haz, incat nu e de mirare ca Hollywood-ul a mirosit oportunitatea si a pus de-o ecranizare, avandu-i in rolurile principale pe Robert Redford si Nick Nolte.

Oricat de cinefil as fi, nu cred, insa, ca o sa vad vreodata acel film, deoarece vocea lui Bryson-scriitorul mi-a devenit prea apropiata si a avut harul de a mi se infiltra in minte prea mult, pentru a mai putea fi substituita. Prin intermediul ei mi-au fost dezvaluite detalii obscure, dar pasionante, despre zonele strabatute de acel traseu, si mi s-a oferit sansa sa ajung la concluzia ca mutilarea padurilor prin prostia si nemernicia autoritatilor nu este doar apanajul romanilor. Reconfortant? Nu chiar.

Tot Bill Bryson m-a ajutat sa imi reglez socotelile cu o disonanta cognitiva care ma roade de cand am inceput sa ma aventurez in drumetii montane, alaturi de niste amici. Cat timp sunt departe de munte, ii pisez pe ceilalti sa mergem cat mai degraba, cand  sunt acolo, nadusind pe versanti, imi blestem zilele. Bunaoara, cand escaladam Muntele Cozia a doua oara, imi revenea in minte un proverb japonez:

Un intelept merge pe Muntele Fuji o data, iar un nebun merge si a doua oara.

Acum m-am inseninat, nu e doar o fractura in sinea mea, e un simptom pe care il incearca oricine indrazneste sa infrunte maiestuoasa si nemiloasa natura.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris ca mi-au oferit inca un El Camino, de data aceasta pe cararile Muntilor Apalasi.

 

 

Non-fictiuni pe care le-am citit (21)

Inca trei carti se adauga acestei serii care devine imbucurator de lunga:

Dangerous Games – subtilul acestei carti de Margaret MacMillan este ilustrativ pentru subiectul ei: Uses and Abuses of History; mai pe romaneste, modul cum istoria si scrierea ei au fost denaturate, siluite si interpretate pentru a servi unor scopuri propagandistice. Nimic nou sub soare, iar tentativa distinsei specialiste (pe care am descoperit-o in cadrul unei discutii pasionante la emisiunea Garantat 100% a lui Catalin Stefanescu) de a structura materialul intr-o schema logica nu m-a dat pe spate, insa exemplele in sine, unele alese din arii culturale mai putin cunoscute, precum India sau Canada, tara de bastina a autoarei, sunt fascinante si, in conditiile in care ma consider un pasionat de istorie, ma vad obligat sa ma angajez sa nu abjur niciodata de la a spune exact ce si cum s-a intamplat, indiferent ca nu imi place sau nu imi e favorabil.

The Wisdom of Psychopaths – titlul poate parea paradoxal, dar Kevin Dutton are o prelunga pledoarie prin care m-a convins ca, fara a le gasi scuze, psihopatii sunt o sub-specie umana foarte eficienta in anumite contexte. Si ca subiect, si ca abordare cartea seamana cu The Psychopath Test a lui Jon Ronson, cu mai putin umor, dar cu mai mare angajament experimental din partea autorului, care interactioneaza cu psihopati, ii cauta prin diverse medii si chiar incearca sa intre in pielea lor, supunandu-se la temporare modificari neuronale. Doua concluzii am extras din aceasta lectura: 1. omenirea e o jungla, iar psihopatii sunt pradatorii, periculosi, dar usor de detectat, daca urmaresti anumite manifestari; 2. motto-ul filmului Patton este excelent ales: When the going gets tough, they call for the sons of bitches.

Mistakes Were Made (But Not by Me) – din nou, titlul si adaosul din paranteza ar fi suficiente sa explice despre ce e vorba in aceasta carte; Carol Travis si Elliot Aronson pornesc de la un proces mental care nu iarta pe nimeni – disonanta cognitiva, adica atunci cand avem doua perceptii care nu se pupa de niciun fel – si il utilizeaza pentru a dezvolta si prezenta mecanismul auto-justificarii, sursa a mai multor rele in societate decat ne-am putea imagina. Avand acest ansamblu teoretic la indemana, cei doi autori exploreaza diverse fatete ale vietii, precum politica sau criminalistica, si dezvaluie cum s-au facut greseli, unele flagrante, dar greu de inghitit de catre cei care le-au comis. Exista si un capitol dedicat solutiilor, dar raportul de lungime dintre acesta si restul cartii ma cam face sa cred ca Travis si Aronson sunt un pic sceptici referitor la capacitatea umana de a iesi un pic din capcana disonantei cognitive. In teorie, e simplu: respingeti impulsul de a cauta justificari, daca ati dat-o in bara. Errare human est, perseverare diabolicum.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

Non-fictiuni pe care le-am citit (20)

Frumoasele cu ochii alungiti

Istoria Japoniei este scrisa preponderent din punct de vedere al barbatilor, al bravilor samurai sau al temutilor ninja, al conducatorilor scelerati sau reformatori, al mestesugarilor sau artistilor.

In o imagine asupra  evolutiei civilizatiei nipone ramane de-a pururi incompleta, daca nu ne aplecam si asupra importantei sexului frumos in cadrul acesteia.

Iar cartea de cultura generala a lui Octavian Simu, intitulata Eternul feminin japonez, este mai mult decat o rascumparare a lacunelor acumulate pana acum, este o aventura pasionanta, o cronica prelunga spusa prin frumosii ochi alungiti ai femeii nipone.

Ipostazele in care o descoperim sunt multiple: zeita, imparateasa, scriitoarea, geisha sau femeia-samurai, nelipsind consideratii asupra contemporaneitatii.

Acest vast material este stapanit de autor cu o lejera eruditie, vizibila chiar si la o frunzarire aleatorie a cartii prin numarul de termeni japonezi, iar aici nu ma refer doar la nume de perioade istorice sau personaje, ci si la cuvinte uzuale si specifice culturii nipone, unii necunoscuti pentru mine pana acum.

Astfel, spre rusinea mea, am aflat ca termenul de „geisha”, cunoscut in toate cele patru colturi ale mapamondului, trebuie neaparat, dar neaparat, separat de „oiran”. Cea dintai este o profesionista a placerii abstracte, a dansului si a muzicii, iar cea de-a doua se apropie de profesia de curtezana pe care o atribuim indeobste geishei.

O sa insist putin asupra sectiunii dedicate scriitoarelor japoneze, ale caror creatii incep cu mult inainte chiar si de faimoasa Murasaki Shikibu si merg pana dupa Al Doilea Razboi Mondial. Pe langa faptul ca ni se ofera astfel o latura a istoriei literaturii japoneze pe nedrept invaluite de obscuritate, avem parte si o perspectiva asupra evolutiei conditiei femeii japoneze, a libertatii de care se bucura sau de a restrictiile la care era supusa, a preocuparilor si viziunii sale asupra lumii.

O istorie fara femei nu se poate, iar cea a Japoniei nu face exceptie.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o istorie vazuta prin ochii alungiti ai frumoaselor din Tara Soarelui Rasare.

 

Educatie pentru ochi si minte

Niciodata sa nu va amagiti ca stiti sa faceti ceva bine!

Nu o data mi s-au servit lectii dureroase, dar necesare, despre pericolul autosuficientei, iar Arta si perceptia vizuala. O psihologie a vazului creator, primita de la cei la libmag.ro a fost cea mai recenta palma benefica pe care am primit-o.

Credeam ca stiu sa privesc arta, avand ceva ani de cand am inceput sa rasfoiesc albumele mamei mele si de cand bantui prin muzee, spre disperarea prietenilor care inclina spre distractii mai mundane.

Insa monumentala lucrare a lui Rudolf Arheim mi-a dezvaluit si indreptat atatea lacune, incat, de acum incolo nu o sa ma mai consider mai mult de un novice intr-ale aruncatului cu privirea inspre operele de arta plastica.

Pentru prima data de cand ma stiu, mi s-a parut ca simpla lectura a cuprinsului unei carti e un beneficiu in sine. Sa ai in vedere echilibrul, dar si cresterea, forma, dar si culoarea, spatiul, dar si miscarea, sunt deja repere de nepretuit cand admiri Cina cea de taina a lui Leonardo da Vinci, de pilda. Pe unele le intuiam din experienta, altele imi sareau in ochi prin valoarea executiei, dar amploarea algoritmului de examinare propus de Arheim este ca si cum l-ai pune pe un maestru autentic de kung fu langa un tip care a invatat miscarile din filme cu Jackie Chan si Jet Li.

Intrevad o obiectie: Ce farmec mai are arta, daca o disecam atat?

Am insa si raspunsul: Arta proasta nu mai are, dar arta mare, aceea care rezista si incanta generatii dupa generatii, se desface precum o floare care are toate conditiile propice. Ii poti admira detaliile zamislite cu migala, dar te poti si delecta cu intregu-i fara cusur.

Aceasta carte nu este una care sa fie citita pe nerasuflate; recomand o expunere la o pictura dupa fiecare sub-capitol si la un album intreg dupa fiecare capitol.

Da, e un travaliu intelectual colosal, dar rasplata n-are pret.