Bărbăția ritualizată

O carte bună își păstrează caracteristicile oriunde și oricând, însă și le relevă mai pregnant când contextul în care e lecturată e adecvat.

Societatea românească vuiește de dezbaterea despre dezbatere: ar trebui Klaus Iohannis și Viorica Dăncilă să se înfrunte într-o întâlnire directă au ba?

Mie, unuia, un astfel de duel mi se pare necesar, mai ales că o astfel de metodă de soluționare a unei dispute are o istorie îndelungată în lume, dar și pe meleagurile românești, după cum reiese din lucrarea lui Mihai Chiper, Pe câmpul de onoare.

Subtitlul – O istorie a duelului la români – este ilustrativ pentru tematica acestei cărți, așa că mă pot lăsa în voia lăudării ei.

Fiind amplu documentată și foarte bine structurată, oferă și o panoramă a evoluției mentalităților românilor de la 1821 la 1940, precum și modul cum acestea erau racordate la practicile europene ale vremii.

Interesant este că, dacă la început apare ca o metodă de manifestare a așa-zisului simț al onoarei în mediul ofițeresc și aristocratic (imagine perpetuată ulterior de cinematografie, cu precădere), duelul armat, cu sabie sau arme de foc, devine o consumare a conflictelor politice sau chiar gazetărești.

Adică situații care astăzi s-ar rezolva prin înjurături reciproce, furioase postări pe Facebook sau, în cel mai rău caz, cu un proces de calomnie, acum vreo sută de ani duceau la încleștări mult mai periculoase, chiar și când erau reduse la minimul simbolic.

E îmbucurător că violența duelurilor a scăzut ca intensitate de-a lungul timpului, iar Pe câmpul de onoare poate fi un argument suplimentar pentru teza enunțată de Steven Pinker în The Better Angels of Our Nature, însă permiteți-mi să desfășor în minte niște scenarii precum cele de mai jos:

Un duel între Moise Guran și Marius Gîdea sau, deliciul deliciilor, unul între Cristian Tudor Popescu și Radu Banciu.

Și să nu uit, parcă un mare om de televiziune pe nume Mircea Badea, a avut parte de două astfel de dueluri și a ieșit cam feștelit, așa-i?

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o mostră de istorie transversală românească excelent redactată.

Kusturica în scris

Aș fi putut foarte bine să alcătuiesc recenzia cărții Rolul familiei mele în revoluția mondială din panseuri extrase chiar din ea, însă n-am vrut să las să treacă ocazia de a-mi detalia recunoștința pentru autorul Bora Cosic.

În doar o sută de pagini mi-a oferit un maraton de replici și situații care, în spatele hiperbolei aiurite, dezvăluie multe despre natura umană și despre cât se metamorfozează și cât nu în condițiile schimbării de paradigmă ideologică.

Am rezolvat și cu limbajul de lemn, acum să vă zic mai pe șleau că este povestea unei familii (cu membri ca alde Tenenbaumii) de dinainte și după instaurarea comunismului în Iugoslavia, filtrată de mintea în plină coacere, dar încă adorabil de naivă a unui copil, și compusă din propoziții și replici scurte, dar atât de eficiente în curgerea lor, încât râzi și te crucești, leit ca la un film reușit de Emir Kusturica.

Cel mai frumos lucru este că fiecare dintre personajele care apare denumit generic – mama, tata, unchiul, bunicul, mătușile – acumulează atâtea manifestări fantasmagorice, încât din pură abstracțiune capătă corporalitate și devin familiar, de parcă ar fi de-ai noștri dintotdeauna.

Dacă nu e asta suprema realizare a unui scriitor, atunci nu știu ce altceva poate fi.

Și acum, la cererea publicului, un scurt potpuriu de mostre ale Rolului familiei mele în revoluția mondială:

Și eu am fost odată la o prelegere politică, dar, cum vorbitorul ne arăta mereu curul, n-am mai priceput nimic.

Despre purtarea ta ar trebui să scriem o circulară, adresată tuturor membrilor familiei, ba chiar și rudelor mai îndepărtate.

O să faci apă la genunchi de atâta citit.

M-am săturat eu de voi, darămite de toată lumea.

Și băiatul meu merge la școală cu fii de generali, producători de salam și alte asemenea.

Știința de azi e de invidiat, chiar dacă duce pe căi greșite.

Noi trebuie să atingem un asemenea nivel, încât să râdem chiar și când nu e nimic de râs.

Noi vom introduce în piesele clasice fragmente cu exemple pozitive de viață, ca să îmbunătățim sistemul nervos al populației, dar în așa fel încât nimeni să nu-și dea seama de asta.

Există marfă care se produce, dar care nu prea se vede concret, cum este, de exemplu, propaganda.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-au dat cartea asta, așa am citit-o o dată, și pentru că a trebuit să îi fac recenzia, așa am citit-o a doua oară.

Puncte de plecare

Teorii ştiinţifice în 30 de secunde?

Pare o mostră de superficialitate tipică erei informaţiei parcurse prin derularea cu degetul pe un monitor, însă volumul coordonat de Paul Parsons evită cu foarte mult stil această dezonorantă etichetă.

Aşa cum îl arată şi titlul, cartea prezintă lapidar paradigme teoretice din domenii care merg înspre înaltul boltei înstelate, dar şi spre străfundurile organismului viu.

Această întindere axiologică este în sine un prilej de reflecţie: merită să alternăm explorările în ambele direcţii, pentru că astfel rămânem în acel echilibru atât de greu de găsit, dar atât de necesar, despre care vorbea Aristotel in Etica Nicomahică.

Fiecare dintre teoriile ştiinţifice prezentate beneficiază şi de o ilustraţie care m-a trimis cu gândul spre un Pop Art mai amuzant, fiecare având un tâlc care se dezvăluie şi mai pregnant, dacă lecturezi cu atenţie pagina alăturată, dar care are şi rolul invers, de a potenţa succintele învăţăminte din aceasta.

Încă un paseu spontan: arta şi umorul sunt la fel de indispensabile cunoaşterii, pe cât sunt unităţile de măsură şi instrumentele de o precizie infinitezimală.

Fiecare dintre mini-capitolele din Teorii ştiinţifice în 30 de secunde este precum scânteia adusă de Prometeu omenirii – merită şi are nevoie să fie întreţinută şi amplificată, pentru a modela structura realităţii.

O carte pe care o recomand părinţilor care au copii care dau de gustul cunoaşterii. Nu se ştie care pagină peste care alţii trec fără prea mult interes va stârni o vâlvătaie de Nobel.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru că m-au ajutat să-mi sporesc cultura generală, dar şi să-mi dau seama căt de limitată este.

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

N-am abandonat deja tradiţionala lectură a cărţilor de non-ficţiune şi iată alte trei:

On Time – o carte care îşi propune sisifica sarcină de a discuta modul cum oamenii percep, măsoară şi pierd timpul, cea mai preţioasă resursă pe care o au. Dată fiind dificultatea demersului, consider că lui Catherine Blyth i-a ieşit suprinzător de bine, reuşind să îmbine reflecţii personale cu informaţii enciclopedice. Nu consider, astfel, că am pierdut timpul citindu-i lucrarea, iar pe voi vă îndemn ca, după ce terminaţi de parcurs acest articol, să lasaţi dispozitivul pe care l-aţi lecturat şi să vă umpleţi timpul cu ceva care îl suspendă: o îmbrăţişare, o carte bună, o plimbare în natură sau orice altceva îl păcăleşte pe Cronos.

Etnogeneză şi ţuică – o colecţie mozaicală de eseuri ale lui Vintilă Mihăilescu (multă sănătate să aveţi, stimate domn!), îmbinând etnografie, semiologie, sociologie şi multe ştiinţe conexe într-un creuzet în care autorul îşi manifestă inteligenţa şi umorul. Cele mai reuşite sunt primele două colecţii, cele care vizează trecutul, fapt natural, pentru că trecerea timpului despre care vorbea Catherine Blyth mai sus le-a dezvăluit urzelile absconse, pe când ultima, referitoare la prezentul pe care îl trăim cu toţii, este mai puţin o analiză exterioară, ci percepţia unui spirit viu şi agil asupra unor evenimente care virează te miri cum. Un volum din care oricine poate învăţa ceva.

The Idiot Brain – cărţi despre creier s-au scris şi se vor mai tot scrie, aşa că a lui Dean Burnett n-are cum să uimească prin originalitate. Însă marele său merit este că nu se aventurează niciodată mai departe de fruntariile fizice ale acestui organ miraculos, dar şi uşor de îndreptat pe căi greşite. Fiecare dintre procesele şi funcţiile prezentate în lucrare, de la simple mecanisme fiziologice la concepte abstracte precum personalitatea, sunt descrise în legătură cu zona corticală ai cărei neuroni au ceva de spus în acea privinţă. Concluzia pe care o extrag, din volumul lui Burnett, ca şi din altele, scade puţin din gloria creierului care boţ inefabil de ţesuturi şi îl pune mai în rând cu sistemul digestiv (magnific în felul său, după cum ne spunea Giulia Enders): aveţi grijă cu ce-l hrăniţi, că aia o să produceţi.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Detectiv printre imagini

Până la destructurarea picturii şi revendicarea libertăţii totale din partea artiştilor, tablourile se supuneau unor restricţii tematice şi stilistice.

Însă tocmai aceste jug aparent le favoriza pictorilor tentative care mai de care mai diverse de a-l scutura, iar efortul de a identifica aceste subversiuni subtile oferă o plăcere deosebită, de care se lasă purtat Daniel Arasse în Nu vedeţi nimic.

Cinci* opere celebre (printre care minunata Venus din Urbino a lui Tizian sau incredibil de complexa Las Meninas de Velazquez), datând din perioada Renaşterii, de la cea timpurie până la amurgul vestit de manierism, sunt iscodite de autor cu autoritatea expertului, dar şi cu intensitatea pasionatului.

Fiecare îl intrigă printr-un element perturbator, iar acesta este pretextul pentru câte o analiză care pe mine, la rându-mi pasionat, dar lipsit de nivelul său de cunoştinţe, m-a încântat şi educat deopotrivă.

Iconografia şi structura fiecărei opere sunt prezentate atât de elocvent, încât pot păstra lecţiile pentru viitor, întru aplicarea la prima vedere.

Ca să evite limbajul arid şi ermetic al criticii de artă, Daniel Arasse a desfăşurat diverse abordări narative, de la dialog la stil epistolar. E limpede că nu e scriitor, iar colocvialitatea rezultată este uneori exagerată, însă cred că a fost o alegere necesară, pentru că alternativa ar fi fost să livreze direct şi în valuri toate dezvăluirile imagologice, iar asta nu m-ar fi ajutat să le asimilez prea bine.

După ce am parcurs şi ultima investigaţie artistică, am înţeles că titlul cărţii, aparent insultător, merită interpretat altfel.

Nu vedeţi nimic? Uitaţi-vă mai bine!

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru şase episoade din True Detective: The World of Paintings.

*Deși cartea e descrisă ca fiind compusă din șase astfel de eseuri, unul este de fapt o incursiune în evoluția figurii Mariei Magdalena, nu neapărat în pictură. O lectură la fel de interesantă, care l-ar încânta pe un Dan Brown, de pildă.

Îmbrățișați un copac

Ați îmbrățișat vreodată un copac?

Ați încercat să îl cuprindeți cu brațele?

V-ați plimbat mâinile pe scoarța sa?

De la mama am învățat că un astfel de gest îți prilejuiește o stare greu de descris în cuvinte.

Rămurosul de Gaetano Mollo oferă argumente că prin tulpina unui copac palpită viața, nu doar la nivel biologic, ci una pe care o putem recunoaște.

Nu aplecați urechea la laudele conform cărora Rămurosul are asemănari cu Micul Prinț. Suntem, totuși, departe de profunzimea capodoperei lui Antoine de Saint-Exupery, însă nuvela lui Mollo are o calitatea incontestabilă.

Etapele evoluției personajului eponim, de la mlădiță la falnic arbore, trecând prin deslușirea sensului vieții până la depășirea traumelor pricinuite de pierderea celor dragi sunt impecabil integrate specificului natural al personajului, în același mod în care trăirile lui Gregor Samsa ca gândac gigantic au o dezgustătoare acuratețe.

Astfel, Rămurosul poate fi o terapie alegorică pentru omul modern, ca și un subtil apel ecologist, cu șanse mai mari să convingă pe cineva decât patetismul studiat al Gretei Thunberg.

Cel mai peremptoriu argument în favoarea eficacității prozei lui Gaetano Mollo este modul în care personajele care compun microcosmosul Rămurosului, cu nume transparente, se materializează în narațiunea pe care o urmărim: Clara, Radiosul sau Roza.

Această multiplă personificare contribuie la paradoxul remarcabil că percepem această viață ca fiind într-o necontenită schimbare, deși, fizic vorbind, este imobilă.

Rămurosul m-a convins că în fiecare copac este un univers cu o sacralitate egală cu a noastră, așa că vă îndemn și pe voi:

Îmbrățișați un copac.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru viața care izvorăște din rădăcini și ajunge până la frunze.

Sic transit gloria urbis

Oraşul este unitatea de măsură a lumii moderne. Energiile, speranţele şi resursele oamenilor se concentrează în aceste aşezări, dintre care unele sunt microcosmosuri menite a dăinui pe vecie.

Pentru a mai astâmpăra acest hubris al veşniciei pe care îl emană o urbe precum Parisul sau Shanghaiul, merită aruncată o privire pe cartea lui Nicolae Gheorghiu, Oraşe dispărute.

O lucrare redactată bătrâneşte, cu toate avantajele şi dezavantajele care decurg din asta.

Nu există poze, ci doar text, iar in era hiper-vizualului şi a enciclopediilor cu hârtie lucioasă aceasta poate părea o impietate. Însă, având telefonul aproape, am avut parte de o lectură pe care mi-am ilustrat-o singur prin căutări online, iar experienţa a fost surprinzător de plăcută.

Pe de altă parte, nu poţi să nu apreciezi efortul autorului de a compila şi ordona un material atât de vast. Explicaţiile de la subsol demonstrează şi că Nicolae Gheorghiu şi-a gândit cartea nu doar ca pe un rod al unei pasiuni personale, ci şi ca pe un instrument de învăţare, .

Învăţarea aceea temeinică, de rit vechi, care vizează inteligenţa cristalizată, fără de care cea fluidă, atât de preţuită azi, nu s-ar putea manifesta.

Parcurgând descrierile unor oraşe care acum nu mai contează decât pentru arheologi, dar care, în vremea lor de glorie, păreau expresia atotputerniciei, am fost purtat de zefirul reflecţiei către o stare aparte, de tristeţe, dar şi de bucurie.

Timpul nu ne iartă, însă, cât este îndurător cu noi, avem atâtea de descoperit!

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o panoramă a oraşelor invizibile.

La război, ca la război

Ne pregătim pentru apariţia unui film despre Primul Război Mondial (o raritate în peisajul acestui gen cinematografic), intitulat 1917 şi regizat de reputatul Sam Mendes, care ne propune un spectacol incitant, deşi, judecând după reclamele oficiale, un pic inspirat de excepţionalul Dunkirk şi chiar de Saving Private Ryan.

Lectura romanului lui Roger Vercel, Căpitanul Conan, funcţionează deja ca un antidot împotriva tentaţiei de a considera respectivul film o oglinda a modului cum era viaţa în tranşee.

Cartea începe cu nişte descrieri atât de dezolante, atât ale peisajului, cât şi ale figurilor cazone, încât orice pretenţie de glorios de la pelicula care urmează va sta sub semnul ridicolului.

După această frustă şi de efect introducere în mocirla literală şi metaforică a războiului, naraţiunea devine o frescă a Bucureştiului de după conflagraţia mondială, deoarece, da un aspect de interes pentru români este că protagoniştii sunt membri ai misiunii militare franceze în România, condusă de Henri Berthelot.

Prin ochii aroganţi, dar probabil precişi, ai autorului şi personajelor sale, descoperim o capitală cu un dram de farmec, dar şi cu o doză considerabilă de mizerie.

Tema principală a romanului, care are şi o bucată gen A Few Good Men sau In the Valley of Elah, este psihologia soldatului pursânge, a maşinii de ucis care cîştigă războaie şi care este o pacoste pe timp de pace. Cea mai puternică expresie a ei este, bineînţeles, personajul eponim, Căpitanul Conan, pe care l-am asemuit rapid, similaritatea păstrându-se pe tot parcursul lecturii, cu Patton al lui George C. Scott: violent, eficient pentru scopuri pur militare, vulgar, nesupus.

Conflicte militare generalizate n-au mai fost de mult şi sperăm să nu mai fie. Însă, dacă undeva, cîndva, întâlniţi bărbaţi care emană agresivitate, să fiţi siguri că, într-o altă epocă, ei ar fi din stirpea Căpitanului Conan, ar fi început şi purtat războaie cu o plăcere înspăimântătoare.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o incursiune în sufletul războinicului.

Iartă-mă, Toni Morrison!

Aţi simţi vreodată durerea de a constata ce importantă era o persoană pentru voi, de-abia după ce a plecat pentru totdeauna?

Eu da şi mărturisesc că nu credeam să trăiesc asta şi din punct de vedere literar, însă s-a întâmplat.

La scurt timp după ce a murit Toni Morrison, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, mi-am adus aminte că aveam la dispoziţie cel mai cunoscut roman al său, Beloved.

Dincolo de incredibila profunzime psihologică şi meşteşugitul mozaic narativ, cartea te poartă în resorturile cele mai intime ale traumelor colective şi individuale la care au fost condamnaţi membrii populaţiei de culoare din SUA în perioada sclaviei într-un mod care depăşeşte mult prea lăudatul 12 Years a Slave de zece ori la puterea a zecea.

Am simţit o tristeţe cumplită, o revoltă surdă, o deznădejde pe care cred că am şi somatizat-o, însă, cea mai puternică a fost părerea de rău că nu am apucat să aduc acest prinos unei mari scriitoare, când încă mai era în viaţă.

Nu mai zăboviţi, spuneţi-le celor care înseamnă ceva pentru voi ce e de spus, până nu e prea târziu.

Iartă-mă, Toni Morrison!

Râvnită şi prigonită de toţi

După savuroasa biografie a Ierusalimului a lui Simon Sebag Montefiore, subiectul ţinuturilor în care se găseşte şi al incredibilei lor poveşti milenare merita extins.

Iar această prelungire s-a materializat în cel mai adecvat mod în albumul O Istorie ilustrată a Ţării Sfinte de Peter Walker.

De la naraţiunea detaliată şi ireverenţioasă a lui Montefiore, trecem în cu totul alt registru stilistic. Autorul se străduieşte să păstreze o atitudine neutră faţă de evoluţii istorice cu potenţial de controversă explozivă şi nu ocoleşte niciun episod al epopeii locurilor în care se înregistrează convergenţa unor trei mari religii ale lumii.

Cred că cvasi-ariditatea explicaţiilor sale (altminteri informative şi fără cusur în structură) are şi alt scop decât acela de a nu stârni reacţii din partea unora sau altora – să ne lase suficientă atenţie pentru a ne concentra asupra imaginilor care însoţesc cu generozitate textul.

De o calitate excepţională, parcurgerea lor este o aventură intelectuală în sine. Chiar acum am deschis albumul la întâmplare şi mi s-a oferit panorama aeriană a Ierusalimului în prezent, dar cu accentuarea zonei Muntelui Templului, precum şi a cartierelor musulman, creştin şi evreiesc în epoca stăpânirii otomane (care o fi fost cum o fi fost, dar a reprezentat cea mai lungă perioadă de pace pe care a cunoscut-o această regiune).

Finalul cărţii oferă o interogaţie pe care nu pot decât să o redau aici:

Privind spre Ţara Sfântă – cu toate contrastele ei fierbinţi – nu putem decât să ne întrebăm:

Ce final va avea, oare, această poveste milenară?

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o excursie în condiţii de siguranţă într-o zonă bogată în istorie, dar şi în conflicte.