Un thriller indraznet si necesar

Dupa ce adeptii religiei ebraice au fost catalogati in lucrari de fictiune timp de secole drept ocultisti si conspiratori, dupa ce mai-marii Bisericii Catolice au infruntat reverberatiile starnite de scrierile lui Dan Brown, iata ca se incumeta cineva sa plasmuiasca un thriller cu pretentii scandaloase si referitor la religia musulmana.

Este vorba despre romanul lui Philip Le Roy, Poarta de aur, care il urmareste pe un protagonist cu origini misterioase, Simon, in cautarea adevarului despre o redactare a Coranului anterioara celei considerate canonice acum.

Marturisesc ca habar n-am si nici nu m-a interesat sa aflu daca aceasta carte este izvorata din vreo dorinta a autorului de a plati vreo polita adeptilor Islamului sau pur si simplu din pragmatismul de a exploata un filon rentabil in zilele noastre: suspansul bazat pe istorie, cu incursiuni turistice, mici popasuri gastronomice si actiune antrenanta.

Cert este ca, desi, la nivel stilistic, Poarta de aur este redactata aproape rudimentar, naratiunea mi-a tinut captiva atentia de la o pagina la alta. Philip Le Roy nu este vreun Sir Arthur Conan Doyle sau vreo Agatha Christie, insa are mana buna atat in creionarea momentelor alerte, cat si a contura din cateva tuse sugestive diversele locuri pe unde se perinda protagonistul: Londra, Paris, Ierusalim, Berlin si destule altele. Eu, unul, am avut ocazia sa le vizitez pe cateva dintre ele si le-am recunoscut fara dubiu in acele cateva randuri pe care li le aloca autorul.

Despre validitatea istorica a premisei pe care se bazeaza romanul nu pot sa ma pronunt. Nu pentru ca mi-ar fi teama ca voi impartasi soarta celor de la Charlie Hebdo, ci pentru ca nu am suficiente cunostinte in domeniu. Insa, si acesta este un merit incontestabil al lui Philip Le Roy, aventura palpitanta in care am fost angrenat prin lectura ma ispiteste sa lecturez candva in viitorul apropiat Coranul. Pana la urma, este una dintre marile carti ale omenirii si merita explorata, chiar si numai din punct de vedere strict intelectual.

De mentionat si ca nu cred ca Poarta de aur va avea vreun ecou rasunator la nivel institutional in cadrul religiei musulmane.

Insa ramane o carte agreabila, cu care merita sa va incepeti anul, pana sa va dezmortiti si sa abordati lucrari mai solicitante.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o inedita pauza de suspans.

Demolam un mit, construim altul

Mi-a placut intotdeauna mitul Ghepardului lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa – unicul roman al unui scriitor inzestrat, publicat postum si descoperit printr-o pura intamplare.

Inestimabila valoare stilistica a cartii a contribuit la aceasta aureola care imi staruia in minte.

Volumul Sirena si alte povestiri a venit, insa, si mi-a demolat mitul operei singulare. Asadar, aristocratul care a creionat ca nimeni altul amurgul lumii sale a avut preocupari si ambitii literare mai ample?

E aproape dureros sa iti vezi o proiectie mentala ravasita, insa placerea de a citi aceste creatii auxiliare a compensat cu varf si indesat repozitionarea cognitiva.

Cartea propune mai multe mostre de proza scurta, fiecare cu deliciile sale.

Amintirile din copilarie sunt o inevitabila extensie a Ghepardului, prin descrierile vii ale spatiilor fizice si figurilor umane care compuneau patura sociala superioara a Siciliei sfarsitului de secol al XIX-lea. Precizia descriptiva si nostalgia autentica de care uzeaza scriitorul cand evoca incaperile resedintei familiale a functionat asa de bine asupra mentalului meu, incat mi-a readus in prim-plan somptuosul si pitorescul Palazzo Te, pe care l-am vizitat in Mantova.

Bucuria si legea este o mica si reusita tentativa de schita psihologica, al carei titlu este mai important in intelegerea ei decat pare la prima vedere.

Sirena da si numele prezentului volum si este limpede de ce. Scriitura lui Lampedusa atinge aici culmi de virtuozitate, atat la nivel al dialogului, cat si la cel al lirismului. Cine a fost fermecat de stralucirea eterna a Greciei si de nemuritoarea sa mitologie este victima sigura a acestei povestiri, asa cum erau sarmani marinari condusi catre pieire de cantecele hipnotice ale acestor ademenitoare fapturii ale marii.

Insa Doi pisoiasi orbi, nuvela de final, a fost pentru mine marea revelatie si a consfintit noul mit pe care il voi asocia de acum incolo cu Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Ma incumet sa spun ca daca aceste pagini s-ar fi continuat cu un roman intreg, asa cum planuia autorul, ar fi fost un rival acerb al Ghepardului insusi, unul mai putin melancolic, dar mai savuros.

O singura obiectie as fi avut: sa-i schimbe titlul – Doi pisoiasi orbi e prea duios pentru spiritul sau caustic – si sa il imprumute pe al lui Nicolae Filimon.

Ciocoii vechi si noi all’siciliana.

Ce roman am fi putut avea!

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru demolarea unui mit si construirea altuia in loc.

Povestea cartografica a omenirii

Nu e pentru prima data cand sunt in situatia de a scrie o recenzie despre o carte de specialitate, care nu numai ca nu are niciun fel de intriga, dar mai este structurata si sistematic, pentru uz pedagogic.

Insa, daca am scos-o la capat cu alte prilejuri, acum sarcina mi-a fost si mai usoara, pentru ca Atlasul istoric Duby (numit dupa numele academicianului francez care l-a editat initial) poate fi considerat, ca ansamblu, o poveste grafica a omenirii, de la inceputuri si pana in prezent.

O poveste vazuta de la nivel demiurgic, in care nu apar indivizi, ci doar teritorii in continua metamorfoza a delimitarii si dinamici aparent entropice. Spun aparent, pentru ca multe aspecte care framanta contemporaneitatea isi gasesc potentiale explicatii intr-o simpla harta.

Asa s-a intamplat cand am deschis pentru prima data volumul, ca sa ii absord mirosul de carte proaspata si am nimerit mica imagine dedicata Razboiului Civil din Spania. Ce am remarcat este ca Barcelona era taman in epicentrul partii care s-a opus invingatorilor condusi de Franco. Asa mi-am amintit toate mesajele de independenta pe care le-am vazut cand am vizitat orasul lui Gaudi si al lui Domenech i Montaner si tot asa am simtit mai acut drama pe fondul careia este plasata actiunea din adevarata capodopera a lui Guillermo del Toro – El laberinto del fauno.

Unele harti invita si la reflectii asupra caracterului imprevizibil al istoriei; in aceea care infatiseaza puternicul regat al Poloniei de secol al XVII-lea exista si un mic stat vasal, marcat cu o culoare contrastanta – Ducatul Prusiei. Lasam la o parte cele doua razboaie mondiale si ne aducem aminte ca, de o vreme, Angela Merkel e declarata intr-una cea mai puternica femeie din lume. Incurcate si neasteptate sunt caile muzei Clio.

Iar pentru aceia care se tem de ea, cum, din pacate sunt multi in ziua de azi, aflati ca Atlasul istoric Duby nu este dedicat doar cunoscatorilor, ci beneficiaza si de explicatii concise, dar exacte, care insotesc materialul cartografic, rezultand astfel o epopee construita pe gigantescul schelet al…

Da, ati ghicit, o sa folosesc iar sintagma lui Adrian Cioroianu:

Celei mai frumoase povesti din lume.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un periplu vizual prin marea aventura a evolutiei umane.

Doua capodopere care se completeaza reciproc

Randurile de mai jos nu sunt o recenzie, ci mai degraba o constatare, pe care merita sa o impartasesc cu voi, deoarece experienta de la care porneste a fost extraordinara.

S-a intamplat ca la distanta mica in timp am citit povestirea The Old Man and the Sea de Ernest Hemingway si am vizionat documentarul The Blue Planet realizat de Sir David Attenborough.

Completarea dintre cele doua capodopere a survenit fara sa-mi fi propus neaparat asta: pe de o parte, descrierile alerte, dar si lirice ale marii, din cea scrisa nu ating doar desavarsirea literara, ci si pe cea a preciziei, asa cum au confirmat-o imaginile magnifice din seria televizata; pe de alta parte, intelegerea resorturilor biologice ale comportamentului unor creaturi precum rechinul sau tonul sporesc profunzimea pe care o dobandeste proza lui Hemingway.

Impreuna, The Old Man and the Sea si The Blue Planet ne ofera o poveste inaltatoare si trista, de deasupra si dedesubtul aceleia care a favorizat raspandirea si inflorirea vietii pe Pamant.

Non-fictiuni pe care le-am citit (27)

Activitati mentale de tot felul care s-au succedat in ultima vreme au inclus si niste lecturi de carti de non-fictiune:

How Language Began – o aventura dificila, dar pasionanta, intreprinsa de Daniel Everett in vederea stabilirii genezei celei mai mari realizari umane: limba articulata. Autorul isi abordeaza demersul sistematic, iar etapele demonstratiei sale sunt logice, insa partile finale ale cartii sunt mai greu accesibile, apropiindu-se de aride tratate de semiotica si lingvistica. Modul cum isi argumenteaza, insa, teoriile, in special cele care vizeaza rolul functional al limbii si evolutia sa in paralel cu dezvoltarea tehnologiei imi par foarte plauzibile si mai au si meritul ca sunt mai rezervate decat cele cam exaltate ale unui alt autor foarte la moda – Yuval Noah Harari.

Small Data – acum, cand conceptul de „Big Data” este pe buzele tuturor, in cel mai pur spirit hegelian, era menit sa apara si antiteza sa. Prin „Small Data”, Martin Linstrom intelege acele detalii minore, dar recurente, care dezvaluie esenta psihologiei unor grupuri sociale sau chiar natiuni intregi. Lucrarea sa nu are o directie foarte clara, fiind situata undeva la intersectia dintre psihologie, carte de calatorie si sfaturi de marketing, insa acuitatea simtului de observatie al autorului si perspectivele asupra unor culturi variate (altele decat cele promovate de brosurile turistice) sunt fascinante. Alte merite ale volumului sunt micile invataminte pe care le poti extrage (precum acela de a darui un obiect cu doua maini, nu cu una) sau formulari inspirate, precum cea conform careia, gratie Facebook-ului, am devenit celebritatile propriilor noastre vieti, pe care ni le calauzim in consecinta.

Fiinta istorica – nu am cautat mortis ca incununarea acestei noi sesiuni de non-fictiuni sa fie o carte romaneasca, acum ca suntem in Anul Centenarului, ci este doar o coincidenta fericita si justificata. Poeziile lui Lucian Blaga sunt frumoase si nu foarte facile, insa ideile sale filosofice sunt si mai si. Aceasta lucrare trateaza diverse aspecte ale sensului istoriei si necesita cunostinte prealabile serioase si o concentrare intensa in timpul lecturii. Insa rasplata este conturarea unor viziuni de o superba coerenta, care poate nu explica totul, insa ofera niste lentile consistente prin care putem decela rostul actiunilor omului, uneori abominabile, alteori inaltatoare, de-a lungul existentei sale pe acest pamant. In unele fragmente, Blaga reformuleaza ipoteze pe care sa zic ca le-am mai intalnit si in alta parte, insa in altele m-a coplesit cu noutatea si claritatea ideatica. Modul cum intelege el notiunea de „preistorie” sau necurmata cursa a omului in a-l ajunge pe Marele Anonim sunt daruri pe care un roman le face nu doar compatriotilor, ci lumii intregi.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

Non-fictiuni pe care le-am citit (20)

Non-fictiuni pe care le-am citit (21)

Non-fictiuni pe care le-am citit (22)

Non-fictiuni pe care le-am citit (23)

Non-fictiuni pe care le-am citit (24)

Non-fictiuni pe care le-am citit (25)

Non-fictiuni pe care le-am citit (27)

Dunare, Dunare, drum fara pulbere

Ni se spune de cand suntem printr-a IV-a ca traim in spatiul carpato-danubiano-pontic, asadar Dunarea are cel putin o treime influenta in conturarea caracteristicilor noastre ca popor.

Faptul ca acest fluviu venerabil isi afla varsarea in mare tot pe teritoriul tarii noastre ne induce intr-un fel gandul ca pentru noi este cea mai importanta.

Insa uitam ca strabate de la Muntii Padurea Neagra si pana la delta pe care o formeaza la Marea Neagra nu mai putin de zece state, iar pentru fiecare dintre acestea Dunarea are un nume si o poveste.

In calitate de cetateni europeni, merita sa le unificam, iar cartea lui Andrei Şarîi, Dunarea. Fluviul Imperiilor isi asuma aceasta grandioasa si dificila misiune, mai ales ca jurnalistul rus nu ii parcurge cursul numai geografic, ci si intelectual si istoric.

Aici voi face o digresiune.

In facultatea Tucidide ne era prezentat primul mare istoric; relatarea sa despre Razboiul Peloponsesiac este structurata, lucida, pur umana si plina de invataminte. Insa aproximativ din aceeasi perioada il avem pe Herodot, supranumit „parintele istoriei”, admirat, dar si criticat pentru modul cum a integrat in cartile sale si toate legendele, oricat de ridicole ar fi, pe care le-a adunat de pe unde a peregrinat.

Cine are, asadar, intaietatea? Greu de spus, insa putem nega ca acolo unde isi face simtita prezenta omul, aceasta trestie ganditoare, nu lipseste frica, extazul, curiozitatea, toate influentand perceptia asupra ce este natural si imuabil?

Herodot poate fi considerat primul propagator de „fake news”, insa tot el este si cel care a intuit ca omenescul este dincolo de material.

Acelasi lucru a fost inteles si de Andrei Şarîi, care nu limiteaza in periplul sau la a prezenta toate coturile pe care le face Dunarea in curgerea ei sau la a enumera asezarile care au inflorit si decazut de-a lungul sau.

Artistii, filosofii, aventurierii sau despotii sunt personaje episodice in povestea sa, grandomania, stupizenia sau cooperarea se succed sau se intrepatrund, lupta omului cu natura e alaturi de comuniunea lor, iar medalioanele care brazdeaza textul il imbogatesc cu detalii erudite si minunat lipsite de orice rigoare enciclopedica.

Dupa ce am urmat Dunarea. Fluviul Imperiilor, am simtit ca ma indeamna si ne indeamna pe toti pe care ne hraneste sa dam mana si sa consfintim la nivel uman uniunea pe care ea o realizeaza in plan geografic.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru cufundarea in valurile unei istorii care hraneste tari si veacuri.

Deşertul afganilor

Posteritatea va judeca daca interventiile (sau invaziile, daca vreti) din Afganistan si Irak au fost niste greseli colosale din partea Statelor Unite ale Americii, insa cert este ca au generat reverberatii in domeniul artistic.

Cinematografia este expresia dominanta, prin filme extraordinare, precum The Hurt Locker, sau reusite, cum ar fi American Sniper sau In the Valley of Elah. Insa nici literatura nu s-a lasat mai prejos, iar romanul De veghe de Joydeep Roy-Bhattacharaya poate sta fara nicio dificultate alaturi de omologii din audio-vizual.

Povestea are influente culturale ilustre, explicite, dar si mai vagi. In fata unei baze americane din Afganistan, o tanara localnica, beteaga de ambele picioare, cere sa i se dea trupul fratelui ei, ucis in timpul unui asalt chiar asupra celor la care pledeaza acum. Aparitia ei sfasietoare si hotararea nestramutata tulbura spiritele si asa incordate ale reprezentantilor Unchiului Sam si le catalizeaza procese psihice diverse.

Marea calitate a cartii rezida in diversitatea ei stilistica; pe cat de greu ii e de pronuntat numele, pe atat de usor ii este autorului sa redea fluxuri ale constiintei (similare celor din tulburator film The Thin Red Line al lui Terence Malik), din ambele tabere, dar si dialoguri cazone de tot hazul sau descrieri care devin aproape palpabile.

Si ca veni vorba de limbajul soldatilor americani, am o amintire personala care valideaza performanta scriitoriceasca a lui Joydeep Roy-Bhattacharaya:

Pe cand calatoream cu trenul spre Bucuresti, iata ca la Caracal se urca doi tineri zdrahoni de la baza de la Deveselu. Fiindca aveam locul aproape de al lor, dar cu spatele, am tras cu urechea cu nerusinare la discutiile lor si m-am delectat cu o engleza americana colocviala de toata frumusetea si cu patanii care mai de care mai sturlubatice, al caror impact psihologic era marcat prin „I shat my pants, I kid you not!”.

Beneficiind de aceasta anamneza, schimburile de replici colcaind de injuraturi si insulte barbatesti m-au amuzat si mai mult si au oferit o contrapondere necesara la tragedia care se asambleaza ca un puzzle.

Pomeneam mai devreme de influentele pe care romanul le revendica; Antigona lui Sofocle e motivul central al cartii, insa asteptarea innebunitoare (sintetizata chiar in titlu) la care prezenta fetei ii supune pe soldati si cadrul arid in care are loc m-au trimis inevitabil catre capodopera lui Dino Buzzati, Desertul tatarilor.

Avem sanse oare ca De veghe sa fie ultima carte mare scrisa vreodata despre un razboi?

As vrea sa cred asta.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o carte in care vietuiesc si se sting cele vechi si cele noi.

Dickens din peninsula

N-am avut niciodata vreo mare pasiune pentru Dickens, insa, in timp, am ajuns sa ii recunosc meritul de a fi deschis un drum, batatorit apoi de numerosi alti confrati in ale scrisului: romanul social, in care nu este vorba numai despre sentimente dulcege si relatii intre oameni de vaza, stilati si pomadati, ci si despre copii care sufera, traiesc in conditii insalubre si trebuie sa ia decizii grele, nu intotdeauna morale.

Pe aceasta cale paseste si un autor dintr-o zona a globului pe care nu prea am explorat-o din punct de vedere al literaturii contemporane – Hwang Sok-yong, a carui profesiune de credinta mi-a adus aminte instantaneu de zbaterile scriitorului din perioada victoriana:

Daca m-ar intreba cineva cum arata lumea, i-as raspunde cam asa: lumea e ca un stol de pasari ce se rotesc in aer; sper ca scrisul meu sa ajute acele pasari sa revina pe pamantul de unde s-au ridicat.

Romanul Printesa Bari este perfecta ilustrare a acestei inaltatoare ambitii. Titlul face referire la o legenda coreeana, insa protagonista nu este de vita nobila, ci apartine unei familii numeroase dintr-o regiune a Coreei de Nord vecina cu China. Degradarea vietii si foametea din aceasta tara infernala o imping la peregrinari pline de privatiuni pentru ea si dureroase pentru cititor, care o aduc pana in Europa, unde isi pune viata pe picioare, fara a fi ferita insa de alte necazuri.

Insa cartea nu este doar cronica unor suferinte bine descrise; eroina are un univers interior care atinge transcendenta si vede lucruri dincolo de hotarele lumii materiale. Aceste secvente pe care, in lipsa de un cuvant mai cuprinzator, le voi numi onirice, sunt tulburatoare si fascinante si demonstreaza ca scriitorul coreean detine o paleta stilistica foarte larga, fiind capabil sa treaca de la un realism frust la unul magic fara fracturi narative.

Aici intervine cel mai interesant aspect din punct de vedere al scriiturii. In prima parte a romanului, care se desfasoare pe meleagurile natale ale protagonistei, tinuturi cu o spiritualitate bogata si inca impregnata in mentalul colectiv, lumea fizica si cea imateriala sunt ingemanate, iar manifestarile fantasticului sunt parte a vietii de zi cu zi. Cand Bari ajunge in Londra, insa, avatarurile cotidiene si incursiunile in taramul de dincolo se separa si se constituie chiar in fragmente separate.

Exista, asadar, lumea care recunoaste transcedentalul si pe aceia care au acces la el, insa este o lume subdezvoltata si cruda cu individul.

Exista, insa, si lumea prospera, in care chiar si cei dezradacinati pot duce, prin munca si un dram de noroc, o viata implinita, dar despiritualizata si lipsita de magie.

Se vor reconcilia oare vreodata?

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o reintrupare a lui Dickens in Coreea moderna.

Lasam istoria sa se repete?

Exista doua mari curente in filosofia istoriei, care se dueleaza mai acerb decat cei doi idioti cu BMW (unul alb, altul negru), pe care i-am vazut mai deunazi intrecandu-se in amiaza-mare la interesectie, intr-un total dispret fata de siguranta cetatenilor.

Unii cred ca istoria este ciclica, se repeta la nesfarsit si nu face decat sa ia forme particulare.

Altii considera ca orice eveniment este unic si irepetabil si „nu ne scaldam niciodata in aceeasi apa a unui rau”, dupa cum spunea Heraclit.

N-am inca o varsta atat de inaintata, incat sa ma fi pronuntat, insa Un vapor pentru infern de Gilbert Sinoue inclina balanta considerabil catre prima dintre ipoteze.

Cartea urmareste cateva luni din tragicul periplu al vasului de pasageri SS Saint-Louis, care purtand cateva sute de evrei refugiati din Germania nazista in anii premergatori celui De-al Doilea Razboi Mondial, n-a permit permisiunea de a-i debarca la destinatie, in Cuba, dar nici in democratia-fanion a acelor vremuri, Statele Unite ale Americii, aducandu-i inapoi in Europa unde pe ce mai multi i-a asteptat Shoah.

Prin consultarea unui vast material documentar, autorul reuseste sa construiasca o naratiune care, desi nu atinge niciodata stadiul de literatura pursange, puncteaza la dramatism si tragism excelent dozat.

Ajuta si datarea fiecarui capitol cu ziua pe care o descrie, precum si trecerile rapide de la personaje din diversele tabere ale acestei povesti triste. Daca vreun producator de la Hollywood s-ar gandi vreodata sa faca un film dupa Un vapor pentru infern (si ma mir ca nu le-a venit inca ideea), nu-mi pot imagina drept coloana sonora altceva decat ticaitul insuportabil compus de Hans Zimmer pentru Dunkirk.

Acum sa facem un minuscul exercitiu de imaginatie: sa inlocuim cuvantul evrei cu cel mai general „refugiati”, sa schimbam anii de desfasurare, 1938-1939, cu unii apropiati de prezent si sa vedem daca situatia pare cunoscuta.

Aproape leita, nu-i asa?

Nu-mi sta in putere sa raspund la intrebarea retorica pe care am formulat-o in titlu, insa sper macar sa va fi convins ca Un vapor pentru infern poate fi o fatidica premonitie venind, paradoxal, din trecut.

P.S. Multumesc celor de la libraria online pentru constatarea ca sfintii nu au ce cauta in istorie.