Surori de zei

Ceremonia de decernare a Globurilor de Aur de ieri seara a stat sub semnul protestului fata de hartuirea sexuala a femeilor de la Hollywood si nu numai, iar aceasta controversa a fost extinsa si la pozitia inferioara pe care reprezentantele sexului frumos inca o au fata de barbati in diverse aspecte ale vietii.

Intr-un atare context, mi se pare de interes sa ne aplecam asupra unui volum care urmareste o istorie mai putin cunoscuta: Cronica reginelor Egiptului de Joyce Tyldesley – pe care am primit-o prin bunavointa celor de libmag.ro.

Primul lucru pe care il veti remarca la acest articol este ca imaginea de sus nu reprezinta coperta principala, ci pe aceea inferioara, insa exista o explicatie simpla pentru aceasta ciudatenie.

De fiecare data cand imi cade in mana o carte noua o intorc pe toate fetele, o frunzaresc si incerc sa ma obisnuiesc cu prezenta ei fizica. Acum am fost instantaneu cucerit de sublimul pe care o degaja celebrul bust al lui Nefertiti, fotografiat din spate. Un gat prelung si gratios si o armonie a formelor care nu sunt doar o expresie a hieraticei propagande care caracterizeaza sculptura antica egipteana, ci si o pasiune autentica pentru esteticul feminin.

Evident, exista o sectiune dedicata acestei opere de arta si nu ar trebuie sa fie o surpriza ca se cunoaste numele celui care a realizat-o – Thutmes. Frumusetea si delicatetea lui Nefertiti nu sunt doar rodul muncii unui mestesugar, ci mai degraba al dragostei de frumos a unui artist autentic.

Asa cum o arata si numele, Cronica reginelor Egiptului este o insiruire a sotiilor, fiicelor si mamelor faraonilor, de la cele mai vechi dinastii pana la Cleopatra, rasfata cinematografiei si literaturii, redactata sistematic, detaliat si insotita impecabil de ilustratii bogate si medalioane explicative.

Un aspect care reiese dupa ce parcurgi chiar si o treime a cartii este numarul imens de nume consemnate de diversele surse istoriografice. E adevarat, sotiilor de faraoni nu au fost decat cu mici exceptii (cum ar fi Hatshepsut) puse pe acelasi piedestal cu monarhii celor doua regate hranite de Nil, insa tot atat de adevarat este ca o cronologie precum cea de fata n-ar fi fost posibila, daca femeii egiptene nu i s-ar fi acordat mai multa importanta in aceasta arie culturala decat in oricare alta a antichitatii.

Un alt aspect, de asemenea legat de numele reginelor Egiptului, este ca sunt mai pitoresti si mai variate decat ale cele ale mult mai importantilor lor soti. Va dau cateva exemple din cele foarte multe pe care le aminteste cartea: Tawosret, Batirytes, Hetephernebti, Bunefer, Tetisheri, Manuwai, Bintanath, Karomama.

Civilizatia Egiptului antica ne umple de uimire prin piramidele, templele si sarcofagele sale, insa o simtim departe.

Ne-o apropie, insa, atitudinea respectuoasa si afectuoasa fata de femei.

Frustrari mocnite

Daca sunteti un utilizator normal de Facebook (adica pierdeti vreo doua ore insumate pe zi cu ochii atintiti pe un ecran), exista sanse foarte mari sa fi remarcat un citat din multele care populeaza retelele sociale:

Fii bun cu ceilalti, fiecare om pe care il intalnesti duce o lupta in inauntrul sau.

Paternitatea acestui aforism e disputata, insa adevarul pe care il intruchipeaza in partea sa de final e incontestabil, iar Trei etaje de Eshkol Nevo nu face decat sa il consolideze.

Aceasta carte de literatura universala este promovata drept o „imagine vasta si diversa a societatii israeliene” si intr-adevar, exista anumite particularitati care se desprind la o lectura mai atenta: faptul ca mai toti cetatenii, barbati sau femei, servesc in armata, organizarea de tip kibbutz, protestele generatiilor tinere impotriva coruptiei sau urmele latente ale Holocaustului.

Insa ma prind cu ramasag ca majoritatea cititorilor s-a concentrat pe universalitatea trairilor interioare ale celor trei voci ale romanului. Conceputa ca monologuri redate pe suporturi diferite (discutie din care lipseste interlocutorul, epistola sau marturie inregistrata) ale unor indivizi care interactioneaza fugitiv, cartea ne ofera un maraton al ideilor preconcepute, al justificarilor si al resorturilor intime care imping la greseli cu urmari funeste.

Cele trei parti sunt inegale ca perfomanta a scriiturii, solilocviul meu preferat fiind primul, care m-a impresionat prin artificiul absentei celuilalt participant la discutiei si prin modul subtil in care se intrezareste o tulburare de tip paranoid.

Insa triada monologala reuseste sa ramana omogena ca efect global, acela de disconfort pe care il resimti in fata manifestarilor cuiva caruia nici nebun nu-i poti spune, dar nici in intregime normal nu-l poti considera.

Dar, socotind ca fiecare dintre noi poarta inauntru o mare involburata, cine e normal pana la urma?

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca m-au ajutat sa-mi dau seama ce greu e sa fii propriul psiholog, daramite al altora.

Cuceriri SF (12)

Nu, nu m-am lasat pe tanjala, doar lipsa timpului m-a impiedicat sa va spun despre alte patru romane SF remarcabile:

Consider Phlebas – dupa ce m-a uluit The Player of Games, m-am gandit sa explorez metodic universul Culture imaginat de Iain M. Banks si m-am intors la prima carte din serie, care se petrece in timpul unui razboi galactic pe care aceasta civilizatie cvasi-umana il poarta impotriva uneia extraterestre, foarte belicoase. In slujba acesteia din urma se afla protagonistul, un asasin care-si poate schimba infatisarea si care, in urma peripetiilor in care este implicat, isi vede loialitatea clatinandu-se. Actiunea si personajele nu au savoarea si coerenta capodoperei care i-a urmat, insa peisajele spatiale sau planetare pe care autorul le contureaza fara sa faca rabat de la detalii sunt grandioase. Regasim si aici niste drone, masini zburatoare si pline de umor, care, la cum evolueaza tehnologia, nu mai par doar o gaselnita literara.

The Mote in God’s Eye – rod al colaborarii dintre Larry Niven si Jerry Pournelle, acest roman este de o complexitate si amploare incantatoare. Intr-un viitor indepartat, un imperiu uman galactic (care aduce vag a cel Austro-Ungar la apogeul stratificarii) initiaza o expeditie intr-un sistem solar indepartat si descopera o civilizatie misterioasa si aparent avansata, dar care nu ajunsese sa stapaneasca tehnologia calatoriei printre stele. Impresionant este cum, in doar cateva sute de pagini, traim emotia saltului in necunoscut, fiorul primului contact, uimirea descoperirii, socul ciocnirii civilizatiilor si tensiunea conflictului care inclina de ambele parti. Pe langa toate acestea, mai avem si o idila, personaje care se creioneaza consistent si multe descrieri stiintifice, plasmuite, ce-i drept, dar atat de detaliate, incat sunt credibile. Literatura SF a dat rar dovada de mai multa generozitate ca acum.

Stand on Zanzibar – poate ati observat ca in aceasta serie romanele SF sunt aranjate in ordine crescatoarea impresiei pe care mi-au produs-o; in cazul de fata, aceasta carte a lui John Brunner a depasit magnificul The Mote in God’s Eye nu pentru ca mi-ar fi placut mai mult, ci pentru ca i-am recunoscut autorului doua calitati: incredibila diversitate stilistica si pentru ca a infatisat fenomene de o frapanta actualitate pentru anul care sta sa se incheie – 2017. La primul punct as avea de mentionat ca romanul nu are o actiune liniara sau care sa suscite prea mare pasiune, fiind mai mult un mozaic de voci si personaje de mai mica sau mai mare importanta, care traiesc si incearca sa caute un sens intr-o lume ultra-tehnologizata si lipsita de suflet; Brunner jongleaza fara nicio dificultate cu texte de diverse lungimi si registre, de la reclame la dialoguri, insa capitolul petrecerii se distinge ca varf al scriiturii sale precum muntele Kilimanjaro in savana africana. La al doilea punct, avem pe asa-zisii „muckers”, adica descreieratii care dau iama in multime, cu intentia de a face rau (vezi atentatele de la Nice, Barcelona sau Charlottesville), apelul la o inteligenta virtuala, care in roman are un nume pitoresc – Shalmaneser, realitatea virtuala care substituie calatoriile reale (Mr. and Mrs. Everywhere) si jucatul cu genele umane. Stand on Zanzibar este un fel de Back to the Future ingrijorator de precis.

The Forge of God – pana sa citesc acest roman de Greg Bear, Childhood’s End a lui Arthur C. Clarke detinea doua superlative: cea mai deprimanta carte SF pe care o lecturasem vreodata si cea mai intensa viziune asupra sfarsitului Pamantului pe care cuvintele scrise mi-au plasmuit-o vreodata in minte. Ca in viata si in istorie, e timpul ca liderul sa predea stafeta, insa aceasta tranzitie este incontestabila. Entitati extraterestre sunt descoperite in diverse parti ale lumii sau intra in contact discret cu diversi indivizi, tranformand Terra intr-un camp de batalie al vietii si mortii, al deznadejdii si sperantei. Descrierile geologice sau stiintifice sunt impecabile, insa si ele palesc in fata laturii umane a cartii, a multitudinii de reactii pe care le manifesta diversele personaje, care cad prada fatalismului sau se prefac ca ignora semnele apocalipsei sau se agata orbeste de orice farama de sansa se intrevede. Exista sau nu incalzire globala? Este planeta noastra in pericol? Nu stiu sigur, insa nu ne permitem sa gresim in aceasta privinta. The Forge of God ne arata intr-un mod coplesitor ce se poate intampla daca o facem.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Sa bem cu rusii

Li se pot reprosa multe rusilor, dar nu si ca nu au contribuit masiv la literatura universala.

Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Puskin, Bulgakov, Soljenitin sunt nume care imi vin in minte fara vreun efort anume.

Intre acestea, l-as strecura si pe unul mai mititel, necunoscut mie pana de curand, Venedikt Erofeev, care mi s-a infatisat sub chipul unei carti de beletristica asemeni unui pahar de tarie: scurta, dar cu efecte intense.

Moscova – Petuski este fluxul constiintei aburite de alcool a unui intelectual care calatoreste cu trenul intre cele doua statii care compun titlul si care parcurge o  ametitoare si ametita suita de idei si amintiri, cum numai un betiv veritabil poate reusi.

Structura acestui roman este ingenioasa prin simplitate: statiile intermediare sunt intercalate peste tot in text, uneori chiar spargand un paragraf in doua, iar impresia rezultata este a unui tren in permanenta miscare, exact ca mintea cherchelita a naratorului.

Evident, despre trama narativa sau coerenta nu poate fi vorba, insa Moscova – Petuski este un amestec delicios de umor, satira si lirism rusesc de concentratie 60%, pe care merita sa il savurezi pe indelete, desi scurtimea cartii te imbie sa o dai pe gat ca pe paharel de pufoaica.

Unele momente sunt atat de subversive si iau intr-un asa aprig raspar aspecte ale societatii socialiste multilateral dezvoltate (sa faci misto de Stahanov in anii ’70 e semn ca ai c**ie literare si nu numai), incat nu-i de mirare ca, in URSS, romanul a circulat in samizdat si a fost publicat intial in Israel si apoi in Franta.

Preferatele mele sunt alegoria graficelor care redau obiceiurile betivanesti ale tovarasilor de colectiv sau consideratiile culturalo-geopolitice pe care pot sa jur ca le aud fugitiv cand trec pe langa biciuscaria cu musama pe mese, pe care tanjesc sa o vizitez de ceva vreme, ca doar intre cele 1001 de locuri de vazut intr-o viata nu se pot numara doar Palatul Dogilor sau Mount Rushmore.

Nu incurajez pe nimeni sa fie alcoolic, dar, daca tot ajungeti asa, macar sa scrieti la fel de bine precum Venedikt Erofeev.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru spectacolul unui delir literar si bahic.

Moartea unui inger

De cativa ani incoace, de indata ce se anunta Premiul Nobel pentru Literatura, ma reped catre autorul respectiv care, probabil, imi e necunoscut, ca sa vad ce i-a manat pe membrii inaltului for academic sa ii acorde aceasta distinctie.

Anul acesta, insa, s-a intamplat ca scriitorul nobelizat – Kazuo Ishiguro – nu mi-este numai cunoscut, ci chiar drag, asa ca, pentru a nu perturba traditia de a ma familiariza cu nume noi, m-am intors mult in timp si m-am oprit asupra lui Frans Eemil Sillanpaa.

Finlandezul laureat in 1939 a fost o descoperire remarcabila si un prilej sa revizitez un stil de a plasmui literatura cum rar mai intalnesti in apele involburate ale postmodernismului.

O voce auctoriala demiurgica, deopotriva poetica si grava, care ne conduce prin labirintul sufletului omenesc, dar si prin fresca zonei rurale a Finlandei in ajunul Revolutiei Ruse din 1917, care intercaleaza intre interactiunile umane de tot felul pitoresti descrieri ale pulsiunilor naturii si care, in 300 de pagini, reuseste sa acopere un univers la fel de amplu ca Morometii.

Eroina care imprumuta si numele romanului, Silja, are ceva ingeresc. Desi necazurile nu o ocolesc, ba chiar par a o cauta in mod special, desi masculi diversi atenteaza la puritatea ei si desi se stinge la doar douazeci de ani, aceasta tanara ne castiga inima, permitandu-i autorului sa ne induca acel sentiment de permanenta tristete care strabate aceasta carte de beletristica de la un capat la altul.

Deznodamantul ne este anuntat inca din debut, insa nimic nu m-a pregatit pentru impactul emotional al celor mai sfasietoare si frumoase pagini care au fost inchinate vreodata acelui moment pe care fiecare dintre noi l-a intampinat sau il va intampina in deplina singuratate: moartea.

Pentru ca nu imi ajung slovele-mi umile, ii dau cuvantul lui Frans Eemil Sillanpaa, cronicarul vietii omenesti, pe drept recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatura:

Astfel lua sfarsit povestea ultimei ramuri a unei vechi familii care s-a stins – cum se mai stinsese si alta data. Dar „arborii” genealogici nu seamana cu cei din padure. Pentru o familie nu exista moarte pentru totdeauna; daca s-ar putea vedea peste ani, s-ar vedea ca traiesc „crengute” din toate familiile. Cu siguranta ca e la fel si cu familia Salmelus, care lupta, castiga si pierde si care-si traieste in alta parte varsta barbatiei, chiar in clipa in care se incheie aceasta poveste. Daca ne-am intoarce mult indarat, pe cararea timpului, am sti ca facem parte cu totii din aceeasi familie si ca ar trebui sa ne respectam unul pe celalalt, sa respectam luptele noastre din toate timpurile. Si dumneavoastra, care veti citi poate aceasta povestire intr-un viitor indepartat, va trebui sa respectati luptele noastre.

Puterea fireasca a acestor lupte nu-i decat un semn pe care avem ingaduita si datoria de a-l scruta pana la capat, spre a-i patrunde intelesul si urmarile.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-a adus aminte ce inseamna marea literatura.

Non-fictiuni pe care le-am citit (23)

Printre provocarile vietii de zi cu zi, alte trei carti de non-fictiuni si-au facut loc catre mintea mea:

Catching the Big Fish – un amestec de memorii, panseuri si reclama pentru meditatia transcedentala, in care am intalnit un David Lynch surprinzator; in total contrast cu brutalitatea peliculelor pe care le-a realizat, am descoperit un spirit sensibil, respectuos fata de ceilalti si cu scaparari de intelepciune universala. Daca apasarea prin care insista asupra beneficiilor practicilor meditatiei aduce a pledoarie a unui sectant, detaliile din spatele procesului creativ care ne-a oferit Mulholand Dr., Twin Peaks sau Blue Velvet sunt captivante.

The Honest Truth about Dishonesty – dupa ce a demonstrat in mod exhaustiv cat de supusi suntem impulsurilor irationale, Dan Ariely revine cu inca o lucrare de exceptie, in care exploreaza diverse aspecte ale propensiunii umane catre necinste si conditiile care o favorizeaza. O concluzie care reiese inca din motto-ul cartii si care nu e prea imbucuratoare este ca fiecare dintre noi are o marja in care este dispus sa intreprinda ceva care incalca principiile onestitatii. Dupa ce am inghitit acest hap amar referitor la constructia noastra biologic-cognitiva, am continuat prin a afla o sumedenie de detalii, povesti si experimente despre modurile in care variaza manifestarea coruptiei si a necinstei. Intamplator, logo-ul miscarii care s-a nascut la Sibiu pentru a protesta impotriva initiativelor partidului de guvernamant este exact una dintre metodele prin care se poate reduce rata actelor necinstite (nu cred ca are mare efect la romani, dar asta e alta poveste). Suntem condamnati la lipsa de onestitate? Dan Ariely e optimist in privinta potentialului de moralitate pe care il detinem si, la cat de destept este, m-am hotarat sa il cred. Dar raman vigilent, chiar si asupra propriei persoane.

Why Zebras Don’t Get Ulcers – daca lucrarea de mai sus este una prietenoasa prin scurtime cu omul ocupat al secolului al XXI-lea, aceasta este una monumentala, care necesita o investitie masiva de timp si atentie. Insa recompensa este incomensurabila! Robert Sapolsky ne conduce printr-o fascinanta incursiune in fiziologia si anatomia umana, descriind in detaliu mecanismul stresului si a modurilor felurite in care acesta ne afecteaza. Cred ca mi-am astupat peste jumatate dintre nenumaratele lacune referitoare la functionarea corpului uman numai citind aceasta carte, insa beneficiile nu se opresc aici. Dincolo de faptul ca am inteles cum sta treaba cu bolile autoimune sau cu sistemul circulator, mi s-a relevat in cel mai grandios mod cu putinta complexitatea si miracolul pe care il reprezinta fiinta umana. Sapolsky este un povestitor excelent, are la indemana un vast material anecdotic si un sarcasm la fix dozat, dar nu uita niciodata ca este om de stiinta si nu se aventureaza mai departe decat ii permit datele pe care le detine, iar aceasta este o lectie in sine. Este stresul rau pentru om? Da. Este stresul acel ceva ce il face pe om unic? Din nou, da. Iar lupta de a intelege cum sa traim si sa prosperam in conditiile existentei acestei este minunata misiune ce ne revine pe acest pamant.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

Non-fictiuni pe care le-am citit (20)

Non-fictiuni pe care le-am citit (21)

Non-fictiuni pe care le-am citit (22)

 

 

Sa ne amenajam cusca bine

Daca lectura anterioara mi-a relevat ca traim intr-o cusca a urbanului si nu suntem echipati biologic pentru asta, m-am gandit sa actionez si in sensul gasirii unor solutii, asa ca am primit de la libmag.ro o carte cu un titlu datator de speranta – Orasul fericit.

Daca sunteti cu masina prin vreo metropola cu traficul imbacsit sau pe jos printr-un fost oras minier, idealul propus de Charles Montgomery pare mai departe ca Alpha Centauri de sistemul nostru solar.

Insa lectura acestei carti a reusit, cumva, sa imi alunge pesimismul.

Primul argument este vasta documentare pe care o intreprinde autorul in a descompune elementele unui oras fericit. Nu numai ca acopera o aria geografica imensa, aproape suprapusa planiglobului (calatoreste la Bogota, Vancouver, New York sau Copenhaga), dar si o interdisciplinaritate foarte vasta, care atinge probleme de statistica, imobiliare, mediu, politica sau finante comportamentale.

Stilul redactarii nu este spectaculos, insa are o particularitate: argumentele si demonstratiile, din care nu lipsesc ilustratii foarte elocvente, nu sunt menite sa convinga, ci sa copleseasca, sa inlature orice indoiala in privinta justetii sau necesitatii unei anume solutii.

Daca sunteti un consumator chiar si moderat de prelegeri de pe site-ul www.ted.com, atunci sunteti la curent si cu liniile directoare pe care Charles Montgomery le urmareste in cautarea fericirii urbane: spatii verzi cat mai multe si mai echitabil distribuite, facilitarea comuniunii intre concitadini, plan urbanistic care sa incurajeze mersul pe jos si sa spulbere mitul masinii personale ca factor de libertate si transport public de calitate si care sa nu fie asociat cu un status socio-economic scazut.

Pot spune ca am avut noroc ca, desi captivat de multitudinea de date si povesti de succes sau radiografii ale unor esecuri, n-am trecut cu vederea un paragraf-cheie, in care se spunea raspicat ca toate ingredientele mai sus amintite au nevoie de un efort constant si sustinut din partea autoritatilor. Un adevar incontestabil – mediul uman nu este precum cel vegetal sau animal, care isi regleaza singur nevoile pentru a prospera, ci este lenes si are nevoie de o perpetua ingrijire, altfel este condamnat la a se destrama treptat.

Orasul fericit este un ideal pentru care merita sa luptam, dar care e greu de intrezarit, ca sa nu mai zic de atins. O mostra, insa, a fabuloasei inventivitati umane imi hraneste plapanda speranta:

In Copenhaga, exista un incinerator de gunoaie care produce energie electrica si care ofera, totodata, locuitorilor, o partie de schi si locuri de picnic.

Daca acolo se poate, atunci se poate peste tot.

Cusca in care traim

Orasul.

Aceasta creatie pur umana, care serveste drept loc al infloririi, dar si al ingropaciunii noastre ca fiinte biologice.

Sa-l adoram sau sa-l detestam?

La prima vedere, Zoomenirea lui Desmond Harris ne aduce argumente in favoarea celei de-a doua variante si nu oricum, ci intr-un mod atat de inteligent argumentat, incat incepi sa vezi zabrelele custii in care vietuim.

Zoolog de profesie, autorul are o abordare evolutionista, uzand masiv de analogii intre manifestarile animalelor care se regasesc in captivitate si ale omului prins intre betoanele, sticlele si plasticele orasului.

Creationist inversunat sa fii, si tot ramai neajutorat in fata fluxului rationamentelor sale, care, desi tributare unei epoci generoase in sentinte psihologice (aceasta carte a aparut pentru prima data in 1969), au darul de a te duce din regnul animal natural in cel uman urban cu aceeasi dibacie a lui Alejandro Gonzalez Inarritu, care a compus Birdman ca un pe un cadru continuu.

Cuvantul cheie care guverneaza Zoomenirea este „super”; traim intr-un super-trib si nu suntem echipati biologic pentru asta, avem nevoie de super-stimulare sau suntem victimele ei, nu ne mai e suficient statusul intr-un grup restrans, ci tindem catre un super-status si, ghici ce, cei mai multi dintre noi esuam in cursa asta.

Insa as denatura tonul general al cartii, daca m-as concentra doar pe multiplele inadecvari ale omului plasat in peisajul urban. Desmond Morris nu se vaita ca am ajuns in halul acesta, ci se minuneaza cat de bine suntem per ansamblu, iar explicatia se poate gasi in vorbele lui Hamlet:

What a piece of work is a man! How noble in reason, how infinite in faculty! In form and moving how express and admirable! In action how like an angel, in apprehension how like a god! The beauty of the world. The paragon of animals.

Nue cazul sa cadem in extazul propriei conditii, pentru ca tot Desmond Harris ne traseaza provocarea pe care ca fiecare dintre noi, ca individ, dar si toti, ca specie, o avem de infruntat:

Politicienii, administratorii si alti lideri supertribali sunt buni matematicieni sociali, insa nu este suficient. In lumea viitoare, care se pare ca va fi si mai aglomerata, ei trebuie sa fie de asemenea buni biologi, deoarece, in toata aceasta masa de cabluri, plastic, ciment, caramizi metal si sticla pe care o controleaza, se afla un animal, un animal uman, un vanator primitiv tribal deghizat intr-un cetatean supertribal, care se zbate disperat sa faca fata acestei noi situatii extraordinare cu vechile lui calitati pe care le-a mostenit. Daca i se da o sansa, va reusi sa transforme gradina zoologica intr-un minunat parc de distractii. Daca nu, ar putea sa ajunga la un gigantic azil de nebuni, cum erau oribilele menajerii de animale inghesuite din secolul al XIX-lea.

Pentru noi, oamenii din supertriburile actuale, va fi interesant sa vedem ce se va intampla. Pentru copiii nostri insa, va fi mai mult decat interesant. In momentul in care ei vor prelua controlul situatiei, specia umana va fi fara indoiala in fata unor probleme atat de mari, incat va fi o chestiune de viata sau de moarte.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-a oferit ocazia sa intrezaresc zabrelele custii in care traim.

 

 

 

De unde vin Thor si ai lui

O coincidenta simpatica a facut ca in perioada cand lecturam Edda lui Snorri Sturluson sa vad filmul Thor: Ragnarok, beneficiind astfel de ocazia de a trasa o parelela intre origine si prezent in materie de mitologie nordica.

Aceasta carte de cultura generala, ce reuneste fragmente ale lucrarii din secolul al XIII-lea, vine sa se alature listei ilustre de monumente pe care le-am explorat cu fascinatie de-a lungul timpului si care include Republica lui Platon, Etica nicomahica a lui Aristotel, I Ching sau Baghvad-Gita.

In cazul de fata avem o parcurgere a miturilor fundamentale care ii au drept protagonisti pe Thor, Odin sau Loki, construita de autorul islandez ca o povestire initiatica in rama.

O cosmologie complicata, nu foarte accesibila in anumite parti, insa cu destule momente care incanta prin inventivitatea pataniilor prezentate si care mi-au demonstrat ca alegerea lui Chris Hemsworth ca Thor si a lui Tom Hiddlestone ca Loki au fost doua lovituri de maestru in materie de casting, pentru ca, facial vorbind, cei doi transmit exact trasaturile care reies din istorisirile Eddei.

Cine i-a ochit pe cei doi pentru a-i juca pe Thor si Loki are o privire de vultur de casting.

De asemenea, un aspect frapant pentru mine a fost sa constat ca o mitologie nu este o constructie ideologico-religioasa izolata, ci este rezultatul unor interactiuni si influente uneori nebanuite. De exemplu, desfasurarea Ragnarok-ului, adica a evenimentelor escatologice la care trimite si titlul filmului, pot fi comparate cu descrierea Apocalipsei dupa Ioan.

Si mai uimitor este ca acesti stramosi legendari, precum Odin si odraslele sale, ulterior deificati, sunt considerati de Snorri Sturluson ca descendenti ai supravietuitorilor caderii Troiei! Cat de puternic trebuie sa-i fi impresionat pe nordici aceasta legenda imortalizata de Homer, incat sa si-o insuseasca si sa o prelucreze.

La fel de interesant este si cum se propaga o eroare: locul in care ajung razboinicii cazuti in batalie este indeobste cunoscut drept Valhalla, insa gratie notelor explicative documentate ale traducatorului Radu Razvan Stanciu aflam ca acest nume nu apare nicaieri in izvoarele originare, iar forma corecta ar trebui sa fie Valhöl.

Tot la capitolul distorsiuni, am mai depistat una, de data aceasta izvorata din pasiunea Hollywood-ului pentru corectitudine politica: un alt personaj marcant al mitologiei nordice este Heimdall, strajerul zeilor, cel nascut din noua fete (!) si caruia i se spune „Cel alb”, insa, in seria Thor, acesta este jucat de un exceptional actor de culoare, Idris Elba. Nu-i nicio suparare, dar e amuzant cand ma gandesc cum realizatorii filmului au citit cu atentie textele Eddei, ca sa nu le scape vreun amanunt ce ar fi putut si exploatat de activistii plini de ravna care stau la panda.

Heimdall – Zeul cel Alb

Cum a spus cu fiecare prilej similar, a te apropia de un monument al culturii universale de a carui creatie de despart secole sau chiar milenii este un privilegiu, iar Edda nu face exceptie de la aceasta regula.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris ca m-au ajutat sa ma lamuresc de unde vin alde Thor si ai lui.

 

100 de ani de la Cutremur

Rusii fac lucruri mari.

Mari si oribile.

Mari si impunatoare.

Mari.

Asa ca nu e de mirare ca si Revolutia Rusa a fost un eveniment de amploare, care a zguduit lumea si a influentat secolul al XX-lea si, cine stie, poate si pe acesta.

Asa ca, la 100 de ani de la momentul cand a inceput o noua era in istorie, merita citita o carte pe masura – Revolutia Rusa (1891 – 1924) de Orlando Figes.

Ce am remarcat inca de prima ocheada aruncata lucrarii monumentale pe care am primit-o de la libmag.ro este o corectie de ordin cronologic. Da, formal, 1917 este anul in care s-a petrecut marea transformare, insa, asa cum reiese si din titlu, a avut loc un proces mai amplu, o acumulare de factori si situatii neprevazute care l-au precedat cu vreo doua decenii si s-au prelungit cel putin inca unul dupa aceea.

Parcurgand sutele de pagini ale cartii, m-am simtit la fel de derutat si de fascinat ca orice vizitator al retelei de gari de metrou din Moscova, acel ansamblu subteran, alambicat, coplesitor si amenintator, menit a-i transmite individului sentimentului propriei lipse de importanta in fata atotputerniciei Partidului.

Orlando Figes are doua mari merite care se intrec in primi intaietatea din partea-mi: 1. a pus laolalta un material vast ca intinderea Maicii Rusii si i-a pastrat coerenta fara vreo urma de efort; 2. considerand ca dimensiunile cartii rivalizeaza cu Razboi si Pace a lui Tolstoi, a pastrat stilul atractiv si pertinent pe tot parcursul ei, astfel incat nu simti cand nenumaratele file scrise se scurg, iar personajele, care de care mai odioase, se perinda prin mintea cititorului si il umplu de neincredere fata de rasa omeneasca.

Subtitlul acestei povesti a Revolutiei Ruse este „tragedia unui popor”. Stim cu totii de ce, iar cartea ofera atatea exemple, incat poti alege unul deschizand-o la intamplare. Un moment anume imi staruie totusi in memorie, mai ales pentru ridicolul sau crud. Un clovn popular face niste glume care ii supara pe niste cekisti din public, acestia dau sa il aresteze, clovnul incearca sa fuga, lumea rade, crezand ca e parte din spectacol, cekistii il impusca de fata cu toti, audienta se dumireste, incepe sa urle, iar haosul pune stapanire pe circ.

Tatal meu, proaspat pensionar, deci beneficiar al unei doze considerabile de timp liber, s-a aplecat asupra Revolutiei Ruse (1891 – 1924) cu acea curiozitate a omului care a crescut cu un ghem de minciuni oficiale si care are acum ocazia sa soarba din cupa adevarului.

Daca toti oamenii care sunt asemeni lui ar citi aceasta carte, ar avea loc o noua revolutie.

In gandire.