Punte între trup și suflet

Dintre lecturile pe care le aveam de rulat pentru Bacalaureat, de Concert de muzică de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu m-am apropiat cu cea mai obstinată reținere.

Era pe buzele tuturor colegelor mele, iar eu, dominat mental de Diablo II, Gladiator și campaniile lui Napoleon, aveam impresia că voi fi sufocat de alambicate trăiri feminine.

Nu mică mi-a fost mirare (și plăcerea) să descopăr o proză de mare profunzime, culminând cu personajul prințului Maxențiu, a cărui descompunere fizică este redată cu o acuitate psihologică fascinantă, chiar și în cele mai neplăcute momente.

Aceeași revelație a unui bijuterii necunoscute mie până acum (și am adunat ceva ani pe răboj) a fost Vizuina luminată de Max Blecher.

La finalul acestei oneste și dureroase relatări a supliciilor din sanatoriile în care a sălășuit și a luptat cu o nemiloasă tuberculoză osoasă, o întrebarea îmi stăruia în minte:

De ce n-am știut de acest autor până acum?

Stilul său este uimitor de variat, alternează organice descrieri ale carnalului suferind cu un oniric hayaomiyazakian, inserând pe parcurs interacțiuni umane și caracterizări precise.

Cartea rămâne, însă, unitară și niciodată nu pierzi din vedere că beneficiezi de privilegiul rar și neplăcut de a avea acces la manifestarea unei ființe vremelnic vii, dar trecută devreme și ireversibil în Călătoria fără Întoarcere.

Deoarece deznodământul pe care naratorul îl intuia, dar împotriva căruia se zbătea cu firavele-i puteri, ne e cunoscut, gândurile și mărturiile sale capătă o valoare care transcende literarul.

Vizuina luminată este o invitație la a ne contempla propria viața, la reflecta asupra instabilității amintirilor și a relativității experiențelor.

În atenția tuturor miniștrilor Educației pe care îi va mai avea această țară:

Știu că e greu să reformați un sistem învechit într-o lume dezorientată.

Aveți, totuși, șansa de a rămâne în istorie ca acela sau aceea care le-a făcut un serviciu elevilor de liceu și le-a oferit, pe lângă setea de avere a lui Ion al Glanetașului și enigmele Otiliei, și suferința lui Max Blecher.

Cioran, fă un pic de loc, rogu-te!

P.S. Mulțumesc librărie online Libris pentru trecerea unei restanțe pe care o aveam de dinainte de studenție.

Lectură ca o ceremonie

Printre lecturile al căror număr sporit este unul dintre beneficiile acesti perioade de izolare se numără și una aparte – Maestrul de ceai de Yasushi Inoue.

Nu doar subiectul o distinge, ci și modul, obligat la început, asumat mai apoi, în care am citit-o.

Cartea este o investigație introspectivă a unui mister încă neelucidat din istoria Japoniei:

De ce stăpânul întregului arhipelag nipon, marele lord și războinic Toyotomi Hideyoshi, i-a ordonat maestrului de ceai Rikyū să comită sinuciderea rituală, deși era cel dintâi dintre discipolii și admiratorii săi?

Această anchetă cu ecouri interioare, desfășurată precum un Citizen Kane molcom, este condusă de către un alt elev al inegalabilului sensei, iar interacțiunile sale cu alte figuri marcante ale acestei arte sunt ca o piesă de teatru ermetic și fascinant.

Narațiunea abundă în nume și termeni din ceremonia ceaiului, ale căror explicații se găsesc la finalul volumului.

Fiind un mare admirator al culturii nipone și nevrând să parcurg romanul pe repede înainte, mi-am uzat disciplina la maxim și am apelat în mod constant la glosar, fiind expus și la frustrarea de a citi în mod repetat aceeași notă, deoarece multitudinea de expresii japoneze nu făcea o favoare memoriei mele de scurtă durată.

Efortul și-a vădit răsplata abia după jumătatea cărții. Nu numai că detalii din foarte complexa ceremonie a ceaiului mi-au devenit familiare, dar lectura astfel restricționată m-a transpus în însăși ideile chintesențiale ale acestei arte.

Am învățat să nu mă grăbesc.

Am deprins plăcerea contemplării lucrurilor simple.

Am întrezărit semnificația metafizică a unor gesturi foarte fizice.

Pe vremuri, m-aș fi îndemnat ardent să citiți Maestrul de ceai de Yasushi Inoue.

Acum nu fac decât să v-o recomand domol, iar după ce ultimul cuvânt al acestui articol va fi fost scris, voi păși pe balcon și voi admira frunzele copacilor, legându-se ușor în vânt și dezvăluindu-și verdeața în lumina blândă a apusului.

Dezlegare la fetișism

Nu încurajez adorația extremă față de obiecte, mă entuziasmez în fața unui chip artistic cioplit, însă nu mă închin lui, dar, cu toate acestea, când am deschis coletul de la prietenii de la librăria online Libris (a căror politică de implicare socială este de toată isprava), nu m-am putut abține și am strâns la piept Istoria cărților de Martin Lyons.

Veți înțelege de ce, dacă veți ajunge să o deschideți vreodată pe a voastră, pentru că pe mea nu o dau nici sub amenințarea cu imprecații de tot neamul.

Este minunat editată, cu imagini de o calitate excepțională și cu texte explicative, scurte la fiecare capitol, dar care, însumate, compun o poveste grandioasă a unei invenții care, alături de roată, rezistă de secole, ba chiar milenii, fără a avea nevoie de îmbunătățiri radicale.

Evident, prima parte este dedicată perioadei când cartea era aproape un artefact, iar parcurgerea acestor pagini are ceva de documentar de artă. Mie, unuia, mi-a catalizat amintirea momentulelor când, în peregrinările mele, admiram Cartea din Kells (un fel de Capelă Sixtină a miniaturilor medievale) sau îmi țineam respirația în fața uneia dintre primele Biblii editate de Gutenberg, uitând de rucsacul lăsat pe bancă, fapt care m-a făcut aproape suspect de terorism în ochi supraveghetorilor.

Dar, pe măsură ce democratizarea realizării și consumului de carte tipărită s-a întețit, informațiile devin mai complexe și apar detaliile inedite legate de lupta pentru drepturile de autor sau modul cum a operat cenzura de-a lungul timpului.

Și apropo de democrație, deși volumul se concentrează pe Europa, nu lipsesc incursiunile pe diverse coordonate geografice sau culturale ale mapamondului, iar imaginea de ansamblu nu se poate rezuma decât într-un slogan care vă este, probabil, cunoscut:

Unitate în diversitate.

Indiferent de era, durata și locul zbuciumatei sale existențe, omul a avut întotdeauna în carte un prieten de nădejde.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o carte care e atât de frumoasă, încât mai că nu bagi de seamă cât este de instructivă.

P.P.S. Am prezentat Istoria cărților suratelor sale din biblioteca mea personală și a fost dragoste la prima vedere, după cum puteți vedea mai jos.

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Situația în lume pare nemaivăzută multora, dar oare așa este? O ediție specială a acestei sub-rubrici de recenzii este dedicată aflării răspunsului la această interogație.

Plagues in World History – așa cum o arată și titlul, cartea lui John Aberth este o succintă prezentare a celor mai importante molime care s-au abătut asupra omenirii. Dacă despre Marea Ciumă și epidemia de gripă spaniolă din 1918-1919 am lecturat descrieri mai detaliate, pe care le veți găsi în continuare, grație acestui volum mi-am făcut o imagine completă și despre alte afecțiuni năprasnice, precum tuberculoza, holera sau febra tifoidă. Lupta împotriva fiecăreia are ceva ce poate fi regăsit în prezent, dar merită menționat modul în care oamenii de știință ai secolului al XIX-lea au acționat în privința holerei, căreia i-au dat de cap într-un fel pe care azi l-am numi procesarea de Big Data. Capitolul despre SIDA este oarecum diferit, deoarece această maladie este cea mai recentă și cea care încă mai suscită reacții diverse din punct de vedere al mentalităților care o înconjoară și al tratamentului pe care îl necesită. Concluzia generală: lupta omului cu boala este veche de când istoria și nu se va sfârși decât odată cu istoria.

The Great Mortality – îmi pare rău, trebuie să vă spun încă de la început: am râs copios la această poveste detaliată a celei mai nasoale epidemii pe care a cunoscut-o omenirea vreodată. John Kelly reușește cumva să infuzeze relatările despre Moartea Neagră în diverse părți ale Europei cu un umor nepermis de bun, fără a face rabat de la erudiție sau de la coerența expunerii. Metodic, autorul prezintă ravagiile produse de ciumă urmând conturul continentului și extrăgând mărturii de la variatele surse contemporane tragediei. Dar nu cifrele te țin captiv în această lectură, ci panoplia reacțiilor umane, care, așa cum bine sublinia Andrew Cuomo (guvernatorul statului New York, unul dintre campionii decenței și eficienței luptei împotriva Covid-19 în SUA), variază de la și mai rele din partea celor răi la și mai bune din partea celor buni. Sub condeiul cui trebuie, istoria este cea mai amuzantă poveste, chiar și când nu-i poți spune frumoasă.

The Great Influenza – iată că ne apropiem și de zilele noastre, atât cronologic, cât și medical sau societal, cu această monumentală frescă a impactului gripei spaniole în anii 1918-1919 în Statele Unite ale Americii. Acest mic neajuns, de a se referi doar la o singură țară, trece neobservat după ce te afunzi în povestea pe care John M. Barry o compune ca pe un film grandios. Actorii sunt diverși oameni de știință, fiecare reliefat de către autor cu un veritabil fler de romancier, fiecare depunând strădanii contra cronometru, iar cadrele mai largi copleșesc prin bogăția informațiilor, dar și prin frapantele asemănări cu tot ce se întâmplă în zilele noastre. Corupția și prostia unor oficiali, lipsa de de transparență a autorităților, senzația de neputință în fața avansului contagiunii, criza personalului medical, penuria echipamentelor de protecția, nu e nimic din ce a ținut titlurile ziarelor în ultima vreme care să nu regăsească în această carte. Reconfortant? Da și nu. Un lucru e cert – acea boală a lovit mai crunt în specia umană decât o face Covid-19. Ori prezentul virus e mai blând, ori suntem totuși mai pregătiți și mai uniți decât am fost vreodată. Oricum, eu aleg să văd partea plină a vasului Petri. Câtă vreme respirăm, suntem încă în viață. Iar viața este speranță.

Aveți grijă de voi!

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Călătorind pe meridianele literaturii – Debusolări slovene în New York

Deoarece a călători fizic este peste putință în aceste vremuri de restriște, m-am gândit să reactivez voiajul literar, poposind pe tărâmul romanescului modern sloven cu Observatorul lui Evald Flisar.

De fapt, Ljubljana este doar punctul de plecare al acestei cărți, deoarece acțiunea și revelațiile ei au loc cu precădere într-un New York pe care autorul îl schițează cu îndemânarea cuiva care îl cunoaște intim.

Protagonistul este un tânăr pe nume Simon, cu aspirații dramaturgice și o sexualitate voaieristă, care se recomandă drept Barton Fink. Știrea că mai are un an de trăit și întâlnirea fortuită (sau predestinată?) cu un om al străzii mai înțelept decât am fi tentați să credem îl conduce într-o călătorie peste ocean, în ”Orașul care nu doarme niciodată”, unde se vede prins într-o afacere tenebroasă și filosofică, avându-l în prim plan pe un anume Vincent Vega care arată ca Al Pacino și la telefon sună precum Dustin Hoffman. Pe parcurs ajunge să interacționeze cu un psihologul Woody Allen și cu suferinda de SIDA Uma Thurman, să se ferească de un individ amenințător, leit Bruce Willis, și să exploreze diverse fațete ale atitudinii față de iminența morții și ale sensului vieții.

Bănuiesc că e clar că lui Evald Flisar îi plac jocurile intertextuale.

Așa merită privit Observatorul său.

Ca roman de suspans, este deficitar.

Ca roman existențial, este searbăd.

Dar împreunarea lor funcționează precum acele puzzle-uri pe care le realizezi online, fragmentare până le termini, dar care se metamorfozează în imaginea de ansamblu, facând să dispară contururile pieselor.

Iar dacă originalitatea nu este un punct forte al ambiției lui Flisar, nu îi pot para săgeata de subtext.

Exact acele lucruri care îmi umplu viața cel mai mult, cărțile și filmele, pot fi precum otrava care în cantități mici vindecă și fortifică, iar în cantități mari omoară.

Omoară contactul cu realitatea.

Omoară trăirea autentică.

Omoară timpul pe care îl pot petrece cu alții.

Am înțeles, Evald Flisar, voi lua aminte la doze.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o călătorie în New York, sub pașaport sloven.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Vremuri de stat în casă, vremuri de citit, așa că iată rezultatele:

The Ultimate Business Guru Book – există un proverb anglo-saxon potrivit căruia nu e indicat să judeci o carte exclusiv după copertă și e foarte bine să îi dați crezare în cazul de față, pentru că, dincolo de titlul bombastic, se ascunde o antologie amplă a unor gânditori, dar și practicieni din domeniul managementului și al afacerilor. Adepții culturii înalte vor strâmba din nas, când vor vedea că nu mă sfiesc a-i numi filosofi ai lumii contemporane, însă nu poate nega nimeni că universul marilor companii și a economiei de piață e însăși structura societății de azi, iar structura și valorile pe care se bazează ajung până în casele noastre. Autorul Stuart Crainer face un efort enciclopedic monumental, reunind și sintetizând carierele și ideologiile unei multitudini de nume, variind de la unele deja consacrate, precum Dale Carnegie, Henry Ford sau Abraham Maslow, la unele total necunoscute, cel puțin mie, dar nu mai puțin fascinante, precum Igor Ansoff, Akito Morita sau Peter Senge. Și, dacă mai aveați nevoie de vreun argument că n-avem de-a face cu o carte de duzină, aflați că printre acești teoreticieni ai managementului apar și Machiavelli sau Sun Tzu. E firesc, marile idei au darul perpetuității.

How to Survive – un titlu de care mulți simt probabil nevoia să se agațe în perioada asta. Trebuie să îi dezamăgesc puțin, deoarece lucrarea lui John Hudson, instructor al forțelor speciale britanice, nu este vreo rețetă standard despre cum să trecem pandemia. Autorul are o formulă de gândire și acțiune care poate sluji unor drept reper cum să abordeze o situație dificilă, însă, pentru mine, marea calitate a cărții rezidă în exemplele reale și incredibile pe care Hudson le folosește pentru a-și ilustra ideile. Dacă unii oameni au avut puterea de a se târî, la propriu, o lună prin junglă, ca să ajungă la liman, bănuiesc că om putea și noi să supraviețuim acestei crize, nu cea mai nasoală prin care a trecut omenirea în istoria ei. Și, apropo de istorie, rămâne cea mai frumoasă poveste.

Linked – ”rețea” e un cuvânt cu multiple conotații, dar Albert-Laszlo Barabasi are ambiția să ne demonstreze că există o universalitate a aplicării teoriei acesteia în domenii care merg de la Internet și Hollywood la celula umană. De când mă știu, mi-a fost greu să accept că există o rețetă aplicabilă oricând și oricum înțelegerii existenței, însă autorul (născut în Transilvania într-o familie maghiară și plecat întru împlinirea academică în SUA) ne ia ușurel și, începând cu rețele simple, ne duce către un model coerent și atât de bine argumentat, încât parcă începi să îl vezi aievea în jur. Apărută în 2002, cartea este, evident, puțin depășită din punct de vedere al actualității informațiilor, însă tocmai această perimare a factualului scoate și mai pregnant în evidență claritatea teoreticului. Mai deunăzi mă uitam la harta răspândirii virusului Covid-19 în România și, fără să-mi dau seama, m-am pomenit etichetând Suceava drept un ”hub”, iar județele Timiș, Arad și Hunedoara drept un ”cluster”. Ca profesor și om de știință, Albert-Laszlo Barabasi poate fi satisfăcut că, mulțumită muncii sale, există încă un om care înțelege lumea un pic mai bine.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Cuceriri SF (18)

Pandemie rimează cu distopie, iar aceasta nu este oare materia primă a romanelor SF? Așa că vă invit în a mă urma în prezentarea altor patru vajnice reprezentante ale acestui gen literar.

The Humans – sub o tramă narativă SF copios exploatată de-a lungul timpului – extraterestrul cu o misiune sinistră, care ia înfățișarea unui pământean și care sfârșește prin a se îndrăgosti de această lume și de cei care o populează – Matt Haig construiește o poveste cam prea moralizatoare despre ce ne face umani, cu bune și mai puțin bune. Convenționalul acțiunii e salvat, însă, de o scriitură în care se vede implicare emoțională și de ocazionale momente de umor britanic de calitatea I. Probabil că efectul acestei lecturi e intensificat în această perioadă, când, grație limitările impuse de pandemie, mulți descoperă că a fi om este mai mult decât a consuma și a bântui pe fața Pământului în neștire.

The Day of the Triffids – prăbușirea civilizației și atacul unei alte specii vii asupra celei umane ar părea subiecte demne de niște Breaking News contemporane, însă sunt de fapt cele două direcții ale unei creații clasice a literaturii SF, datând din anii ’50 ai secolului trecut. John Wyndham deține un mare meșteșug scriitoricesc, însă dubla sa ambiție îl împinge la a efectua tranziții prea rapide între momentele acțiunii. După excelenta deschidere a romanului și stabilirea cadrului în care amenințătoarele trifide au devenit omniprezente pe pământ, narațiunea acoperă secvențe care ar fi putut constitui, în sine, câte un roman, așa că senzația de ansamblu este că sunt legate un pic artificial. Acest neajuns este atenuat de excelente descrieri și de același umor britanic, precum și de optimista viziune a triumfului decenței și cooperării. De departe cele mai reușite pagini sunt acelea ale ofensivei tăcute, dar implacabile a trifidelor, care, în ciuda limitărilor vegetale, se prezintă ca un dușman mai terifiant decât multe lighioane supradimensionate de radiații sau arătări extraterestre pe care le-a înfruntat omenirea în ficțiuni.

Emphyrio – pe o planetă îndepărtată, într-o perioadă în care rasa umană a cucerit spațiul, există o societate rigidă, de tip medieval, dar și cu accente capitaliste, condusă de niște lorzi care sug sângele poporului, cum ar spune critica marxistă. Povestea urmărește aventurile picarești ale protagonistului care, din copilărie și până la vârstă adultă, luptă împotriva barierelor sociale, reușind nu doar să ajungă bogat și influent, dar și să deslușească originile mitului care dă și titlul romanului, fapt cu implicații cutremurătoare pentru ierarhia lumii sale. Autorului Jack Vance îi plac (și îi ies) descrierile balzaciene și se lasă în voia lor deseori, urmarea fiind că succesiunea peripețiilor personajului principal și evoluția sa psihologică par prea puțin fluide, mai vii fiind figurile tatălui și ale maestrului păpușar. Captivează, totuși, traseul epistemologic neabătut și modul cum o dezvăluire conduce la alta. Finalul mi-a readus cumva aminte de entuziasmul nețărmurit cu care Ian McKellen enunță ipoteza devastatoare în acea scenă memorabilă din The Da Vinci Code.

The Dispossessed – două planete populate de oameni: Urras și Anarres; una dintre ele găzduiește o societate similară cu a noastră, iar cealaltă este căminul unei comunități declarat egalitariste și colectiviste, pe care nu greșim asemănând-o cu o formă blândă de comunism. Protagonistul, om de știință de prestigiu, o părăsește pe aceasta din urmă și își încearcă norocul pe cea dintâi, într-o încercare sisifică de a reconcilia două ideologii adverse. Povestea alternează episoade din viața sa de pe ambele planete, iar din această pendulare, Ursula K. Le Guin conturează, cu mână sigură și fără tușe extravagante, tabloul fiecăreia dintre cele două societăți. E tentant să vezi în acest roman o alegorie a Războiului Rece (cartea a apărut în anii ’70), dar cred că ar fi o simplificare și o denaturare a intențiilor autoarei, mai ales că se întrezărește o vagă preferință pentru societatea aparent descentralizată (nu o văd ca anarhică, deși însuși Le Guin o numea așa). De fapt, marea calitate a acestui monument literar de o inteligență foarte subtilă este că nu dă verdicte definitive. Vă invit să citiți The Dispossessed și să-mi spuneți pe care dintre cele două planete ați vrea să trăiți. O să vedeți că nu e deloc ușor de răspuns.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Cuceriri SF (17)

A trăi pentru a-ți povesti înfrângerea

Cucerirea Americii Centrale și de Sud de către grupuri restrânse de indivizi extrem de eficienți în brutalitatea lor este una dintre întorsăturile aparent inexplicabile ale istoriei.

Conchistadorii spanioli erau departe de a fi niște strategi desăvârșiți, așa că spulberarea măreției civilizației aztece de către Hernan Cortes și echipajul său a avut, fără doar și poate, și alte cauze mai subtile.

A le identifica este unul dintre beneficiile lecturii unui volum precum Conchistadorii prin ochii aztecilor. Această antologie de texte indigene urmărește cruda epopee pe care o cunoaștem de regulă doar din perspectiva cuceritorilor.

Astfel, nenumărate detalii întregesc tabloul unui conflict atât de asimetric, încât o casă de pariuri nici nu s-ar mai obosi să dea o cotă europenilor. Însă, din textele adunate și îngrijite de Miguel Leon-Portilla, întrezărim vulnerabilitatea unei societăți piramidale și teocratice*, în care voia unui singur om o mișcă spre succes sau decădere.

Acest om a fost Montezuma, conducătorul aztec care, dincolo de credințele religioase ale întregului său popor, a fost prins de acest moment crucial într-o stare de depresie cruntă, care i-a influențat deciziile până la ceea ce economiștii și epidemiologii numesc tipping point, după care zbaterea localnicilor în fața invadatorilor a devenit inutilă. Un pic de exercițiu de condiții contrafactuale mă îndeamnă să îmi imaginez cum ar fi arătat această încleștare, dacă invadatorii ar fi dat piept dintru început cu vrednicul său succesor, Cuahtemoc.

O altă concluzie este că tehnologia și psihologia au efecte geometrice chiar și acolo unde există ample disproporții aritmetice. Paginile în care trimișii lui Montezuma îi relatează acestuia efectul pe care l-a avut asupră-le o bubuitură de tun sunt grăitoare și sunt convins că orice expert în dezinformare și manipularea maselor le vede ca pe un suprem deziderat.

Mărturiile aztece contemporane Conchistei nu strălucesc prin stil (excepție fac niște ieremiade ulterioare, deopotrivă de sfâșietoare și de plastice), însă explicațiile și cadrul istoric în care le plasează editorul fac din acest volum o impecabilă lecție despre caracterul imprevizibil și implacabil al Istoriei.

O lecție pentru urechile și mințile celor care vor să o înțeleagă și să nu o repete.

*Un inedit joc pe calculator al tinereții mele s-a numit Theocracy, o strategie care combina elemente turn-based și real time și care era plasată în lumea aztecilor, în ajunul sosirii spaniolilor.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o colecție de mărturii neprețuite și dureroase.

Civilizație din goana calului

Ca materie școlară, istoria a fost și încă este prezentată europocentrist.

Nu că Europa n-ar merita partea leului în privința influenței avute asupra cursului omenirii, însă sunt atâtea povești fascinante despre atâtea părți ale lumii, cât nu poate o viață dedicată muzei Clio să acopere.

Cei cam de vârsta mea și-a aduc, poate aminte, de Age of Empires 2, un joc pe calculator făcut cu mare grijă pentru documentare și cu multă atenție pentru detalii. Una dintre campanii îi este dedicată marelui cuceritor Ginghis Han, iar momentul de deschidere este unul de o grandoare rar întâlnită în vreun alt produs de divertisment digital.

Cartea lui Jean-Paul Roux, Asia Centrală. Istorie și civilizație ne deschide porțile către un periplu fascinant al acestei zone, unde, din goana calului și zbârnâitul arcurilor, s-au clădit imperii cu un nivel de rafinament vizibil și acum în capodoperele arhitectonice de la Samarkand sau Ispahan.

Istoricul francez nu se limitează la a înșirui conflicte conflicte între triburi, regate și hanate efemere, ci desfășoară în fața ochilor noștri o amplă panoramă a religiilor, cutumelor și mentalităților care s-au întrepătruns în Asia Centrală, care trebuie privită dincolo de acele linii mult prea drepte care despart statele contemporane din regiune.

Anvergura evenimentelor istorice petrecute în aceste ținuturi se reflectă și în amploarea cruzimii la care au fost martore. Jean-Paul Roux nu ocolește episoadele piramidelor de tigve rezultate din devastatoarele incursiuni ale unui Timur Lenk, însă punctează și evoluții suprinzătoare; de pildă, deși a fost fondat prin genocid, imperiul mongol a fost unul extraordinar de bine organizat, iar în cadrul său diverse popoare și grupuri etnice și-au putut menține specificul cultural și chiar prospera.

Asia Centrală. Istorie și civilizație este o carte încăpătoare, care n-a fost scrisă pentru un public mereu pe fugă și distras din toate părțile.

Așa că acum, când contextul ne obligă să viețuim într-un singur loc, este cel mai bun moment să ne lăsăm mintea să alerge prin întinderile nesfârșite ale stepelor și deșerturilor asiatice, alături de vajnicii războinici care au hălăduit odinioară pe acolo.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o istorie care necesită ceva ce avem – timp.

O mică evadare

Ramona Bădescu n-are astâmpăr.

După ce s-a aventurat pe tărâmul haiku-urilor, acum s-a îndreptat către regatul poveștilor hanschristiananderseniene cu un superb volum intitulat Povești săltărețe.

Scurtele ei istorisiri reînvie magia basmelor cu care a crescut generația celor care sunt acum părinți, dar aruncă și câteva ocheade către preocupările prezentului.

O știu pe Ramona drept o persoană optimistă și îndrăgostită de frumos, așa că e imposibil să fi prevăzut claustrarea la care sunt condamnați copiii în această perioadă de epidemie.

Însă știu că e mamă, ceea ce poate explică de ce Poveștile săltărețe e concepută ca o carte de citit de către cei mici împreună cu părinții.

Alături de tâlcul care stă ascuns cât să fie lesne deslușit sau de numele adorabile ale personajelor (Chiri-Chiri, Căldurinio sau Simfonel), avem minunatele ilustrații ale Cristinei Diana Enache, astfel că această colecție a Ramonei Bădescu devine un balsam colorat pentru niște vremuri cenușii.

Indicații de utilizare: Voie bună.

Vârstă recomandată: Oricare.