A trăi pentru a-ți povesti înfrângerea

Cucerirea Americii Centrale și de Sud de către grupuri restrânse de indivizi extrem de eficienți în brutalitatea lor este una dintre întorsăturile aparent inexplicabile ale istoriei.

Conchistadorii spanioli erau departe de a fi niște strategi desăvârșiți, așa că spulberarea măreției civilizației aztece de către Hernan Cortes și echipajul său a avut, fără doar și poate, și alte cauze mai subtile.

A le identifica este unul dintre beneficiile lecturii unui volum precum Conchistadorii prin ochii aztecilor. Această antologie de texte indigene urmărește cruda epopee pe care o cunoaștem de regulă doar din perspectiva cuceritorilor.

Astfel, nenumărate detalii întregesc tabloul unui conflict atât de asimetric, încât o casă de pariuri nici nu s-ar mai obosi să dea o cotă europenilor. Însă, din textele adunate și îngrijite de Miguel Leon-Portilla, întrezărim vulnerabilitatea unei societăți piramidale și teocratice*, în care voia unui singur om o mișcă spre succes sau decădere.

Acest om a fost Montezuma, conducătorul aztec care, dincolo de credințele religioase ale întregului său popor, a fost prins de acest moment crucial într-o stare de depresie cruntă, care i-a influențat deciziile până la ceea ce economiștii și epidemiologii numesc tipping point, după care zbaterea localnicilor în fața invadatorilor a devenit inutilă. Un pic de exercițiu de condiții contrafactuale mă îndeamnă să îmi imaginez cum ar fi arătat această încleștare, dacă invadatorii ar fi dat piept dintru început cu vrednicul său succesor, Cuahtemoc.

O altă concluzie este că tehnologia și psihologia au efecte geometrice chiar și acolo unde există ample disproporții aritmetice. Paginile în care trimișii lui Montezuma îi relatează acestuia efectul pe care l-a avut asupră-le o bubuitură de tun sunt grăitoare și sunt convins că orice expert în dezinformare și manipularea maselor le vede ca pe un suprem deziderat.

Mărturiile aztece contemporane Conchistei nu strălucesc prin stil (excepție fac niște ieremiade ulterioare, deopotrivă de sfâșietoare și de plastice), însă explicațiile și cadrul istoric în care le plasează editorul fac din acest volum o impecabilă lecție despre caracterul imprevizibil și implacabil al Istoriei.

O lecție pentru urechile și mințile celor care vor să o înțeleagă și să nu o repete.

*Un inedit joc pe calculator al tinereții mele s-a numit Theocracy, o strategie care combina elemente turn-based și real time și care era plasată în lumea aztecilor, în ajunul sosirii spaniolilor.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o colecție de mărturii neprețuite și dureroase.

Civilizație din goana calului

Ca materie școlară, istoria a fost și încă este prezentată europocentrist.

Nu că Europa n-ar merita partea leului în privința influenței avute asupra cursului omenirii, însă sunt atâtea povești fascinante despre atâtea părți ale lumii, cât nu poate o viață dedicată muzei Clio să acopere.

Cei cam de vârsta mea și-a aduc, poate aminte, de Age of Empires 2, un joc pe calculator făcut cu mare grijă pentru documentare și cu multă atenție pentru detalii. Una dintre campanii îi este dedicată marelui cuceritor Ginghis Han, iar momentul de deschidere este unul de o grandoare rar întâlnită în vreun alt produs de divertisment digital.

Cartea lui Jean-Paul Roux, Asia Centrală. Istorie și civilizație ne deschide porțile către un periplu fascinant al acestei zone, unde, din goana calului și zbârnâitul arcurilor, s-au clădit imperii cu un nivel de rafinament vizibil și acum în capodoperele arhitectonice de la Samarkand sau Ispahan.

Istoricul francez nu se limitează la a înșirui conflicte conflicte între triburi, regate și hanate efemere, ci desfășoară în fața ochilor noștri o amplă panoramă a religiilor, cutumelor și mentalităților care s-au întrepătruns în Asia Centrală, care trebuie privită dincolo de acele linii mult prea drepte care despart statele contemporane din regiune.

Anvergura evenimentelor istorice petrecute în aceste ținuturi se reflectă și în amploarea cruzimii la care au fost martore. Jean-Paul Roux nu ocolește episoadele piramidelor de tigve rezultate din devastatoarele incursiuni ale unui Timur Lenk, însă punctează și evoluții suprinzătoare; de pildă, deși a fost fondat prin genocid, imperiul mongol a fost unul extraordinar de bine organizat, iar în cadrul său diverse popoare și grupuri etnice și-au putut menține specificul cultural și chiar prospera.

Asia Centrală. Istorie și civilizație este o carte încăpătoare, care n-a fost scrisă pentru un public mereu pe fugă și distras din toate părțile.

Așa că acum, când contextul ne obligă să viețuim într-un singur loc, este cel mai bun moment să ne lăsăm mintea să alerge prin întinderile nesfârșite ale stepelor și deșerturilor asiatice, alături de vajnicii războinici care au hălăduit odinioară pe acolo.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o istorie care necesită ceva ce avem – timp.

O mică evadare

Ramona Bădescu n-are astâmpăr.

După ce s-a aventurat pe tărâmul haiku-urilor, acum s-a îndreptat către regatul poveștilor hanschristiananderseniene cu un superb volum intitulat Povești săltărețe.

Scurtele ei istorisiri reînvie magia basmelor cu care a crescut generația celor care sunt acum părinți, dar aruncă și câteva ocheade către preocupările prezentului.

O știu pe Ramona drept o persoană optimistă și îndrăgostită de frumos, așa că e imposibil să fi prevăzut claustrarea la care sunt condamnați copiii în această perioadă de epidemie.

Însă știu că e mamă, ceea ce poate explică de ce Poveștile săltărețe e concepută ca o carte de citit de către cei mici împreună cu părinții.

Alături de tâlcul care stă ascuns cât să fie lesne deslușit sau de numele adorabile ale personajelor (Chiri-Chiri, Căldurinio sau Simfonel), avem minunatele ilustrații ale Cristinei Diana Enache, astfel că această colecție a Ramonei Bădescu devine un balsam colorat pentru niște vremuri cenușii.

Indicații de utilizare: Voie bună.

Vârstă recomandată: Oricare.

Capcana narcisismului latent

Arthur Schnitzler n-avea nevoie de gloria târzie a nuvelei cu același nume.

Dar nu strică imaginii postume de fin psiholog această scurtă lucrare descoperită recent printre manuscrisele sale.

De fapt, Glorie târzie ar fi un început perfect pentru cine nu îl cunoaște pe scriitorul austriac.

Se citește lejer, n-are nimic apăsător din punct de vedere stilistic și, cu toate acestea, dacă ai cochetat vreodată cu scrisul, există șanse mari să te încerce invidia.

Schnitzler încheagă personaje și reacții interioare cu ușurința unui Federer pe terenul de tenis într-o zi de grație.

Povestea este simplă, dar nu simplistă: un bătrân funcționar, care în tinerețe publicase un obscur volumaș de poezii, se vede atras în cercul unor tineri aspiranți la succes într-ale literelor și artelor conexe și adulat într-un mod care îi deșteaptă un narcisism bine ascuns în spatele convențiilor și tabieturilor zilnice.

Imperceptibil, autorul dezvoltă fine ironii în două direcții: una, a veșnicilor nedreptățiți, care rezolvă disonanța cognitivă a propriilor mediocrități prin superficialitatea societății vis-a-vis de arta autentică; a doua, metamorfoza venerabilului și altminteri simpaticului protagonist, care se afundă în nisipurile mișcătoare ale autoamăgirii.

Cadrul în care loc această „demascare psihologică” (mi-aș fi dorit ca această inspirată formulare să îmi aparțină, dar n-am făcut decât să o preiau de pe coperta inferioară a cărții) este Viena la crepusculul grandorii sale imperiale), însă tipologiile personajelor sunt universale.

Ni le-a mai semnalat și La Bruyère, iar în prezent se încearcă scuzarea lor prin tot felul de tratate de psihologie corectă politic.

Așa că, dacă aveți chef, n-aveți decât să scrieți câte cărți doriți.

Prețuirea, însă, se câștigă, nu se cerșește.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o lectură ușoară, dar utilă ca un ceai de mușețel.

Ziduri care se deschid și ne închid

Cristi Nedelcu are și ghinion, dar și noroc.

Ghinion pentru că îmi va rămâne de-a pururi în suflet drept acela care mi-a împrumutat o carte de Peter Handke la scurt timp după ce acestuia i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură. În scrierea austriacului am descoperit magia simplității extreme, o abilitate rarisimă de a făuri tensiune și personaje din cele mai mundane situații și din cele mai banale cuvinte. Stilul lui Cristi Nedelcu este departe de asta, iar mintea mea refuză să îi disocieze.

Noroc pentru că ideea de la care și-a compus Cristi (profit de faptul că îl cunosc pentru a mă delecta cu rarisima plăcere de a tutui un scriitor într-o recenzie) volumul Graffiti este de un inedit care rezistă ca o redută împotriva neajunsurilor pe care i le-am găsit.

Așa cum o arată și titlul, scrierile sale pornesc de la diverse citate și inscripții descoperite de autor te miri unde prin urbea în care sălășuim amândoi, astfel că unele dintre ele nu îmi erau necunoscute.

De aceea, a descoperi ce povești a brodat Cristi în jurul lor a fost precum a deschide un ou Kinder – plăcerea surprizei.

Acum ajungem la ceva ce am a-i reproșa lui Cristi. Om de o imensă cultură (de care profit cu fiecare ocazie), nu reușește să se ascundă în totalitate în monologurile interioare ale personajelor sale. Câteodată vorbește unul dintre ele, câteodată el însuși. Și, pentru că, așa cum spuneam, deține un bagaj de cunoștințe ca al unei dive în turneu, acestea transpar uneori prea didactic, dovadă acele note de subsol explicative care n-ar fi trebuit să existe.

Cristi, lasă-l pe cititor să afle singur cine a fost Leon Troțki sau Zygmunt Bauman sau Ariane Mnouchckine! Să muncească pentru sensurile pe care le are de obținut!

Nu-l pot acuza pe Cristi de lipsă de ambiție. Să te aventurezi în fluxul conștiinței unui individ, care filtrează realitatea prin intermediul istoriei personale sau a atitudinii față de viață este poate cea mai afurisită provocare pe care și-o poate asuma un scriitor.

Tocmai pentru că am simțit că a țintit atât de sus, obiectez față de a decizia lui Cristi de a menționa lucruri mult prea ancorate în prezent. Am eu o idee de care nu mă pot dezbăra, că literatura trebuie să fie citibilă oricând și de către oricine, că trebuie să fie autonomă, dacă nu chiar independentă de perioada în care a văzut lumina tiparului.

Intuiesc prima întrebare pe care mi-ar pune-o Cristi aflând că i-am terminat cartea:

Bine, bine, dar care povestire ți-a plăcut cel mai mult?

Am răspunsul pregătit:

Auditul.

Aici, constrângerea mesajului de pe graffiti-ului fizic este integrată imperceptibil, atât în psihologie, cât și în firul narativ.

Și, pentru că eu însumi am ochi pentru Graffiti, am unul pe care poate că nu îl știi, Cristi, așa că te provoc să îți reiei penița și să povestești în jurul lui.

O privire în carte, două pe TED

Uitasem cum este să citești o carte de teorie!

Uitasem senzația aceea similară momentului când pășești de pe țărm în mare, iar densitatea apei îți surprinde creierul, obișnuit să nu întâmpine opreliști în motricitate.

Lucrarea lui Enzio Manzini, Designul, când toți suntem designeri, m-a provocat în exact acest fel.

Din fluxul abstractizat de idei al autorului, foarte coerent, după ce reușeam să îl deschid cu mintea ca pe o bivalvă, am extras câteva considerații de căror validitate nu mă îndoiesc.

Lumea, în forma și organizarea ei tradiționale, este zguduită de schimbările tehnologice sau climatice, așa că e nevoie de a găsi soluții sustenabile, dar care nici să nu aducă atingere valorilor noastre umane.

De aceea, merită amintit că subtitlul volumului este O introducere în designul pentru inovație socială. În felul acesta, a fi designer nu este o activitate rezervată celor care plăsmuiesc logo-uri sau decorațiuni interioare, ci se referă la oricine are nebunia frumoasă de a veni cu o inițiativă în folosul comunității, dar și curajul neabătut de a o pune în practică.

Enzio Manzini are milă de noi, cititorii, și ne mai oferă câte un răgaz de la melasa teoretică a cărții, prin câte un exemplu practic.

Însă, ca unul care urmărește cu aviditate prezentările de pe TED.com, vă recomand să alternați lectura cu vizionarea câte unui videoclip de acolo, deoarece inovația socială despre care vorbește specialistul italian își găsește pe acest neprețuit site o spumoasă diversitate a manifestării, care relevă cât de precis le-a surprins în analizele sale seci precum un Merlot.

Dintre toate formulările lui Enzio Manzini, una îmi stăruie în minte:

Bunăstarea incapacitantă.

O idee despre care se vorbește încă din vechime și care îi cad victime mulți dintre contemporani.

Viața e mai mult decât huzur.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o lectură solicitantă ca un cantonament.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

A trecut destul din an, cât să merite să aruncăm o privire asupra unor alte trei lucrări de non-ficțiune:

The Organized Mind – în era „eului disociat” (formulă pe care am reținut-o din Supernormal de Meg Jay), este foarte ușor să îți vezi viața alunecând spre haos, fapt care îi prilejuiește lui Daniel Levitin o amplă incursiune în diverse domenii în care nu strică nițică organizare. Idei foarte multe și foarte noi n-am extras din cartea sa, excepția cea mai notabilă fiind apucătura des întâlnită a „ignorării numitorului”, dar este de apreciat imensul efort de a parcurge materiale care variază de la aranjarea documentelor și fișierelor la calculul decizional pentru efectuarea unei intervenții chirurgicale și de a le integra coerent sub umbrela neuroștiințelor. O lucrare atât de voluminoasă este o lecție de organizare în sine.

Pot face roboții dragoste? – un titlu provocator, sub care se ascunde un duet de voci care filosofează despre viitorul omenirii în relația cu explozia NBIC (nano-tehnologii, biotehnologii, informatică și științe cognitive). Vor deveni oameni zeități care modelează natura după plac sau vor sucomba în fața mașinilor care le vor invada corpurile? Chiar dacă autorii Laurent Alexandre și Jean-Michel Besnier sunt bine documentați, iar expozeurile lor, deși detaliate, rămân accesibile, concluziile fiecăreia dintre întrebările la care își propun să răspundă rămân vagi și nu foarte alarmante, așa cum mizează cei doi. Ca să vă convingeți că perspectivele sumbre pe care le creionează sunt mai departe decât bate conștiința chiar și a celui ambițios futurolog, vă recomand să urmați cursul online al lui Andrew Ng (o somitate în domeniul Inteligenței Artificiale) de pe Coursera.orgAI for Everyone. Alexandre și Besnier au o preocupare aparte pentru „transhumanism”, iar, dacă le acordăm creditul verosimilității ipotezei, înseamnă că nu suntem departe de o lume precum cea din jocul Deux Ex: Human Revolution. Dincolo de orice tehnologie, rămâne însă înțelepciunea ancestrală: Om trăi și-om vedea.

Presidential Ambition – un antidot pentru idealismul celor care privesc politica drept o unealtă în slujba cetățeanului, dar și un argument împotriva celor care spun că la noi e mai rău ca oriunde. Prin intermediul peniței alerte și inspirate a lui Richard Shenkman ni se dezvăluie detalii din culisele modului cum președinți ai Statelor Unite ale Americii, începând cu George Washington și ajungând la Richard Nixon, au ajuns la putere și s-au agățat de ea. Nicio figură ilustră nu scapă nefeștelită, nici măcar figura semi-zeiască a primului președinte, care, iertată fie-mi comparația, mi-a adus aminte de Klaus Iohannis; când era un fel de consilier local, Lincoln a sărit pe fereastră, ca să n-aibă opoziția cvorum, F.D. Roosevelt a trimis Fiscul peste unul dintre contracandidați, Ulysses Grant a tolerat sau chiar acoperit niște scandaluri de corupție care le fac pe cele mioritice să pară niște mici furtișaguri. Exemplele sunt multe, narațiunea pasionantă, iar concluziile clare: istoria este cea mai frumoasă poveste, iar politica este cea mai veche meserie din lume (aceea la care vă gândiți e a doua).

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Înainte de Coronavirus a fost SIDA

Despre Coronavirus s-au spus atâtea, că s-a declanșat și o infodemie acută, așa că n-aș vrea să contribui și eu cu o coincidență care să alimenteze apucăturile celor care gustă teorii ale conspirației.

Însă merită menționat că luasem Ding visează de Yan Lianke de la bibliotecă încă înainte de a fi început ofensiva maladiei în China, iar subiectul cărții este izbitor de similar.

Cadrul istoric de la care își extrage autorul serul narativ este o epidemie de SIDA din provincia Henan din anii ’90 ai veacului trecut, care a decimat sate întregi și a dat peste cap mentalul colectiv și individual.

Scriitorul mărturisea că a fost nevoit să se auto-cenzureze, pentru a-și vedea romanul publicat; chiar și așa, umorul scandalos din În slujba poporului pare firav în comparație cu amestecul rabelaisian de grotesc și hilar pe care îl dezlănțuie Yan Lianke.

Nicio ideologie nu scapă neșifonată: structurile arhaice se combină cu frumoasa corupție de sorginte comunistă și cu lăcomia capitalistă, rezultatul fiind un univers rural în care unul e mai ridicol și mai avar și mai îngust la minte ca altul.

Singurul depozitar al înțelepciunii și bunului simț pare a fi bunicul eponim, personajul central al cărții, altminteri narate de un băiat deja mort, lait-motiv sino-literar, pe care l-am mai întâlnit și la băiețică ală de Mo Yan.

Însă, în ciuda ororilor și a mizeriei morale, uneori mai greu suportabile decât descompunerea fizică, Ding visează nu deprimă fără a oferi ceva în schimb.

Există pagini descriptive trasate cu tușe de mare impresionist, există paragrafe de un comic de-a dreptul moromețian, există solidaritate, chiar și efemeră, și există o poveste de dragoste înduioșătoare și deșucheată, așa cum se pricepe Zhang Yimou să plăsmuiască în multe dintre filmele sale.

Faptul că din această Chină care a introdus scoruri de conformitate pentru cetățeni, din această Chină care l-a redus pe doctorul Li Wenliang la tăcere, din această Chină care se încăpățânează să rămână opacă în era informației vine un strigăt de durere atât de sincer, precum și un imn sfios închinat umanității, este hrană pentru speranță.

În lupta împotriva Coronavirusului e nevoie de oameni de știință și de organizatori pricepuți.

Însă împotriva prostiei, tiraniei, venalității, superstiției și altor surate nefaste omului este nevoie și de literatură.

Natura din afara și dinăuntrul omului

Rusu’ e om complicat.

O axiomă pe care mi-a enunțat-o domnul V. acum mulți ani și la care mă întorc periodic, de fiecare dată când sunt confruntat cu inestimabila ei valoare de adevăr.

Cel mai recent prilej a fost lectura romanului Cenușă și țărînă de Viktor Remizov.

Acțiunea are loc în taigaua siberiană, unde un incident izvorât dintr-un simplu impuls rebel deschide Cutia Pandorei, în care se păstra bine mersi armonia între practicile vânătorești și pescărești peste limita braconajului ale localnicilor și corupția binevoitoare a poliției.

Bulgărele de zăpadă evenimențial se rostogolește până la a provoca descinderea unei unități de trupe speciale trimise de la centru.

Scriitura lui Remizov este de calitate, indiferent că atinge natura veșnică sau pe cea umană, și e limpede că autorul în deplină cunoștință a tot ce spune, însă cartea nu este ușor de citit.

Nu pentru că n-ar fi antrenantă, ci pentru că e densă. A o parcurge înseamnă a călca pe un strat gros de zăpadă și a simți cum piciorul minții ți se afundă la fiecare pas. La final, te uiți în urmă, ostenit, dar fericit și revigorat, senzație pe care numai un frig curat de iarnă ți-o poate provoca.

Descrierile peisajelor hibernale ale nesfârșitei Siberii sunt fără cusur, însă ce m-a atras cel mai mult este modul cum Remizov, în grandioasa tradiție a profunzimii literare ruse, își construiește personajele.

La început sunt simple siluete, contururi nedefinite în ceața care învăluie pădurea boreală în primele ore ale dimineții. Pe măsură ce înaintezi cu lectura, figurile umane capătă adâncime, se umplu de viață, contradicții și trăiri pe care le înțelegem sau nu, așa cum noi înșine nu ne deslușim uneori.

Nimeni nu este lăsat deoparte. Polițiști sau vânători, localnici sau venetici, fiecare se dezvăluie prin gânduri sau intervenții auctoriale demiurgice. Unii îți sunt mai simpatici, alții nu, unii cresc în ochii tăi, alții scad, unii rămân verticali ca bradul siberian, alții se îndoaie ca trestia de baltă.

Însă îi cunoști pe toți și niciunul nu îți este indiferent.

Viața în aceste ținuturi este grea, așa că nu e de mirare că umorul e pasăre rară în Cenușă și țărînă. Totuși, se mai și râde în taiga, așa că o să vă mai prezint un amănunt omniprezent în roman într-un mod mai bășcălios, convins fiind că autorul n-ar avea nimic împotrivă:

Care este diferența dintre o nuntă și o înmormântare la ruși?

La înmormântare e măcar unul care nu bea votcă.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o epopee rusească în inima Siberiei.

Vedetele populare

Singura emisiune de tip concurs muzical pe care o urmăresc este Vedeta populară.

Dincolo de plăcerea chibițatului și a datului cu părerea, strădaniile concurenților îmi relevă câteodată comori folclorice de un sublim pe care mă bucur că am ajuns să îl pot recepta.

Sunt conștient, însă, că acele cântece sunt doar crâmpeie dintr-o lume care a fost și nu va mai fi, căci cursul istoriei, cu toată frumusețea sinusoidei sale, este nemilos.

Așa că orice prilej de a arunca o privire, chiar și fugară, într-un mod de viață dispărut este binevenit, iar volumul Străvezimea frumuseții întredeschide o astfel de poartă către trecut.

Îngrijit de Paul Gherasim și Marius Pandele, acest album de artă fotografică reunește imagini din satul românesc de odinioară, cu portul și spiritualitatea lui.

Imaginile cu figuri umane sunt cele care mi-au înțepenit de nenumărate ori mâna care se pregătea să dea pagina. Oameni aprigi sau apăsați de greutăți, însă nebiruiți de acestea, costume autentice, nu doar înzorzonate, și o atmosferă de veritabilă religiozitate, nu obscurantismul prezentului.

Vi se pare că am făcut o afirmație scandaloasă? Îmi vin în sprijin acele vorbe ale țăranilor, culese de sociologul și etnograful Ernest Bernea. Iată câteva dintre ele:

Lumea noastră e așa cum e; întocmită e de nu o poți dezlega, nu te poți împotrivi. Așează-te de ascultă cum sunt lucrurile întocmite și ai să câștigi mai mult. Mintea ți-e slabă, da nu-i dată degeaba; pune-o în lucrare.

Eu cred că tot cuvântu are putere, că e rupt din sufletu nostru, e plin de puterea noastră, că avem un suflet. Cuvântu-i totuna cu cugetu, cu mintea și sufletul nostru.

Toate se țin după lege și unde e lege e frumusețe.

Prietenii de la Libris vă lasă posibilitatea să vedeți câteva dintre imagini pe pagina dedicată acestui volum.

Convins fiind că veți fi fermecați de ele, mă opresc aici cu descrierea și vă las cu o reflecție la care m-a îmbiat însuși titlul albumului.

Frumusețea e ca o pânză de borangic.

Dacă știi să o țeși și să o înfășori, ursitul n-are cum să-ți scape.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o ocheadă aruncată în veșnicie.

P.P.S. V-am pomenit la început de concursul Vedeta populară. Cât timp am redactat acest articol, am ascultat din nou câteva dintre giuvaierurile pe care le-am adunat de-a lungul timpului: Ana Stavri – Miorița, Yasmine Polacek – Strigă mândra la neica sau Lenuța Purja împreună cu mama și fiul.