Lasam istoria sa se repete?

Exista doua mari curente in filosofia istoriei, care se dueleaza mai acerb decat cei doi idioti cu BMW (unul alb, altul negru), pe care i-am vazut mai deunazi intrecandu-se in amiaza-mare la interesectie, intr-un total dispret fata de siguranta cetatenilor.

Unii cred ca istoria este ciclica, se repeta la nesfarsit si nu face decat sa ia forme particulare.

Altii considera ca orice eveniment este unic si irepetabil si „nu ne scaldam niciodata in aceeasi apa a unui rau”, dupa cum spunea Heraclit.

N-am inca o varsta atat de inaintata, incat sa ma fi pronuntat, insa Un vapor pentru infern de Gilbert Sinoue inclina balanta considerabil catre prima dintre ipoteze.

Cartea urmareste cateva luni din tragicul periplu al vasului de pasageri SS Saint-Louis, care purtand cateva sute de evrei refugiati din Germania nazista in anii premergatori celui De-al Doilea Razboi Mondial, n-a permit permisiunea de a-i debarca la destinatie, in Cuba, dar nici in democratia-fanion a acelor vremuri, Statele Unite ale Americii, aducandu-i inapoi in Europa unde pe ce mai multi i-a asteptat Shoah.

Prin consultarea unui vast material documentar, autorul reuseste sa construiasca o naratiune care, desi nu atinge niciodata stadiul de literatura pursange, puncteaza la dramatism si tragism excelent dozat.

Ajuta si datarea fiecarui capitol cu ziua pe care o descrie, precum si trecerile rapide de la personaje din diversele tabere ale acestei povesti triste. Daca vreun producator de la Hollywood s-ar gandi vreodata sa faca un film dupa Un vapor pentru infern (si ma mir ca nu le-a venit inca ideea), nu-mi pot imagina drept coloana sonora altceva decat ticaitul insuportabil compus de Hans Zimmer pentru Dunkirk.

Acum sa facem un minuscul exercitiu de imaginatie: sa inlocuim cuvantul evrei cu cel mai general „refugiati”, sa schimbam anii de desfasurare, 1938-1939, cu unii apropiati de prezent si sa vedem daca situatia pare cunoscuta.

Aproape leita, nu-i asa?

Nu-mi sta in putere sa raspund la intrebarea retorica pe care am formulat-o in titlu, insa sper macar sa va fi convins ca Un vapor pentru infern poate fi o fatidica premonitie venind, paradoxal, din trecut.

P.S. Multumesc celor de la libraria online pentru constatarea ca sfintii nu au ce cauta in istorie.

Selfie-uri de odinioara

Pentru ca ne apropiem de momentul zero al sarbatoririi Anului Centenarului, intensific si eu demersurile de cunoastere aprofundata a propriei istorii cu o lucrare caracterizata de acea minunata si rarisima combinatie de pasiune si ochi critic.

Oamenii epocii fanariote de Tudor Dinu exploreaza epoca in chestiune, prin intermediul portretelor votive din manastirile din Tara Romaneasca (in principal) si Moldova, pe care le-a vizitat personal, motiv pentru care il admir si chiar invidiez pe autor.

Calitatea imaginilor astfel rezultate este excelenta si simpla lor parcurgere ar fi o experienta vizuala captivanta, insa textul este cel care transforma acest volum intr-una veritabil educativa si extrem de agreabila.

Fiecare capitol este dedicat unei clase socio-profesionale, incepand de la domnitori si ajungand la mosnenii cei oropsiti, iar descrierile si consideratiile estetice referitoare la imbracamintea personajelor sunt precedate de succinte prezentari ale contextului istoric in care au vietuit si trudit/lenevit respectivii.

In conextul referendumului care s-a desfasurat nu acum mult timp si a controversei iscate de implicarea Bisericii Ortodoxe, este interesant de evaluat, prin lectura acestei carti, cata influenta avea aceasta institutie religioasa acum doua sute de ani fata de prezent. Unii ar spune ca s-a diminuat, altii ca a ramas nestirbita. Fiecare dupa cum devine.

Numeroase alte paralele se pot face intre Oamenii epocii fanariote si cei contemporani. Narcisismul pare a fi ramas la locul lui; cum altfel am putea explica prezenta atator figuri laice pe peretii unor lacasuri de cult?

Si alte metehne s-au mentinut, dovada fiind inceputul capitolului despre vamesi:

Printre cele mai profitabile afaceri pe care le puteau face baietii destepti cu statul in secolul al XVIII-lea se numara cumpararea la cochi-vechi (licitatie) a strangerii vamilor.

Cand am dat si ultima fila a acestei carti reusite din toate punctele de vedere, tot la vorbele lui Adrian Cioroianu am ajuns:

Istoria este cea mai frumoasa poveste, iar, daca este si ilustrata, atunci e si mai si.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o sesiune pe un Instagram de odinioara.

Odă Oceaniei

Anul acesta nu se va decerna Premiul Nobel pentru Literatura, ca sa aiba timp cei de la Academia Suedeza sa curete niscaiva scandaluri sexuale, asa ca m-am gandit sa continui sa umplu golul lecturilor din autori distinsi cu acest premiu si m-am oprit asupra lui Jean-Marie Gustave Le Clezio.

Caracterizat de juriul suedez drept „autor al inovatiilor, al aventurilor poetice si al extazului senzual, explorator al umanitatii aflate deasupra si dedesubtul civilizatiei dominante”, Le Clezio confirma eticheta care ii este atribuita si in Raga.

O lucrare greu de categorisit din punct de vedere stilistic, insa cu o viziune ideologica incontestabila.

Nu e in niciun caz un roman, desi se simte peste tot ca randurile scrise ii apartin unui om al literaturii.

Nu e nici carte de calatorie sau etnografica, pentru ca pe autor il intereseaza mai mult decat simpla descriere a locurilor si oamenilor pe care ii intalneste, ci sa patrunda in sfere mai spirituale ale acestora prin filtrul propriei constiinte.

Ne e nici macar carte de istorie, pentru ca, desi Le Clezio apeleaza la diverse surse, nu ii slujesc decat sa isi ilustreze pozitia partizana, aceea de avocat care solicita o reparatie istorica Oceaniei, acel continent carui ii cunoastem existenta, dar pe care nu i-o mentionam niciodata cand enumeram marile subdiviziuni ale mapamondului.

O nedreptate care i s-a facut populatiei acestei regiuni si de gravitatea careia scriitorul m-a convins prin proza sa dureroasa si patetica atat cat e necesar e sclavia la care au fost supusi bastinasii de catre aceleasi natii carora, paradoxal, le datoram multe dintre institutiile democratice ale prezentului: francezii si englezii.

Neprihanirea nu exista in istorie.

Chiar daca este o carte scurta, Raga invita la o lectura lenta, precum plimbarea cu pantalonii suflecati si picioarele goale pe nisipul maturat de valurile marii. Mersul incet favorizeaza senzatii recurente, care capata treptat sensul unui amintiri indestructibile.

Am citit scriitori laureati cu Nobel mai performati ca Jean-Marie Gustave Le Clezio, insa stiu ca acest premiu nu este numai pentru viata interioara transpusa in scris, ci si pentru o viata exterioara dedicata unei cauze.

Ca avocat al Oceaniei, dar si al altor civilizatii pe care ar trebui sa ne ferim sa le numim minore, autorul francez isi ocupa rezervat, dar cu demnitate, locul in aceasta ilustra galerie a literaturii.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca m-au ajutat sa suplinesc lipsa Premiului Nobel pentru Literatura din acest an.

Cuceriri SF (14)

Printre picaturi, excursii, dileme existentiale si toate cele ce formeaza o viata omeneasca s-au strecurat si alte patru romane SF:

The Space Merchants – rod al colaborarii dintre Frederik Pohl si Cyril M. Kornbluth, aceasta carte scurta, alerta si veninoasa propune o viziune asupra omenirii in care agentiile de publicitate manifesta puteri mafiot-totalitare. Protagonistul, lider intr-o astfel de agentie, se inamoreaza de o doctorita cu vederi pe care le-am cataloga de stanga si se vede prins in tot felul de patanii picaresti, pe care le descrie cu un cinism plin de verva si umor. Desi, intr-adevar, traim intr-o lume in care imaginea si realitatea nu se mai disting asa usor, unele aspecte din The Space Merchants par anacronice; altele, in schimb, precum exploatarea si sclavia mascata a celor de pe plantatii intristeaza prin actualitate.

The Andromeda Strain – un roman care demonstreaza aproape clinic cum se construieste un suspans de calitate. Langa un orasel american aterizeaza un obiect zburator neidentificat si o molima misterioasa si inspaimantatoare ii decimeaza pe locuitorii acestuia. Autoritatile si oamenii de stiinta pornesc intr-o cursa contra cronometru de a intelege si stavili raspandirea unui virus care poate duce la pieirea intregii omeniri. Michael Crichton stapaneste atat tehnica inducerii tensiunii, cat si un vocabular stiintific convingator, incat zbaterea protagonistilor si rasturnarile de situatie merg ca unse, desi parca apasa cam mult pe asa-numitele „carlige” (in engleza, „cliffhangers”) de la finalul fiecarui capitol, menite sa te imbie sa mai dai o pagina. Cunosc pe multi care abia asteapta sa intram in contact cu o civilizatie extraterestra; dupa ce am citit The Andromeda Strain, nu mai sunt deloc convins ca e o idee buna.

Ciberiada – placerea lecturii romanelor SF este de data mai recenta, insa fata de basme ma leaga un atasament longeviv, iar Ciberiada a reusit cumva sa-mi dea ocazia sa le traiesc impreuna. Povestirile care compun cartea lui Stanislaw Lem ii au ca protagonisti (fara a fi exclusiv despre acestia) pe simpaticii Trurl si Klapaucius, pe care nu imi vine sa ii numesc roboti, desi reise ca asta ar fi, deoarece sunt inzestrati cu o asa umanitate, incat substratul tehnologic al naratiunilor se face usor uitat. Si daca preferati povesti mai consistente, cu perspective mai ample asupra marilor probleme existentiale ale omenirii intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat, tot e greu sa rezistati inventivitatii lingvistice a autorului (nu stiu cat s-a pierdut in traducerea din poloneza, insa ramane destul chiar si asa) si umorului sau aparent infantil. Recomandata tuturor varstelor.

Stranger in a Strange Land – aiurit, amuzant, inconoclast, dezlanat, un pic misogin, stralucit, multe epitete se pot asocia acestui roman grandios al lui Robert A. Heinlein. Povestea in care autorul isi infiltreaza critica sociala, dar isi si dezminte propriile idei, este a unui om crescut pe Marte de o civilizatie avansata, ajuns pe Terra si subiect de intriga si afectiune din partea multora, prilej cu care descopera multifatetata si derutanta natura umana si pune bazele unei religii de un kitsch adorabil. Stranger in a Strange Land e printre putinele carti de gen pe care le-as vedea transpuse in piese de teatru, pentru ca beneficiaza de niste peroratii atat de savuroase ale unui personaj pe nume Jubal Harshaw, incat ar putea concura cu un numar reusit de stand up comedy. Romanul a lasat posteritatii si un cuvant-cheie, „grok”, atat de seducator in rezonanta si sematica lui, incat simt ca mi l-am insusit si eu. E am grok aceasta carte, sper sa o grok si voi.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Ce putine stiu despre Japonia!

Cine ma cunoaste mai din tineretile mele zbuciumate intelectual stie ce pasiune pentru Japonia arde in sufletul meu.

Cu timpul, trufia de a crede ca am un bagaj bogat de informatii despre aceasta tara si formidabila ei civilizatie mi s-a mai domolit.

Chiar si asa, lecturand Cultura japoneza de Paul Varley (pe care am primit-o de la cei de la libmag.ro, carora le adresez un Domo arigato! pe aceasta cale) mi-am dat seama ca doar am zgariat suprafata.

Asa cum o arata si titlul, cartea trateaza in principal productiile culturale ale diverselor perioade din istoria Tarii Soarelui Rasare, insa fiecare este plasata in contextul socio-politic al epocii, schitat fugitiv, dar eficient. Daca vreti chestiuni militaresti mai in detaliu, recomand Istoria samurailor de Robert Calvet.

Si acolo, si in lucrarea de fata, excelenta stapanire a subiectului de catre autori (ambii nejaponezi, nota bene!) este manifestata prin combinatia de explicatii pe intelesul tuturor cu utilizarea unor concepte-cheie in limba nipona.

Imi marturiseam mai devreme lacunele de cunoastere. Acestea vizeaza in primul rand cultura clasica a Japoniei, aceea a castelelor maiestuoase sau a teatrului Kabuki, despre care mai aveam ceva informatii. Aceste lipsuri mi s-au relevat si mai acut, dar s-au si solutionat astfel, cand am parcurs capitolele care urmeaza evolutia Japoniei incepand din Era Meiji si pana in prezent.

O mica satisfactie am avut cand am ajuns la perioada postbelica: autorul il caracterizeaza pe Yasunari Kawabata drept cel mai japonez (a se citi „greu accesibil”) dintre scriitorii japonezi, opinie pe care o impartasesc, deoarece impresia pe care mi-a lasat-o de fiecare data fiind ca mai degraba ii contemplu opera literara, decat o inteleg.

La fel cum plaseaza conceptele si denumirile exact unde este cazul, autorul stie si cand sa aleaga un citat reprezentativ, gratie caruia intrezarim spiritul si mentalitatile epocii respective.

Mi s-a intamplat nu o data cand citeam Cultura Japoniei sa o inchid si sa reflectez la neputinta-mi de a cuprinde vreodata aceasta extraordinara civilizatiei in multitudinea manifestarilor ei.

Asa am trait o stare de tristete si incantare pe care indraznesc sa sper ca ar aproba-o chiar si un japonez.

Drogurile sunt rele

Initial, ma gandeam sa intitulez acest articol Requiem for a Dream, pentru ca atat la miezul cartii pe care urmeaza sa o recenzez, cat si la al filmului lui Darren Aronofsky stau narcoticele si influenta nefasta asupra celor care le consuma.

Insa varianta cinematografica a acestei coborari in abis, socanta asa cum o stim cu totii, pare un demers mai degraba estetic in comparatie cu Noi, copiii din Banhof Zoo, marturie a lui Christiane F., dependenta de droguri inca de la varsta debutului pubertatii.

Desi povestea dateaza din anii ’80 ai secolului trecut, este de o actualitate cutremuratoare. Nu lipseste nimic din ce presupune alunecarea de la o tigara fumata din plictiseala, curiozitate sau slabiciune pana la infernul in care traiesc consumatorii de heroina. Ce captiveaza si oripileaza sunt descrierile starilor organice de sevraj si de dorinta ambivalenta (ma urasc ca iau droguri vs. am nevoie de ele sa suport viata asta de rahat), dar si indiferenta cu care minore precum tanara pe care o ascultam depanandu-si amintirile ajung sa se prostitueze.

Morala care se extrage din aceasta lectura greu suportabila este lasata la latitudinea cititorului. Eu am remarcat inca din primele pagini sintagme precum: „Cei mai slabi erau si cei mai batuti”; „Pe urma m-a batut peste fund cu batul ala de bambus pana cand pielea mi s-a deprins in fasii”; „Ori bati, ori esti batut”.

Cred ca sunteti de acord ca acestia sunt cativa dintre germenii dramei ce va urma.

Apoi, sunt nenumarate ocaziile in care Christiane F. vorbeste despre gasca ei, despre solidaritatea dintre cei care consuma un drog sau altul. Este dureros sa vezi ca acea nobila dorinta de socializare a omului ajunge sa fie satisfacuta in acest fel, pentru ca parintii, mediul, societatea si propriile limite te impiedica sa ai parte forme mai sanatoase ale ei.

Au fost momente in care oceanul de mizerie umana in care se zbatea tanara devenea prea greu de parcurs mental si eram nevoit sa las cartea deoparte. O senzatia pe care stiam ca am mai trait-o candva si mi-a adus aminte si cand:

La lectura Jurnalului lui Anne Frank.

Sunt mai multe asemanari intre aceste doua lucrari: varsta protagonistelor, profunzimea intimitatii la care avem acces si, cel mai important si mai dureros, constientizarea faptului ca sunt pierdute.

Si tot asa mi-am adus minte de controversa conform careia Jurnalul lui Anne Frank nu ar fi de fapt redactat de aceasta, ci de un adult. In cazul Christianei F., stim cu certitudine ca naratiunea este retusata de Horst Rieck si Kai Hermann.

Dar ambele carti sunt atat de mari, incat ambele reusesc sa se rupa de nevoia de veridicitate auctoriala si dobandesc valoare de manifest fundamental si atemporal.

Jurnalul lui Anne Frank este un strigat de durere impotriva urii care ucide fara discriminare.

Noi, copiii din Banhof Zoo spune un adevar simplu:

Drogurile sunt rele.

P.S. Le multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca au aceasta carte in stoc si pentru ca o distribuie intregii Romanii.

Cearta-ntre femei e cu scantei

Dupa cum am mai avut onoarea a va povesti, cand si cand ma aplec asupra unei capodopere a culturii universale, dintr-o curiozitate plurivalenta: sa vad ce anume i-a asigurat perenitatea, ce se mai aplica zilelor noastre si sa vad cum ma simt in contact cu un reper al posteritatii.

Acum a venit randul Cantecului Nibelungilor, eposul medieval al curajului, tradarii, lacomiei, amorului si razbunarii. Subiectul nu mi-era necunoscut, multumita versiunii in proza scurtate a lui Alexandru Mitru, pe care il felicit postum pentru modul cum a stiut sa faca marile mituri ale omenirii accesibile atator generatii.

Si aceasta varianta este in proza, insa traducatorul Claudiu Paradais a compensat faptul nu citim chiar versurile asa cum apar in versiunile originare (fapt care ar fi ingreunat lectura, ce-i drept) printr-o inspirata utilizare de arhaisme, care transpun o parte din atmosfera de vechime, dar si de atemporalitate a poemului.

Dincolo de latura anacronica a Cantecului Nibelungilor, adica aceea a cavalerilor care se lupta pentru onoare si putere, la care se adauga niste amestecuri de perioade si personaje istorice care nu prea aveau cum sa coexiste (fapt care dovedeste ca povestea este rodul unor adaosuri succesive), exista cateva perspective care releva o superba complexitate, generoasa cu interpretarile chiar si in plin secol al XXI-lea.

In primul rand, provenienta personajelor si numele de locuri amintite in text – regii danezilor sau ai saxonilor, Worms (acum in Germania), Metz (acum in Franta), Islanda, dar si vlahii sau pecenegii din armata lui Attila – indica un spatiu european ai carui actori erau constienti de existenta celorlalti, risipind astfel negura asociata cu Evul Mediu. In acelasi timp, reiese si ca notiuni precum „natiune” sau „teritoriu national” sunt de data recenta, iar granitele imuabile pe care le vedem azi pe harti erau de-a dreptul volatile pana acum cateva sute de ani.

Apoi, modul cum sunt conturate personajele este departe de a fi unidimensional. Fiecare dintre protagonistii acestei tragedii – Brunhilda, Kriemhilda, Siegfried, Hagen, Gunther – au si calitati, dar si defecte care ii imping catre decizii gresite sau chiar reprobabile. Aceasta umanitate autentica este, cred, calitatea care a asigurat nemurirea acestei creatii literare.

Nu in ultimul rand, as vrea sa scot in evidenta rolul figurilor feminine in umanitatea si modernitatea poemului. Cand avem de-a face doar cu personajele masculine, actiunea si reactiile nu difera de acelea din Cantecul lui Roland sau alte eposuri cavaleresti: dueluri, ospete, onoare si toate cele.

Dar de fiecare data cand intra in scena chiar si una dintre cele doua protagoniste, Brunhilda sau Kriemhilda, povestea se insufleteste, se incarca de pasiuni omenesti, deseori luciferice, devine familiara si captivanta. Iar cand cele doua regine isi ciocnesc orgoliile, simti aproape aievea cum astfel de inclestari au mutat istoria lumii de pe un fagas pe altul.

Cantecul Nibelungilor este inca un argument ca istoria a fost facuta de barbati, la indemnul sau de frica femeilor.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o paruiala legendara intre doua femei cu personalitati al naibii de puternice.

Republica de Platon

Etica Nicomahica de Aristotel

I, Ching

Baghavad-Gita

Edda

Mic manual de campanie electorala de Quintus Tullius Cicero

P.P.S. Revin cu o adaugire care ma bucura nespus: de curand am descoperit o ecranizare fabuloasa a acestei povesti nemuritoare – Die Nibelungen.

Dateaza din 1924, adica perioada de apogeu a filmului mut, iar regizor ii este Fritz Lang, acelasi care peste cativa ani (in 1927) urma sa ofere omenirii capodopera Metropolis. De fapt, sunt in dilema de a nu ma putea hotari daca nu cumva aceasta productie o surclaseaza prin grandoare.

Substanta povestii tragice si protagonistii Cantecului Nibelungilor sunt pastrate cu multa exactitate, costumele sunt fastuoase, decorurile sunt somptuoase si exista chiar si efecte speciale care, la aproape 100 de ani (!) de la realizare, inca nu par ridicole.

Actorii sunt alesi bine din punct de vedere al infatisarii, iar interpretarile, desi tributare exagerarii filmului mut, transmit zbaterile personajelor, cele mai cutremuratoare trairi revenindu-i, bineinteles, Kriemhildei, ale carei gesturi hieratice imi vor ramane de-a pururi in minte drept chintesenta artei actorului de cinematografie in era de dinainte de sonor.

Am citit in unele locuri ca Fritz Lang s-a lasat putin sedus de proslavirea neamului germanic (intruchipat de un tendentios de aratos Siegfried), in contrapondere cu dusmanii bruneti si chiar maslinii (oare la cine s-o fi gandit?), reprezentati de Hagen sau Brunhilda, sau cu hunii (despre care stim ca veneau din est, oare la cine s-o fi gandit?) cu aluri pronuntat simiene.

Nu exclud ca aceasta mentalitate sa se fi strecurat in modul cum Fritz Lang si-a compus filmul, insa suntem departe de proslavirea Ku Kluk Klan-ului de catre D.W. Griffith in The Birth of a Nation.

Dincolo de controversa, ramane aceasta productie epopeica, in fata careia suratele mai tinere, precum Ben-Hur, Star Wars sau The Lord of the Rings ar putea sa se incline in semn de respect.

Die Nibelungen: Siegfried

 

 

Die Nibelungen: Kriemhilds Rache

 

 

Razvratiri brutale

La 7 ianuarie 2015 eram intr-o statie de autobuz si il asteptam dardaind, cand am fost sunat de mama, care m-a intrebat daca stiu ceva despre sora mea (care traieste in Paris), pentru ca tocmai avusese loc atacul de la revista Charlie Hebdo.

Acela a fost primul meu contact cu terorismul si efectele sale asupra mintii umane. Unele minore in cazul acela, insa puternic sporite cateva luni mai tarziu in acelasi an, cand a avut loc atacul de la Bataclan si din alte parti ale Parisului.

Ce este pana la urma terorismul? Multi s-ar repezi in prezent sa-l asocieze cu islamismul, insa chiar si o lectura fragmentara a cartii Istoria terorismului de Randall D. Law ar avea darul de a risipi o astfel de simplificare crasa.

Autorul isi propune un traseu prelung, incepand de la asirieni si ajungand pana la evenimente recente, precum cele amintite de mine mai sus. In prefata isi declara cel mai laudabil obiectiv, acela de a prezenta fapte si de a se feri de a formula sensuri ale istoriei, tentatia careia multi pasionati de muza Clio ii cad prada.

Randall D. Law ne lasa pe noi sa ne configuram concluziile, iar eu o sa va redau doua personale:

Terorismul s-a diminuat. Da, da, chiar daca mass-media ne ofera materiale cutremuratoare si excelent compuse din punct de vedere narativ, ce demonstreaza Steven Pinker in The Better Angels of Our Nature se aplica si aici: violenta a scazut constant de-a lungul istoriei umane.

Da, mai avem de lucru in privinta propriei naturi violente, dovada fiind razboaiele din Siria sau Yemen, insa s-au potolit alde IRA, ETA sau Fatah si chiar exista excursii comune prin care poti vizita atat Israelul, cat si Libanul.

Stiu ca v-am sadit semintele controversei in minte, asa ca o sa continui in spiritul lor si o sa constat ca a categorisi un individ sau organizatii care recurg la acte pe care le-am putea cataloga drept teroriste e o sarcina care e mai grea, cu cat exista mai multe perspective. Yasser Arafat este un exemplu recent, insa tot asta se poate spune si despre John Brown, abolitionist american din secolul al XIX-lea, ale carui actiuni au contribuit la adancirea contradictiilor dintre Nord si Sud si la izbucnirea Razboiului Civil din SUA.

Istoria terorismului de Randall D. Law este la a doua editie, oprindu-se cu evenimentele in 2016. Va fi oare nevoie de o a treia editie, care sa trateze si problematica fenomenului caruia i s-a gasit deja un nume: cyber-terorism?

Timpul, acest implacabil arbitru al istoriei, ne-o va spune.

P.S. Multumesc celor libraria online Libris pentru o poveste lucida asupra unei laturi nu prea dragute a revoltei omului impotriva stapanilor, dar si semenilor sai.

Oltenia, Eterna Terra Nova et Fecunda

O mica incursiune in istoria unora dintre casele de patrimoniu ale Craiovei (facilitata de prietenii de la MonumenteOltenia.ro, la care va indemn sa apelati pentru actiuni similare) si frunzarirea superbului album de caricaturi ale lui N.S. Petrescu-Gaina (despre care v-am pomenit aici) mi-au starnit apetitul pentru istoria de langa mine, adica aceea a regiunii istorice in care locuiesc – Oltenia.

Volumul Mari olteni, redactat de Alex Mihai Stonescu, a venit la fix pentru a-mi ostoi aceasta curiozitatea.

Si aproape a reusit.

La final va voi spune de ce a imprimat aceasta nuanta.

Cartea (pe care am primit-o prin bunavointa celor de la libmag.ro) prezinta o galerie de personalitati care isi au obarsia in Oltenia, dar care s-au remarcat la nivel national sau chiar mondial.

Evident, nu lipsesc nume precum Constantin Brancusi, Petrache Poenaru sau Constantin Radulescu-Motru, dar si altele care, marturisesc, nu imi erau foarte familiare, cum ar fi Sabba Stefanescu (ilustru geolog si palentontolog), Ioan Gheorghe Bibicescu (Guvernator al Bancii Nationale) sau Otton Sachelarie (comandant de marca in timpul Razboiului de Independenta).

Stilul de care uzeaza Alex Mihai Stoenescu este unul care nu face excese laudative, este documentat, dar cu unele tuse de consideratii personale, care dau savoare lecturii. Impresionanta este dorinta sa de scotoci genealogia fiecarei personalitati cat mai in strafunduri, efort care releva o atentie pentru detalii greu sesizabile, in surse deloc accesibile.

Modul de editare a volumului, cu pagina scrisa desfasurata pe doua coloane, ii confera un aer sobru, de lucrare omagiala.

Spuneam ca Mari olteni mi-a satisfacut curiozitatea, dar nu pe deplin. Cum ar putea, cand mai sunt atatea si atatea persoane remarcabile care isi au originea sau au cunoscut consacrarea in acest taram special al Olteniei?

Jean Negulescu, Elena Farago, Eustatiu Stoenescu sau Nicolae Romanescu sunt doar cateva nume.

Sper ca Mari Olteni este doar prima lucrare dintr-o serie care trebuie sa devina la fel de ampla precum Encyclopaedia Britannica.