Educatie pentru ochi si minte

Niciodata sa nu va amagiti ca stiti sa faceti ceva bine!

Nu o data mi s-au servit lectii dureroase, dar necesare, despre pericolul autosuficientei, iar Arta si perceptia vizuala. O psihologie a vazului creator, primita de la cei la libmag.ro a fost cea mai recenta palma benefica pe care am primit-o.

Credeam ca stiu sa privesc arta, avand ceva ani de cand am inceput sa rasfoiesc albumele mamei mele si de cand bantui prin muzee, spre disperarea prietenilor care inclina spre distractii mai mundane.

Insa monumentala lucrare a lui Rudolf Arheim mi-a dezvaluit si indreptat atatea lacune, incat, de acum incolo nu o sa ma mai consider mai mult de un novice intr-ale aruncatului cu privirea inspre operele de arta plastica.

Pentru prima data de cand ma stiu, mi s-a parut ca simpla lectura a cuprinsului unei carti e un beneficiu in sine. Sa ai in vedere echilibrul, dar si cresterea, forma, dar si culoarea, spatiul, dar si miscarea, sunt deja repere de nepretuit cand admiri Cina cea de taina a lui Leonardo da Vinci, de pilda. Pe unele le intuiam din experienta, altele imi sareau in ochi prin valoarea executiei, dar amploarea algoritmului de examinare propus de Arheim este ca si cum l-ai pune pe un maestru autentic de kung fu langa un tip care a invatat miscarile din filme cu Jackie Chan si Jet Li.

Intrevad o obiectie: Ce farmec mai are arta, daca o disecam atat?

Am insa si raspunsul: Arta proasta nu mai are, dar arta mare, aceea care rezista si incanta generatii dupa generatii, se desface precum o floare care are toate conditiile propice. Ii poti admira detaliile zamislite cu migala, dar te poti si delecta cu intregu-i fara cusur.

Aceasta carte nu este una care sa fie citita pe nerasuflate; recomand o expunere la o pictura dupa fiecare sub-capitol si la un album intreg dupa fiecare capitol.

Da, e un travaliu intelectual colosal, dar rasplata n-are pret.

Totalitarismul care a facut pui

Oricine se uita la totalitarismul care a marcat prima jumatate a secolului al XX-lea ramane cu atentia pironita pe nazism si pe ororile care i-au insotit scurta, dar brutala istorie.

In acest fel, exista riscul de a pierde din vedere ca o astfel de ideologia aparuse cu peste o decada inainte in Italia lui Mussollini, iar eu, nevrand sa o nedreptatesc pe muza Clio, careia ma inclin frecvent, am ales sa ma revansez fata de aceasta omisiune cufundandu-ma in cuprinzatoarea lucrare a Francescai Tacchi, intitulata Istoria ilustrata a fascismului.

Asa cum o arata si titlul, aceasta carte de istorie universala urmareste evolutia acestei miscari care a reusit sa se suprapuna intregului stat, precum si decaderea foarte rapida, iar eu ma simt dezlegat de a face glume pe seama italienilor, avand in vedere ca autoarea insasi isi permite cateva.

Altminteri, stilul este unul prozaic, fara intorsaturi de fraza sau efecte narative mestesugite, insa tocmai aceasta ariditate serveste scopului general al cartii, aceea de a contura cat mai amplu tabloul al unei perioade.

Desi partea care descrie ascensiunea si instalarea la putere a fascismului e doar suita de acte si modificari de legi, e cutremurator sa fii martorul neputincios al unui proces de erodare a democratiei, chiar originale, cum o aveau italienii (v-am spus ca n-am nicio retinere la glume), si nu e usor de gasit paralele cu ce se intampla prin Europa prezentului.

Foarte interesant a fost capitolul dedicat raspandirii puilor fascismului pe continent si, din nou, am fost intristat si putin ingrijorat de apetenta cu care nenumarate tari au adoptat aceasta doctrina, nelipsind, evident, Romania. Chiar si in democratiile solide a incoltit putin fascismul si nu pot sa nu ma intreb cat a lipsit ca intreaga Europa sa o apuce pe un asemenea fagas.

Fascismul a izvorat din probleme pe care le recunoastem in contemporaneitate, asa ca eu, unul, va sfatuiesc sa nu acceptati nicio tentativa de fanfaronada, propaganda desantata si atacuri la adresa democratiei, pentru ca asa incepe totul.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o panorama multidimensionala a fascismului.

Tristetea unui clovn

Sunt ani buni de cand mi s-a format opinia ca tagma clovnilor si a saltimbancilor de tot felul cuprinde oameni foarte tristi, iar incursiuni diverse pe taram artistic imi confirma constatarea.

Cea mai recenta intarire a acestei observatii vine din partea cartii de literatura contemporana intitulata Ultimul dans al lui Charlot.

Initial, mi s-a parut ca autorul Fabio Stassi pacatuieste prin faptul ca preia fara prea multa subtilitate supra-structura Seherezadei in construirea romanului: in fiecare seara de Craciun, Charlot/Charlie Chaplin face ce face si pacaleste Moartea, castigand timp pentru a-si depana povestea catre fiul pe care l-a avut la o varsta cand altii sunt deja bunici.

Si intitularea capitolelor cu titlul de „Rola” mi s-a parut o ingrosare dispensabila, menita sa ne aduca aminte, inca o data, ca este vorba despre cinematografie, insa toate aceste neajunsuri au fost compensate de scriitura propriu-zisa a pataniilor personajului principal, care intruneste si rolul de narator.

Ce pare initial o autobiografie romantata a lui Charlie Chaplin devine rapid o incursiune in spiritul vagabondului cu care aceste cineast genial s-a identificat pana la contopire. Peregrinarile sale au ceva din explorarea metafizica din Micul Print de Antoine de Saint-Exupery sau Picatura de Aur de Michel Tournier.

Treptat, Ultimul Dans al lui Charlot isi contureaza doua directii, ca doua sine de cale ferata care se despart si se intretaie periodic.

Pe de o parte, avem elegia lumii muribunde a circului, cu bufonii si acrobatii sai, alegorie pe care o putem extinde la nivelul intregii societati: calatoria cu trenul si tovarasii de drum demonstreaza ca fieare dintre noi are o masca pentru public, uneori mai stravezie, alteori mai opaca.

Pe de alta parte, suntem purtati si in universul tragicomic al debuturilor cinematografiei, avand ocazia sa aruncam o ocheada in spatele butaforiei Hollywood-ului din epoca sa embrionara.

Nu am ras citind aceasta carte, asa cum indeamna Charlie Chaplin pe coperta. Dar m-am simtit bine cufundandu-ma in povestea ei.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-au dat voie sa il insotesc pe un Vagabond.

 

Non-fictiuni pe care le-am citit (20)

A trecut cam multisor de cand nu v-am mai povestit despre non-fictiunile care mi-au brazdat intelectul, asa ca haideti sa recuperam:

The News. A User’s Manual – ultimele experiente de lector al panseurilor lui Alain Botton au fost nesatisfacatoare, asa ca am intampinat cu bucurie o oarecare revenire de forma a acestui adept al filosofiei aplicate vietii cotidiene. Cartea sa exploreaza relatia omului modern cu stirile, precum si modurile cum acestea din urma dau gres in a-si indeplini rolul formativ, adaos esential la cel informativ. Consumam stiri cu un apetit cvasi-religios, asa ca Botton e de parere ca materialele jurnalelor televizate si ale ziarelor ar fi mai utile la nivel emotional, daca ar imprumuta mai mult de la cinematografie sau literatura. Mie, unuia, mi se pare ca se face exces de astfel de tuse artistice si inselatoare, asa ca nu pot fi de acord cu el, insa modul cum desluseste resorturile psihologice legate de diversele tipuri de stiri este patrunzator, iar ideile au fluiditate si coerenta.

Emotional First Aid – zilnic, ba nu, din minut in minut, suntem supusi unor lovituri psihice de tot felul, iar Guy Winch si-a propus sa elaboreze un fel de manual cu prescriptii pentru astfel de traumatisme emotionale. Dupa ce i-am descris demersul in linii mari, o sa operez o distinctie intre ce i-a iesit si ce nu: clasificarea surselor de stari negative este impecabile, ca si pasii de urmat in fiecare dintre aceste situatii; pe de alta parte, continutul fiecarui capitol in parte nu exceleaza prin vreun aspect practic, ci asambleaza aceleasi concluzii de natura cognitiva si comportamentala pe care le-am intalnit in numeroase carti, dintre care multe se regasesc in aceasta rubrica. Insa aspectul pe care il apreciez cel mai mult la aceasta carte este insusi conceptul care ii confera si titlul – sanatatea psihica este fragila, ca si cea fizica, iar o cunoastere a modului cum opereaza si cum poate fi mentinuta este o abilitate indispensabila.

 

The Better Angels of Our Nature – daca va luati dupa Alain de Botton, asa cum l-am descris mai sus, si va uitati la stiri, veti avea impresia ca lumea este mai rea ca oricand, insa Steven Pinker este de alta parere. Ideea centrala a cartii sale este ca violenta a scazut de-a lungul timpului si ca omenirea a devenit mai buna. O parere pe care o impartasesc, insa in niciun caz n-as fi putut s-o argumentez atat de grandios cum a facut-o autorul. Nu ma sfiesc sa folosesc acel termen bombastic, pentru ca efortul intelectual la care s-a inhamat Pinker, care exploreaza zoologia, antropologia, istoria, statistica, psihologia, e coplesitor. Nu doar soliditatea argumentelor, ci si volumul lor te obliga sa ii accepti concluziile. Sa speram ca evolutia pe care o traseaza este reala si se va adanci, altfel nu mai e nimeni in siguranta.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

 

Mecanismul suspansului

Sa ridice mana toti cei care nu au vazut niciodata un film regizat de Alfred Hitchcock; pregatiti-va sufleteste, caci am de gand sa va ofensez:

Voi credeti ca ati trait cu adevarat pana acum?

Pentru toti ceilalti, cei care au fost fascinati, oripilati si nelinistiti de creatiile acestui mare maestru al morbidului si suspansului, am o veste buna:

Exista o carte, intitulata Hitch (pe care eu am avut ocazia sa o citesc prin bunavointa celor de la TargulCartii.ro), scrisa de John Russell Taylor, care intra in culisele vietii si activitatii acestui cinest, intr-un mod care reuseste cumva sa imbine si gustul pentru picanterii, dar si analiza serioasa.

Prima parte, a copilariei, tineretii si debuturilor sale regizorale este cea in care m-am cufundat cel mai mult din punct de vedere al interesului, deoarece reprezentau o terra incognita pentru mine, iar anumite amanunte din perioada cand nu era un nume greu la Hollywood sunt haioase foc: pataniile cu o rola de pelicula pe care au introdus-o in Elvetia precum contrabandistii, sau mofturile facute de cate un artist sau altul.

Dupa ce Hitchcock isi construieste soclul pe care isi va ridica apoi monumentul, si cariera sa, si cartea devine mai lineare. Marturisesc ca am apelat la o lectura selectiva si am ocolit paginile despre filmele pe care nu le-am vazut (ar fi fost curata sinucidere intelectuala, nu credeti?), insa le-am infulecat mental pe cele despre productiile care mi-au trecut prin fata ochilor, precum Shadow of a Doubt, Rear Window, Notorious, Spellbound, To Catch a Thief, North by Northwest, Rebecca, Strangers on a Train sau Lifeboat. Par multe, dar cartea de fata mi-a dezvaluit ca mai am destule de descoperit.

Ca orice cititor al erei digitale,mi-a dat ghes pardalnica de curiozitate sa citesc si ce au scris altii despre lucrarea lui John Russell Taylor. Multe voci il acuzau pe autor ca s-a aventurat cam prea departe cu interpretarile psihanalitice, ca personalitatea lui Hitchcock nu e musai reflectata in fiecare cadrul al peliculelor lui.

Eu, unul, nu am avut vreo astfel de reactie, pentru ca i-am privit consideratiile ca pe litere de evanghelie, ci tot ca pe niste eforturi, precum cele umile ale subsemnatului, de a deslusi sensuri intr-o creatie. Efort furil, uneori, dar indicat pentru antrenarea propriei materii cenusii.

Hitch nu este cartea definitiva despre acest sadic genial, insa e una care te face sa uiti de trecerea timpului.

Exact ca filmele lui.

Rani care nu se inchid

Cred ca e mai usor sa scrii o carte din perspectiva unei persoane care e victima unei tulburari mentale (fara sa ma chinui prea mult, imi vin in minte Foamea de Knut Hamsun, Junky de William Burroughs sau chiar Matusa Julia si condeierul de Mario Vargas Llosa), decat din cea a unei persoane apropiate suferindului.

In primul caz, exista manifestari recurente ale diverselor afectiuni, recognoscibile chiar si unui cititor care nu are pregatire psihiatrica, insa, in al doilea, exista un amestec neomogen de rusine, afectiune, neputinta, adversitate sau compasiune, stari care se imbina sau concureaza, provocand persoanei o durere unica prin dinamismul ei.

La dificila sarcina de a reda acest amalgan s-a inhamat Gwenaelle Aubry in cartea de beletristica intitulata Nimeni. Starui putin asupra titlului, deoarece, in franceza in original, acesta este „Personne”, care, intr-adevar, se traduce prin „nimeni”, dar si prin „persoana”, iar aceasta ambivalenta mi se pare cheia in care o persoana sanatoasa clinic o percepe pe una bolnava – aceasta din urma nu mai apartine lumii concrete, reale, previzibile, insa ramane un individ in carne si oase, de care te leaga emotii sau amintiri.

Romanul nu are un fir narativ linear, este o perpetua pendulare intre fragmente dintr-un manuscris postum, apartinand unui avocat lovit de sindromul manical-depresiv (zis si bipolar), si trairile conexe ale fiicei care rememoreaza diversele ipostaze in care l-a cunoscut, direct sau din spusele altora. Ordonarea capitolelor in mod alfabetic este doar o vaga solutie pe care insasi vocea auctoriala o recunoaste ca fiind o incercare de a pune ordine in haosul care s-a instapanit pe mintea tatalui ei si pe relatia dintre cei doi.

Lectura este dureroasa si ingreunata putin de lirismul poate prea apasat al unor pagini. Dar cine sunt eu sa contest marea involburata din interiorul unei fiice care este condamnata sa fie contemporana cu moartea inceata a celui caruia ii datoreaza viata si sortita sa traiasca apoi cu o cumplita intrebare:

Ar fi putut oare fi altfel?

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o sedinta de terapie in care eu am fost in ipostaza specialistului care asculta pe cineva confesandu-se.

El Camino nipon

Colectia de carti de calatorie de la Polirom este o veritabila bonanza, din care extrag periodic cate o aventura pe care o sorb prin lectura cu o asa pofta, incat imi spun ca poate ar fi cazul sa-mi fac bagajul.

De data aceasta imboldul a venit de la Alan Booth si al sau uluitor periplu prin Tara Soarelui Rasare, descris in Drumurile catre Sata.

De ce uluitor? Pentru ca acest englez putin sarit de pe fix s-a gandit sa parcurga distanta dintre Capul Soya (cel mai nordic punct al Japoniei) si Capul Sata (cel mai sudic). Adica 3000 de kilometri, o cifra care, oricum ai intoarce-o, tot infioratoare pare.

Scrisa in anii ’80 ai secolului trecut, cartea prezinta realitati sociale care s-au estompat, poate, intre timp, insa proza lui Booth este savuroasa, iar interesul informativ initial este sporit de placerea de a-i parcurge observatiile amuzante si usor uracioase, aspect pe care constatat ca exploratorii moderni il au in comun (l-am regasit si la Sylvain Tesson).

Desi indragostit de Japonia in asa hal, incat i-a invatat limba si a luat o localnica de nevasta, autorul o priveste cu acea unica privire europeana, care admira calitatile, dar nu cruta defectele, o atitudine rezumata de vorbele unui batran perspicace:

O tara e ca o foaie de hartie; are doua fete. Pe o parte sunt caligrafiate multe – asta e partea care e etalata peste tot in public. Dar exista intotdeauna si versoul foii de hartie – o pagina pe care pot fi mazgalituri urate, graffiti sau Dumnezeu mai stie ce. Daca vreti sa scrieti despre o tara, asigurati-va ca scrieti despre ambele fete.

Aceasta luciditate cinica este, insa, lasata deoparte cand ajungem la Hiroshima si, prin deznadejdea si goliciunea sufleteasca pe care Alan Booth le exprima, traim noi insine abisul acelui crunt moment.

Trece Japonia testul acestei ample radiografii care o strabate pe lungime?

Fara doar si poate.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un El Camino nipon.

 

 

Viaje adentro

Cand iei O scena din viata unui pictor calator si o cantaresti in mana, iti zici: dau gata cartea asta de beletristica in pauza de pranz, mai ales daca intarzii putin si ii spun sefului ca am stat la coada la covrigi.

Dar romanul lui Cesar Aira nu este catusi de putin o lectura facila si nu se recomanda imperecherea cititului cu activitati de ingurgitare, deoarece sectiunile de cortex destinate descifrarii sensurilor mesajului scris vor fi suprasolicitate de metaforele argentianului, iar stomacul se va vedea in criza de energie, ca Romania asta iarna.

Cartea prezinta o calatorie care penduleaza permanent intre fizic si metafizic, intre relieful advers sud-american si lumea interioara a artistului. Nu e o calatorie usoara pentru cititor si nici nu are o destinatie clara, dar oare nu asa este viata fiecaruia dintre noi?

Stilistic, Cesar Aira face parte din increngatura realismului magic, care a inflorit in America Latina in secolul trecut, si are potential de a suscita reactii ambivalente: lipsa unei narativitati conturate matematic deruteaza si indeparteaza firile mai logice, insa virajele surprinzatoare ale prozei si cotiturile de fraza care apar pagina de pagina incanta prin forma.

Cand ni se pare ca totul functioneaza dupa principii matematice, e bine sa luam o carte precum O scena din viata unui pictor calator, ca sa ne mai scuture putin de pericolul indepartat, dar real al inchistarii.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un fericit caz de tulburare a ordinii, nu publice, ci private.

Mici crime de vara

Desi se codeste prin ploi periodice, vara se instaleaza treptat, iar obiceiurile de lectura merita o mica deviere catre experiente mai facile, care, in cazul meu, se materializeaza in romane de suspans, care nu sunt nici prea-prea, nici foarte-foarte din punct de vedere intelectual.

Calitatea este intotdeauna o cerinta, iar cartea de beletristica scrisa de Andrea Camilleri si intitulata Forma apei a indeplinit-o, oferindu-mi chiar si un bonus.

Actiunea incepe, asa cum se cuvine, cu o crima misterioasa si tulburatoare prin pozitia sociala si influenta victimei. Decesul cu pricina il introduce in scena pe inca un membru marcant din clubul lui Marlowe, Poirot, Maigret et comp.

Comisarul Montalbano nu depaseste limitele unei creatii din aceasta zona a literaturii, insa e suficient de bine conturat si de simpatic, in ciuda omenestii scaderi masculin-italiene referitoare la femei, incat sa fii de partea lui in toate interactiunile pe care le are in derularea anchetei.

Fauna umana pe care o descoperim astfel are caracterul ingrosat la care ne-am astepta de la orice fictiune de tip noir beletristic, cu politicieni verosi si concupiscenti, dame nimfomane sau proxeneti plini de aur pe degete, urechi si alte orificii.

Desi suspansul nu devine insuportabil in niciun moment, se pastreaza totusi constant pe tot cuprinsul cartii, ceea ce accelereaza traseul lectorului spre deznodamant.

Concluzie de roman: si la ei, ca la noi.

Acel bonus despre care va vorbeam este cadrul geografic in care are loc actiunea: Sicilia. O insula scaldata de soare, cu peisaje de coasta mirific sculptate de apa si populata de oameni aprigi atat la manie, cat si in amor.

Asa ca, daca v-o lovi norocu’ sa cititi Forma apei tolaniti pe un sezlong, pe o plaja din Cefalu, o sa aveti parte si de un deliciu metatextual, pe langa cel senzorial.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o pauza de suspans luminoasa, in ciuda tenebrelor pe care le prezinta.

 

Sa ne cunoastem potentialii lideri

Trecut-au vremurile cand Statele Unite ale Americii erau farul calauzitor al omenirii si impuneau modele culturale si politice irezistibile si incontestabile. Lumea devine multipolara si destule state puternice cauta sa demonstreze ca modul lor de viata si de organizare este mai cu mot.

China este, bineinteles, printre acestea si, daca e sa ne uitam la banetul de care dispun, n-ar trebui sa ne miram ca multe tari mai sarace privesc catre aceasta inedita si surprinzator de eficienta combinatie de autoritarism si capitalism ca la o alternativa viabila la democratia de rit trans-atlantic.

Ajungand cu expozeul in acest ma vad nevoit sa recurg inca o data la gluma facuta de Steve Martin acum ceva ani, la incheierea ceremoniei de la Oscar pe care a prezentat-o:

La final, as vrea sa ii multumesc lui Steven Spielberg. Nu strica niciodata.

Urmand acelasi rationament, am hotarat sa imi desavarsesc cunostintele despre civilizatie milenara a Imperiului de Mijloc prin intermediul unei carti enciclopedice intitulate Cele saptezeci de minuni ale Chinei, editata de Jonathan Fenby.

Daca istoria si cultura Chinei vor deveni materie obligatorie in scoli, sper macar ca aceasta lucrare sa fie manualul, pentru ca este atat de bine realizata, incat le-ar starni interesul pana si celor mai delasatori elevi.

Spuneti-mi un subiect care va intereseaza: arta? filosofia? artele martiale? monumentele arhitectonice? praful de pusca?

Oricare ar fi, sunt sanse mari sa le gasiti povestite si explicate in aceasta carte, intr-un mod sintetic, ce-i drept, dar elocvent si precis, iar echilibru informatie-concizie este intregit de ilustratiile de o calitate exceptionala.

Foarte interesante sunt perspectivele trecut vs. prezent, referitoare la mari orase precum Beijing sau Shanghai. Alternand imaginile de atunci si de acum, m-am pomenit reflectand asupra cursului sinuos si imprevizibil pe care il urmeaza o societate si supunandu-ma unei interogatii care ma viziteaza periodic de atunci:

Oare ce ne rezerva viitorul?

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un superb si amplu ghid despre potentialii noastri lideri.