Înainte de Coronavirus a fost SIDA

Despre Coronavirus s-au spus atâtea, că s-a declanșat și o infodemie acută, așa că n-aș vrea să contribui și eu cu o coincidență care să alimenteze apucăturile celor care gustă teorii ale conspirației.

Însă merită menționat că luasem Ding visează de Yan Lianke de la bibliotecă încă înainte de a fi început ofensiva maladiei în China, iar subiectul cărții este izbitor de similar.

Cadrul istoric de la care își extrage autorul serul narativ este o epidemie de SIDA din provincia Henan din anii ’90 ai veacului trecut, care a decimat sate întregi și a dat peste cap mentalul colectiv și individual.

Scriitorul mărturisea că a fost nevoit să se auto-cenzureze, pentru a-și vedea romanul publicat; chiar și așa, umorul scandalos din În slujba poporului pare firav în comparație cu amestecul rabelaisian de grotesc și hilar pe care îl dezlănțuie Yan Lianke.

Nicio ideologie nu scapă neșifonată: structurile arhaice se combină cu frumoasa corupție de sorginte comunistă și cu lăcomia capitalistă, rezultatul fiind un univers rural în care unul e mai ridicol și mai avar și mai îngust la minte ca altul.

Singurul depozitar al înțelepciunii și bunului simț pare a fi bunicul eponim, personajul central al cărții, altminteri narate de un băiat deja mort, lait-motiv sino-literar, pe care l-am mai întâlnit și la băiețică ală de Mo Yan.

Însă, în ciuda ororilor și a mizeriei morale, uneori mai greu suportabile decât descompunerea fizică, Ding visează nu deprimă fără a oferi ceva în schimb.

Există pagini descriptive trasate cu tușe de mare impresionist, există paragrafe de un comic de-a dreptul moromețian, există solidaritate, chiar și efemeră, și există o poveste de dragoste înduioșătoare și deșucheată, așa cum se pricepe Zhang Yimou să plăsmuiască în multe dintre filmele sale.

Faptul că din această Chină care a introdus scoruri de conformitate pentru cetățeni, din această Chină care l-a redus pe doctorul Li Wenliang la tăcere, din această Chină care se încăpățânează să rămână opacă în era informației vine un strigăt de durere atât de sincer, precum și un imn sfios închinat umanității, este hrană pentru speranță.

În lupta împotriva Coronavirusului e nevoie de oameni de știință și de organizatori pricepuți.

Însă împotriva prostiei, tiraniei, venalității, superstiției și altor surate nefaste omului este nevoie și de literatură.

Natura din afara și dinăuntrul omului

Rusu’ e om complicat.

O axiomă pe care mi-a enunțat-o domnul V. acum mulți ani și la care mă întorc periodic, de fiecare dată când sunt confruntat cu inestimabila ei valoare de adevăr.

Cel mai recent prilej a fost lectura romanului Cenușă și țărînă de Viktor Remizov.

Acțiunea are loc în taigaua siberiană, unde un incident izvorât dintr-un simplu impuls rebel deschide Cutia Pandorei, în care se păstra bine mersi armonia între practicile vânătorești și pescărești peste limita braconajului ale localnicilor și corupția binevoitoare a poliției.

Bulgărele de zăpadă evenimențial se rostogolește până la a provoca descinderea unei unități de trupe speciale trimise de la centru.

Scriitura lui Remizov este de calitate, indiferent că atinge natura veșnică sau pe cea umană, și e limpede că autorul în deplină cunoștință a tot ce spune, însă cartea nu este ușor de citit.

Nu pentru că n-ar fi antrenantă, ci pentru că e densă. A o parcurge înseamnă a călca pe un strat gros de zăpadă și a simți cum piciorul minții ți se afundă la fiecare pas. La final, te uiți în urmă, ostenit, dar fericit și revigorat, senzație pe care numai un frig curat de iarnă ți-o poate provoca.

Descrierile peisajelor hibernale ale nesfârșitei Siberii sunt fără cusur, însă ce m-a atras cel mai mult este modul cum Remizov, în grandioasa tradiție a profunzimii literare ruse, își construiește personajele.

La început sunt simple siluete, contururi nedefinite în ceața care învăluie pădurea boreală în primele ore ale dimineții. Pe măsură ce înaintezi cu lectura, figurile umane capătă adâncime, se umplu de viață, contradicții și trăiri pe care le înțelegem sau nu, așa cum noi înșine nu ne deslușim uneori.

Nimeni nu este lăsat deoparte. Polițiști sau vânători, localnici sau venetici, fiecare se dezvăluie prin gânduri sau intervenții auctoriale demiurgice. Unii îți sunt mai simpatici, alții nu, unii cresc în ochii tăi, alții scad, unii rămân verticali ca bradul siberian, alții se îndoaie ca trestia de baltă.

Însă îi cunoști pe toți și niciunul nu îți este indiferent.

Viața în aceste ținuturi este grea, așa că nu e de mirare că umorul e pasăre rară în Cenușă și țărînă. Totuși, se mai și râde în taiga, așa că o să vă mai prezint un amănunt omniprezent în roman într-un mod mai bășcălios, convins fiind că autorul n-ar avea nimic împotrivă:

Care este diferența dintre o nuntă și o înmormântare la ruși?

La înmormântare e măcar unul care nu bea votcă.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o epopee rusească în inima Siberiei.

Vedetele populare

Singura emisiune de tip concurs muzical pe care o urmăresc este Vedeta populară.

Dincolo de plăcerea chibițatului și a datului cu părerea, strădaniile concurenților îmi relevă câteodată comori folclorice de un sublim pe care mă bucur că am ajuns să îl pot recepta.

Sunt conștient, însă, că acele cântece sunt doar crâmpeie dintr-o lume care a fost și nu va mai fi, căci cursul istoriei, cu toată frumusețea sinusoidei sale, este nemilos.

Așa că orice prilej de a arunca o privire, chiar și fugară, într-un mod de viață dispărut este binevenit, iar volumul Străvezimea frumuseții întredeschide o astfel de poartă către trecut.

Îngrijit de Paul Gherasim și Marius Pandele, acest album de artă fotografică reunește imagini din satul românesc de odinioară, cu portul și spiritualitatea lui.

Imaginile cu figuri umane sunt cele care mi-au înțepenit de nenumărate ori mâna care se pregătea să dea pagina. Oameni aprigi sau apăsați de greutăți, însă nebiruiți de acestea, costume autentice, nu doar înzorzonate, și o atmosferă de veritabilă religiozitate, nu obscurantismul prezentului.

Vi se pare că am făcut o afirmație scandaloasă? Îmi vin în sprijin acele vorbe ale țăranilor, culese de sociologul și etnograful Ernest Bernea. Iată câteva dintre ele:

Lumea noastră e așa cum e; întocmită e de nu o poți dezlega, nu te poți împotrivi. Așează-te de ascultă cum sunt lucrurile întocmite și ai să câștigi mai mult. Mintea ți-e slabă, da nu-i dată degeaba; pune-o în lucrare.

Eu cred că tot cuvântu are putere, că e rupt din sufletu nostru, e plin de puterea noastră, că avem un suflet. Cuvântu-i totuna cu cugetu, cu mintea și sufletul nostru.

Toate se țin după lege și unde e lege e frumusețe.

Prietenii de la Libris vă lasă posibilitatea să vedeți câteva dintre imagini pe pagina dedicată acestui volum.

Convins fiind că veți fi fermecați de ele, mă opresc aici cu descrierea și vă las cu o reflecție la care m-a îmbiat însuși titlul albumului.

Frumusețea e ca o pânză de borangic.

Dacă știi să o țeși și să o înfășori, ursitul n-are cum să-ți scape.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o ocheadă aruncată în veșnicie.

P.P.S. V-am pomenit la început de concursul Vedeta populară. Cât timp am redactat acest articol, am ascultat din nou câteva dintre giuvaierurile pe care le-am adunat de-a lungul timpului: Ana Stavri – Miorița, Yasmine Polacek – Strigă mândra la neica sau Lenuța Purja împreună cu mama și fiul.

Femeile

Exact acum şase ani îmi declaram înamorarea de scriitoarea Margaret Atwood.

Catalizatorul pentru un ataşament afectiv care n-a slăbit nicio clipă de atunci a fost tulburătorul roman The Handmaid’s Tale, despre a cărui poveste probabil ştiţi, deoarece a beneficiat de curând de o ecranizare pe care aceia care devorează seriale au numit-o de succes.

Nu m-a interesat transpunerea audio-vizuală, pentru că realizarea literară este vecină cu desăvârşirea, iar faptul că autoarea a avut îndrăzneala de a scrie o continuare nu a putut să-mi rămână străin, fireşte.

The Testaments vizitează din nou statul teocratic distopic Gilead, însă, de data aceasta nu ni se adresează o vocea feminină singulară, de un liric tragism şi sublimă nostalgie, ci trei, constituind tot atâtea fire narative care converg la un moment dat.

Dispersarea nu mai prilejuiește aceeaşi cutremurătoare elegie, însă generează mai mult dinamism, aşa cum femeile acestui secol sunt mai decise să nu mai lase dominaţia masculilor de tip Porc Barbă Albastră să se manifeste şi bine fac.

The Testaments se zbate inevitabil între constrângerile impuse de istorisirea anterioară şi încearcă să o continue într-un mod care să satisfacă şi ideologia curentă. De aici rezultă două personaje convenţionale şi câteva viraje ale naraţiunii care sunt prea puţin plauzibile.

Doar Aunt Lydia se întrupează şi ne poartă prin roman cu autoritatea conferită de o viaţă plină, pe care o reconstituim ca un puzzle prin voia celei care îi dă glas.

Nu lipsesc, însă, toate celelalte calităţi prin care Margaret Atwood m-a sedus fără scăpare: stilul bogat, dar alert şi care nu se pierde în superfluu, umorul caustic şi superba capacitate descriptivă.

Se spune că, pe măsură ce înaintează în vârstă, omul devine mai înţelept.

Dacă e pe-aşa, atunci să avem încredere în puterea binelui, căci, după minunata deznădejde din The Handmaid’s Tale, ştie Margaret Atwood ce ştie, astfel încât să îmbine The Testaments cu parfumul optimismului.

Mare problemă, mare

Dacă aș fi Cațavencu, aș rezuma cam așa ce am învățat din Oceanul vieții de Callum Roberts:

Stimabililor, din punct de vedere al mărilor și oceanelor globului, stăm rău!

Nu pentru că aș fi demagog, ci pentru că temeinica pledoarie efectuată de autor este fără putință de tăgadă.

De fapt, nu este o pledoarie, ci un rechizitoriu, în care acuzat este omul cu apucăturile sale, iar victimă, maiestuoasa natură acvatică, mamă bună a pârâtului, așa că la capetele de acuzare mai adăugăm, pe lângă lăcomie și ignoranță, și ingratitudinea.

O lectură conjugată cu grandiosele documentare The Blue Planet și Blue Planet II al lui Sir David Attenborough este recomandată, fără doar și poate, însă Callum Roberts, la fel de iubitor la adresa Terrei, este și mai apăsat în a sublinia toate procesele nocive care loc în străfundurile, dar și la suprafața oceanelor.

Ca unul care a rămas încântat și umil la vederea unor recife de corali, am resimțit organic imaginea unei hecatombe generale a acestor neîntrecuți arhitecți ai mărilor.

Autorul nu este un simplu strigător de alarme. Înainte de toate, este om de știință, așa că își construiește fiecare capitol cu simțul de răspundere al unui profesor, dar prezintă daunele aduse deja sau preconizate cu caracterul sistematic al unui procuror.

Iar dosarul dovezilor este unul gros, judecând numai după bogăția notelor de subsol.

Soluții există, măcar la nivel teoretic, însă este nevoie de o contribuție enorm mai mare, nu doar a unor minților strălucite care știu și înțeleg.

E nevoie de noi toți.

E nevoie să ne mai gândim și un pic mai departe de amărâta noastră de speranță de viață.

E nevoie să le gândim la viața însăși.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un ansamblu de date, argumente și previziuni pe care o să le răspândesc pe unde pot.

Non-ficţiuni pe care le-am citit (34)

Mi-am zis să nu las să treacă anul şi să nu vă spun despre alte lucrări de non-ficţiune pe care le-am citit:

Cum să ne purtăm cu personalităţile dificile – într-o eră în care filme precum Joker încearcă să propună o anume perspectivă asupra tulburărilor mintale (în acel caz, din spectrul celor grave), o carte precum a lui François Lelord şi Cristophe André este un instrument util de a conştientiza măcar câte tipuri de comportamente deviante putem găsi în jurul nostru. Un fapt pe care mă simt dator să îl enunţ este că nu cred că astfel de tulburări de personalitate (narcisică, paranoică, histrionică sau schizoidă) se împart atât de didactic pe cât o fac autorii, ci există într-un continuum, care variază de la foarte grav la de-abia sesizabil, iar întrepătrunderile dintre două sau mai multe de astfel de manifestări sunt inevitabile. Însă cei doi specialişti fac o treabă bună în a structura un material atât de complicat şi veşnic supus interpretărilor, atât în rândul lor, cât şi al publicului larg; abordarea lor este o lecţie în sine – pe lângă creionarea comportamentului tipic, indică şi ce să nu facem în preajma unor astfel de persoane, precum şi (o idee demnă de reflecţie) situaţiile în care astfel de personalităţi dificile au rezultate sau sunt de folos. Sunt convins că vă doriţi ca expertul în securitate la care apelaţi să fie un pic paranoic din fire.

Supernormal – ca în destule alte cazuri de cărţi de psihologie provenite din lumea anglo-saxonă, şi aceasta păcătuieşte printr-un subtitlu explicativ un pic prea glorios: Childhood Adversity and the Untold Story of Resilience. Altminteri, este o lucrare amplă şi coerentă, despre feluritele traume pe care mulţi dintre noi suntem condamnaţi să le suferim în copilărie, precum şi despre miracolul unora dintre noi, care depăşesc cele mai acute vitregii şi abuzuri şi ajung oameni de seamă, de succes şi, cel mai important, de foarte bună calitate. N-aş spune că Meg Jay oferă vreo reţetă anume, căci lupta pe care o duce fiecare individ este unică, însă îmbină sugestiv datele statistice cu studiile de caz, pentru a creiona diverse situaţii, dintre care măcar unele îi sunt familiare oricui. Autoarea evită superficialitatea şi nu redă doar poveştile şi sfârşiturile lor cvasi-fericite, ci şi preţul, uneori cumplit de scump, pe care un astfel de luptător îl plăteşte pentru a rămâne funcţional psihic. În final, mi s-a cimentat convingerea că nu trebuie să ma sfiesc să îi judec pe oameni. Până la urmă, de ce să nu îi preţuiesc mai mult pe aceia care care au trecut prin infern şi au scăpat de acolo, ba mai mult, îi şi ajută pe alţii să iasă din abis?

The Screwtape Letters – dacă e cineva pe-aici supărat că scriu despre o carte care, teoretic, este despre religie, atunci îl rog să iasă rapid de pe blogul meu şi să se ducă la dracu’. Nu de alta, dar este victimă sigură a necuraţilor, iar seria de epistole pe care diavolul experimentat Screwtape (în română, Sfredelin) le adresează ademenitorului junior Wormwood (în română, Amărel) explică în detaliu de ce. Pentru mine, C.S. Lewis nu este autorul universului Narnia, care nu m-a atras de loc, ci al acestei simple, dar spumoase şi foarte inteligente radiografii ale păcătoaselor de moravuri cu potenţial autodistructiv ale omului modern. Da, unele scrisori vizează exclusiv trăirea religioasă, iar altele ar contrazice deschiderea matrimonială din prezent, însă, per ansamblu, după ce am citit The Screwtape Letters, mă simt mai luminat în cap şi mai clarificat (curat n-am cum mă numi, că aş fi ipocrit) la suflet. Dacă ar fi să adun vreo juma’ din non-ficţiunile pe care le-am citit până acum, să le toc mărunt şi să le fierb, iar apoi să sorb înţelepciunea astfel rezultată, nu cred că ar avea atât efect, cât această carte pe care aş pune-o şi sub pernă, dacă nu m-aş teme că un aşa fetişism mă va duce în ghearele lui Aghiuţă. Nu numai că am şi râs cu hohote de nenumărate ori, însă mi-aduc aminte că, la un spectacol menit a-l omagia pe Ilie Gheorghe, marele actor a declamat cu un patos diavolesc de comic un fragment din Închinarea lui Sfredelin. Ah, aş face pact cu Mefistofel, numai să-l ascult recitând cartea asta în întregime!

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Cuceriri SF (17)

Rămâneam cu datorie mare, monşer, dacă nu apucam să vă povestesc în această rămăşiţă de 2019 despre alte incursiuni ale mele pe tărâmul literaturii SF:

A Case of Conscience – un roman care este extensia primului capitol (iniţial o nuvelă de sine stătătoare), despre un echipaj de oameni care explorează o planetă unde există viaţă inteligentă, dar nu pasiuni iraţionale, precum cele mulţumită cărora pătimim de la Adam şi Eva încoace. Deoarece unul dintre exploratori este savant, dar şi preot catolic, perspectiva teologică din care ni se oferă revelaţia acestui prim capitol este inedită şi chiar singulară în peisajul literaturii de gen pe care l-am contemplat până acum. În restul cărţii, James Blish ne oferă efectele transplantării unui reprezentant al acelei civilizaţii reptiliene pe pământ, o parabolă pe care unii ar numi-o tezistă, dar altminteri eficace în a prezenta dezagregarea cutumelor care ţin societatea la un loc, în condiţiile în care tinerii le resping cu obstinaţie sau chiar agresivitate. Chiar dacă nu agreaţi latura religioasă a cărţii, avertismentul asupra dictaturii revoltei şi ambiguitatea finalului pot hrăni reflecţia oricui.

The Last Policeman – o poveste poliţistă care urmează fără greşeală toţi tropii genului, însă plasată într-un cadru tulburător, pe care scriitorul Ben H. Winters îl creionează cu minuţiozitate şi îl exploatează la maxim. Protagonistul este un ofiţer de poliţie debutant, care nu se lasă convins de aparenta sinucidere a unui agent de asigurări într-o toaletă de McDonald’s (ironie auctorială, bănuiesc), deşi omenirea se pregăteşte de impactul devastator cu un corp ceresc gigantic, curat scenariul din Armaggedon. Spectrul iminentului dezastru dă peste cap mentalul colectiv sau organizarea şi funcţionarea societăţii, iar indivizii îşi văd dezlegate chingile Supra-Eu-rilor, dedându-se la felurite acte autodistructive sau antisociale. Tramă narativă își urmează corect cursul, însă marele merit al autorului este că, asemeni unei experienţe în realitatea virtuală, îţi dă ocazia să întorci privirea în toate părţile şi să absorbi diverse detalii, neplăcut de veridice. Impresia remanentă este, totuşi, că, deşi depresia este colectivă, umorul, umanitatea şi simţul datoriei supravieţuiesc.

Children of Time – o realizare monumentală, nu numai prin dimensiuni, ci şi prin ambiţia structurii şi a poveştii duale pe care o propune. Pe de o parte, avem odiseea unei nave care îi poartă pe ultimii supravieţuitori ai unei omeniri care a atins stelele, dar care şi-a tăiat craca de sub picioare acasă, iar pe de alta, istoria unei civilizaţii arahnide, rezultate dintr-un experiment uman eşuat, menit a răspândi virusul inteligenţei adaptative pe o planetă virgină, dar propice vieţii. Evoluţia mentalităţilor de pe vehiculul spaţial şi avatarurile acestei peregrinări sunt impecabil scrise, însă au predecesori iluştri, precum Anvil of Stars sau Tau Zero, aşa că n-au impactul celeilate componente narative. Pe de altă parte, epopeea umililor păianjeni, care străbat o cronologie grandioasă, de la etape pe care le putem asemui Epocii Preistorice, la unele care trimit la Antichitate sau Evul mediu şi ajungând până la o eră spaţială, m-a captivat de la un cap la altul. Nici nu ştiu ce să laud mai întâi la performanţa scriitoricească a lui Adrian Tchaikovsky: faptul că a dus la puterea a zecea realizarea lui Kafka din Metamorfoza, adică redarea relaţiei spaţiale a unei nevertebrate cu mediul înconjurător, sau faptul că tehnologia, dar şi ideologia societăţii arahnide sunt într-o perpetuă şi organică schimbare? Unde mai pui că aceste două fire narative se ating şi converg într-un mod fără cusur, ca într-un film de Christopher Nolan. Istoria este cea mai frumoasă poveste, se spune. Aici e şi mai şi: povestea creează cea mai frumoasă istorie. Nu pot premări îndeajuns acest roman.

Fahrenheit 451 – e greu să mai vii să spui ceva despre un roman deja legendar. Povestea omului legii (aici pompier) care are o misiune drastică (aici de a arde cărţi) într-o societatea distopică şi care îşi vede loialitatea zguduită, devenind el însuşi un proscris, este o matrice narativă care a fost folosită până la saţietate în cele peste şase decenii care ne despart de apariţia cărţii lui Ray Bradbury. Şi, dincolo de a savura scriitura impecabilă din punct de vedere al preciziei şi superbă din punct de vedere al lirismului, este fascinant, înfricoşător şi aproape amuzant de analizat din ce puncte de vedere i-au ieşit autorului previziunile. Pericolul nuclear pare a se fi îndepărtat, măcar din minţile noastre, a deţine cărţi nu este ilegal, însă le mai citeşte cineva? Şi nu cumva suntem strânşi tot mai mult într-un prizonierat al audio-vizualului? Iar gândirea critică şi nuanţată nu e oare în declin? Aşa cum spune chiar unul dintre personajele romanului, nicio carte nu deţine adevărul absolut. Însă sunt unele care surprind o aşa sugestivă porţiune a lui, încât merită păstrate şi date mai departe ca nişte artefacte nepreţuite. Fahrenheit 451 este una dintre ele.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Pledoarie pentru un hegemon mai blând

Nu mă pot abține să nu încep prin a-i adresa lui Robert Kagan o întrebare malițioasă:

Stimate domn, ați mai fi susține ideile din Lumea clădită de America după trei ani de Donald Trump la Casa Albă?

Bineînțeles, ar veni răspunsul și i-aș cam da dreptate.

Omenirea, sau o parte a ei mai mare ca oricând, se bucură de o prosperitate și o securitate fără precedent în istorie, mulțumită faptului că în fruntea ei se află Statele Unite ale Americii, care, cu toate beteșugurile și greșalele lor, nu sunt vreo autocrație dezumanizantă.

Tocmai pentru că nu s-a sfiit să scoată în evidență că America n-a fost scutită de erori sau de contrazicerea idealurilor pe care ea însăși le propovăduiește de la Al Doilea Război încoace, Robert Kagan m-a convins prin argumentația sa.

M-a convins inclusiv în privința celui mai discutabil punct al eșafodajului de idei pe care îl dezvoltă – că stadiul în care a ajuns societatea umană nu este neapărat rodul unei evoluții spre mai bine a acesteia, ci rezultatul unei conjuncturi în care hegemon i-a fost o putere mai blândă și atât de puternică, încât să-și propage valorile care îi compun cheia de boltă, cum ar fi democrația sau piața liberă, unui număr cât mai mare de națiuni de pe mapamond.

Deși încearcă să aducă argumente și împotriva preconizatului declin al Americii, Kagan nu îl exclude și ne adresează indirect o interogație la care nu prea avem alternativă de răspuns:

Credeți că Rusia sau India sau China pot duce mai departe lumea așa cum o știți și o vreți?

N-avem încotro decât să acceptăm că e nevoie să sprijinim SUA până când își vor fi încheiat misiunea pe care nu o întreprins-o niciodată cu prea mult chef.

Să conducă lumea și să o facă mai bună.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o pledoarie căreia nu i te poți opune, oricât ai vrea.

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Vremea mai rece e propice lecturii, aşa că iată alte trei cărţi de non-ficţiune care m-au acompaniat pe vânt şi ploaie:

The End of Europe – Având subtitlul Dictators, Demagogues and the Coming Dark Age, James Kirchick, american, încearcă să ne sperie pe noi, europenii, în privinţa bubelor pe care anumite ţări de pe bătrânul continent, membre ale UE sau nu, le au în materie de democraţie şi convieţuire armonioasă cu celelalte. Probabil că din partea cealaltă a Atlanticului, cercurile conservatoare, cărora autorul le aparţine fără doar şi poate, văd lucrurile printr-un filtru exagerat de întunecat, pe care evenimente ulterioare scrierii cărţii (precum alegerile europarlamentare din 26 mai 2019) l-au contrazis, însă radiografiile la care sunt supuse anumite state sunt remarcabile prin detaliile care scapă versiunilor lapidare a buletinelor de ştiri. Aşa m-am convins de demagogia regimului Orban din Ungaria în privinţa Holocaustului, de antisemitismul în creştere în Franţa sau de politica de băgare sub preş a informaţiilor nevralgice într-o Germanie încă apasată de povara trecutului. În plus, în prefaţă, James Kirchick realizează o comparaţie sugestivă şi, mă încumet să spun, corectă, între cetăţeanul european şi cel american. Concluzia: n-ar strica să fim mai americani, măcar în privinţa neîncrederii a priori faţă de politicieni.

Micro-trauma – ideea de bază a cărţii lui Margaret Crastnopol este una pe care o consider validă – psihicul nostru înregistrează şi este modelat de o suită cumulativă de trăumici (cum se exprima o fostă prietenă), nu doar de acele experienţe negative majore pe care le abordează din abundenţă psihologia clinică. Autoarea propune şi o clasificare, deloc exhaustivă, fără îndoială, dar care merită amintită pentru categoriile care pun pe gânduri prin simpla formulare: retragerea lipsită de amabilitate; degenerarea statutului de cunoscător; intimitatea tensionată; retuşarea psihică şi agreabilitatea excesivă; rigiditatea cronică; indignarea nestăpânită. Nu pot, totuşi, să trec sub tăcere faptul că Margaret Crastnopol, adeptă a psihanalizei pe care o practică în mod curent, ne oferă un melanj nu foarte coerent de chestiuni teoretice şi descrieri de cazuri, uneori fără relevanţă vizibilă. Toate acestea mi-au prilejuit, însă, o constatare sau, mai degrabă, o confirmare a unui fapt pe care îl bănuiam de mult: terapeuţii sunt tot oameni şi sunt expuşi la o mulţime de micro-traume când interacţionează cu pacienţii, mai ales când aceştia au tulburări de personalitate suficient de apăsate. Aşadar, nu vă bazaţi pe nişte simple consultaţii psihologice. Schimbarea este mult mai grea. Dar nu imposibilă.

Black Sheep – o să încep prin a demasca un tertip neruşinat de marketing – subtitlul cărţii lui Richard Stephens este The Hidden Benefits of Being Bad, dar conţinutul este departe de a-l ilustra. Este mai degrabă o analiză echilibrată a unor laturi ale comportamentului uman care sunt deseori văzute într-o lumină negativă, precum băutul, înjuratul sau condusul cu viteză excesivă. Nu li se găsesc scuze, ci mai degrabă explicaţii, toate pe baza unor experimente derulate peste tot în lume. Numărul imens de astfel de referinţe de specialitate pe care autorul le prezintă şi integrează în expunerile sale este cea mai mare calitate a acestei cărţi. Un exemplu de pus în ramă în ceea ce priveşte documentarea temeinică. Şi, asemeni lui Stephens, nu pot să nu fiu uimit de câtă inventivitate, nu rareori sadică, dau dovadă cercetătorii (veritabili, nota bene!) din domeniul psihologiei. Două capitole mi-au atras atenţia în mod special: cel despre moarte, moment decisiv al existenţei, tratat cu luciditate şi curaj, şi cel despre înjurături, inedit prin tematică, dar şi consistent din punct de vedere al detalierii resorturile mentale care ne împing să scoatem sudălmi pe gură. Nu glumesc deloc când spun că am înţeles astfel pe deplin de ce sloganul „Muie PSD!” i-a supărat pe reprezentanţii acelui partid mai rău decât cele mai întemeiate acuzaţii de corupţie. Nu vă temeţi să îi înjuraţi pe politicieni (vezi finalul primei recenzii al prezentului articol), dar s-o faceţi într-un mod memorabil.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Viitorul cameleonic

Ce mâncăm mâine?

Unde te vezi peste cinci ani?

Cum va arăta lumea peste o sută de ani?

Dintre toate creaturile planetei, omul are cea mai apăsată preocupare pentru viitor şi nu doar cel care îl interesează în mod imediat, ci acela care îi depăşeşte limitele biologice.

Întrebări legitime, la care literatura SF oferă un multitudine de răspunsuri.

Henry Gee, editor şef al revistei Nature, a adunat în volumul Antologia viitorului povestirile apărute în publicaţia sa, rezultatul fiind o injecţie distilată de viziuni.

Deoarece autorii variază de la nume grele ale literaturii de gen (cum ar fi Arthur C. Clarke, Dan Simmons sau Joe Haldeman) la oameni de ştiinţă pursânge, compoziţia este de un eteroclit magnific, care te surprinde în mai multe feluri decât poţi cuprinde cu gândirea.

Unele povestiri sunt ancorate în preocupările urgente ale omenirii, precum încălzirea globală sau raportul cu tehnologia, altele sunt mini-istorii alternative ale unui domeniu hotărâtor, iar altele sunt pure exerciţii de imaginaţie.

Exigenţa limitei de spaţiu din revistă i-a obligat pe autori să-şi proiecteze ideile despre viitor cu multă eficienţă, iar strategiile aplicate de fiecare au generat o varietate stilistică cel puţin la fel de încântătoare ca a temelor.

Când ai de comparat cinci povestiri, e lesne să alegi una care ţi-a plăcut mai mult. La o sută, sarcina devine de-a dreptul ingrată, însă eu nu mă sfiesc să recunosc că există una care mi-a rămas în minte, chiar şi după ce am parcurs prelunga şi merituoasa suită a suratelor sale.

Ram Defazat 2 de Greg Bear, acelaşi scriitor care ne-a oferit cutremurătorul roman The Forge of God, e la ani-lumină de tragismul de acolo şi te face să te scurtcircuitezi de râs citind recenzia scrisă de un robot a unei cărţi scrise de un altul. Ca unul care cu asta se îndeletniceşte, pot să spun că m-am văzut parodiat în cel mai hilar mod cu putinţă.

Prin multitudinea ideile ei, Antologia viitorului ne învaţă să uităm tot ce credem despre viitor.

Dar, oricum ar vira destinul omenirii, sper să n-o părăsească o simplă şi firavă calitate:

Umorul.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru un tablou pointilist al viitorului.