Conspiraționiști ca la carte

Umberto Eco a fost un mare gânditor.

Umberto Eco a fost un mare erudit.

Ocazional, Umberto Eco a fost și un mare scriitor.

Provocarea pentru această din urmă ipostază a fost să se folosească de primele două, dar fără a le lăsa să răzbată prea fățiș.

I-a ieșit impecabil în Numele trandafirului.

În Numărul zero nu s-a mai întâmplat, dar asta e prea puțin important, pentru că beneficiul principal al acestui roman este mai degrabă educativ, decât artistic.

Povestea, care slujește mai mult ca pretext, este după cum urmează:

Un jurnalist și scriitor ratat, trecut chiar și de vârsta a două, capătă o slujbă într-un proiect de ziar prin care un potentat vrea să le arate prietenilor și dușmanilor cam de ce ar fi în stare în materie de linșaj mediatic, dacă și-ar pune mintea.

Da, sună dubios, dar tocmai asta e ideea.

Umberto Eco vrea să fie puțin credibil în mod premeditat.

Intrăm astfel în culisele redactării unor articole tendențioase sau al distorsionării câmpului realității, ai cărei martori sau victime suntem și mai dihai de când cu rețele sociale.

Bun, util, lămuritor, dar nimic special.

Însă figura oață acum vine.

Printre colegii de redacție ai protagonistului se află unul care clocește o amplă teorie a conspirației, potrivit căreia nu Mussolini a fost hărtănit la Milano în 1945, ci o sosie a sa, iar adevăratul tiran fanfaron a fost păstrat de forțe oculte pentru a fi scos din nou pe tapet la momentul oportun.

Sună cunoscut, nu?

Conspiraționistul dezvăluie ampla sa urzeală de deducții și asocieri și fabulații în două sesiuni, iar acele seturi de pagini, care curg ca unse, sunt încântătoare.

Umberto Eco nu își desfășoară teoria conspirației în fața ochilor, ci te bagă în mijlocul ei.

Tot eșafodajul de idei, lucrat astfel încât orice obiecție să fie demontată în spiritul a ce vrea creatorul ei să prezinte, e magistral, e un curat prototip pe care îl poți vedea manifestându-se pe Facebook, în fața blocului, în taxi, iar lista poate continua.

Numărul zero nu e vreo capodoperă a literaturii.

Dar e instructivă, așa cum numai o carte bună poate fi.

Cuceriri SF – Ediție de 8 Martie

Pentru că suntem pe 8 Martie, haideți să explorăm patru romane SF remarcabile scrise de femei, de altfel foarte bine reprezentate în acest gen literar.

The Heart Goes Last – ca autoare a trilogiei MaddAddam sau dipticului The Handmaid’s TaleThe Testaments, Margaret Atwood e deja un nume în Science-Fiction, iar această carte îi consolidează contribuția. Nu e un efort deosebit, dar scriitura e la fel de fluidă, narațiunea, la fel de coerentă, iar umorul, la fel de savuros (și de negru). Doi tineri, soț și soție, care trăiesc la limita subzistenței, acceptă să facă parte dintr-un proiect aparte – o colonie penitenciară cu jumătate de normă. De aici rezultă o sarabandă de încurcături, adultere, androizi, eutanasie și Las Vegas. O lectură incitantă și facilă, dar câtuși de puțin superficială.

Where Late the Sweet Birds Sang – acțiunea acestui roman scris de Kate Wilhelm începe într-un context similar celui în care trăim acum: poluare, încălzire globală, radioactivitate crescută (din fericire, aici încă nu stăm așa rău). Pentru a evita extincția totală, o comunitate dintr-o zonă rurală a Americii apelează la modificări genetice și chiar la clonare. Urmează o poveste care se întinde pe mai multe generații, în care vedem beneficiile conformismului, dar și tragedia lui și în care individualitatea apare preferabilă unei dictaturi, oricât de binevoitoare ar fi. Lirică și introspectivă, cartea dă mult combustibil reflecției.

Barrayar – deși urzeala imaginată de Lois McMaster Bujold aici începe de unde se sfârșește cea dintr-o carte anterioară, Shards of Honor, această carte se poate citi separat și pe nerăsuflate, aș putea adăuga. Protagoniști sunt Cordelia și Aral, ea străină, el localnic de neam pe pe planeta eponimă, care, în calitate de regenți ai numitei lumi, au de înfruntat intrigi, lovituri de stat și o sarcină cu complicații, ajutați de câțiva aghiotanți de încredere, propriile abilități și afecțiunea reciprocă nezdruncinată. Picaresc pe alocuri, brutal uneori, dar și amuzant în dese rânduri, romanul e foarte eficace în a-ți provoca dependență de Saga Vorkosigan. Eu, unul, știu că mă voi întoarce ea cât de curând.

The Falling Woman – ca și American Gods, câștigător de Hugo, acest roman de Pat Murphy figurează în această serie dedicată SF-ului, doar pentru că i s-a decernat Premiul Nebula, însă, tematic, precum cartea lui Neil Gaiman, depășește granițele unei simple fantezii și ne poartă prin meandrele sufletului omenesc, de acum și dintotdeauna. Urmărim două voci, mamă și fiică, regăsite după ani de despărțire, pe un șantier arheologic din Mexic. Mama trăiește în prezent, dar vede și trecutul civilizației Maya, ca și cum ar aievea, ajungând să meargă pe urmele unei preotese întru deslușirea misterului abandonării acelui oraș de către locuitorii săi de demult. Fiica descoperă treptat că are același dar al transmigrației. Fiecare dintre ele e muncită de demoni proprii și mai și intră în contact cu ai celeilalte. Dincolo de desăvârșită psihologie a personajelor, impresionează erudiția aplicată a autoarei, care redă impecabil atmosfera și tehnica lucrărilor arheologice și evocă sugestiv lumea apusă a civilizației precolumbiene. În noi nu e doar o viață. Sunt toate celelalte care s-au scurs.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Cuceriri SF (17)

Cuceriri SF (18)

Cuceriri SF (19)

Cuceriri SF (20)

Cuceriri SF (21)

Cuceriri SF (22)

Cuceriri SF (23)

Cuceriri SF – Ediție de Starcraft

Cuceriri SF (25)

Cuceriri SF (26)

Cuceriri SF (27)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de Oscar

Ne aflăm în săptămâna la finele căreia se vor decerna premiile Oscar, așa că vă propun o selecție de lucrări de non-ficțiune care au ca temă aceste premii atât de râvnite și de controversate:

The Oscars – o prezentarea succintă, dar sugestivă a premiilor Oscar, cu precădere cele acordate pentru cel mai bun film, de la debutul acestei ceremonii și până acum câțiva ani. John Atkinson împarte istoria Oscarurilor în decade, amintind și evoluțiile instituționale, tehnologice și ideologice care au influențat criteriile care au dus la o decizie sau alta. De asemenea, autorul nu se sfiește să fie ironic la adresa multor câștigători fără merite prea mari. Acidă, amuzantă și ușor de citit, volumul e o introducere excelentă în această poveste pasionantă a cinematografiei.

Alternate Oscars – titlul este explicativ în sine: pentru fiecare an de Oscar (ajungând până prin anii ’90), Danny Peary oferă propriile preferințe, la categoriile cel mai bun film, cel mai bun actor în rol principal și cea mai bună actriță în rol principal. Uneori, alegerile sale corespund cu ale Academiei, de cele mai multe ori, însă, nu, prilej pentru autor să explice de ce s-a aplecat asupra unui anume film sau interpret. Alternativele sale nu se limitează la alți nominalizați, ci aduc în discuție, și nu rareori, producții mai puțin cunoscute pe care le consideră meritorii sau relevante din punct de vedere cultural. Fie că ești de acord cu preferințele sale sau nu, este un exercițiu util de a ne scutura de impresia că Oscarul este echivalent întotdeauna cu valoarea absolută. The Shape of Water, la tine mă uit!

Best Pick – o carte cuprinzătoare, care include demersuri precum ambele de mai sus și încă alte câteva direcții. Redactată de un triumvirat format din John Dorney, Rebecca Regan și Tom Salinsky, prezintă aceeași evoluție a Oscarurilor de la începuturi până în prezent, oferă confirmări sau alternative pentru filmele care au câștigat statueta supremă și, în plus, pentru fiecare decadă, detaliază realizarea unei pelicule care a întrunit aceste onoruri. Aceste din urmă informații sunt savuroase sau surprinzătoare (vezi cazul răzbunării unuia dintre membrii echipei de la Titanic). Deoarece vocile auctoriale și opiniile sunt în număr de trei, avem o diversitate de puncte de vedere, fapt educativ în sine, pentru că Oscarurile sunt, în primul rând, un superb prilej de a dialoga si dezbate, având ca materie primă filme bune (hai să nu fim cârcotași, rar se strecoară vreo tâmpenie feroce gen Twilight pe acolo).

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (76)

Despre nebunia lui Salam și a altora

Nu, n-am luat-o razna eu însumi, folosind așa sintagmă în titlu, ci doar vreau să îmi exprim deplina apreciere față de Andrew Scull.

Dacă ar fi interpret de manele, cu siguranță i-aș lipi o bancnotă de Euro de valoare mare pe frunte pentru realizarea sa, nu vocală, ci intelectuală din O istorie culturală a nebuniei.

Așa cum o arată și numele, lucrarea ne poartă prin povestea acestei marii familii de maladii, care însoțește practic omenirea în toată evoluția ei.

Așa purcedem de la umorile din antichitate și ajungem la cele mai moderne cercetări și controverse din psihiatrie și psihologie.

Nu e o întâmplarea că titlul cărții are un articol nehotărât și nu unul hotărât. Volumul este viziunea autorului asupra modului cum au fost receptate și tratate diversele forme de nebunie.

De pildă, nu are o părere foarte bună despre terapia prin șocuri electrice, exemplificând-o prin relatări din reviste științifice, dar și cinematografice, o mostră fiind Zbor deasupra unui cuib de cuci (nu zic mai mult, că poate n-ați văzut acest film legendar).

Tocmai de aceea mă întreb de ce a omis a aminti excelentul The Snake Pit, în care Olivia de Havilland are unul dintre cele mai mari roluri ale ei și în care această terapia este prezentată ca benefică.

Poate că nu i-a convenit sau poate că, și pentru un spirit de o erudiție fabuloasă precum al său, a ști totul este imposibil.

Cert este că O istorie culturală a nebuniei impresionează prin amploarea demersului multiplu.

Este o istorie a științei, dar și a mentalităților.

Descrieri ale ororilor ale modului cum a funcționat celebrul azil Bedlam din Londra se alătură unor concepții despre abordarea bolilor psihice, precum aceasta din 1792, care m-a frapat prin omenia ei și caracterul ei practic, încă nu deplin încetățenite peste tot în lume nici măcar în prezent.

Se părea că nebunii puteau fi sensibili la aceleași stimulente și sentimente ca și cei sănătoși mintal. Un rest de rațiune rămânea la aproape toți și putea fi utilizat prin manipularea abilă a mediului lor, pentru a-i încuraja să-și reprime înclinațiile capricioase. Ba mai mult, numai << tratând pacientul ca pe o ființă rațională, atât cât permitea starea sa psihică>>, se putea spera la educarea lui, în sensul autodisciplinării. Plimbându-se, vorbind, muncind, luând ceaiul cu supraveghetorul lor, toate acestea între granițele unui mediu terapeutic construit cu grijă, pacienții puteau fi învățați să se înfrâneze. <<Înclinațiile morbide>> nu trebuiau combătute cu argumente raționale. <<Se folosește metoda diametral opusă. Se iau toată măsurile pentru a abate mintea de la cugetările ei preferate, dar neplăcute>>.

Însă Andrew Scull, cu toate intențiile-i progresiste, nu ocolește mențiunea eșecurilor în anumite situații ale unor astfel de sisteme generoase.

Este nebunia condiționată genetic sau de mediu?

Autorul nu se pronunță definitiv, deși reiese din lectura de ansamblu a cărții că are anumite preferințe sau antipatii față de anumite metode sau teorii, însă, mai mult istoric decât ideolog, se ghidează după sine ira et studio și prezintă păreri din toate părțile.

Dincolo de volumul covârșitor de informații, O istorie culturală a nebuniei m-a stârnit să parcurg mental și variile manifestări ale acestor afecțiuni cumplite cu care m-am întâlnit în viață, atât ca experiență reală (și dureroasă), cât și expresie artistică.

Și uite-așa m-am regăsit la Muzeul de Artă din Craiova, examinând din nou o operă monumentală și tulburătoare, statuia Mihai Nebunul de Ștefan Ionescu Valbudea, care mi-a relevat și mai profund intensitatea psihologică din chipul și ipostaza personajului.

Nebunia.

E parte din noi.

Individual și colectiv.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o istorie a lumii văzută prin prisma distorsionării acelui organ măreț și odios numit creier.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (76)

Încă trei cărți de non-ficțiune mi-au pus mintea la lucru:

What People Are Really Thinking – un volum care se adaugă unei piețe dezvoltate, cea a lucrărilor menite să ne ajute să descifrăm limbajul non-verbal al celorlalți, dar și să ni-l corectăm pe al nostru. Ce aduc autorii Mark Bowden și Tracey Thompson în plus este multă luciditate și rezervă în magia citirii gesturilor celorlalți (așa cum apare ea în seriale precum altminteri palpitantul Lie to Me) și ne îndeamnă să aplicăm un sistem foarte practic, care constă din următoarele etape – suspendarea judecății inițiale, cercetarea contextului, includerea în raționament și a altor ipoteze, totul culminând cu o nouă judecată. Asta nu înseamnă că prima impresie este întotdeauna eronată, ci doar că nu trebuie a ne repezi să acționăm în virtutea ei. Bowden și Thompson aplică modelul lor de gândire la diverse situații, de la relații romantice sau familiale la cele survenite în mediul profesional, iar uneori forțează aplicabilitatea lui. Însă rămâne un excelent îndemn la atenție și la a fi conștient că lucrurile sunt mai complexe decât par.

The Power Paradox – o carte realistă și idealistă în același timp, care urmărește să analizeze ce înseamnă puterea, cum se obține, cum pervertește și cum absența ei ne afectează la nivel organic. Despre toate acestea Dacher Keltner enunță mai multe principii, pe care le ilustrează cu elemente de psihologie, sociologie sau istorie, construind și o etică a celor care vor să capete influență și atrăgând atenția asupra modului în care devenim mai răi având-o. N-am simțit că lecturez lucruri noi sub soare, dar întreaga pledoarie pentru moralitatea celor care se vor mai presus decât alții este coerentă și vizibilă în jurul nostru. Mai ales că vin multe alegeri, în care diverși vor să ne convingă să le încredințăm puterea.

We’ll Always Have Casablanca – monografie dedicată filmului considerat a fi cel mai iubit din toate timpurile. Cartea lui Noah Isenberg este rodul documentării temeinice și nemijlocite a autorului, dar și al unei pasiuni nedisimulate. Volumul este structurat în mai multe capitole, fiecare având ca titlu una dintre replicile legendare din Casablanca și explorează chestiuni mai ample, nu doar simpla producție a peliculei. Însoțindu-l pe Isenberg în fascinanta sa aventură, explorăm la rându-ne drama refugiaților de la Hollywood, lupta subtilă pentru evitarea cenzurii și Codului Hays sau amuzantele meandre ale scenariului, care, până în preziua filmării scenei finale, nu-i dezvăluia lui Ingrid Bergman alături de cine o să se urce în avion. Titlul cărții este impecabil ales.

Yes, we’ll always have Casablanca.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)

Știință despre neștiință

Ne așteaptă patru rânduri de alegeri anul acesta, numai în România, ca să nu mai vorbim despre cele din restul lumii, dintre care unele ne interesează direct, precum cele din Uniunea Europeană sau din SUA.

Mai avem două conflicte armate acerbe, în Ucraina și în Gaza, ba chiar și un al treilea, dacă socotim atacurile rebelilor Houthi și ripostele britanico-americane.

Urmează o primăvară în care nu vor înflori doar arborii fructiferi, ci și știrile false sau, în denumirea lor anglo-saxonă deja încetățenită, fake news.

Ce ne facem cu ele?

De ce prind atât de bine la atât de mulți oameni și cum ne putem proteja de a ne infecta insidios?

Cartea Psihologia Fake News e o terapie dificilă, dar foarte eficace, dacă îi acorzi timp și energie să-și facă efectul.

Volumul coordonat de Rainer Greifeneder, Mariela E. Jaffe, Eryn J. Newman și Norbert Schwartz, care semnează și o parte din articole, însumează doisprezece studii ample asupra unor chestiuni care au legătură cu foarte complexul fenomen al acceptării și propagării informațiilor false.

Vă las mai jos câteva idei esențiale.

O fotografie care are legătură vagă cu titlul unei știri, fără să fie neapărat o ilustrare a ei, îi sporește șansele de a fi percepută drept veridică.

În lipsa unei decizii bazate pe date clare, se ia una pe bază de identitate de grup (vezi cazul Brexit).

Sentimentul lipsei de control asupra circumstanțelor exterioare conduce la nevoia de a construi o structură coerentă lumii, iar acesta este terenul fertil pe care prind rădăcini teoriile conspirației.

Într-un fel, eu însumi mă fac vinovat de dezinformare, pentru că rezum toate cele de mai sus, în condițiile în care fiecare dintre simplele mele afirmații este argumentată, demonstrată și chiar contrazisă în pagini multe, care au la final o bibliografie puțin spus consistentă.

Aceasta este o lecție în sine a cărții – nu trage concluzii dintr-un crâmpei de informație, pune mâna și documentează-te, încearcă să găsești argumente contrare și dovezi din alte părți care confirmă ipoteza.

E greu, dar cunoașterea adevărată este a înfrunta incertitudinea cu pieptul gol, nu înzăuat cu preconcepții.

Un beneficiu inedit, poate cel mai accesibil al acestei lecturi, a fost că, menționat fiind într-unul dintre articole, am descoperit jocul Bad News.

Conceput de cercetători ca un instrument de lucru, această experiență ludică este pe cât de captivantă, pe atât de relevantă.

Prin intermediul unor ferestre de text, jucătorul preia sarcina unui expert în dezinformare și parcurge toate manevrele deja clasice ale acestei bresle de comunicatori-păcălitori: polarizarea, atacul la persoană, supradimensionarea unor subiecte sau recursul la emoții primare precum frica.

Expus fiind la adânca reflecție provocată de cartea Psihologia Fake News și la experiența practică din acest joc, mă simt un pic inoculat la manipularea care vine peste noi în valuri.

Nu sunt imun, dar când îi ascult pe ăștia din imagine, nu mai văd decât niște ageamii care încearcă să prostească lumea.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un ceaslov de înțelepciune demonstrată pe îndelete.

Economia de minte

Pe Tomas Sedlacek l-am descoperit acum ceva ani la Garantat 100%, emisiunea lui Cătălin Ștefănescu, una dintre ultimele din peisajul audio-vizual românesc care ține flacăra culturii intelectuale aprinse.

Am fost plăcut surprins atunci să descopăr un economist atipic, cu vervă în discurs și analogii în varii domenii ale vieții, inclusiv din opere fundamentale ale civilizației universale.

Intrigat de această abordare, am continuat prin a-i citi opera de căpătâi, Economics of Good and Evil, în care, cu o erudiție fabuloasă, reconstruiește peisajul mentalităților economice din Epopeea lui Ghilgameș, Biblie, scrierile lui Toma d’Aquino și alte numeroase monumente ale umanității.

Lilith și demonii capitalului, scrisă în colaborare cu Oliver Tanzer, urmează aceeași linie și își propune să examineze neajunsurile capitalismului în forma sa prezentă, prin filtrul psihologiei abisale și al psihoanalizei. După cum vă puteți imagina, Freud și Jung figurează masiv printre cei ale căror idei sunt exploatate în scopurile argumentative ale autorilor.

Lilith este, conform unor legende de origine ebraică, prima soție a lui Adam, izgonită din Grădina Raiului pentru că a refuzat să se supună acesteia, ajungând în timp să întruchipeze partea luciferică a inconștientului uman.

Această bucată a cărții, deși fascinantă din punct de vedere intelectual, este neclară din punct de vedere al paralelelor cu economia prezentului.

Însă, pe măsură ce Sedlacek și Tanzer descompun maladiile capitalismului în disfuncționalități ușor recognoscibile, cum ar fi agresivitatea, narcisismul, sadismul, disonanța cognitivă sau fetișismul, demersul lor începe să lovească la țintă.

Unele dintre tulburările examinate par familiare, dar, uneori, concluziile și remediile propuse diferă de gândirea tradițională. Dacă ar fi să extrag o idee de ansamblu, aceea ar fi că instituția statală ar cam trebui să joace rol de psihoterapeut sau chiar psihiatru care vine cu tratamente medicamentoase (a se citi măsuri de protecție socială).

Ce ne facem, însă, când chiar acești slujitori a unui Hipocrate economic sunt ei înșiși măcinați de aceleași tare pe care au menirea să le combată?

Ușor de opinat, greu de răspuns.

În final, îi provoc, amical, bineînțeles, pe Tomas Sedlacek și Oliver Tanzer să-mi spună cum au de gând să iasă din următorul paradox al cretanului.

În Lilith și demonii capitalului, îi acuză pe mulți economiști că fie sunt naivi, fie de rea credință.

Ei înșiși sunt economiști.

Noi pe cine să credem?

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o excursie prin probleme economiei via Freud et comp.

Am învățat-o de frică, am citit-o de plăcere

În liceu am avut o profesoară de chimie care era spaima întregii școli – domnișoara Mitrache.

Era terifiant de exigentă.

Cele două ore de chimie din fiecare săptămână și teza din fiecare semestru erau cele mai grele hopuri pe care le aveam de trecut, eu, elevul de la profilul real, care vădea înclinații umaniste.

Era terifiant de exigentă, dar și foarte corectă.

M-a prins odată în afara băncii când intra în clasă și, de la ușă, mi-a zis:

– Fira, la tablă!

Era chitită să mă ardă la notă, dar, pentru că, bâjbâind, am mișcat ceva prin niște reacții redox, mi-a dat 5.

Peste ani, am înțeles de ce privilegiu m-am bucurat având-o profesoară.

Unul dintre momentele când am simțit asta a fost lectura cărții O să râzi, totul e chimie de Mai Thi Nguyen-Kim.

Autoarea este chimistă și jurnalistă și și-a propus să apropie tainele acestei științe de marele public, în special prin canalul său de Youtube, dar și prin lucrări de popularizare, precum cea de față.

Ca impresie de ansamblu, e de apreciat că Nguyen-Kim nu structurează cartea ca pe o colecție de capitole pe teme diverse, ci o transformă într-un fel de Ulise de James Joyce.

Pe parcursul unei zile obișnuite, pornește de la chinuitoare trezire și inevitabila cafea, ajungând până la o apetisantă cină, iar toate activitățile de pe parcurs îi oferă ocazia să ne poarte prin fascinantele lor compoziții și procese chimice.

De pildă, am fost impresionat de complexitatea spălării pe mâini, procedură în care un rol esențial îl are o substanță numită tensidă.

Vârful de osmoză a prozei științifice cu narativitatea este descrierea realizării fondantelor cu ciocolată, curat scriitură proustiană în cheie chimică.

Dar chimista germană de origine vietnameză nu vrea doar să dea lecții accesibile despre fluoruri, melatonină sau teflon, ci și să demonstreze cât de necesar (și plăcut) este modul de gândire științifică autentic.

Spun autentic, deoarece mulți se dau experți și emit sentințe (e plin la televizor de ei), însă oamenii de știință pursânge sunt exact aceia care știu că nu există răspunsuri simple, că lucrurile trebuie testate, iar rezultatele privite ca atare, nu aranjate cât să corespundă poveștii pe care deja ne-am construit-o în cap.

O să râzi, totul e chimie nu e o carte facilă, dacă ai chiulit la orele alea în liceu.

Eu n-o făceam, pentru că domnișoara Mitrache nu uita și nu ierta.

Și pentru asta îi mulțumesc încă o dată.

P.S. Mulțumesc și celor de la librăria online Libris pentru că mi-a mijlocit amintiri la nivel molecular.

Pustiire interioară

Recunosc, imboldul de a citi Orb prin Gaza a fost unul morbid.

După atacul Hamas asupra Israelului, a urmat riposta părții vătămate și n-a fost blând deloc.

Rezultatul a fost că acea părticică de lume numită Fâșia Gaza, și așa năpăstuită, a fost pustiită.

Iar această pustiire, de data aceasta sufletească, se regăsește și la personajele acestui roman aparte al lui Aldous Huxley.

Iar când spun aparte, nu înseamnă că e altfel scris decât celelalte sau că nu e infuzat cu amplele și uneori complicatele teorii ale autorului despre viață, existență și toate celelalte.

Dar, spre deosebire de precizia crudă a peisajului tehnologic din Minunata lume nouă, tezismul nostalgic din Insula sau dialogurile nerealist de dramaturgice (dar hilare) din Cântec de lebădă, aici l-am descoperit pe Huxley-povestitorul aproape victorian.

Ce își propune el este un șotron prin transformarea unui băiat traumatizat de pierderea unui părinte într-un adolescent cam neserios, apoi într-un coțcar rafinat și la fel de neserios, pentru a ne lăsa cu imaginea unui adult care a înțeles că bruma de sens de pe lumea asta nu are legătura neapărat cu propria persoană.

Un traseu similar, dar specific sexului său, are și principalul personaj feminin al cărții.

Pe lângă acestea două, scriitorul plasează și deplasează, în special psihic, o suită de alte figuri omenești, cărora li se acordă destul spațiu narativ și destul flux al conștiinței, cât să devină palpabile emoțional pentru cititor.

Aminteam harul de narator al lui Huxley, dar acesta nu se manifestă linear. Autorul ne poartă printr-un du-te vino cronologic, astfel că transformările și scăderile personajelor ne apar ca un puzzle pe care reconstruim noi înșine, în special din punct vedere cauzal.

Unele pagini sunt pline de filosofie alambicată, dar cele mai bune vădesc o excepțională înțelegere din partea scriitorului a mecanismelor decizionale interioare. Nu sunt puține momentele când hotărârea puternică de la început a unuia sau a altuia lasă locul îndoielii sau chiar răzgândirii, confruntată cu condiții exterioare neprevăzute sau dureroase.

Poate că asta e cea mai importantă lecție pe care am desprins-o din Orb prin Gaza.

Doare să te uiți la tine și la cei apropiați și să vezi lucruri neplăcute.

De asta ne construim povești care de care mai complicate ca să fugim de adevăr.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)

Anul nou vine cu lecturi noi:

Psihologia poporului român – o lucrare foarte ambițioasă, nu doar prin subiect, ci și prin amploarea demersului științific. Am folosit acest epitet, pentru că obiectivul pe care și l-a propus Daniel David este să identifice trăsăturile nației noastre greu încercate de istorie și de propriile metehne prin mijloace cât mai exacte, mai precis prin teste utilizate la nivel mondial. Din acest motiv, în anumite momente, cartea este descurajant de tehnică pentru un profan, însă, dacă treci peste partea de calcule de deviații standard și coeficienți, concluziile sunt revelatoare. Cu riscul de a părea lipsit de modestie, eu, unul, am regăsit în rezultatele acestui vast proiect de cercetare confirmarea propriilor observații empirice. Românii au o mentalitate colectivistă, dar centrată pe familie, nu pe o comunitate mai amplă, suferă de un complex de inferioritate, pe care uneori îl transformă în complex de superioritate, și au tendința să bage lucrurile neplăcute sub preș. Acestea ar fi beteșugurile, iar în privința calităților constatarea mea că nu suntem cu nimic mai prejos decât alte popoare așa-zis mai răsărite își găsește confirmarea în volumul de față. De menționat că toate rezultatele sunt valabile pentru anul 2015, iar între timp s-au mai maturizat niște generații de români, bașca faptul că peste noi, ca peste toți de pe glob, au trecut o pandemie și o psihoză a războiului. Așa că testele acelea ar merita repetate, să vedem cum ne mai prezentăm acum.

Umbra din noi – nu sunt mare fan al psihanalizei și al urmașei ei ideologice, psihologia jungiană, dar lectura acestei cărți a Verenei Kast m-a prins intelectual și m-a lăsat cu câteva principii utile de comportament și reflecției asupra propriei personalități. În viziunea autoarei, ”umbra” este ansamblul de defecte, slăbiciuni sau dorințe neasumate și nemărturisite, pe care le negăm față de ceilalți sau chiar față de noi înșine, pe care pe pitim în adâncul psihicului și pe care le proiectăm asupra celorlalți. A nu se înțelege că umbra este automat tot ce e rău în om. Din contră, Verena Kast ne avertizează să nu absolutizăm manifestările omenești în bune sau rele, pentru că aceasta este o cale neproductivă de reconciliere cu noi și cu cei din jur. Soluția este să ne cunoaștem și să ne acceptăm umbra, fără ca asta să ne absolve de responsabilitatea acțiunilor noastre. Remarcabil este și că autoarea nu ezită să conteste anumite afirmații ale celui a cărui adeptă este, Jung, ba chiar să îi critice deschis ambivalența față de ororile regimului nazist. Sinceritatea, cea mai bună armă împotriva nevrozelor.

Istoria megalomaniei – titlul e autosuficient în a explica în ce constă această carte, însă nu are cum să vă dezvăluie și cât de bună este. E incredibil cât de pasionantă este această galerie de personaje, cele mai multe nefaste, care au fost înzestrate cu un narcisism extrem, manifestat în cele mai grotești sau rizibile moduri. Cartea începe acest periplu prin istoria grandomaniei cu Antichitatea, dar grosul conținutului vizează dictatori și dictatorași din secolul XX. E limpede că Pedro Arturo Aguirre detestă acest profil de conducător, însă are luciditatea să facă diferența între o figură ilustră precum a lui Ataturk și una caricaturală ca a lui Bokassa, ba chiar găsește merite unor Ho Chi Minh sau Deng Xiaoping. Mexican, deci membru al vastei comunități hispanice mondiale, autorul are un ce împotriva lui Franco, pe care posteritatea nu l-a înregistrat drept cel mai rău dintre oameni și căruia, totuși, îi dedică două capitole vitriolante. Scrisă cu vervă și umor, cartea de față demonstrează că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste, chiar și când e despre cei mai urâți dintre oameni. Iar pentru românii patrioți, care nu suportă să nu fie băgați în seamă, indiferent cum, da, e și Ceaușescu pe-acolo.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă