Trecute vieti de doamne si domnite

Am sa incep cu un act de mare impietate: Nicolae Iorga nu stia sa scrie istorie.

Cartile lui sunt un potop de informatii, pe care e greu sa le urmaresti uneori, iar stilul e departe de ironia fina a lui C. Gane din minunata lucrare al carei titlu este impartasit si de articolul de fata.

Ce nu i se poate contesta barbosului si inaltului la stat si la sfat istoric este himalayana capacitate de a absorbi si aduna informatii, iar opera-i monumentala e dovada peremptorie in acest sens.

Ca parte a unui program personal dedicat Anului Centenarului, am ales sa ma aplec asupra unei picaturi din oceanul istoriografic pe care Iorga l-a revarsat asupra posteritatii, adica o lucrare minora, dar inedita – Scrisori de femei.

Asa cum o arata si numele, micul volum aduna epistole scrise de si catre doamne si domnite din diverse perioade ale istoriei romanilor, incepand din epoca lui Neagoe Basarab si ajungand pana in perioada ulteriora castigarii Independentei.

Desi nu exclud ca o lectura de tip sotron al lui Julio Cortazar ar putea oferi niste comparatii interesante, recomand totusi una liniara, strict cronologica, pentru ca sa se pot releva cateva evolutii demne de constientizat.

In primul rand, stilistic, se poate constata un caracter arhaic pana in zorii secolului al XIX-lea, fapt care confirma inca o data ca meleagurile romanesti au sarit din Evul Mediu aproape direct in epoca moderna, iar aceasta tranzitie care a ars etape esentiale isi vadeste chiar si astazi urmarile.

In al doilea rand, observam ca multe dintre preocuparile doamnelor se refera la aspecte pecuniare sau materiale, cu precadere la marea avutia a timpului respectiv, mosiile. Preocupari mai abstracte si mai aproapiate de imaginea pe care o avem despre spiritul feminim apar, ati ghicit, dupa ce Tarile Romane intra intr-o consonanta tarzie cu spatiul european.

Istoria ca materie de invatamant este si asa destul de oropsita, insa tot nu pot sa nu recomand oricarui profesor care slujeste aceasta disciplina sa utilizeze la clasa carti precum Scrisori de femei de Nicolae Iorga, deoarece elevii au nevoie sa-si cunoasca trecutul nemijlocit, nu prin intermediul unor manuale care servesc concluzii de-a gata.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru niste crampeie din latura feminina a istoriei romanilor.

Profeti defecti

Profeti care sa tune si sa fulgere de pe un deal si sa mute inimi si maini nu se mai gasesc asa usor, insa eu cred ca ii putem dibui deghizati in scriitori.

Citeam mai deunazi, de pilda, On the Road de Jack Kerouac si, fascinat de spiritul de libertate desantata emanat de acest roman, imi imaginam cum generatii intregi de americani si nu numai si-au lasat balta slujbe si familii pentru a emula peripetiile naratorului si amicilor sai.

Dat fiind marea influenta pe care scriitorii, sau mai precis, operele lor, o au asupra oamenilor, exista tendinta (incurajata si de profesorii sau criticii scortosi) de a-i idealiza, de a le conferi calitati umane peste medie si de a le scuza scaderile.

Nimic mai gresit!

Viata secreta a marilor scriitori de Robert Schnakenberg e exact antidotul pentru o asemenea inclinatie catre idolatrie. Iconoclast si plin de haz, autorul scormoneste in biografiile marilor nume ale literaturii dupa cele mai nasoale si neplacute detalii, organizate intr-un mod aerisit, usor de lecturat, exact ca o revista de scandal din sfere intelectuale superioare

L-ati citit cu nesat pe Balzac? Aflati ca baga in el ca un porc.

Asteptati, ca si mine, urmatoare editie a Festivalului Shakespeare? Aflati ca Marele Will era un afemeiat care pratica intens evaziunea fiscala, dar nu se sfia sa se dedea la camatarie.

V-ati delectat neuronii cu deductiile lui Sherlock Holmes? Aflati ca Arthur Conan Doyle avea niste credinte oculte care i-ar fi facut pana si pe adeptii Oliviei Steer sa para niste oameni de stiinta.

Daca v-am starnit apetitul pentru picanterii din lumea literelor, atunci renuntati la Click sau Libertatea o saptamana, doua si cumparati Viata secreta a marilor scriitori.

Nu numai ca o sa va placa nepermis de mult, ba chiar s-ar putea sa va vina chef sa cititi si cateva dintre operele scrise de cei dezgoliti in paginile ei.

Iar asta ar fi cel mai mare castig.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris ca mi-au aratat ca si scriitorilor li se aplica proverbul „Sa faci ce zice popa, nu ce face popa”.

Non-fictiuni pe care le-am citit (25)

Sa mai adaugam alte trei carti de non-fictiune la lista celor citite si trecute prin filtrul gandirii:

Information: A Very Short Introduction – potrivit multor voci si minti luminate, traim in era informatiei (cunoscuta si ca „big data”), iar Luciano Floridi isi propune sa mearga la esenta acestui concept. Ce este informatia si cum functioneaza ea? Autorul construieste un model teoretic pe care l-as caracteriza drept decent de coerent si il aplica la diverse domenii, precum tehnologia, economia sau biologia. Prezentarile astfel rezultate merg destul de departe in abstract si necesita concentrare pentru a le patrunde, macar superficial, sensul, iar eu marturisesc ca nu l-am dozat constant acest efort pe tot parcursul lecturii. Merita, insa, pentru acele momente cand Floridi iese din intelectualismul sec si da exemple sau elaboreaza analogii care te lovesc in moalele capului prin inteligenta lor. Preferata mea este cea prin care preconizeaza ca omenirea se va intoarce la panteismul religios originar, dar sub o forma noua: toate obiectele si mecanismele inteligente (vezi Siri si suratele ei) care ne inconjoara ne vor vorbi si ne vor ghida orice actiune. The Return to Innocence, cum canta Enigma? Sau cosmarul suprem? Timpul ne-o va spune.

Geography – se spune ca „istoria este geografie in miscare”, insa cartea scrisa de Danny Dorling si Carl Lee poate fi descrisa exact invers, ca o istorie a modului cum aceasta stiinta a influentat, dar si reflectat modul de actiona si gandi al oamenilor, precum si pledorie in favoarea profesiei de geograf in lumea contemporana. Lucrarea nu are vreo coloana vertebrala prea clara, dar lectura este agreabila si ofera destule informatii inedite, incat interesul sa ramana treaz pana la incheiere. Ocazional, tonul autorilor devine usor sumbru, in special cand se refera la spectrul incalzirii globale si al suprapopularii, insa expunerea mediatica intensa a acestor subiecte in ultima vreme a mai atenuat din impactul profetiilor lor. Ramane, totusi, un adevar faptul ca specialistii in diverse laturi ale acestui domeniu vast pe care il numim geografie sunt aceia care vor lupta sa tina excesele omenirii in loc si sa pastreze aceasta minunata planeta in viata.

How Emotions Are Made – o carte care si-a propus sa zdruncine mult din ce credeam ca am invatat despre mecanismul emotiilor, ceea ce este un lucru bun, pentru ca, daca am asimilat ceva din ce sustine Lisa Feldman Barrett, este ca nicio teorie nu trebuie luata ca un pe fapt imuabil. Ipoteza pe care o sustine este ca starile afective nu sunt predefinite, nu exista din oficiu in creierul nostru, ci sunt create de un ansamblu de circuite si procese cerebrale, dar si fiziologice. Si mai socant pentru ce vrem sa cred despre mintile noastre este ca emotiile nu sunt universale, asa cum sustin grei din domeniu, precum Paul Ekman, ci invatate, iar autoarea da exemple din diverse culturi, exploatand o tendinta recenta, aceea a explorarii unor expresii din diverse limbi ale mapamondului, greu de tradus si de echivalat. Consecinta ideilor pe care le propune este drastica: orice om are o doza mare de responsabilitate pentru propria conduita si nu mai poate da vina doar pe genetica, daca e idiot, pardon, daca se comporta ca un idiot. Iar un alt aspect practic pe care l-am deprins din aceasta ampla pledoarie este ca e bine sa ne diversificam vocabularul, atat referitor la propriile emotii, cat si in ceea le priveste pe ale altora, inclusiv ale copiilor. Mai multe cuvinte genereaza o sanatate mintala mai buna.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

Non-fictiuni pe care le-am citit (20)

Non-fictiuni pe care le-am citit (21)

Non-fictiuni pe care le-am citit (22)

Non-fictiuni pe care le-am citit (23)

Non-fictiuni pe care le-am citit (24)

Mare nostrum

„Mare nostrum” era expresia utilizata in timpul apogeului Imperiului Roman, prin care se afirma, nu fara mandrie, ca Marea Mediterana era inconjurata de provincii ale acestuia. Insa eu folosesc expresia in sens mai larg, pentru ca marea este, daca nu leaganul civilizatiei, atunci provocarea ce a impins limitele omenirii mai mult decat orice altceva.

Iar daca afirmatia mea vi se pare hazardata, cartea lui Lincoln Paine, Marea si civilizatia (pe care am primit-o prin bunavointa celor de la libmag.ro), e un compendiu de argumente pe care epitetul „exhaustiv” nu-l caracterizeaza suficient.

Autorul comaseaza in aceasta lucrare atat de multa informatie, incat cred ca si un student medicinist care se pregateste de rezidentiat ar fi un pic coplesit. Nu exista farama de poveste a istoriei navigatiei si urmarilor sale care sa-i fie straina lui Lincoln Paine.

Ca urmare, lectura unei asemenea carti necesita un efort de planificare prealabil. De pilda, eu, unul, pomenindu-ma in fata acestui monument de eruditie precum un calator rebegit la poalele Muntilor Himalaya, m-am hotarat sa citesc cate un capitol, ales in functie de interesul pe care mi-l starneste vreun factor exterior.

Asa s-a intamplat ca am azut acea superba versiune a Great Expectations regizata de Sir David Lean, si m-am pomenit gandindu-ma la avantul vaselor cu aburi. Inutil sa mai spun ca bucata din Marea si Civilizatia dedicata acestei tehnologii si impactului pe care l-a avut mi-a satisfacut cu varf si indesat orice nelamurire as fi avut.

O alta experienta pe care v-o recomand si cu care inchei aceasta prezentare este sa alternati lectura unor pasaje din cartea lui Lincoln Paine cu priviri contemplative asupra operei unui alt indragostit de valurile marii: Ivan Aivazovski (picturile sunt luate de pe www.wikipedia.org):

Vasul „Cei doisprezece apostoli”

 

Tarm de mare noaptea. Langa far

 

Curcubeul

Cuceriri SF (13)

Alte patru romane SF isi asteapta de ceva ocazia sa se arate in fata voastra prin prisma intelegerii mele:

Way Station – fara a fi impresionanta in sens absolut, cartea lui Clifford Simak se remarca prin scriitura care trece fara dificultate de la pagini de science-fiction pursange la descrieri reusite sau profunde meditatii asupra conditiei umane. Altminteri povestea soldatului din Razboiul Civil American, care este contactat de extraterestri si devine administratorul unei halte intergalactice, nu activeaza prea mult adrenalina si deschide cateva fire narative pe care le solutioneaza lapidar sau deloc. Interesant este si cum se poate extrage perceptia contemporana autorului asupra Razboiului Rece (cartea este aparuta in 1963) si a unui potential razboi nuclear si de a o compara cu creatii pe aceeasi tema (cum ar fi A Canticle for Leibowitz).

The Stainless Steel Rat – versiunea literara a unei povesti care pare plasmuita pentru marele ecran, avandu-l ca personaj central pe un escroc cu nume simpatic – James Bolivar diGriz – si maniere asemenea, care se vede nevoit sa colaboreze cu autoritatile si sa isi infrunte inteligenta cu una cel putin egala, dar mai lipsita de scrupule, a unei adversare de sex opus. Nu stiu daca e o intamplare ca numele acesteia este Angelina, dar duelul celor doi mi-aduce aminte de Mr. and Mrs. Smith; analogia cu lumea cinematografiei este inevitabila, deoarece actiunea are acea naivitate ingenioasa si fermecatoare a anilor ’60, foarte reconfortanta si agreabila, daca manifesti un pic de ingaduinta fata de modul cum autorul Harry Harrison imagineaza tehnologii si situatii fix pentru a-i sluji narativ. Persoana I ca mod a-l urmari pe protagonist a fost o alegere excelenta pentru fluiditatea lecturii.

Altered Carbon – daca romanul anterior era tributar filmelor anilor ’60, acesta mi-a reamintit pregnant de cele ale anilor ’90. Protagonistul are cam acelasi profil cu predecesorul, insa beneficiaza de o doza mai mare de cinism, fiind angajat de un bogatas, ca sa investigheze asasinarea acestuia din urma. Elementul cheie in universul imaginat de Richard K. Morgan este faptul ca oamenii nu mai pot muri in mod definitiv, deoarece constiintele lor sunt stocate intr-un disc amplasat undeva in zona cervicala (care, in prezent, nu ne ofera decat spondiloza) si pot fi transferate dintr-un corp intr-altul. Autorul exploateaza intens aceasta premisa, iar naratiunea astfel rezultata este intortocheata si beneficiaza de doze consistente de violenta, sex, locuri comune si umor. Ca si mai sus, naratiunea la persoana I a contribuit la adancimea la care m-am cufundat in lectura.

The Three-Body Problem – dupa cum poate ati observat, intotdeauna ultimul roman dintre cele patru pe care le prezint este cel care mi-a starnit cel mai aprig interesul, mi-a trezit cele mai vii emotii sau mi-a gadilat cel mai placut inteligenta. Acesta intruneste conditiile de mai sus, dar ofera si cateva argumente speciale. In primul rand, faptul ca un autor chinez – Cixin Liu – a elaborat o poveste de o asemenea complexitate ideatica si consistenta stiintifica este extraordinar, la fel de imbucurator fiind si entuziasmul cu care a fost primita pe toate meridianele lumii. In al doilea rand, am sesizat o  preocupare de a exorciza trecutul zbuciumat si plin de orori al perioadei maoiste, prezentandu-i sechelele ca factor ce influenteaza actiunea in mod decisiv. Nu in ultimul rand, am remarcat si un aspect care poate nu bucura pe multi, dar este o realitate: in carte, initiativa apartine personajelor chineze, iar europenii sau americanii (unii descrisi usor caricatural) sunt cooptati si partasi la amplul teatru de operatiuni ce se dezvaluie treptat, dar niciodata nu sunt pusi in prim-plan; eu, unul, vad in asta o expresie a ambitiei Chinei zilelor noastre de dobandi, daca nu intaietatea in lume, atunci un loc fruntas. Ce se intampla in roman e greu de rezumat in cateva cuvinte, o sa va spun doar ca se intampla si in trecut, si in prezent, si in planul real, si in cel virtual, si pe Pamant, si pe o planeta indepartata. Si mai pot sa va spun ceva: de-abia astept sa citesc continuarea!

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Totalitarismul care inca ne bantuie

Dupa ce m-a incantat prezentarea deopotriva de accesibila si de consistenta a fascismului, am ales sa ma aplec asupra unei alt volum din aceasta colectie – Istoria ilustrata a comunismului.

Spre deosebire de fascism, pe care il privim cu detasare, de parca ar fi inchis intr-o vitrina de muzeu, si care, in ciuda ororilor pe care le-a promovat, nu ne starneste decat dispret vag amuzat, comunismul este printre noi, atat ca sechele pe care le-a generat, cat si ca spectru amenintator al unui potential viitor in care oamenii se indeparteaza prea mult unii de altii, iar prin fisura generata va erupe un cataclism ideologic.

Spre deosebire de lugubrele mele metafore, Istoria ilustrata a comunismului face onoare primului cuvant din titlu si prezinta fara vreo urma de caracter tendentios indelunga evolutie de la geneza la acestei doctrine la prabusirea regimurilor care au imbratisat-o.

Impresioneaza si aici aceeasi impecabila redactare a materialului scris si bogatia ilustratiilor, care variaza de la imagini arhicunoscute la unele inedite, dar capabile impreuna de a reda istoria comunismului chiar si pentru cei pe care lectura nu ii prea pasioneaza.

Spre deosebire de lucrarea dedicata fascismului, care trata, in esenta, o singura tara si o perioada mai scurta de timp, aceasta este nevoita sa comprime o cronologie si o geografie mult mai ample, insa autorul Marcello Flores se achita de aceasta exigenta fara vreo dificultate.

Placerea salasuieste uneori in detalii, iar in cazul acestei carti a fost sa descopar o aspecte pe care le mai auzisem, dar nu-mi suscitasera un interes anume. Un exemplu lapidar: un colaborator apropiat al lui Mao Zedong a fost Zhou Enlai; privindu-i figura cu trasaturi elegante, am simtit o nedumerire – cum se face ca intre el si liderul suprem al Chinei nu s-a nascut nicio rivalitate acerba? Cum a rezistat acest tandem care, de la distanta, seamana cu vremelnica prietenie dintre Caesar si Pompei?

In incheiere, o parafrazare a versurilor lui Mihai Margineanu:

Comunismul n-a murit, comunismul se transforma.

Unii o sa se sperie citind asta, altii o sa se bucure.

Fiecare dupa cum devine.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un manual care ar merita un loc in programa scolara.

O datorie de la Bac

O sa incep cu un amanunt autobiografic: printre probele de la Bacalaureat, s-a numarat si cea la biologie, care s-a dovedit a fi cea mai catastrofala, desi matematica era sperietoarea oficiala.

Paradoxul este ca a studia la aceasta disciplina nu fusese o corvoada in sine, ci mai degraba o placere pe care mi-o acordam intre reprize de integrale si tociri furibunde de comentarii. Poate ca si de aceea rezultatul a fost spectaculos de mic, insa interesu-mi pentru stiinta materiei vii a ramas, pardon de jocul de cuvinte, viu.

Pe masura ce a survenit procesul biologic de imbatranire pe care il vom numi, conventional, maturizare, am descoperit si incantatoarea opera documentara a lui Sir David Attenborough, iar pasiunea pentru stiinta vietii a inceput sa inmugureasca langa cele deja inflorite pentru istorie, literatura sau arta.

Viata si ecologia, volum editat de Isabelle Bourdial, ce apartine colectiei Lumea stiintei sub egida Larousse, a venit ca un suplimentar alimentar, dar de data aceasta chiar sanatos si care se poate consuma fara recomandarea medicului sau farmacistului.

Numele greu al editurii de la care provine se reflecta deopotriva in consistenta materialului stiintific si in impecabila sa structurare. Incepem de la celula si ajungem la ecosisteme si, chiar daca acest traseu este fragmentat in mod didactic, o lectura cap-coada a cartii (greu de realizat, dar care merita efortul) se constituie ca o suprema epopee.

Dupa cititul pe nerasuflate si cel temeinic,  mai pot propune inca un tip de abordare a lecturii, special pentru omul grabit al secolului al XXI-lea: frunzaritul coltului din dreapta, care adaposteste rubrica „Stiati ca…” si care ofera crampeie ale versatilitatii Mamei Natura.

Spre exemplificare, am deschis chiar acum volumul la intamplare si mi s-a infatisat acest uimitor amanunt:

Girafele au o inima foarte puternica, apta sa propulseze sangele la 3 m inaltime, pana la nivelul capului. Pentru a evita ca aceasta enorma presiune sanguina sa afecteze creierul, mai cu seama atunci cand girafa se apleaca pentru a bea apa, gatul ei este prevazut cu o retea complexa de arteriole, „reteaua admirabila”, in care sangele pierde mult din presiune.

In final, un mesaj transant:

Viata si ecologia este printre acele carti care nu trebuie sa lipseasca din nicio casa.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris ca m-au ajutat sa trec o restanta pe care o aveam de la Bac.

 

Incurcat a fost, incurcat este

Spuneti-mi o zona a mapamondului unde lucrurile sunt incurcate si deloc placute.

Pun ramasag 10 la 1 ca sunteti vreo jumatate care v-ati gandit la Orientul Apropiat, unde evenimentele au virat si mai rau spre violenta, dupa proclamarea Ierusalimului drept capitala a Israelului si recunoasterea acesteia de catre Statele Unite ale Americii.

Exista tentatia de a considera ca aceasta periculoasa incalceala este rodul intereselor sau obtuzitatii marilor puteri, insa o examinare atenta a istoriei ne releva faptul ca Orientul Apropiat are o traditie in a fi un loc al confluentelor si conflictelor intre civilizatii si culturi.

O istorie a Orientului Apropiat in Antichitate de Marc Van De Mieroop (pe care am primit-o prin bunavointa celor de la libmag.ro) este un amplu argument in acest sens, vizand o perioada incipienta a societatii omenesti de pe acele meleaguri.

Subiectul si modul in care este redactata limiteaza publicul caruia i se adreseaza. E o carte de istorie, serioasa si documentata, care ar putea descuraja chiar si pe acei pasionati de citit care savureaza lucrari de popularizare.

Interesul meu pentru epocile antice a fost, insa, minunat gadilat de rigoarea pe care autorul o manifesta in elaborarea unui material care nu ajuta printr-o cronologie clara sau delimitari culturale definitive.

Un exemplu al dificultatii sarcinii pe care si-a propus-o Marc Van De Mieroop: printre listele de cuprins de la inceputul cartii (precum cele ale ilustratiilor sau ale hartilor) se numara si cea a controverselor. Astfel, povestea Gradinilor Suspendate ale Semiramidei este intoarsa pe toate partilor si sunt prezentate ipoteze noi si interesante, cum ar fi aceea ca nu in Babilon, ci in Ninive ar fi existat o astfel de Minune a lumii antice.

Nici faimosul Cod al lui Hammurabi nu scapa de exigenta istoricului; a fost intr-adevar un cod de legi sau un material de propaganda a conducatorului eponim?

Controverse in privinta trecutului, controverse in privinta prezentului.

Orientul Apropiat este condamnat la nu se lasa usor deslusit.

 

Politicianului ii sade bine sa fie prietenos

De-a lungul timpului, mi-am exprimat firave pareri despre monumente ale culturi universale, precum Etica nicomahica, Republica, Baghavad-Gita sau Edda.

In fata acestor lucrari de o valoare inestimabila, cartulia intitulata Mic manual de campanie electorala de Quintus Tullius Cicero ar parea insignifianta, insa o lectura atenta, care mai are si avantajul ca nu ia prea mult, dezvaluie argumente pentru a o plasa in ilustra lista de mai sus.

In primul rand merita clarificat aspectul referitor la numele autorului: Quintus Tullius Cicero nu este acel extraordinar orator si scriitor de care a auzit si o persoana cu inclinatii umaniste modeste, ci fratele sau, care ii adreseaza niste sfaturi despre modul de a-si desfasura campania electorala pentru consulat, magistratura suprema din timpul Republicii Romane.

Daca sunteti politician sau aspirati sa deveniti, acest mic manual va va impresiona prin structurarea logica a tipurilor de alegatori sau „stakeholders”, sfatul esential fiind sa nu pregetati a lingusi pe toata lumea, chiar si pe contracandidati, daca e cazul.

Daca va repugna lumea politicienilor, volumasul (volumelul, volumicul, cum vreti) va va edifica in privinta suspiciunii pe care trebuie sa o resimtiti fata de prietenia efervescenta care apare din partea aspirantilor la functii publice in perioade electorale, pe langa faptul ca va veti amuza rememorand evenimente mai recente (precum baile de multime ale lui Traian Basescu), avand drept catalizator pagini scrise acum doua mii de ani.

Din punct de vedere stilistic, ne se ofera si un bonus: aceasta editie, excelent ingrijita de Alexandru N. Cizek, include si cateva scrisori ale lui Marcus Tullius Cicero, adica marele orator in persoana, avand aceeasi tematica, fapt care ne permite sa facem o comparatie intre modul de redactare precis, dar sec al fratelui sau si cel spumos si ironic al celui pe care posteritatea l-a pus pe acelasi plan cu un Caesar sau Octavian.

Fiind o editie bilingva, romano-latina, avem si ocazia sa constatam cat se aseamana, dar si difera cele doua limbi, mama ilustra si fiica oropsita, dar darza, care a vietuit inconjurata de o mare slava intr-o alta parte a Europei.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru niste indicatii valoaroase, in caz ca imi da Aghiuta ghes sa ma bag in politica.

Cetatean in Europolis

Pentru ca suntem in Anul Centenarului, dar si pentru ca a trecut mai bine de o decada de cand Romania este membra a Uniunii Europene, nu ar strica sa vedem in sarbatoarea Unirii si contributia altor grupuri etnice la aceasta civilizatie simpatica, dar enervanta din spatiul carpato-danubiano-pontic.

Europolis de Jean Bart mi-a oferit o perspectiva captivanta asupra cosmopolitismului din orasele de la gurile Dunarii, iar cartea Mariannei Koromila, Pe urmele lui Odiseu, a picat ca o excelenta completare.

Autoarea, pasionata de promovarea culturii elene, urmareste traiectoria si evolutia comunitatile grecesti din zona Pontului, atat la nivel colectiv, cat si individual, prin prisma vietii extraordinare a lui Iancu Danielopol.

Nu exagerez cu nimic cand spun extraordinara: protagonistul s-a nascut intr-o zona majoritar greaca din Imperiul Otoman, a studiat in copilarie la Constantinopol, a ajuns si prin Rusia, de unde a a fost nevoit sa plece dupa ce s-a imputit treaba cu sovieticii, a salasuit mult timp si prin Romania, a prins vremuri bune si nebune, ajungand chiar sef de cofetarie in perioada comunista, desi anterior ar fi putut fi catalogat drept bogatas, si si-a petrecut ultimii ani ai vietii in Grecia postbelica, nu foarte prietenoasa cu refugiatii. In tot acest rastimp a facut bani din te miri ce, a deschis si inchis nenumarate afaceri, iar la amurgul existentei a devenit un agricultor priceput.

Nu stiu cum vedeti voi situatia, dar cred ca un exemplar uman inzestrat cu asemenea abilitati de supravietuire l-ar fi incantat si pe Darwin, asa ca imi mentin epitetul „extraordinar”.

Ca tehnica narativa, Marianna Koromila uzeaza de o alternanta zoom in/ zoom out: pagini de prezentare a tabloului socio-politic de la nivel foarte macro, pentru ca apoi sa i se dea din nou cuvantul lui Danielopol si povestii sale la persoana I.

Undeva la mijlocul cartii exista si cateva fotografii, peste care am trecut initial cu nonsalanta. Pana la final, insa, ajunsesem sa simt o asa conexiunea cu peregrinarile si avatarurile protagonistului, incat m-am intors la ele, ca sa imi desavarsesc mental filmul acestei extraordinare (repetitie premeditata) vieti.

Se simte din partea autoarei o usoara tendinta de preamarire a unor calitati ale grecilor – simtul de explorare si cel mercantilo-antreprenorial (pe care nu le poate contesta nimeni, ce-i drept), pe care le echilibreaza mentionand si o oarecare naivitate a acestor comunitati in relatia cu factorii politici din tarile de adoptie.

Ca o concluzie, dragi romani, va place sau nu ideea, cine suntem si ce facem nu e rodul doar al dacilor liberi neromanizati (asa cum propun teoriile cele mai prapastioase), ci suntem un melanj mai subtil, la care au contribuit, printre altii, si grecii, aceiasi de care trebuie sa te temi, chiar si cand aduc daruri.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-a expus o viata cum n-au avut multi.