Călătorind pe meridianele literaturii – Investigaţie mozambicană

Un nou circuit menit să mă conducă prin incredibila diversitate a literaturii universale a început cu un popas în Mozambic.

O ţară cu un trecut zbucimat, chiar şi cel recent, iar asta se reflectă în romanul Veranda cu fragipani al lui Mia Couto.

Având o structură vag asemănătoare cu Crima din Orient Express a Agathei Christie, cartea urmăreşte investigaţia de la un azil de bătrâni al cărui director a fost ucis, însă naraţiunea detectivistică este doar cadrul unei alegorii a unei naţiuni sfâşiate în diverse feluri.

Pe de o parte, avem zbaterea unui creuzet etnic în care omogenitatea este inexistentă: negrii n-au încredere în albi, albii sunt apăsaţi de trecutul colonial, iar mulatrii pătimesc din ambele sensuri.

Pe de altă parte, ca orice ţară africană, şi Mozambicul este depozitarul unei culturi ancestrale, cu fricile, datinile şi ororile ei, contrapuse spiritului modern, pe care detectivul din capitală şi legile sale îl întruchipează.

Peste toate acestea domneşte spectrul hâd al râzboiului, încheiat pe câmpurile de bătălie, dar nu şi în sufletele oamenilor.

Dacă mai menţionze şi că întreaga naraţiune este guvernată de o metempsihoză, atunci o să înţelegeţi parţial admiraţia pe care o am pentru performanţa scriitoricească a autorului, care nu scapă din mână coerenţa alegoriei nici în cele mai bizare momente.

Am spus „parţial”, pentru că e nevoie să intri în contact direct cu proza lui Mia Couto pentru a-i simţi valoarea. Dincolo de incursiunea într-o cultură atât de depărtată de a noastră, este poezia scriiturii, care oferă prilejuri de contemplare a sublimului la fiecare pagină.

La post-scriptumul acestui articol veţi găsi un exemplu care singur poate servi drept argument pentru a vă pune Veranda cu fragipani în fruntea listei de lecturi viitoare.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru rânduri precum acesta:

Cuvintele sunt chei care se frâng în uşile pe care le-au deschis.

Cuceriri SF (16)

Doar puzderia de activităţi lucrative sau recreative m-a împiedicat până acum să vă mai spun despre patru romane SF lecturate:

The Apocalypse Troll – după un început fulminant, cu o încleştare intergalactică palpitantă şi în care fizica spaţială pare coerentă, acţiunea propusă de David Weber ajunge pe Pământul prezentului, unde ia forma unei naraţiuni militare pline de clişee şi punctate de o idilă aproape puerilă. Ce-i drept, acţiunea are ritm, iar autorul stăpâneşte admirabil terminologia forţelor armate, dar tot nu m-am putut scutura de impresia ca romanul este scris de parcă ar uma să fie ecranizat de Michael Bay. Un aspect interesant este atacul făţiş al scriitorului asupra figurii tele-evanghelistului american, venal şi dispus la orice pentru bani şi putere.

Use of Weapons – deşi lăudată drept cea mai bună carte din seria Culture, acest al treilea roman al lui Iain M. Banks asupra căruia m-am aplecat (cu mari aşteptări, recunosc) mi-a provocat, pentru prima dată de când îl cunosc pe acest mare scriitor, o umbră de dezamăgire. Acţiunea îl urmăreşte pe un mercenar angajat de aceeaşi civilizaţie umană avansată şi căreia îi place să se amestece în sisteme societale din afara jurisdicţiei sale, pentru a înscena un fel de lovitură de stat pe o astfel de planetă retrogradă. Acest fir narativ este cam îmbâcsit şi nu suscită prea mult interes, poate pentru că autorul s-a concentrat pe povestirile din contrapunct, în care urmărim, în ordine invers cronologică, diverse episoade din viaţa protagonistului. Acestea sunt, într-adevăr, superbe din punct de vedere stilistic şi al varietăţii. Ca întreg, acest romanul este unul pe care îl recomand cu rezervă, dar, la cât credit deschis are Iain M. Banks la mine, probabil nu este ultima dată când ne întâlnim. Nu mă pot lispi de umorul dronelor, care şi aici este la înălţime.

Little Brother – scris acum mai bine de zece ani, acest roman de Cory Doctorow pare mai actual ca oricând. În San Francisco are loc un atentat terorist teribil, iar protagonistul, adolescent cu ample abilităţi şi înclinaţii de hacker, şi câţiva prieteni ai săi se văd prinşi în investigaţia derulată
cu mijloace cam neortodoxe de serviciile secrete ale propriei ţări, la care răspund cu o revoltă specifică erei Internetului. Deşi autorul devine exagerat de didactic în momentele când explică tehnologiile care dictează cursul acţiunii, condeiul îi merge brici şi naraţiunea n-are lag-uri (ca să mă aventurez un pic în domeniu), nici chiar când vine vorba de trăirile adolescentine amoroase. Lupta pentru intimitate şi viaţă privată în era noastră este de-abia la început, dar se va înteţi, iar acest roman SF îşi îndeplineşte menirea de căpătâi: trage un semnal de alarmă.

More than Human – există romanele SF care eclozează din găoacea genului căruia îi aparţin şi se avântă spre zenitul literaturii mari. Theodore Sturgeon dă astfel de aripi unei creaţii inteligente, emoţionante, grandioase prin viziune şi superb scrise. Mai multe personaje, ale căror legături se relevă treptat, chiar şi în ultimele pagini, se văd treptat împinse unele spre altele pentru o finalitate copleşitoare. Mă limitez la astfel de explicaţii sumare, pentru că ar fi o cruzime de torţionar să vă răpesc posibilitatea de a ajunge la rândul vostru la această revelaţie şi la mesajul ei înălţător. Ce vă voi dezvălui, însă, este un sfat: să aveţi încredere că, oricât de derutante prin diferenţe ar părea, iniţial, cele trei părţi ale cărţii, firul care le uneşte le va înnoda negreşit. More than Human este More than Science Fiction.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Motive obiective m-au împiedicat să vă povestesc despre cele mai recente cărţi de non-ficţiune pe care le-am citit, dar o voi mintenaş:

Arta de a trăi bine – încă o colecţie de sfaturi de la Rolf Dobelli, de data aceasta despre cum să ai o viaţă bună. Evident, e greu de definit acest epitet, însă, dacă ar fi să centralizez şi să sintetizez ideile autorului, aceasta ar însemna să duci o viaţă liniştită şi fără prea mult zbucium. Ca şi în cartea anterioară, nici aici Dobelli nu excelează prin originalitate, având meritul de a da o formă narativă unor principii enunţate de nume mari din filosofie, psihologie sau economie. Însă tot am rămas cu câte ceva, cum ar fi sistemul „tit for tat” sau regula lui 37%.

Sfânta Rusie – o carte admirabilă, atât prin erudiţia de care se slujeşte autorul, cât şi de coerenţa demonstraţiei sale. Alain Besançon urmăreşte un concept care, iniţial, pare vag şi neimportant, ambivalenţa atitudinii ruşilor faţă de ei înşişi şi faţă de ceilalţi, înspăimântătoare, fascinantă şi care ne-a marcat istoria, a tuturor, nu numai nouă, a românilor. Parcurgând cu nesaţ şi cu o minte turată la maxim paginile acestui volum mic, dar încăpător intelectual, mi-am dat seama de un lucru: de când suntem prichindei, ni se spune despre adstratul slav din limbă română. Poate că e cazul să ne gândim că şi mentalitatea ne este tributară ruşilor, aproape la nivel genetic (asta ca să fac trecerea către ultima carte din aceasta serie).

Povestea secretă a speciei umane – se vorbeşte mult despre genetică şi ADN în ultima vreme şi, într-adevăr, pare domeniul care fie ne va duce la autodistrugere, fie ne va înălţa pe o treaptă superioară a evoluţiei, aşa lucrări de popularizare în acest domeniu sunt inevitabile. Christine Kenneally întreprinde o amplă incursiune în modul cum genele, dar şi felul în care au fost privite de-a lungul istoriei ne modelează şi ne direcţionează povestea de viaţă. Se simte în stilul autoarei motivaţia personală, deoarece este australiancă, iar populaţia acestei ţări relativ recent apărute are o reputaţie aparte. Christine Kenneally acoperă un teren vast, poate prea vast, în care regăsim şi explicaţii ştiinţifice, şi investigaţii jurnalistice (cele mai meritorii fiind interviurile luate chiar de ea), iar toate acestea stârnesc o sinusoidă apăsată a interesului. Însă demersul era necesar şi este de apreciat în amploarea lui, de aici şi poziţia de cinste pe i-am acordat-o acestei lucrări. A contribuit însă şi o poezioară plasată ca motto al unui capitol, care este atât de reuşită şi ilustrativă, încât nu exagerez când spun că este însăşi esenţa cărţii:

Au dat-o-n bară, şi tatăl tău, şi mama.

Poate fără să vrea, dar au comis-o rău.

Cu-ale lor erori te-au îndopat, ia seama,

Şi-au mai plusat cu-erori din jur, de dragul tău.

(This Be the Verse de Philip Larkin, în traducerea lui Petru Dimofte)

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Călătorind pe meridianele literaturii – Intrigi idilice la Bruxelles

Periplul prin mozaicul spaţio-temporal al literaturii m-a adus, pe filieră britanică, şi în Bruxelles.

Agentul turistic a fost Jonathan Coe, iar pachetul pe care mi l-a oferit mi-a deschis porţile evenimentului Expo ’58, adică acel eveniment epocal petrecut în capitala Belgiei în plin Război Rece, prilej cu care a fost înălţat uimitorul Atomium.

Protagonistul acestei poveşti este un funcţionar englez liniştit spre anost, om de familie, care se vede trimis să supervizeze pavilionul ţării sale şi care se vede prins în duplicitare operaţiuni de spionaj şi într-o idilă, ba chiar mai multe, care îi pun trăinicia căsniciei la încercare.

N-aş spune că scriitorul excelează la vreuna din laturile romanului său (romantică, descriptivă, poliţienească), însă se achită cu brio de toate şi le ţine în echilibru, chiar şi când una dintre ele pare a lua avans faţă de celelalte.

Pentru că nu ni se furnizează vreo senzaţie originală în niciun moment, ne este sporită plăcerea de a descoperi pastişele tematice sau stilistice pe care autorul însuşi şi le asumă (vezi citatul de pe coperta inferioară). Regăsim astfel savoarea din Our Man in Havana de Graham Greene, dar şi duelurile nemiloase ale spionilor lui John le Carré. Cât despre schimbul epistolar dintre personajul principal şi consoartă, în care urmărim deterioarea treptată a afecţiunii, n-am putut să nu o asemuiesc cu acea extraordinară suită de scene cu masa conjugală din Citizen Kane.

Iar pentru finalul cărţii, cu discretul său melanj de afecţiune perenă şi tristeţe, se potriveşte o replică un pic modificată, dar pe care o veţi recunoaşte, fără doar şi poate:

We’ll always have Bruxelles.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o porţie de dragoste şi suspans lânga una dintre minunile arhitecturale ale lumii moderne.

Călătorind pe meridianele literaturii – Uniunea Europeană a aristocraţiei

Marcel Proust aparţine unei alte ere, atât prin stil, cât şi prin tematica volumului Sfârşitul geloziei şi alte povestiri.

Aristocraţia, cu lenea, concupiscenţa şi dramoletele ei, într-o proză cu narator demiurgic, căreia am fi tentaţi să-i atribuim verdictul de superfluă.

Însă, un pic de răbdare, un pic de atenţie şi un pic de deschidere (atribute ale oricărui călător, în plan fizic sau imaginar) te pot răsplăti înzecit la citirea acestor scurte istorisiri.

Acuitatea psihologică a lui Proust, care pare doar incidentală la început, se relevă de la povestire la povestire, iar la parcurgerea a doar jumătate dintre ele, deja simţi că eşti mai atent la ce spune, pentru că ţi-ai dat seama că, dincolo de luxuriantele întorsături de fraze şi limbajul preţios, adastă conturul unei studiu de caz din care poţi trage învăţăminte.

Acelaşi stil bombastic devine acum absolut necesar pentru ca radiografia sufletească a personajelor să aibă efect. Psihicul uman este complicat, mai ales cel feminin (nu o spun eu, ci reiese din ponderea pe care Marcel Proust o acordă sexului frumos în acest volum), iar povestitorul care se încumetă să pătrundă în meandrele sale are nevoie de timp, spaţiu şi libertate în a-l ilustra.

Dacă tot ce am spus până acum pare exagerat de laudativ la adresa scriitorului, vă propun un experiment.

Alegeţi-vă câţiva prieteni de pe Facebook, dintre aceia care au reputaţia de a posta citate profunde şi a-şi afişa presupuse drame interioare, şi urmăriţi-le cronologia, alternând cu lectura câte unei povestiri din această carte.

Mă hazardez să preconizez că veţi constata o asemănare de fond, dar o diferenţă colosală de stil, evident defavorabilă contemporaneităţii.

Literatura mare are sâmburii nemuririi, spre deosebire de reţelele sociale.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o suită de rafinate incursiuni în comportamente vag deviante.

Călătorind pe meridianele literaturii – Rusia pariziană

Parisul e un loc făcut pentru drame şi idile. Nu numai că acestea se simt ca acasă aici, dar capătă şi un aer atemporal, ca şi cum Oraşul-Lumină şi-ar revărsa asupră-le un crâmpei din farmecul său.

Cartea lui Gaito Gazdanov, Spectrul lui Alexander Wolf, vine să-mi sprijine afirmaţia, aducând cu sine puterea prozei şi trăirilor ruseşti.

În timpul Războiului Civil din Rusia, un tânăr (crede că) împuşcă pe un inamic, pentru ca, peste ani, gazetar la Paris fiind, să descopere prin intermediul unei povestiri că presupusa sa victimă a supravieţuit. Această revelaţie, precum şi relaţia la distanţă neconsumată dintre cei doi este substratul romanului.

Modul cum autorul reuşeşte să întoarcă de fiecare dată naraţiunea către personajul absent, chiar şi când această virează către o poveste de dragoste altminteri consistentă din punct de vedere psihologic, este marea sa reuşită din punct de vedere al ţesătorului de naraţiuni.

Ideatic, la Gaito Gazdanov am regăsit aceeaşi dualitate pe care a descifrat-o atât de bine Alain Besancon în Sfânta Rusie – o pendulare între o insaţiabilă dorinţă de viaţă şi o atracţie inexorabilă către neant. Sunt pagini cu peroraţii din ambele direcţii, în care parcă l-ai asculta pe un Dostoievski mai lejer.

Vă spuneam, însă, că totul are loc în Paris, iar influenţa acestuia se vede şi în îndulcirea fatalismului rusesc. Fraza-cheie a romanului poartă în ea germenii unui îndemn la vitalitate cu care putem rezona chiar şi în zilele noastre:

Viaţa ne este dată cu condiţia obligatorie de a o apăra cu curaj până la ultima suflare.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru un thriller sentimental rusesc în cel mai frumos oraş din lume.

Călătorind pe meridianele literaturii – În vremuri biblice (via Irlanda)

De data aceasta, călătoria mea prin literatura globului s-a petrecut şi în timp, nu numai în spaţiu.

Destinaţia este Ţara Sfântă a perioadei răstignirii lui Iisus, iar povestea este Testamentul Mariei, în care autorul irlandez Colm Tóibín manifestă o îndrăzneală egalată doar de dexteritatea sa scriitoricească.

Această Madonă are un discurs dur şi neliniştit, departe de imaginile diafane pe care ni le-a lăsat Rafael. Mai mult de-atât, nu este nici pe departe protagonistă în acele evenimente epocale, care vor schimba faţa lumii, ci este un martor depărtat, căreia nu i se spun prea multe, care este un pion protejat, dar şi neglijat.

Aici am simţit şi o revanşă istorică pe care scriitorul o ia în numele mamei Mântuitorului, dar şi al femeilor pe care lumea masculină a apostolilor le-a condamnat la o condiţie inferioară în secolele care au urmat.

Fecioara Maria rămâne însă mamă. Una plină de obidă, însă mamă, fără doar şi poate, iar persistenţa acestui suprem sentiment în amalgamul de stări negative pe care i le simţim este partea cea mai înălţătoare a romanului.

Care nu ne face, însă, vreo concesie şi ne propune un final neaşteptat şi iconoclast şi care încununează tot fluxul conştiinţei Marie pe care îl parcursesem până atunci.

Ca zugrav al epocii istorice, Colm Tóibín are o mână sigură, de artist care se ştie atât de sigur pe capacităţile sale evocatoare, încât face uz de minimul de detalii pentru a ne transporta în perioada respectivă, mizând şi faptul că locurile, costumele şi relieful sunt ferm întipărite în mentalul colectiv.

Aş fi curios cum ar juca-o Maia Morgenstern pe această Fecioară Maria a lui
Colm Tóibín. Am o bănuială că ar fi ceva diferit de cea din filmul lui Mel Gibson.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru vocea unei mame suferinde.

Călătorind pe meridianele literaturii – Spania traumatizată

Următorul popas al peregrinării mele literare este o Spanie sângerândă după Războiul Civil.

Patru povestiri ale lui Alberto Mendez compun volumul intitulat Floarea-soarelui oarbă şi toate au ca punct de convergenţă (pe lângă legăturile biografice pe care le descoperi treptat) înfrângerea.

Pentru învinşi este mai dureroasă şi se manifestă pe tot spectrul fizic-psihic, însă nici învingătorii nu sunt scutiţi de urmările unui conflict care a rupt Spania în două şi ale cărui cicatrici mai ustură când sunt atinse de condei.

Autorul îşi demonstrează această teză aproape sistematic, dar fără a ne supune la vreun moment repetitiv. Deşi nuvela care dă şi titlul cărţii este cea mai complexă şi suscită cel mai intens angajament emoţional, fiecare dintre celelalte te întristează într-un fel anume.

Alberto Mendez impresionează prin dualitatea scriiturii: pe de o parte, are o precizie realistă în redarea acţiunilor şi spaţiilor fizice, pe de alta, te loveşte constant cu metafore dureroase sau surprinzătoare sau lirice. E ca şi cum ceva din tehnica narativă a lui Mario Vargas Llosa s-ar întâlni cu poezia prozei lui Gabriel Garcia Marquez.

Floarea-soarelui oarbă este încă o demonstraţie a istoriei mici, a modului cum evenimente descrise frust în enciclopedii au distrus destine, omorât speranţe şi alterat vieţi.

De acum încolo, când o să văd un spaniol râzând (ceea ce nu e o raritate), o să mă întreb:

Oare ştie?

Oare îşi mai aduce aminte?

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o excursie la memorialul durerii Spaniei.

Călătorind pe meridianele literaturii – Malta

Pentru că sezonul călătoriilor este în toi, am demarat şi eu o amplă expediţie literară, care mă va purta prin diverse ţări şi perioade de timp.

Primul popas este pe un tărâm romanesc unde nu mi-a mai călcat neuronul niciodată: Malta, acea ţară unică prin melanjul de culturi care s-au depus asupră-i, prin limba aparte şi prin literele nemaiîntâlnite.

Şederea mea s-a concretizat în romanul lui Immanuel Misfud, În numele Tatălui (şi al Fiului), fiind una scurtă, dar nici pe departe facilă.

Stilul este liric, dar şi cu adaosuri de trimiteri literare şi politice, iar subiectul este acea veche samsara a relaţiilor dintre părinţi şi copii.

Vocea naratorului porneşte de pretextul găsirii jurnalul tatălui său şi ne poartă prin meandrele unei încercări de a distila ambivalenţa emoţională faţă de acesta şi de a o reconcilia cu propria şi proaspăta ipostază de părinte.

În numele Tatălui (şi al Fiului) mi-a adus aminte de două filme mari: Fences şi I Never Sang for My Father. Ca şi aici, în ambele figura paternă este impunătoare, dar şi marcată de slăbiciuni care îl rănesc pe fiul care îl respectă, dar se şi revoltă împotriva-i.

Rezultatul este o tristeţe pe care cititorul/ privitorul o resimte aproape personal, mai ales dacă s-a aflat vreodată într-una dintre taberele eternului conflict dintre generaţii.

Două aspecte merită discutate despre cartea lui Immanuel Misfud. În primul rând, tentaţia iniţială ar fi de a-i contesta încadrarea ca roman, având în vedere că are sub o sută de pagini, redactate cu un font măricel. Însă impactul emoţional, subtila deplasare în timp pe care o propune proza maltezului şi valoarea universală pe care o capătă personajele, deşi par a fi doar specifice locului scot În numele Tatălui (şi al Fiului) din tagma nuvelelor şi îi fac loc în cea a suratelor mai mari la stat şi la sfat.

În al doilea rând, cartea pare a avea un vag caracter autobiografic, însă eu, unul, m-aş feri de a atribui o asemenea etichetă. De la un articol al lui Pascal Bruckner despre cazul Tanacu am învăţat să nu am încredere în scriitori.

Ştiu ce şi cum să scrie.

E şi cazul lui Immanuel Misfud, un autor pe care îl voi avea în vedere de acum încolo.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru un prin popas într-o vacanţă literară.

Femei periculos de revoltate

Două expresii ale aceleiaşi idei au venit din arte diferite şi mi s-au contopit în minte aproape până la contopire.

Una este romanul Thérèse Desqueyroux al lui François Mauriac, scriitor laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură.

Cealaltă este piesa de teatru O femeie singură (ultima din sezonul 2018/2019 al 11plus1 independent/contemporan), regizată de Daniel Grigore-Simion şi care îşi respectă titlul, propunându-ne o singură interpretă, pe Andreea Bibiri.

Ambele creaţii prezintă tragedia femeii captive şi revoltate.

Captivă într-o căsnicie fără afecţiune, într-o ipostază maternă nu foarte convinsă şi condamnată la recluziune pentru comportament deviant, sentinţe împotriva cărora declanşează o rebeliune mentală, care evoluează ulterior macabru de fizic.

Şi cartea, şi piesa stau sub semnul ambivalenţei: e lesne de conturat ansamblul de cutume şi structuri societale care o ţin pe urmaşa Evei încătuşată psihic, însă nu putem exclude că soarta vitregă îi este atrasă şi de o tulburare psihică.

La Mauriac acest aspect reiese mai subtil din intercalarea unor gânduri mai abstracte între altele mai mundane, având drept echivalent în partea cealaltă înfăţişarea actriţei (parpalacul are scop funcţional, după cum reiese treptat, dar nu mă pot scutura de impresia că l-am văzut aievea la unele persoane cu mai mici sau mai mari probleme la comitetul central).

Monologul este principalul mijloc de locomoţie narativă. Intimitatea inimitabilă pe care o propune literatura cititorului e compensată în piesă de modul cvasi-palpabil în care Andreea Bibiri stabileşte legătura cu publicul, fără a părea că se abate în vreun fel de la mecanismul solilocviului.

Dualitatea înclinaţiilor, către Eros şi Thanatos, este o altă trăsătură comună a protagonistelor. Dacă acea căsnicie convenţională o explică pe prima, cea de-a doua ne înspăimântă, tocmai pentru că nu ne putem hotărî până unde contribuie mediul la a stârni iraţionalul.

Oare societatea catalizează monstruosul sau este acesta o parte latentă a naturii noastre?

Aş minţi dacă aş spune că nu sunt şi unele diferenţe între anti-eroina eponină scrisă de François Mauriac şi cea jucată de Andreea Bibiri.

Va las pe voi să le căutaţi, pentru că asta va însemna să citiţi o carte scurtă, dar mare, şi să vedeţi o piesă tot scurtă, dar tot la fel de mare.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru rândurile despre o femeie periculos de revoltată şi lui Cristi Floriganţă pentru imaginile uneia cam la fel.