Mici crime de vara

Desi se codeste prin ploi periodice, vara se instaleaza treptat, iar obiceiurile de lectura merita o mica deviere catre experiente mai facile, care, in cazul meu, se materializeaza in romane de suspans, care nu sunt nici prea-prea, nici foarte-foarte din punct de vedere intelectual.

Calitatea este intotdeauna o cerinta, iar cartea de beletristica scrisa de Andrea Camilleri si intitulata Forma apei a indeplinit-o, oferindu-mi chiar si un bonus.

Actiunea incepe, asa cum se cuvine, cu o crima misterioasa si tulburatoare prin pozitia sociala si influenta victimei. Decesul cu pricina il introduce in scena pe inca un membru marcant din clubul lui Marlowe, Poirot, Maigret et comp.

Comisarul Montalbano nu depaseste limitele unei creatii din aceasta zona a literaturii, insa e suficient de bine conturat si de simpatic, in ciuda omenestii scaderi masculin-italiene referitoare la femei, incat sa fii de partea lui in toate interactiunile pe care le are in derularea anchetei.

Fauna umana pe care o descoperim astfel are caracterul ingrosat la care ne-am astepta de la orice fictiune de tip noir beletristic, cu politicieni verosi si concupiscenti, dame nimfomane sau proxeneti plini de aur pe degete, urechi si alte orificii.

Desi suspansul nu devine insuportabil in niciun moment, se pastreaza totusi constant pe tot cuprinsul cartii, ceea ce accelereaza traseul lectorului spre deznodamant.

Concluzie de roman: si la ei, ca la noi.

Acel bonus despre care va vorbeam este cadrul geografic in care are loc actiunea: Sicilia. O insula scaldata de soare, cu peisaje de coasta mirific sculptate de apa si populata de oameni aprigi atat la manie, cat si in amor.

Asa ca, daca v-o lovi norocu’ sa cititi Forma apei tolaniti pe un sezlong, pe o plaja din Cefalu, o sa aveti parte si de un deliciu metatextual, pe langa cel senzorial.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o pauza de suspans luminoasa, in ciuda tenebrelor pe care le prezinta.

 

Sa ne cunoastem potentialii lideri

Trecut-au vremurile cand Statele Unite ale Americii erau farul calauzitor al omenirii si impuneau modele culturale si politice irezistibile si incontestabile. Lumea devine multipolara si destule state puternice cauta sa demonstreze ca modul lor de viata si de organizare este mai cu mot.

China este, bineinteles, printre acestea si, daca e sa ne uitam la banetul de care dispun, n-ar trebui sa ne miram ca multe tari mai sarace privesc catre aceasta inedita si surprinzator de eficienta combinatie de autoritarism si capitalism ca la o alternativa viabila la democratia de rit trans-atlantic.

Ajungand cu expozeul in acest ma vad nevoit sa recurg inca o data la gluma facuta de Steve Martin acum ceva ani, la incheierea ceremoniei de la Oscar pe care a prezentat-o:

La final, as vrea sa ii multumesc lui Steven Spielberg. Nu strica niciodata.

Urmand acelasi rationament, am hotarat sa imi desavarsesc cunostintele despre civilizatie milenara a Imperiului de Mijloc prin intermediul unei carti enciclopedice intitulate Cele saptezeci de minuni ale Chinei, editata de Jonathan Fenby.

Daca istoria si cultura Chinei vor deveni materie obligatorie in scoli, sper macar ca aceasta lucrare sa fie manualul, pentru ca este atat de bine realizata, incat le-ar starni interesul pana si celor mai delasatori elevi.

Spuneti-mi un subiect care va intereseaza: arta? filosofia? artele martiale? monumentele arhitectonice? praful de pusca?

Oricare ar fi, sunt sanse mari sa le gasiti povestite si explicate in aceasta carte, intr-un mod sintetic, ce-i drept, dar elocvent si precis, iar echilibru informatie-concizie este intregit de ilustratiile de o calitate exceptionala.

Foarte interesante sunt perspectivele trecut vs. prezent, referitoare la mari orase precum Beijing sau Shanghai. Alternand imaginile de atunci si de acum, m-am pomenit reflectand asupra cursului sinuos si imprevizibil pe care il urmeaza o societate si supunandu-ma unei interogatii care ma viziteaza periodic de atunci:

Oare ce ne rezerva viitorul?

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un superb si amplu ghid despre potentialii noastri lideri.

Cautare in suflet

Intamplarea a facut ca am ajuns sa vizitez un edificiu religios care sustine care adaposteste Sfantul Graal, iar simpla apropiere (chiar si iluzorie) de acest obiect atat de ravnit in Evul Mediu, mi-a starnit apetitul de a-i explora tainele.

Mi-au venit in ajutor cei de la  TargulCartii.ro, care mi-au daruit o carte monumentala, atat prin dimensiuni, cat si pentru profunzime – The Grail Legend, rod al colaborarii dintre Emma Jung si Marie-Louise von Franz.

Volumul urmareste legenda lui Parsifal (sau Perceval), asa cum apare in sursele medievale, insa cele doua autoare nu se limiteaza la o expune si zgaria semantic si simbolic la suprafata.

Asa cum ele insele opineaza inca din debut, mitul acestui pocal este o uimitoare imbinare intre mitologia precrestina, dominanta in aria culturala celtica de unde isi are originea, si crestinismul care guverna lumea europeana aproape in totalitate, la acestea adaugandu-se si trimiteri la alchimie si alte practici oculte.

Cum s-ar spune pe la noi, aschia nu sare departe de trunchi, asa ca nu lipsesc nici ample interpretari din perspectiva psihologiei jungiene.

Fiecare patanie a protagonistului este disecata si analizata de cele doua autoare cu o asa fervoare a eruditiei, ca nu de putine ori mi s-a parut ca ar cauta sensuri acolo unde nu sunt. Insa acest scepticism mi s-a risipit de fiecare data, multumita inteligentiei modului cum divagatiile si paralelele se innoda intr-o concluzie logica.

Insa, dincolo de placerea de a te afunda intr-o aventura hermeneutica, lucrarea Emmei Jung si Mariei-Louise von Franz este o invitatie la a deschide ochii:

In spatele oricarei manifestari culturale, se ascunde Omul, cu angoasele, aspiratiile si perpetua sa evolutie.

Cine si-a limpezit privirea si si-a smuls voalul prejudecatilor va vedea si va intelege.

 

La curtea lui Morfeu (2)

Acum ca rezolvat cu lipsa somnului, sa ne indreptam si spre acele sfere ale libertatii infinite pe care le atinge omul in timp ce doarme: visele.

Pentru aceasta am ales Istoria secreta a visului de Robert Moss, o carte cu un titlu care contine un epitet ce m-a ispitit sa fiu putin circumspect. Daca e asa de „secreta”, de ce se mai scrie despre ea, sa afle tot omul neinitiat?

Insa suspiciunea fata de ceea ce consideram a fi un simplu tertip de marketing mi-a fost spulberata de bogatia povestilor despre aceste manifestari onirice si rolul care li s-a atribuit de-a lungul istoriei si de-a latul mapamondului. Poate ca „secreta” e un cuvant prea indraznet si prea simplu, iar o sintagma precum „istoria nevazuta a ungherelor spirituale ale umanitatii” ar fi fost mai onesta.

Marturisesc ca despre vise am o parere functionala, le vad ca pe niste reziduuri ale constientului, care razbat cand cineva nu si-a reglat peste zi toate conturile cu propria persoana. Insa a fost o aventura fascinanta sa vad cum oniricul i-a ghidat pe oameni cel putin la fel de mult ca rationalul si nu am dus lipsa de exemple de actiuni pe care cronicarii moderni le-au inregistrat sec, cauzal, in stil marxist, dar care au izvorat de fapt dintr-o astfel de viziune abisala.

Nu trec multe pagini si iti dai seama ca autorul Robert Moss nu este simplu cercetator, ci un credincios al viselor, care se delecteaza cu episoadele pe care le prezinta, care se entuziasmeaza cand reda un pasaj din Upanisade, din Biblie sau Coran, din traditii ale celtilor sau ale egiptenilor. Aceasta pasiune care se degaja din stilul expunerii sale functioneaza ca un emolient chiar si pentru neincrederea celui mai infocat materialist.

La finalul cartii, m-am pomenit eu insumi captiv al unei reverii (si mai aveam si ochii deschisi):

Daca toti visam, nu inseamna ca toti suntem egali?

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o sedinta prelungita la curtea lui Morfeu.

 

 

 

La curtea lui Morfeu (1)

Methought I heard a voice cry, “Sleep no more!

Macbeth does murder sleep”—the innocent sleep,

Sleep that knits up the raveled sleave of care,

The death of each day’s life, sore labor’s bath,

Balm of hurt minds, great nature’s second course,

Chief nourisher in life’s feast.

(William Shakespeare, Macbeth)

Nu-mi sunt de ajuns umilele cuvinte pentru a exprima importanta somnului, asa ca am recurs la un titan.

Insa preocuparea mea pentru aceasta stare intre fiinta si nefiinta a omului ma preocupa, om fiind eu insumi, astfel ca m-am aplecat asupra ei in doua etape.

In prima dintre acestea m-a oprit asupra lipsei somului, o stare pe care am fi tentati sa o consideram nefasta, insa cartea lui Eluned Summers-Bremner, O istorie culturala a insomniei, mi-a nuantat aceasta convingere.

Trebuie sa se scurga un capitol sau doua pana sa iti dai seama ca o calitate deosebita a efortului depus de autoare este fluiditatea eruditiei. Incursiuni aparent prea adanci in istoria mentalitatilor isi vadesc sensul in evolutia expunerii: insomnia este comunicare cu zeii, vigilenta, sciziune intre ce este omul si ce vrea sa fie, revolta impotriva noului si, in sfarsit ceva ce suna familiar contemporanilor, urmare a unei traume.

Enumerarea simplificata de mai sus este propria extractie dintr-un periplu fascinant si amplu documentat; notele de subsol sunt coplesitoare prin amploare, iar simpla lor lectura e o experienta in sine. Ca tot veni vorba de aparatul critic, versiunea pragmatica a acestuia, cea anglo-saxona, are poate darul de a facilita lectura, dar sistemul clasic, de sorginte germana, folosit si aici, are ceva monumental si comanda respect din partea cititorului.

Multe din bornele culturale si istorice pe care le atinge Eluned Summers-Bremner imi erau cunoscute, insa au fost si incursiuni in psihicul uman, inedite pentru mine – imaginile cu si despre demoni ale artistilor japonezi din perioada Meiji, aparute ca reactie a modernizarii accelerate a unei tari care pana atunci se delectase cu o impietrita stabilitate, m-au captivat si m-au indemnat sa reflectez asupra acestui etern conflict din sanul unei societati: traditie vs. schimbare. Poate ca nu-i asa odios ca unii romani nu vor sa se europenizeze peste noapte.

O carte docta, dar care nu esueaza in a-si transmite ideile.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o prima audienta la curtea lui Morfeu.

Cuceriri SF (11)

Inca patru romane SF mi-au asaltat mintea in cel mai placut mod cu putinta:

Ancillary Justice – indrazneala narativa este cea care impresioneaza cel mai mult la cartea lui Ann Leckie: intr-un imperiu galactic, tehnologia permite ca nave inteligente (precum personajul lui Anne McCaffrey din The Ship Who Sang) sa beneficieze si de un lot de soldati, numiti „ancillary”, care ii impartasesc constiinta, astfel ca autoarea propune superbe pagini de virtuozitate scriitoriceasca, in care aceleasi imagini si evenimente sunt descrise din diverse unghiuri, chiar si fizice. Povestea o urmareste pe o astfel de „ancillary”, atat in trecutul impersonal, cat si in prezentul in care este separata de orice alta entitate si parcurge un complicat plan de razbunare impotriva stapanului imperiului, care este, la randu-i, un fel de „ancillary”. Lucrurile se incalcesc pana la a deveni aproape incomprehensibile in a doua jumatate a romanului, insa nu atarna mai greu in balanta decat deliciile din partea de inceput.

The Fountains of Paradise – calitatile binestiute ale lui Arthur C. Clarke, adica desavarsita arta a descrierii si capacitatea de a elabora evolutii socio-tehnologice ample, se imbina aici cu pasiunea pentru locul in care si-a petrecut ultimii ani ai vietii: Sri Lanka. O versiune fictiva a acestei tari, insa descrisa cu suficienta dragoste si acuratete, incat sa fie localizata usor, este cadrul in care are loc un proiect grandios, constructia unui lift spatial, care ar uni pamantul si cerul, vis al omenirii de la Turnul Babel incoace. Dificultati si momente de rascruce al initiativei, himerice la inceput, tot mai consistente pe masura ce trece timpul, sunt punctate cu mana sigura de Clarke, care ne ofera si cateva caracterizari subtile de personaje, altminteri secundare in importanta fata de imaginea colosala care se creioneaza treptat in fata ochilor nostri mentali.

Infomocracy – chiar si in momentele cand scriu aceste randuri au loc niste alegeri care pot influenta cursul istoriei, asa ca lectura cartii scrise de Malka Older e o placere aproape necesara. Intr-un viitor care nu pare asa indepartat sau improbabil, fiecare comunitate de o suta de mii de oameni isi poate alege ce sistem de guvernamant vrea, de la ecologie raspicata la nationalism feroce, iar gruparea care prinde cele mai multe astfel de circumscriptii castiga Supermajoritatea, o miza atat de importanta, incat unora le trece chiar prin cap sa trucheze procesul electoral. Povestea de suspans care se desfasoara in acest cadru aduce in prim-plan mai multe personaje, eficient conturate, dar conventionale, ca si multe dintre interactiunile dintre ele. Insa votul meu de incredere fata de autoare n-a fost influentat de aceste neajunsuri; m-au convins micile detalii, care schiteaza o lume pestrita ideologic, si umorul. Cand vine vorba despre politica si alegeri, e indispensabil.

American Gods – aceasta serie este despre romane SF, iar monumentala realizare a lui Neil Gaiman este aici pentru ca a castigat si Hugo Nebula, iar o certificare mai apasata de apartenenta la acest gen literar nu cred ca exista. Insa romanul e dincolo de orice fel de clasificare. E o aventura care m-a tintuit mental, care m-a transpus in acea stare de a sorbi orice cuvant si de a savura surprizele care nu inceteaza sa apara. Povestea il are in prim plan pe o personaj pe nume Shadow, care, prin nume si caracterizare, este deliberat ambiguu, si care strabate o America sfasiata de un conflict acerb, dar nevazut: cel dintre zeii vechi si cei noi. Pe langa asta, in contrapunct, avem diverse istorisiri prin care Gaiman exploreaza mitologii diverse cu o senzationala versatilitate, astfel incat nu o data mi l-am imaginat pe Mircea Eliade citind aceasta carte si surazand aprobator. American Gods nu este un roman SF. American Gods este un roman mare.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Ultima noapte de ghiftuiala, intaia noapte de razboi

Daca ar fi sa-mi rezum atitudinea fata de nutritie, ar fi „Mananc ca sa traiesc, nu traiesc ca sa mananc”, cu mici incursiuni gastronomice destinate placerii pure, dar nu foarte dese si nu excesive. De aceea, toata mitologia conturata in jurul emisiunilor de tip „Master Chef” nu m-a atins defel, iar site-uri gastromonice am accesat doar din greseala.

Cu toate acestea, lectura cartii de beletristica a lui Lawrence Norfolk, intituala Ospatul lui John Saturnall, a reusit sa-mi chinuie papilele gustative in mod tantalic si sa declanseze stanjenitoare ghioraituri de stomac.

Povestea in sine nu e de lepadat, dar nici nu rupe gura targului: protagonistul este un copil provenit dintr-un mediu marginal si care isi cladeste treptat calea catre titlul de maestru bucatar intr-o Anglie a lui Carol I si Cromwell. Ascensiunea-i culinara se impleteste cu o idila dulceaga, simpatica si conventionala, ce transcende clase sociale discrepante. In acest amplu ceaun narativ se mai adauga si o lingurita de pasiune pentru anumite traditii precrestine, doua degete de nostalgie fata de epoca aristrocratiei rafinate si un polonic plin varf cu infierare a fanatismului religios puritan.

Intregul nu s-ar inchega, daca n-ar fi imensa pasiune a autorului pentru mancaruri, ingrediente si operatiuni gastronomice. Aceste pagini, deloc putine, sunt de-a dreptul magice.

Omul modern isi face veacul prin hypermarket-uri si are acces la resurse incomensurabile, insa aranjate impersonal. Lawrence Norfolk incanta si infometeaza printr-o proza descriptiva si senzoriala, care innobileaza chiar si cel mai marunt condiment. Iata un mic fragment, primul care mi-a sarit in ochi cand am redeschis cartea si nici pe departe cel mai spectaculos:

…placintele cu carne, peste care presarasera spanac si nuci, au fost asezate pe tavi. Platourile cu chiftelute din carne de berbec, condimentate cu sofran si garnisite cu felii de lamaie, asteptau alaturi de ele. […] duceau in echilibru platouri cu carne de vita, taiata in felii subtiri, rulate si umplute cu pasta de anghinare si fistic, apoi rulouri din aluat, umplute cu ou tocat, ierburi dulci, scortisoara si sare…

Initial, l-am compatimit pe traducatorul Gabriel Stoian pentru puzderia de termeni culinari pe care i-a avut de infruntat, dar, dupa nici o suta de pagini, am inceput sa il invidiez.

Se spune ca al doilea creier al omului se afla in stomac, iar Ospatul lui John Saturnall l-a hranit mai abitir decat o minte care a parcurs toate dialogurile lui Platon.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un roman de senzatii.

 

500 de ani de la un mare cutremur

Anul acesta marcheaza fix o jumatate de mileniu de cand Martin Luther initia un proces de revolta care avea sa schimba fata Europei si a lumii – Reforma religioasa.

Desi n-as putea spune ca sunt complet ignorant in privinta acestui moment istoric de rascruce, ar mai fi multe de stiut, astfel ca m-am aplecat asupra unei carti de cultura generala intitulata Atlas istoric al Reformei, ca sa imi mai limpezesc viziunea.

Am mai iesit si cu alte prilejuri din ingrata situatie de a recenza o astfel de lucrare, despre care nu se poate spune ca are o structura narativa, iar acum imi este si mai usor. Autorul (mai bine spus, editorul) Tim Dowley a reusit sa gaseasca un echilibru intre materialul scris si cel cartografic, iar imbinarea celor doua furnizeaza o experienta intelectuala asa cum merita disciplina servita de muza Clio.

Fireste, se poate face si doar un exercitiu de deductie si procesare a informatiilor: parcurgerea hartilor fara alta lectura decat a legendei si incercarea decelarii evolutiilor si traiectoriilor cronologice. Cu riscul de a mi se servi acel „Ce te bagi, ma?”, cutez sa le recomand profesorilor de istorie care citesc aceste randuri sa apeleze mai degraba la astfel de activitati, in locul dictarii unor liste de date si insiruiri de nume; am informatii din interior ca, in timpul unei astfel de lectii aride, mintea elevilor zboara catre sfere care sunt la ani-lumina departare de Jean Calvin, Razboiul de Treizeci de Ani sau eliberarea de sub dominatia spaniola a provinciilor olandeze.

Ha, ce? Ma scuzati, domnu’, am atipit si m-am lovit de coltul bancii.

O alta calitate a acestui Atlas istoric al Reformei este ca nu limiteaza expunerea la subiect asa cum este el incadrat academic. S-au intamplat multe inainte si dupa ce demersurile lui Martin Luther si cei asemeni lui au smuls o bucata masiva din crestinatate de sub tutela Bisericii Catolice, iar prezentarea acestor evenimente si zbateri omenesti m-au ispitit sa le caut o anumita logica.

Ma aventurez sa spun astfel ca Reforma a fost un cutremur inevitabil, insa forma in care s-a desfasurat e rodul magnificei imprevizibilitati umane.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca m-au transportat in epicentrul unei zguduiri vechi de 500 de ani.

Cum ne-au prostit de-a lungul timpului

Daca este vreun subiect care sa pasioneze si sa intereseze in perioada aceasta cand suntem bombarbati de stiri mai rau ca fetele de gimnaziu de bulgari iarna, acesta trebuie sa fie neaparat dezinformarea.

O intrebare legitima ar fi:

Ce este dezinformarea?

Un raspuns amplu, pertinent si foarte amuzant sa regaseste in Petite histoire de la désinformation de Vladmir Volkoff, in posesia careia am intrat prin generozitatea celor de la TargulCartii.ro.

Pana sa parcurg cu nesat paginile acestei lucrari si eu, ca multi altii, as fi fost tentat sa pus semnul egalitatii intre dezinformare si manipulare. Totusi, lucrurile sunt mai complicate de atat, insa opiniile si argumentele aduse de autor m-au convins ca exista o distinctie, iar exemplele sale, veritabile bijuterii anecdotice din culisele istoriei, i-au sustinut spusele.

Dezinformarea vizeaza masele, nimic nou. Dar mesajul distorsionant si distorsionat nu vine direct de la sursa, aceea ar fi manipularea pursange, ci prin intermediul unor relee si multiplicatori de opinie care, deseori, habar nu au ca servesc drept unelte intr-o asemenea operatiune. Daca stau si ma gandesc mai bine, in toata tevatura asta cu protestele, e probabil ca eu insumi sa fi fost dezinformat si sa fi dezinformat pe altii la randul meu.

Ca rus stabilit in Franta, Vladimir Volkoff isi alege cu precadere studiile de caz din povestile celor doua tari, asa ca termenul de „istorie” din titlu nu trebuie luat in sens exhaustiv (in romana, titlul este „Tratat despre dezinformare”, poate chiar mai adecvat pentru continutul acestui volum).

Este si un pic de malitiozitate nationala in ideile autorului: rus de origine, considera ca URSS, desi a pierdut, pe hartie, Razboiul Rece, a fost campioana detasata a dezinformarii si chiar se aventureaza sa se intrebe daca nu cumva, practicile si ideologiile sale persista in lumea contemporana, fara ca noi sa ne dam seama, sub umbrela generoasa a democratiei.

O tendinta a lumii moderna este sa solicite cuiva sa vina si cu solutii, nu numai sa puncteze problemele. Socotind ca, potrivit lui Vladimir Volkoff, suntem supusi dezinformarii permanent, ar reiesi ca nu prea avem ce face. Insa tot el ofera si un sfat, drastic, dar de bun simt:

Feriti-va sa aveti in jurul vostru persoane care pretind ca sunt obiective; cautati sa stati aproape de cei ale carora prejudecati va sunt cunoscute.

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

Alte trei carti de non-fictiune si-au deschis paginile si tainele pentru mine:

Iesirea din depresie – Titlul este un deziderat ideal, insa, asa cum am vazut si in superba carte a lui Andrew Solomon, merita luptat pentru el. Autorul prezentei lucrari, Dominique Barbier, este un profesionist in domeniu, iar daca abordarea sa este mult mai putin literara, in schimb, din punct de vedere structural si pedagogic, este impecabila. Foarte utila mi s-a parut abordarea depresiei din punct de vedere al categoriilor de varsta, cu prezentarea particularitatilor pentru fiecare dintre acestea, pentru mine, ca barbat, de mare interes fiind paginile despre manifestarile femeilor care tocmai au nascut. De mentionat ca doctorul Barbier, francez sadea, contesta sistemul american de clasificare a acestei maladii.

The Art of Thinking Clearly – Nu e nicio problema daca vi se activeaza scepticismul cand cititi cuvantul „arta” din titlu, si mie mi s-a intamplat la fel. Prin scriitura pertinenta si deseori amuzanta, Rolf Dobelli a depasit acest obstacol spre mintea mea, mai ales ca a mai avut de furca si cu neajunsul familiaritatii: multe dintre experimentele si studiile pe care isi sprijina asertiunile imi erau cunoscute din alte carti. Au existat, insa, destule informatii si idei noi, la care s-a adaugat si ineditul faptului ca autorul este un jucator la bursa de profesiei si a transpus erori frecvente de judecata din perspective economice, pe care ar merita sa le cunoasca si guvernantii romani, trecuti, prezenti si viitori.

The 48 Laws of Power – La o privirea de ansamblu, cartea lui Robert Greene ar avea o sumedenie de motive sa-mi displaca – e izvorata din acel pur stil american „cum sa…”, iar multe dintre legile enuntate incurajeaza ipocrizia si cinismul. Patrunzand mai indeaproape in aceasta voluminoasa lucrare, m-a captivat fara putinta de scapare luciditatea anumitor comportamente propuse si, mai ales, m-a incantat bogatia episoadelor, anecdotelor si pildelor istorice si literare de care s-a slujit autorul pentru a-si ilustra preceptele. Ca mare fan al muzei Clio, am avut inca o data posibilitatea sa constat ca in spatele unor personalitati precum Bismarck sau Richelieu, exista si alte figuri mai putin cunoscute, dar fascinante: Victor Lustig, omul care a vandut Turnul Eiffel (de doua ori!), Yellow Kid Weil sau P. T. Barnum, despre care am aflat cu bucurie ca va fi subiectul unui film cu Hugh Jackman, programat sa fie lansat la finalul acestui an. Cumva, Robert Greene poate fi acuzat ca le ofera escrocilor/dictatorilor de pretutindeni un manual de prostire/inrobire a semenilor, insa cartea e in aceeasi masura si un compendiu de tehnici de auto-aparare intelectuala fata de asemenea comportamente. Iar istoria ramane cea mai frumoasa (si mai instructiva) poveste.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)