La război, ca la război

Ne pregătim pentru apariţia unui film despre Primul Război Mondial (o raritate în peisajul acestui gen cinematografic), intitulat 1917 şi regizat de reputatul Sam Mendes, care ne propune un spectacol incitant, deşi, judecând după reclamele oficiale, un pic inspirat de excepţionalul Dunkirk şi chiar de Saving Private Ryan.

Lectura romanului lui Roger Vercel, Căpitanul Conan, funcţionează deja ca un antidot împotriva tentaţiei de a considera respectivul film o oglinda a modului cum era viaţa în tranşee.

Cartea începe cu nişte descrieri atât de dezolante, atât ale peisajului, cât şi ale figurilor cazone, încât orice pretenţie de glorios de la pelicula care urmează va sta sub semnul ridicolului.

După această frustă şi de efect introducere în mocirla literală şi metaforică a războiului, naraţiunea devine o frescă a Bucureştiului de după conflagraţia mondială, deoarece, da un aspect de interes pentru români este că protagoniştii sunt membri ai misiunii militare franceze în România, condusă de Henri Berthelot.

Prin ochii aroganţi, dar probabil precişi, ai autorului şi personajelor sale, descoperim o capitală cu un dram de farmec, dar şi cu o doză considerabilă de mizerie.

Tema principală a romanului, care are şi o bucată gen A Few Good Men sau In the Valley of Elah, este psihologia soldatului pursânge, a maşinii de ucis care cîştigă războaie şi care este o pacoste pe timp de pace. Cea mai puternică expresie a ei este, bineînţeles, personajul eponim, Căpitanul Conan, pe care l-am asemuit rapid, similaritatea păstrându-se pe tot parcursul lecturii, cu Patton al lui George C. Scott: violent, eficient pentru scopuri pur militare, vulgar, nesupus.

Conflicte militare generalizate n-au mai fost de mult şi sperăm să nu mai fie. Însă, dacă undeva, cîndva, întâlniţi bărbaţi care emană agresivitate, să fiţi siguri că, într-o altă epocă, ei ar fi din stirpea Căpitanului Conan, ar început şi purtat războaie cu o plăcere înspăimântătoare.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o incursiune în sufletul războinicului.

Iartă-mă, Toni Morrison!

Aţi simţi vreodată durerea de a constata ce importantă era o persoană pentru voi, de-abia după ce a plecat pentru totdeauna?

Eu da şi mărturisesc că nu credeam să trăiesc asta şi din punct de vedere literar, însă s-a întâmplat.

La scurt timp după ce a murit Toni Morrison, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, mi-am adus aminte că aveam la dispoziţie cel mai cunoscut roman al său, Beloved.

Dincolo de incredibila profunzime psihologică şi meşteşugitul mozaic narativ, cartea te poartă în resorturile cele mai intime ale traumelor colective şi individuale la care au fost condamnaţi membrii populaţiei de culoare din SUA în perioada sclaviei într-un mod care depăşeşte mult prea lăudatul 12 Years a Slave de zece ori la puterea a zecea.

Am simţit o tristeţe cumplită, o revoltă surdă, o deznădejde pe care cred că am şi somatizat-o, însă, cea mai puternică a fost părerea de rău că nu am apucat să aduc acest prinos unei mari scriitoare, când încă mai era în viaţă.

Nu mai zăboviţi, spuneţi-le celor care înseamnă ceva pentru voi ce e de spus, până nu e prea târziu.

Iartă-mă, Toni Morrison!

Râvnită şi prigonită de toţi

După savuroasa biografie a Ierusalimului a lui Simon Sebag Montefiore, subiectul ţinuturilor în care se găseşte şi al incredibilei lor poveşti milenare merita extins.

Iar această prelungire s-a materializat în cel mai adecvat mod în albumul O Istorie ilustrată a Ţării Sfinte de Peter Walker.

De la naraţiunea detaliată şi ireverenţioasă a lui Montefiore, trecem în cu totul alt registru stilistic. Autorul se străduieşte să păstreze o atitudine neutră faţă de evoluţii istorice cu potenţial de controversă explozivă şi nu ocoleşte niciun episod al epopeii locurilor în care se înregistrează convergenţa unor trei mari religii ale lumii.

Cred că cvasi-ariditatea explicaţiilor sale (altminteri informative şi fără cusur în structură) are şi alt scop decât acela de a nu stârni reacţii din partea unora sau altora – să ne lase suficientă atenţie pentru a ne concentra asupra imaginilor care însoţesc cu generozitate textul.

De o calitate excepţională, parcurgerea lor este o aventură intelectuală în sine. Chiar acum am deschis albumul la întâmplare şi mi s-a oferit panorama aeriană a Ierusalimului în prezent, dar cu accentuarea zonei Muntelui Templului, precum şi a cartierelor musulman, creştin şi evreiesc în epoca stăpânirii otomane (care o fi fost cum o fi fost, dar a reprezentat cea mai lungă perioadă de pace pe care a cunoscut-o această regiune).

Finalul cărţii oferă o interogaţie pe care nu pot decât să o redau aici:

Privind spre Ţara Sfântă – cu toate contrastele ei fierbinţi – nu putem decât să ne întrebăm:

Ce final va avea, oare, această poveste milenară?

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o excursie în condiţii de siguranţă într-o zonă bogată în istorie, dar şi în conflicte.

Călătorind pe meridianele literaturii – Investigaţie mexicană

Acest al doilea periplu prin incredibila diversitate a literaturii mapamondului a început cu o investigaţie mozambicană şi se încheie cu una mexicană.

Un istoric ajuns la vârsta adultă şi un pic lipsită de provocări descoperă câteva documente care îi reamintesc de o crimă petrecută când era copil, chiar în clădirea care locuia, şi se hotărăşte să îi dea de cap, intervievându-i pe toţi cei implicaţi cumva în evenimentele de atunci.

Mai degrabă decât o anchetă, Love Parade este o anamneză în stil Citizen Kane, din care nu desluşim făptaşi sau motivele acestora, ci mai degrabă explorăm studii psihologice diverse, cu angoasele, distorsionările şi neîmplinirile aferente, toate potenţate şi nuanţate de trecerea nemiloasă a timpului.

Aceste mărturii se prezintă sub forma unor prelungi monologuri, pe care Sergio Pitol le lasă să curgă cu generozitate, în exagerata lor lungime regăsindu-se şi principala calitate a romanului – modul cum îi receptăm pe fiecare dintre aceia pe care îi ascultăm variază nespus.

Acum sunt victime ale circumstanţelor, un pic mai încolo ale propriilor alegeri.

Acum sunt catalizatori ai acţiunii, mai încolo sunt pioni insignifianţi.

Unite, aceste depoziţii ale propriilor conştiinţe compun tabloul unui Mexic din timpul celui De-al Doilea Război Mondial, cosmopolit, concupiscent în ciuda aparentei religiozităţi, sfâşiat de ideologii contrare şi arenă pentru spionaj şi intrigi.

Pentru că de peste două lumi am întreprins această expediţie literară, Love Parade vine la ţanc pentru a ilustra axioma:

Călătoria este mai importantă decât destinaţia.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o stilată galerie de măşti prăfuite.

Călătorind pe meridianele literaturii – Boyhood burundez

Africa este tărâmul frumuseţilor care au încă un aer imemorial.

Dar Africa este şi tărâmul care a fost şi încă mai este martorul unor orori greu de descris în cuvinte.

În Mica ţară, Gaël Faye are puterea şi înzestrarea scriitoricească să le îmbine pe amândouă.

Romanul oferă o primă treime idilică, în care naratorul urmează traseul oricărui băietan pe traseul către adolescenţă, într-un mediu cultural şi natural colorat, pe care îl descrie cu o plăcere cu care am rezonat, pentru că mi-a adus aminte de propria copilărie, delicios de iresponsabilă.

Treptat, în această existenţă fără asperităţi se strecoară tremurul războiului civil, care cuprinde întâi ţara vecină, Rwanda, şi apoi pe cea natală, Burundi.

Gaël Faye face această trecere fără a altera în vreun fel meşteşugul povestirii, însă, stilistic, se vede o metamorfoză şi nu cred că e întâmplătoare.

Dacă la început, acţiunea este un agregat de evenimente exterioare, filtrate şi îmbibate cu trările unei personalităţi în devenire, pe măsură ce hâdul conflict se apropie de protagonist, cursul întâmplărilor devine o înregistrare aproape jurnalistică.

E firesc. Confruntat cu chestiuni de supravieţuire biologică, omul lasă deoparte tot ce depăşeşte nevoile primare.

Însă rezultatul este un psihic mutilat, cu răni care persistă, chiar şi cicatrizate.

Mica ţară nu este doar Burundi. Este viaţa fiecăruia dintre noi, sfâşiată de conflicte interioare şi asaltată de ideile nocive ale celor din jur.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru un bildungsroman exotic şi dureros.

Călătorind pe meridianele literaturii – Sfidări franţuzeşti

Francezii au făcut obiectul multor acuzaţii de aroganţă, dar să se facă vinovaţi de aşa ceva în stilul lui Boris Vian este o raritate.

Spuma zilelor este o prelungă sfidare la adresa cititorului, condamnat să îşi vadă reperele logico-lingvistice spulberate de inventivitatea scriitorului.

Povestea, compusă in două fire narative, unul al unei poveşti de dragoste triste, celălalt al radiografiei unei obsesii, ar fi de o banalitate înfiorătoare, însă, sub peniţa de magician iconoclast a lui Boris Vian, cele mai mundane gesturi şi trări devine poezii crude şi insolite.

După şocul iniţial, în care mentalul e forţat să se reaşeze, se întrezăresc şi nişte săgeţi satirice lansate de Vian în diverse direcţii: Jean-Paul Sartre (iar aici îl susţin, pentru că merită menţionat că marele exponent al existenţialismului s-a lăsat dus de nas de Fidel Castro şi aşa-zisul său socialism glorios ca un adolescent miop intelectual), clerul (ale cărui practici suprarealist de groteşti sunt enervant de apropiate de ale reprezentanţilor BOR din România) sau munca.

Da, personajelor din Spuma zilelor nu le place să muncească. Cred că e singurul lucru formulat explicit, placid şi lipsit de înflorituri din tot romanul acesta, o tărie a opiniunilor în faţa căreia nu poţi decât să te pleci.

În încheiere, vă rog să-mi spuneţi dacă ştiţi pe undeva prin lumea asta vreun bar în care există vreun pianocteil. Mă voi duce întins acolo, ca să beau o licoare, ba nu, mai multe, făcute după melodii de Duke Ellington sau Louis Armstrong sau oricare alt mare al jazz-ului.

Presimt că ne vom întâlni acolo, dacă veţi citi Spuma zilelor.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o insultă delicioasă adusă caracterului previzibil al cuvintelor.

O blasfemie asumată

Toţi aceia care au un cult pentru Gabriel Garcia Marquez sunt rugaţi să ia loc sau să se oprească, în cazul în care lecturează acest scurt articol din mers, ca să nu cumva să intre într-un stâlp sau coş de gunoi stradal.

Romanul lui Miguel Angel Asturias, Oameni de porumb, este mai mare decât Un veac de singurătate.

Mai mare ca stil, mai mare ca impact emoţional, mai mare ca virtuozitate narativă.

Fiecare dintre cele trei trăsături poate fi detaliată, dar la ce bun?

Nu vă voi mai spune decât atât:

Am citit Un veac de singurătate şi nu regret.

Dar nu mă voi întoarce asupra lui vreodată.

Am citit Oameni de porumb şi simt că, peste vreo zece ani, când mintea îmi va fi evoluat, îl voi reciti, pentru că mai sunt cotloane neexplorate ale prozei guatemalezului, precum triburi pierdute prin jungla amazoniană.

Gracias, Señor Asturias!

Călătorind pe meridianele literaturii – Rusia personală

Excursia de data aceasta este una în care coordonatele spaţiu-timp sunt deopotrivă de vaste.

Albumul rusesc de Michael Ignatieff acoperă povestea a mai multe generaţii din familia autorului, începând din perioada de glorie a regimului ţarist până în epoca Revoluţiei din Octombrie şi a exilului care i-a urmat.

Autorul reuşeşte o performanţă care nu-i subliniază doar meritele de istoric, ci şi de scriitor autentic: parcurge un material documentar amplu, dar, paradoxal, lacunar şi limitat uneori la câteva fotografii, şi îl aranjează într-o poveste care te absoarbe, care are ceva familiar, dacă ai citit Război şi Pace, dar care te şi surprinde prin diverse întorsături sau detalii fascinante sau cutremurătoare.

Dincolo de dramele personale, pe care Michael Ignatieff încearcă să le redea cu imparţialitatea slujitorului muzei Clio, dar şi cu îngăduinţa rudei de sânge (oricât ar încerca să se ferească de o asemenea ispită), ce suscită cel mai mare interes este alunecarea unei lumi care avea totul înspre iadul nesiguranţei şi privaţiunilor unui război civil în care ambele părţi s-au comportat cu egală ferocitate.

În comportamentul bunicii Nataşa şi energia pe care şi-a descoperit-o în a-şi proteja familia şi salva soţul am regăsit surprinzătoare similitudini cu a lui Ethel Greening Pantazzi, aşa cum apar în România în lumini şi umbre (1909 – 1919). Mulţi bărbaţi trebuie că au supravieţuit vremurilor tulburi graţie unor neveste aprige.

Tot astfel mi-am dat seama ce îndrăzneală a avut Boris Pasternak în Doctor Jivago în plin regim sovietic, de a descrie evenimentele care au condus la instaurarea comunismului în Rusia altfel decât în stilul glorios pe care îl promova regimul. Un curaj pentru care a fost răsplătit cu Nobelul pentru literatură, dar pe care l-a plătit cu injoncţiuni care i-au grăbit sfârşitul.

Impresia că Albumul rusesc este un Război şi Pace condensat nu provine doar din parcurgerea unei istorii personale plasate în context istoric. Prologul şi epilogul cărţii lui Michael Ignatieff sunt veritabile reflecţii tolstoiene asupra rolului şi impactului memoriei şi fragilităţii ei, prilejuind autorului formulări cu valoare de aforism, precum aceasta:

Ceea ce putem şti despre trecut şi ceea ce vrem de la el sunt două lucruri diferite (Margaret MacMillan are o lucrare intitulată The Uses and Abuses of History şi vă las pe voi să găsiţi asemănarea ideatică).

Sau aceasta, care este atât de frumoasă şi de tristă, încât o voi folosi drept încheiere:

Cineva spunea odată că devoţiunea faţă de trecut este una dintre formele dezastruoase de iubire neîmpărtăşită.

Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o sagă pasionantă şi înduioşătoare.

Călătorind pe meridianele literaturii – Investigaţie mozambicană

Un nou circuit menit să mă conducă prin incredibila diversitate a literaturii universale a început cu un popas în Mozambic.

O ţară cu un trecut zbucimat, chiar şi cel recent, iar asta se reflectă în romanul Veranda cu fragipani al lui Mia Couto.

Având o structură vag asemănătoare cu Crima din Orient Express a Agathei Christie, cartea urmăreşte investigaţia de la un azil de bătrâni al cărui director a fost ucis, însă naraţiunea detectivistică este doar cadrul unei alegorii a unei naţiuni sfâşiate în diverse feluri.

Pe de o parte, avem zbaterea unui creuzet etnic în care omogenitatea este inexistentă: negrii n-au încredere în albi, albii sunt apăsaţi de trecutul colonial, iar mulatrii pătimesc din ambele sensuri.

Pe de altă parte, ca orice ţară africană, şi Mozambicul este depozitarul unei culturi ancestrale, cu fricile, datinile şi ororile ei, contrapuse spiritului modern, pe care detectivul din capitală şi legile sale îl întruchipează.

Peste toate acestea domneşte spectrul hâd al râzboiului, încheiat pe câmpurile de bătălie, dar nu şi în sufletele oamenilor.

Dacă mai menţionze şi că întreaga naraţiune este guvernată de o metempsihoză, atunci o să înţelegeţi parţial admiraţia pe care o am pentru performanţa scriitoricească a autorului, care nu scapă din mână coerenţa alegoriei nici în cele mai bizare momente.

Am spus „parţial”, pentru că e nevoie să intri în contact direct cu proza lui Mia Couto pentru a-i simţi valoarea. Dincolo de incursiunea într-o cultură atât de depărtată de a noastră, este poezia scriiturii, care oferă prilejuri de contemplare a sublimului la fiecare pagină.

La post-scriptumul acestui articol veţi găsi un exemplu care singur poate servi drept argument pentru a vă pune Veranda cu fragipani în fruntea listei de lecturi viitoare.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru rânduri precum acesta:

Cuvintele sunt chei care se frâng în uşile pe care le-au deschis.

Cuceriri SF (16)

Doar puzderia de activităţi lucrative sau recreative m-a împiedicat până acum să vă mai spun despre patru romane SF lecturate:

The Apocalypse Troll – după un început fulminant, cu o încleştare intergalactică palpitantă şi în care fizica spaţială pare coerentă, acţiunea propusă de David Weber ajunge pe Pământul prezentului, unde ia forma unei naraţiuni militare pline de clişee şi punctate de o idilă aproape puerilă. Ce-i drept, acţiunea are ritm, iar autorul stăpâneşte admirabil terminologia forţelor armate, dar tot nu m-am putut scutura de impresia ca romanul este scris de parcă ar uma să fie ecranizat de Michael Bay. Un aspect interesant este atacul făţiş al scriitorului asupra figurii tele-evanghelistului american, venal şi dispus la orice pentru bani şi putere.

Use of Weapons – deşi lăudată drept cea mai bună carte din seria Culture, acest al treilea roman al lui Iain M. Banks asupra căruia m-am aplecat (cu mari aşteptări, recunosc) mi-a provocat, pentru prima dată de când îl cunosc pe acest mare scriitor, o umbră de dezamăgire. Acţiunea îl urmăreşte pe un mercenar angajat de aceeaşi civilizaţie umană avansată şi căreia îi place să se amestece în sisteme societale din afara jurisdicţiei sale, pentru a înscena un fel de lovitură de stat pe o astfel de planetă retrogradă. Acest fir narativ este cam îmbâcsit şi nu suscită prea mult interes, poate pentru că autorul s-a concentrat pe povestirile din contrapunct, în care urmărim, în ordine invers cronologică, diverse episoade din viaţa protagonistului. Acestea sunt, într-adevăr, superbe din punct de vedere stilistic şi al varietăţii. Ca întreg, acest romanul este unul pe care îl recomand cu rezervă, dar, la cât credit deschis are Iain M. Banks la mine, probabil nu este ultima dată când ne întâlnim. Nu mă pot lispi de umorul dronelor, care şi aici este la înălţime.

Little Brother – scris acum mai bine de zece ani, acest roman de Cory Doctorow pare mai actual ca oricând. În San Francisco are loc un atentat terorist teribil, iar protagonistul, adolescent cu ample abilităţi şi înclinaţii de hacker, şi câţiva prieteni ai săi se văd prinşi în investigaţia derulată
cu mijloace cam neortodoxe de serviciile secrete ale propriei ţări, la care răspund cu o revoltă specifică erei Internetului. Deşi autorul devine exagerat de didactic în momentele când explică tehnologiile care dictează cursul acţiunii, condeiul îi merge brici şi naraţiunea n-are lag-uri (ca să mă aventurez un pic în domeniu), nici chiar când vine vorba de trăirile adolescentine amoroase. Lupta pentru intimitate şi viaţă privată în era noastră este de-abia la început, dar se va înteţi, iar acest roman SF îşi îndeplineşte menirea de căpătâi: trage un semnal de alarmă.

More than Human – există romanele SF care eclozează din găoacea genului căruia îi aparţin şi se avântă spre zenitul literaturii mari. Theodore Sturgeon dă astfel de aripi unei creaţii inteligente, emoţionante, grandioase prin viziune şi superb scrise. Mai multe personaje, ale căror legături se relevă treptat, chiar şi în ultimele pagini, se văd treptat împinse unele spre altele pentru o finalitate copleşitoare. Mă limitez la astfel de explicaţii sumare, pentru că ar fi o cruzime de torţionar să vă răpesc posibilitatea de a ajunge la rândul vostru la această revelaţie şi la mesajul ei înălţător. Ce vă voi dezvălui, însă, este un sfat: să aveţi încredere că, oricât de derutante prin diferenţe ar părea, iniţial, cele trei părţi ale cărţii, firul care le uneşte le va înnoda negreşit. More than Human este More than Science Fiction.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)