Intelepciune globalizata

Mi s-au citit povesti cand eram mititel.

Am citit povesti de unul singur cand am deprins buchiile.

Citesc povesti de atunci.

Ca urmare, intalnirea mea cu volumul editat de Jean-Claude Carriere si intitulat Cercul mincinosilor era inevitabila. Motivul este simplu: coperta insasi a cartii pe care am primit-o prin bunavointa celor de la libmag.ro declara ca aceasta contine povesti filosofice din intreaga lume”.

Ca unul care incearca sa fie obiectiv cat e cu putinta, marturisesc ca nu vad rostul epitetului „filosofic”. O poveste este o lectie filosofica in sine, dar este scutita de pedanterie si ezoterismul scrierilor specializate, iar invataturile variaza de la foarte practice la inalt spirituale.

Aceasta exaltare de marketing este, insa, scuzabila, deoarece se face usor uitata in lupta cu uimirea si incantarea pe care le provoaca efortul lui Jean-Claude Carriere de a materializa afirmatia „din intreaga lume”. Nu numai ca povestile strabat intreg mapamondul din punct de vedere geografic, dar si acopera un interval temporal care merge de la Vede la contemporaneitate.

Exemple care sa sustina aceasta superba diversitate as avea nenumarate, iar unul mi s-a oferit chiar acum cateva minute, cand am frunzarit din nou cartea, ca sa-mi reimprospatez impresiile si sa ma mai delectez rapid cu cate o povestire. Pe pagina din dreapta se sfarseste un capitol, iar snoava de incheiere il are in prim-plan pe Nastratin Hogea. Pe pagina din stanga, incepe un altul, cu o anecdota despre Alfred Hitchcock.

Q.e.d.

M-a intrebat cineva odata: Ce volume din biblioteca ta ai salva, daca ai fi pus in situatia de a parasi planeta pentru totdeauna si nu ai avea loc prea mult in bagaj?

I-am raspuns atunci, fara a fi vreun plan definitiv, ca as lua cu mine Republica de Platon, Etica Nicomahica de Aristotel, Opere complete de William Shakespeare si Micul Print de Antoine de Saint-Exupery.

Cercul Mincinosilor ma pune in mare incurcatura, pentru ca n-am cum s-o las in urma si e destul de voluminoasa.

 

Lumini si umbre ale unui mare pisicher

Binemeritatul Oscar primit de Gary Oldman anul acesta pentru rolul lui Churchill mi l-a readus in plin cortex prefrontal pe acest colos al istoriei secolului al XX-lea, asa ca o carte care sa-i adune panseurile si ocazionalele boacane retorice a picat numai la fix.

Aceasta se intituleaza Lumea vazuta de Churchill si are, practic, doi autori: unul este omul politic – scriitorul – publicistul eponim, altul este Francois Kersaudy, care nu este un simplu profitor al operei celui dintai.

Lui ii revine meritul de a fi aranjat si ordonat diverse citate ale lui Winston Churchill, astfel incat nu numai ca ne putem apleca asupra unor diverse teme, dar avem si posibilitatea de a vedea cum a evoluat gandirea sa in timp.

Foarte elocvent in aceasta privinta este capitolul despre femei: daca, la inceput, Churchill dadea dovada de o stangacie adorabila in relatia cu sexul opus, spre amurgul vietii manifesta un misoginism la fel de adorabil, tintit mai ales catre exemplarele cicalitoare sau ciufute ale genului feminin.

Nu ma pot abtine sa nu fac o paralela intre aceasta carte si un scandal foarte contemporan, cel care a implicat reteaua sociala Facebook si compania Cambridge Analytica; ce ne ofera Lumea vazuta de Churchill este aceeasi posibilitatea de a stabili profilul psihologic al unei persoane, pe baza a ce a declarat in public. Daca ar fi avut cont pe Facebook, probabil ca Winston Churchill ar fi primit reclame la diverse tipuri de rachiu si articole menite sa il convinga de faptul ca Hitler e un baiat de treaba.

Retrospectiv, Churchill ne pare ca un erou mitic al luptei pentru democratie, insa anumite capitole sau remarci, cum ar fi cele despre India (pe care a prins-o atat ca parte a Imperiului Britanic, cat si in timpul zbaterilor pentru independenta), ne releva si limitele mentalitatilor sale. Cat despre pasajele referitoare la Stalin, este uimitor cum englezul a pastrat pana la finalul vietii o admiratie fata de georgian, sedus probabil de sarmul pe care acesta din urma il avea, fara indoiala, in arsenal.

Aceasta eroare de judecata nu scade cu nimic impactul pe care il are capitolul referitor la previziunile facute de Churchill de-a lungul timpului. Mai mult decat oricare, fiecare dintre aceste profetii trebuie citita luand in calcul anul in care a fost enuntata. Numai asa ne vom da seama de incredibila profunzime in gandire a acestui om, pentru care ma aventurez sa am si o explicatie.

Aceasta este, in esenta, simpla – multitudinea domeniilor de interes: Churchill a scris, a citit, a luptat, a pictat, a vorbit, a evadat, a construit, a fumat, a calatorit si a baut de-a stins.

Un om care a facut de toate si le-a vazut bine (aproape) pe toate.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-a dat ocazia sa ii vad profilul lui Winston Churchill de pe vremea cand nu se nascuse nici bunicul lui Mark Zuckerbeg (cred).

Istorie pentru cei care se tem de istorie

A doua oara in analele acestui blog mi s-a aratat o carte al carei titlu ma scuteste de efortul de a gasi unul separat pentru articolul care o descrie.

S-a intamplat cu 1001 de adevaruri care o sa te faca sa te c#*i pe tine de frica, iar acum este vorba despre Istorie pentru cei care se tem de istorie de Sebastian Schnoy.

Nu numai ca titlul e simpatic si atrage atentia, dar mentioneaza si foarte clar cui se adreseaza: acelora care, din varii motive (prof de istorie cu apucaturi marxiste sau suplinitor care a stat un semestru si i-a lasat sa-si faca de cap, de pilda) nu au avut tangente cu istoria, au famelie mare si renumeratie dupa buget, mica, si au ajuns la varste venerabile de peste 30 de ani, incat ii apuca migrenele cand se uita la ce insemna sa lectureze in intregime Razboiul peloponesiac de Tucidide.

Lor le este destinata aceasta carte, in principal, pentru ca autorul comprima cu mare abilitate cam toata evolutia principalelor popoare ale Europei si, nu oricum, ci cu mult haz.

Acum, sincer sa fiu, aceasta abordare bascalioasa mi s-a parut cam prea cautata in anumite momente, insa m-am pus in postura celor de mai sus si m-am gandit ca ar fi exact ingredientul care sa ii faca sa nu o lase din mana, asa ca am apreciat trucul editorial si de marketing.

Interesul meu real a fost intretinut de ocazionale pufniri in ras, de mici anecdote precum cea cu Trotki in Gulag, dar mai ales de parelelele pe care Sebastian Schnoy le face cu epoca prezenta. Istoricii seriosi ar dezaproba larghetea manifestata in construirea acestor analogii, dar eu consider, asa cum scriam si despre SPQR de Mary Beard, ca sunt, poate, cel mai de folos aspect pe care il putem extrage din aplecarea catre trecut.

Cata vreme punem masura si scepticism in ce ne spune istoria, putem sa afirmam fara sa gresim ca este cea mai frumoasa, mai ciudata si mai distractiva poveste.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris ca m-au purtat prin istorie de parca as fi fost condus de Horatiu Malaele.

 

Non-fictiuni pe care le-am citit (24)

Iata alte trei carti de non-fictiune care asteptau de multisor sa fie prezentate:

Antifragile. Things that Gain from Disorder – un autor spumos si virulent, indiferent daca ii aprobi ideile sau nu, Nicholas Nassim Taleb isi extinde in aceasta carte aversiunea din Black Swan fata de orice practica menita a prevedea viitorul. Lucrarea e mai greu de rezumat, pentru ca autorul isi urmeaza naravul simpatic de a ingloba chestiuni de statistica si apologii ale culturii clasice, insa pot sa va redau cateva concepte care mi-au ramas in minte. In primul rand, „antifragil”, adica rezistent la orice inseamna evenimente neprevazute sau schimbari radicale; daca ma uit in societatea romaneasca, constat ca o sursa a necazurilor multora este ca sunt foarte fragili si nici nu au de gand sa inteleaga si sa actioneze in sensul sporiri gradului propriu de antifragilitate. Un alt concept interesant este cel de „practici apofatice”, un termen imprumutat de Taleb din ortodoxismul rasaritean, prin care se insista asupra a ce NU trebuie facut pentru a-ti fi bine, in contradictie cu sistemul prescriptiv anglo-saxon care prolifereaza prin cartile de asa-zisa ajutorare a propriului sine. Mai pe scurt, cum ar spune doctorii: Primum non nocere.

Superforcasting: The Art and Science of Making Predictions – cred ca, daca ar fi in fata mea acum, Nicholas Nassim Taleb m-ar trage de urechi pentru ca am indraznit sa citesc aceasta carte, ale carei idei si recomandari contrazic exact pe ale sale, insa nu pot decat sa le dau dreptate autorilor celei de fata, Philip E. Telock si Dan Gardner, care pornesc de la premisa ca viata noastra este o suita permanenta de prognoze, asa ca n-ar strica sa stim sa le realizam cat mai bine. Partial narativa, in acel curat stil american care convinge, dar pe care merita sa il privesti cu rezerva, cartea ofera prilejuri destule de extrage tehnici de imbunatatire a previziunilor, printre care algoritmul lui Enrico Fermi, principiul Goldilocks sau conceptul de „perspectiva exterioara” (daca te insori si ai impresia ca mariajul tau este intruchiparea perfectiunii, ar fi bine sa afli care e rata divorturilor in regiunea ta, pentru varsta si profilul tau socio-economic, ca sa te racoresti un pic). O lectie suplimentara pe care am extras-o din aceasta lucrare este si perceptia asupra ce inseamna un specialist bun in prognoze vs. unul stralucit: de acum incolo, daca unul imi spune ca sunt sanse 80% sa ploua, iar altul afirma ca ar fi 74%, o sa-l cred pe cel din urma, pentru nu a ajuns la cifra aia deloc rotunda din intamplare.

Gut. The Inside Story of Our Body’s Most Underrated Organ – o carte scurta despre o parte a corpului nostru despre care ar trebui sa stim mai multe, dar nu o facem, de care ar trebui sa avem mai multa grija, dar nu o facem – sistemul digestiv. Autoarea, Giulia Enders, o nemtoaica al carei umor si entuziasm contrazice stereotipurile referitoare la natia careia ii apartine, ne poarta prin traseul pe care il urmeaza mancarea, de la introducerea in cavitatea bucala pana la defecare, si nimic din ce ne prezinta nu pare dezgustator, ci dimpotriva, ne lasa cu senzatia ca asistam la un miracol. Poate o sa-mi spuneti ca m-am trezit dintr-o hruba, insa ideea ca sistemul nostru digestiv corespunde in proportie de 80% celui imunitar de aici mi s-a intiparit in minte si chiar mi-am adjustat comportamentul un pic de cand am avut aceasta revelatie. Beneficiind si de ilustratii simpatice, realizate chiar de sora autoarei, aceasta carte si lectura ei reprezinta o reparatie istorica fata de un moment din viata mea de liceu, cand mi-am luat un 3 cat mine de mare si o mustrare inubliabila de la semi-senilul, dar si semi-genialul meu profesor de biologie, dl. Stamate: „Nu se poate, mai omule, sa ajungi la varsta majoratului si sa nu stii nimic despre stomac!”.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

Non-fictiuni pe care le-am citit (20)

Non-fictiuni pe care le-am citit (21)

Non-fictiuni pe care le-am citit (22)

Non-fictiuni pe care le-am citit (23)

 

De la Arles la Amman. Cum?

Daca pasii va poarta prin sudul Frantei, la Arles, si prin arida Iordanie, in Amman, dincolo de diferentele considerabile, veti gasi urmele unei civilizatii care s-a intins odinioara de la un colt al Mediteranei la celalalt – cea romana.

Multi au fost cei care s-au inhamat la titanica sarcina de a prezenta povestea modului cum un obscur oras italic a realizat cea dintai globalizare, iar lor li se alatura si Mary Beard prin lucrarea SPQR. O istorie a Romei antice, pe care am primit-o prin bunavointa celor de la libmag.ro.

Desigur, cartea englezoaicei merge pe un drum nu batatorit, ci pavat precum Via Appia, asa ca nu e cazul sa insist pe subiect, ci mai mult pe abordare.

Stilistic, extremele in povestirea extraordinarei ascensiuni a Romei sunt, pentru mine, Theodor Mommsen si Indro Montanelli. Primul, neamt, riguros, placid, ofera o naratiune precisa si detaliata, bazata pe o monumentala munca de sistematizare epigrafica; al doilea, italian, spumos, ireverentios amuza si apropie apucaturile personajelor istorice de cele ale contemporaneitatii.

Intre cei doi, Mary Beard se apropie de Mommsen prin vastitatea materialului istoric pe care il organizeaza, insa imprumuta si de la Montanelli paralelele cu prezentul, pe care le-am vazut criticate undeva, dar pe care eu, unul, le consider, necesare: folosita cu grija, istoria este cel mai bun profesor si un instrument de prognoza nepretuit.

O alta critica adresata acestei lucrari, pe care mi-au cazut ochii pana sa apuc sa o citesc, era ca trateaza mai in detaliu epoca Republicii, si mai putin pe cea a Imperiului. Da, se prea poate ca figurilor unor Nero sau Caligula sa fie mai interesante, insa germenii succesului provin din acea perioada in care romanii si-au faurit niste institutii care s-au perpetuat pana in zilele noastre (nu era Corneliu Vadim Tudor supranumit „Tribunul”, cu toata demagogia asociata? Nu avem senatori care voteaza legi tampite?) si si-au conturat un spirit care i-a ajutat sa il invinga pe un dusman de legenda, cartaginezul Hannibal, asa ca aprob decizia autoarei de a-si canaliza eforturile in aceasta directie.

A lectura SPQR. O istorie a Romei Antice e ca si cum ai vizita un loc pe care il indragesti si il cunosti foarte bine: mai gasesti oricand ceva care sa te surprinda.

 

Musuroi pe-un gogoloi

De unde venim?

Cine suntem?

Incotro ne indreptam?

Poate cele mai legitime intrebari pe care si le adreseaza omul, pe care le-a Paul Gaugain le-a folosit ca titlu al unui grandios tablou al sau si pe care Edward O. Wilson si le insuseste in Cucerirea sociala a Pamantului.

Aceasta carte are ghinionul de a fi contemporana cu una cu o tematica similara, Sapiens. Scurta istorie a omenirii de Yuval Noah Harari, mai mediatizata si mai smechereste scrisa. Insa, dupa ce le-am lecturat pe amandoua, nu ezit sa ma pronunt in favoarea acesteia de fata, avand mai multe argumente care sa-mi sprijine decizia.

In primul rand, rigoarea stiintifica; a nu se intelege ca a israelianului pacatuieste cumva prin lipsa de surse sau subtirimea acestora, insa Edward O. Wilson nu se aventureaza sa dea verdicte prea clare si sa contureze un rationament anume, construit pe piloni distinct reliefati, precum in Sapiens. Aici ne sunt prezentate scenarii, care dau de gandit, nu care elucideaza enigme o data pentru totdeauna.

Apoi, autorul are o anume pregatire in domeniul organizarii sociale a insectelor, iar paralelele pe care le face intre acestea si oameni sunt un factor de originalitate. Supus aceleiasi abordari stiintifice pe care o apreciam si mai sus, nu se repede sa foloseasca musuroiul de furnici sau stupul de albine drept metafore ale societatii umane, ci mai degraba le evidentiaza limitele, scotand astfel la iveala acele trasaturi care ne fac deosebiti de restul lumii vii.

Ce nu am apreciat in mod deosebit la lucrarea lui Yuval Noah Harari a fost ca de la antropoide a ajuns la societatea viitorului, iar tot traseul sau, oricat de ambitios, a fost fluctuant din punct de vedere al coerentei sau originalitatii (bucata despre capitalism e luata cam de-a gata de la Niall Ferguson, mai precis din The Ascent of Money). Edward O. Wilson se limiteaza la chestiuni primare, insa consideratiile sale despre genetica, religie sau limbaj au o corenta rezultata din faptul ca provin dintr-un creuzet mental unic.

Ca sa nu ii catranesc de tot pe fanii infocati ai lui Sapiens, pe care am prezentat-o pana acum intr-o lumina mai degraba nefavorabila, o sa mentionez si cateva aspecte care mi-au placut la aceasta lucrare, remarcabila in felul ei: demonstratia cutremuratoare a modului cum raspandirea oamenilor a dus la disparitia altor specii, inca din vremuri preistorice, si trecerea in revista a uimitoarele evolutii tehnologice din viitor, care m-au convins ca vreau sa-i citesc si urmatoarea carte – Homo Deus.

Nu pot sa inchei fara a aminti o coincidenta simpatica, dar relevanta: cand am primit Cucereirea sociala a Pamantului, primul lucru a fost sa o deschid la intamplare si sa o frunzaresc, ca sa ma delectez cu acel miros neasemuit de tiparitura noua. Aruncandu-mi ochii pe un paragraf, am citit cum autorul rememora niste studii efectuate in colaborare cu alti cercetatori, printre care si Corina Tarnita, care, nu numai ca e romanca, dar e chiar din orasul meu, Craiova, si pe care o stiu din auzite inca din liceu cand, la olimpiade il batea sistematic pe Cristi, colegul meu de banca, ilustrul matematician al clasei. Omenirea are multe probleme de rezolvat, insa acest mic amanunt care mi-a sarit in ochi este un semn ca am depasit multe din lucrurile care ne despart si ne invrajbesc.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru niste raspunsuri pertinente la niste intrebari foarte grele.

Femeia care vede si nu poate striga

Suntem in anul de gratie 2018, avem telefoane mobile inteligente, iar unii se gandesc deja sa colonizeze alte planete.

Si, totusi, mituri vechi de cateva mii de ani persista, ne incanta, ne intristeaza si ne influenteaza perceptia asupra lumii. Am fost condamnat la aceasta constatare citind cartea de literatura contemporana scrisa de Christa Wolf si intitulata simplu – Casandra.

Daca ati mostenit in casa vreo copie a Legendelor Olimpului, atunci va aduceti, probabil, aminte de acea fiica a lui Priam, regele Troiei, care era inzestrata cu darul profetiei, fiind blestemata, insa, sa nu fie crezuta de nimeni.

Ei ii da voce autoarea germana intr-un prelung monolog narativ, prilejuit de apropierea funestului sfarsit in captivitate, dupa caderea lengendarului oras.

Cartea nu are o lungime prea mare, insa are acea densitate pe care numai o tehnica bine stapanita a fluxului constiintei o poate reda. Exista o perioada critica la inceput, in care e nevoie sa te acomodezi cu faptul ca anamneza Casandrei este suprinzator de asemanatoare cu a ta, fiinta in carne si oase. Fapte si presupuneri, senzatii si fantasme, ganduri metafizice si stari corporale se scurg in paginile cartii, precum aluviunile unui fluviu care preia tot ce ii iese in cale si isi urmeaza neabatut cursul.

Doua sunt caile prin care romanul Christie Wolf se impune ca unul remarcabil.

Prima este repovestirea razboiului troian intr-o cheie ilustrativa pentru omul secolului al XX-lea, care a trait razboaie si a vazut dictaturi inflorind si prabusindu-se. Conflictul care ii opune pe locuitorii cetatii si pe ahei nu este generat doar de mitica rapire a Elenei (socant interpretata aici) sau de apetenta pentru jaf a anticilor, promovata de istoriografia marxista, ci este rodul unui ansamblu de greseli, trufie, rea-vointa, amalgamate intr-un bulgare de zapada ce evolueaza intr-o avalansa de neoprit.

Personajele binecunoscute – Ahile, Hector, Hecuba, Priam, Paris, Agamemnon – nu lipsesc, dar nu mai sunt figuri hieratice de patrimoniu, ci unele pur omenesti, uneori contrastand cu modul cum le-a daltuit posteritatea. Hector nu este viteaz decat de nevoie, Paris este un pampalau care incearca sa-si demonstreze siesi ca este barbat, iar Agamemnon doar face parada autoritatii.

Chiar mai important, insa, este filtrul psihic prin care Casandra ne istoriseste toate acestea. Imi asum o mare responsabilitate, aventurandu-ma sa spun ca este unul pur feminin, insa invit pe orice reprezentanta a sexului frumos sa citeasca aceasta carte si ma astept sa rezoneze cu pleiada de trairi care razbat din solilocviul naratoarei.

Poate cea mai preganta marturie a autenticitatii acestei voci este modul cum este perceput Ahile, cel mai mare razboinic al acestei epopei. Desi are o atitudine critica si ambivalenta fata de cetatea-patrie si fata de greselile care au condus-o la razboi, Casandra este, pana la urma, o fiica a Troiei si a familiei pe care grecul o face sa sufere amarnic, asa ca perceptia si diatribele asupra acestuia stau sub semnul unui subiectivism superb indus de proza scriitoarei.

Cheia feminista a cartii se accentueaza spre final, mai ales in cadrul episodului in care apar si amazoanele, iar acea confrerie, imperfecta sau induiosatoare, a femeilor din ambele tabere, precum si abuzurile savarsite de barbati chiar si in cele mai sacre locuri, pot fi considerate o expresie avant la lettre a miscarii #metoo.

Domnilor, am si o veste buna, totusi.

In acea comunitate a femeilor isi gasesc locul si niste barbati.

Cu conditia sa fie de isprava.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru niste mituri vechi, spuse dintr-un unghi nou.

Rau la noi, dar mai rau la ei

Legaturile romanilor cu Turcia sunt de-a pururea stranse. Dincolo de indelungata suzeranitate pe care Imperiul Otoman a exercitat-o asupra Tarilor Romane, sa nu uitam de faimoasele calatorii comerciale postrevolutionare „la turci”, prestatiile lui Gica Hagi, Gica Popescu si Adrian Ilie la Galatasaray, precum si foarte recenta pasiune a compatriotilor nostri pentru statiunile all-inclusive de peste Bosfor.

Ca urmare, nu ar trebui sa mire pe nimeni ca ma preocupa situatia din Turcia, mai ales ca proximitatea acestei tari in context geostrategic nu e de ignorat.

Daca si voi aveti interese similare, nu va recomand, totusi, sa va incepeti documentarea cu volumul Turcia. Intre nebunie si melancolie de Ece Temelkuran, pentru ca nu va va cadea prea bine la psihic.

Nu cred ca gresesc prea mult asemuind-o pe aceasta jurnalista si scriitoare, opozanta ferventa a regimului instaurat de Erdogan, cu Anna Politkovskaia, insa sper din tot sufletul sa nu impartaseasca soarta rusoaicei, pentru ca, daca judecam dupa ce ne spune, in Turcia abuzurile devin o obisnuinta, iar viata omeneasca nu mai valoareaza atat de mult.

Femeilor care poarta colanti le este refuzat accesul la functii publice, chiar daca au pregatirea necesara, copiii care sunt acuzati de terorism sunt tratati ca adultii si maltratati in inchisori, iar partidul de guvernamant erodeaza toate palierele societatii, plasmuind dusmani imaginari (va suna cunoscut? „statul paralel”, cumva?) si impartind societatea intre „ei” (laicii) si „noi” (drept-credinciosii).

Am, insa, doua rezerve, pe care vreau sa vi le impartasesc. In primul rand, simpatiile stangiste ale lui Ece Temelkuran sunt evidente, de aici si modul apasat cum atribuie degradarea morala a tarii repetatelor lovituri de stat organizate de fortele de dreapta, care, prin represiune, au hranit islamismul care se dezlantuie acum. A avea un partizanat ideologic nu inseamna neaparat ca greseste in diagnostic, dar cred ca si ea mi-ar aproba prezumtia de scepticism.

In al doilea rand, Ece Temelkuran nu este numai jurnalista, ci si scriitoare de fictiune. Aceasta dubla calitate se reflecta in inteligenta organizare a cartii si dinamismul manios ale stilului in care este scrisa. Eu, insa, am invatat o lectie importanta acum multi ani, cand am citit un reportaj semnat de Pascal Bruckner despre exorcizarea de la Manastirea Tanacu: bucurati-va de harul scriitorilor, dar nu sa aveti incredere in ei.

O impresie aparte mi-a facut sub-capitolul despre protestele din Piata Taksim; daca eliminam gazele lacrimogene si arestarile masive, spiritul de solidaritate si de revolta impotriva incompetentei, coruptiei si autoritarismului sunt acealeasi care au caracterizat pe protestatarii romani din Piata Victoriei si de pretutindeni din Romania. E ceva inaltator sa stii ca ai luat parte la manifestarea unui curent care strabate intreaga omenire, al luptei impotriva venalitatii, badaraniei, minciunii si agresiunii.

Totusi, gazele lacrimogene si arestarile masive nu pot fi eliminate din peisaj, iar ele imi spun ca, desi Romania e scuturata de febra discursurilor demagogice si a prostiei cocotate in varful trebii, in Turcia lucrurile sunt si mai ingrijoratoare si ne privesc pe toti.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o vizita in Turcia, dincolo de barierele statiunilor all-inclusive.

Arheologia unei idei

Mutarea capitalei Israelului la Ierusalim a starnit valuri de reactii la nivel international, iar mie mi-a reactivat reflectiile despre acest oras care, dupa atatea milenii isi pastreaza insemnatatea pentru trei mari religii ale lumii.

In completarea incredibilei sale povesti, spusa cu mult har si haz de Simon Sebag Montefiore, vine o alta lucrare, de alta factura, pe care am obtinut-o prin bunavointa prietenilor de la libmag.roTemplul lui Solomon. Mit si istorie de William J. Hamblin si David Rolph Seely.

Volumul urmareste istoria locului eponim, pornind de la influentele culturale care l-au precedat si pana in prezent. O atare ambitie poate parea exagerata, insa autorii fac o treaba excelenta in a demonstra ca nimic din istorie nu este intamplator, nu este creatie izolata, ci are legatura cu o manifestarea anterioara si produce la randu-i reverberatii ulterioare.

Un exemplu sumar: traditia iconografica a Chivotului Legii, pe care o stim inclusiv din Raiders of the Lost Ark, este izbitor de similara cu imagini mai vechi ale unor artefacte de cult egiptene. Iar cei doi heruvimi care sunt plasati pe capac au ceva de sfinx sau de lamassu asirian. Coincidenta? Poate ca da, probabil ca nu.

Munca istoricilor este impresionanta prin desavarsita impletire a ilustratiilor abundente cu izvoarele scrise, care merg de la cartile sfinte ale celor trei mari religii care converg catre Ierusalim – iudaismul, crestinismul si islamismul – pana la lucrari ale unor carturari apartinand fiecareia dintre ele.

Chiar daca nu agreati idee de a lectura pasaje din Biblie, Tora sau Coran, va asigur ca modul cum sunt inlantuite descrierile si ipotezele e fascinant, mai ales cand imaginile alaturate demonstreaza acea fluiditate a istoriei care se pierde in prezentarea scolara, rezultatul fiind ca multi tineri considera aceasta materie ca una dispensabila si colosal de plictisitoare.

Tulburatoare si entuziasmanta mi s-a parut partea din carte care exploreaza figura divinitatii feminine, despre care sunt teorii ca ar fi stat pe acelasi plan cu aceea masculina care s-a perpetuat in cadrul celor trei mari religii. Ecourile ei se vad cu precadere in arta (oare nu este Fecioara Maria alaturi de Iisus in Judecata de Apoi a lui Michelangelor?), iar scandaloasa gaselnita a lui Dan Brown din The Da Vinci Code nu mai apare astfel drept o mare indrazneala, ci doar o exploatare abila a unei idei care persista de milenii.

Templul lui Solomon. Mit si istorie nu este povestea unui simplu loc, ci a unei idei si a metempsihozei acesteia, iar modul cum ne este prezentata este o lectie de coerenta si chiar de toleranta.

Au, inimioara mea!

Istoria transversala este generoasa cu subiectele, insa marturisesc ca o lucrare dedicata inimii nu mai citisem pana acum.

Masinaria sublima este, asa cum o arata si subtitlul, o biografiei a neostoitei pompe care intretine viata si inca una foarte consistenta, desi, ca si organul caruia ii este dedicata, nu pare impresionanta prin dimensiuni.

Cei doi autori, Stephen Amidon si Thomas Amidon, isi impart responsabilitatile in privinta calitatii textului – unul este scriitor de profesie, celalalt cardiolog. Aceasta fericita imperechere de vocatii se vede in structura cartii: fiecare capitol debuteaza cu o poveste ce reda impecabil spiritul epocii la care se refera (Antichitate, Renastere sau epoca moderna), ceva in genul a ce a realizat Liviu Rebreanu in Adam si Eva, pentru ca apoi sa continue cu o erudita expunere a mentalitatilor si cunostintelor ce vizau inima in respectiva perioada.

Mi-e greu sa aleg din bogatia de informatii pe care le-am aflat astfel, insa o sa ma limitez la cateva reflectii care mi-au fost prilejuite de lectura acestora.

Noi oamenii, simplificam si faurim idoli din persoane care se mai si insala: Aristotel, filosoful caruia ii datoram insasi structura gandirii noastre, avea o conceptie eronata despre inima si rolul ei. Paradoxal, idealistul Platon a nimerit-o mai bine in privinta asta.

Egiptenii au desavarsit tehnica mumificarii, asa ca ia ghici unde au avut loc niste descoperiri majore despre inima, realizate prin disectii, practica hulita altminteri din epoca antica si pana in la finele celei medievale? In Alexandria elenistica, dovada ca nimic nu se pierde nu e numai un dicton din fizica sau chimie, ci si o permanenta caracteristica a evolutiei mentalitatilor.

Nu in ultimul rand, e usor de remarcat ca, daca vreo doua mii de ani ne-am chinuit cu teoria umorilor, volumul de cunostinte despre inima a crescut exponential in ultimii doua sute de ani si nu pot sa nu ma intreb oare pana unde va ajunge aceasta progresie geometrica a stiintei.

Aveam-vom inimi artificiale in doar cateva decenii de acum incolo?

Si daca anticii aveau dreptate si inima e salasul sentimentelor, ce se va intampla cu acestea?

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o poveste a celei care ne tine in viata.