Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Canicula ne ține în casă, iar în casă putem citi.

Întrebări fără răspuns – e important de menționat că această carte a lui Lucian Boia are și subtitlul Sau cu prea multe răspunsuri, pentru că astfel se vădește și cea mai mare calitate a ei – ne vădește dilemele lumii în care trăim. Altminteri, cu stilu-i defetist deja arhi-cunoscut, istoricul român preia idei de la Yuval Harari sau alți confrați în vogă, iar factorul de noutate e scăzut spre inexistent. De remarcat, însă, capacitatea de sinteză a lui Lucian Boia, care, unde aceluiași Harari îi erau necesare câteva sute de pagini să ne întristeze, n-are nevoie decât de vreo câteva zeci.

Putere și teritoriu – pasiunea pentru domeniu, voința și simțul detectivistic zgândărit de deducțiile autorului Marian Coman m-au ajutat să duc până la capăt lectura acestui volum dens și deloc atractiv pentru aceia care văd doar latura anecdotică și suculentă a istoriei. Demersul științific are ca scop elucidarea unor controverse și zdruncinarea unor păreri încetățenite referitoare la evoluția teritorială a Țării Românești în Evul Mediu timpuriu și la a raportului dintre puterea centrală a domnitorilor și cea locală a boierilor. Cartea este destinată neîndoios profesioniștilor, însă stilul de redactare, deși doct, este suficient de accesibil, încât, cu puțină concentrare, devii părtașul unei veritabile investigații, ale cărei logică și proceduri pot fi aplicabile și în viața de zi cu zi. Sper că citesc aceste rânduri toți aceia pe care îi cunosc și care îmi spun de fiecare dată când constată că știu câte un crâmpei din îndelungata poveste a omenirii: Și cu ce te ajută asta în viață? Uite m-ajută să gândesc și să nu rămân un obtuz și nici să nu fiu patriot de carton.

The Selfish Gene – o carte cu o reputație care o precedă, cu idei care unora le par revoltătoare, altora depășite. Richard Dawkins, evoluționist convins, vine cu o teoria complexă, conform cărei orice se întâmplă în lumea vie, adică inclusiv în societatea umană, este rezultatul acțiunii numitelor gene, entități care au ca scop să se replice și să se perpetueze întru nemurire. Ca indivizi, nu suntem decât vehicule ale acestor gene, iar ceea ce numim liber-arbitru sau altruism nu sunt decât iluzii, autorul găsind explicații funcționale pentru astfel de manifestări despre care credem că ne pun pe noi, oamenii, mai presus de necuvântătoare. Spre cinstea lui științifică, Dawkins punctează și hibele propriei teorii, iar asta sporește experiența intelectuală a lecturii. Pentru că acesta este supremul beneficiu al parcurgerii acestei cărți – îți pune mintea la încercare, te expune unei urzeli complicate de concepte, forțează neuronii să se combine în moduri în care nu sunt învățați și nici nu le place, poate. Iar un astfel de exercițiu este sănătate curată pentru creier, organul cel mai afurisit și mai grandios pe care genele ăstea egoiste l-au plăsmuit ca să le poarte mai departe.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Țesături de sentimente

Muzeul Cluny din Paris nu este potrivit pentru hoardele de turiști care obișnuiau să năvălească în capitala Franței și care o vor face din nou când se va mai astâmpăra pârdalnica de pandemie.

Nu are vreo panoramă completă a Evului Mediu, ci doar crâmpeie de artă materială și spirituală, greu accesibile călătorului aflat în goană, care mai are de rulat trei obiective până la finalul zilei.

Însă într-o sală anume a acestei foste abații am regăsit aceeași sfială și admirație manifestate universal, ca la Mona Lisa sau Capela Sixtina.

Este lăcașul care adăpostește celor șase tapiserii ale Doamnei și licornului.

Lumina difuză, bogăția decorațiunilor, neclaritatea semnificațiilor și acea adorabilă naivitate figurativă gotică de dinainte de explozia naturalistă a Renașterii fac din această încăpere un loc magic.

Nu e de mirare că una dintre tapiserii apare în universul vrăjitoresc al lui Harry Potter.

Se știu câteva lucruri, dar nu foarte multe, despre cine a comandat și cine a executat aceste opere de artă, iar acest vacuum de informații este exploatat de Tracy Chevalier în Doamna și licornul.

Se vede o documentare temeinică a autoarei, mai ales în descrierile migăloase ale procesului de realizare, de la picturile inițiale la cusăturile finale, însă remarcabil este că această latură informativă este întrețesută cu o narativitate reușită și elocventă din punct de vedere emoțional.

Diverși actori implicați în geneza seriei de tapiserii primesc cuvântul pe rând și ne dezvăluie tumulturi interioare care par a se reflecta în detalii din povestea domniței care seduce sau este sedusă de un unicorn.

Deoarece e scris de o femeie și este despre imaginea multiplă a unei femei, se vede preponderența aspectului feminin în roman. Nu că ar fi vreun fapt supărător sau dăunător reconstituirii istorice.

Fiecare scriitor recompune lumea trecutului după chipul și asemănarea sa. O face Gustave Flaubert în Salammbô, Boleslaw Prus în Faraonul, iar acum Tracy Chevalier în Doamna și licornul.

A critică adusă îndeobște abordării romanțate a istoriei (s-a întâmplat recent cu serialul The Crown) este că publicul larg are tentația să dea valoare prea mare de adevăr ficțiunii, iar de aici până la a înghiți toate fake news-urile de pe Internet nu e cale lungă.

Ca urmare, după ce vă delectați cu proza frumoasă și profundă a lui Chevalier, vă invit să începeți a descoperi voi înșivă Doamna și licornul, urmărind un mic reportaj despre modul cum această serie de tapiserii este renovată (care ilustrează cumva și durerile facerii ei) sau parcurgând un site foarte bogat, izvorât din pasiunea unei doamne japoneze pentru această multiplă enigmă artistică – www.ladyandtheunicorn.com.

Iar ca fundal sonor puteți folosi un foarte interesant album de muzică de inspirație medievală, dar cu influențe electronice, intitulat La Dame à la licorne, compus de Dominique Guiot.

Fie ca simțurile să vă fie răsfățate după cum doriți.

Dar cu măsură!

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o panoramă a celei mai complicate urzeli din câte există – sufletul omenesc.

Încă un strop de nemurire

În vremuri atinse de morbul unei dezorientări amețitoare, merită să ne întoarcem la aceia care au propus varii metode de a rămâne stabili, fizic și psihic.

Iar unii dintre ei chiar își asumă provocarea asta ad literam – dervișii rotitori.

Adepții ai sufismului, aceștia își întemeiază ritualurile și învățăturile pe scrierile lui Jalal-ud-Din, cunoscut mai ales sub numele de Rumi.

Mistic persan din secolul al XIII-lea, este autorul unor poeme care transcend religia și granițele.

Când citești câte unul din Oceanul sufletului, simți într-adevăr cum te afunzi într-un univers al căutării interioare, uneori incredibil de familiar, alteori teribil de îndepărtat.

Multe dintre aceste poeme încep precum fabulele, iar simpla lor interpretare în această cheie este benefică în sine.

Însă, este limpede precum o apă cristalină de munte că scopul lor este de a reconcilia plăpândele ambiții și trăiri omenești cu viziunea unei eternități căreia îi aparținem doar vremelnic.

Omului modern nu îi cade prea bine un astfel de îndemn la umilință, iar eu, om modern fiind, n-am fost străin de acest disconfort.

Totuși, am observat că, lecturând versurile excelent potrivite în română de Otto Starck, își face loc în mintea mea și un dram de seninătate, de detașat amuzament față de zbaterile existenței.

Iar acest neprețuit beneficiu pe care mi l-a transmis cartea s-a conjugat cu aceeași fascinație pe care am simțit-o parcurgând și alte comori ale culturii universale, precum suratele de mai jos, care au primit Oceanul sufletului cu bucurie în rândul lor, fără a mai ține seama că le separă milenii sau limbi diferite sau idei diferite.

Cei de la UNESCO au dreptate.

Există un patrimoniu material al umanității.

Și există și unul imaterial.

Și nu știu dacă nu cumva acesta din urmă este cel mai de preț.

Republica de Platon

Etica Nicomahica de Aristotel

I, Ching

Baghavad-Gita

Edda

Mic manual de campanie electorala de Quintus Tullius Cicero

Cântecul Nibelungilor

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-au dat să sorb încă o picătură de nemurire.

O capodoperă pentru care am plătit prea mult

Irene Nemirovsky a fost o mare scriitoare.

Ce am întrezărit în volumul care reunește două scrieri mai scurte – Dușmanca și Balul – s-a vădit indubitabil în Suita franceză.

O carte care, prin însăși valoarea ei multiplă, s-ar fi impus fără dificultăți chiar și în peisajul atât de august al literaturii franceze, dar care beneficiază și de aura tragismului și a miracolului regăsirii.

Evreică de origine, Irene Nemirovsky a fost victima antisemitismului încă de dinainte de Al Doilea Război Mondial (în 1938 i s-a refuzat cetățenia) și a ajuns într-un lagăr de concentrare în timpul ocupației germane, unde a murit în 1942.

Fiicele ei au supraviețuit, însă, și au salvat manuscrisele mamei lor, iar în 2004 a apărut această mărturie extraordinară a perioadei pe care autoarea o descria și o recompunea literar chiar în timp ce evenimentele se desfășurau, iar tăvălugul istoriei se apropia funest chiar de ea.

Dincolo de scriitura impecabilă, de finețea pur umană cu care sunt trasate personajele, de coerența și empatia cu care sunt priviți și francezii, și germanii (în special în partea a doua, intitulată Dolce), impresionează și chiar cutremură precizia și obiectivitatea cu care Irene Nemirovsky descrie reacțiile unei țări înfrânte și relațiile ambivalente dintre ocupați și ocupanți (ceva similar am regăsit și în Le dernier métro al lui Francois Truffaut).

În romanele sale, excelente de altfel, Patrick Modiano încearcă să exorcizeze traumele ocupației germane, însă o face având de partea-i detașarea dată de timp.

Irene Nemirovsky și-a asumat o sarcină infinit mai grea:

Să rămâne fidelă idealurilor sale estetice și umaniste, chiar când destinul său psihic și biologic era călcat în picioare.

O asemenea tărie de caracter ar merita un premiu Nobel postum dublu, atât pentru Literatură, cât și pentru Pace.

Azi e Ziua Națională a Franței, iar în mijlocul celebrărilor, ar merita ținut un moment de reculegere în memoria unei femei care ne vorbește cu blândețe, compasiune și umor chiar și dincolo de moarte.

Merci pout tout, Irene Nemirovsky!

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Caniculă sau ploaie, lectura merge înainte.

România în 100 de ani – un mare prieten al românilor, dar un și mai mare prieten al adevărului, istoricul Oliver Jens Schmitt (pe care l-am descoperit la o excelentă ediție a emisiunii Garantat 100% a lui Cătălin Ștefănescu), comprimă un veac de evoluție a societății de pe meleagurile mioritice într-un mod admirabil de coerent. Din prezentarea sa reiese că apucăturile naționaliste contemporane nu sunt o noutate, că antisemitismul a fost o realitate incontestabilă și că legionarismul n-a murit o dată cu Zelea Codreanu, ci s-a perpetuat cu brio în perioada comunistă. O sinteză care precis a iritat pe mulți, dar care ne scutură puțin de complexele și iluziile cu care suntem hrăniți de generații.

Zapping prin științe – deși o astfel de lucrare generalistă pare superficială, credeți-mă, cu toată bunăvoința pe care am avut-o, n-am putut să citesc mai mult de două-trei secțiuni într-un calup de lectură. Nu doar pentru că pe fiecare două pagini alăturate, sunt prezentate tematici variate, de la genetică la fizică cuantică, dar modul cum este organizată informația suscită reflecții aparte. Colectivul de autori, în frunte cu Ivan Kirilow și Lea Milsent, are o preocupare anume în a arăta cum a evoluat un anume concept în știință de-a lungul istoriei, cu accent pus pe controverse, fapt care m-a făcut să cred că acest fetișism pe care unii îl arată tehnologiei și ramurilor ei în prezent este orice, numai științific nu. O carte de avut în bibliotecă, chiar și de către umaniști.

The Age of Surveillance Capitalism – chiar mai deunăzi citeam că Google este sub investigație de către autoritățile Uniunii Europene sau că aplicațiile mobile de sănătate par a stoca mai multe informații decât ar fi cazul; crâmpeie din vastul tablou cu accente apocaliptice pe care îl zugrăvește Shoshana Zuboff în această lucrare monumentală. Autoarea este revoltată împotriva pierderii intimității la care consimțim aproape fără să ne dăm seama, iar rezultatul este un rechizitoriu subiectiv, dar formidabil de documentat împotriva a tot ce este rețea socială sau motor de căutare. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost că se întoarce în istorie pentru fiecare dintre componentele eșafodajului său de idei și recurge la nume mari ale gândirii universale, de la Karl Marx la Hannah Arendt sau Emile Durkheim. Lectura a fost grea, nu a fost plăcută, dar la capătul ei am simțit că, într-adevăr, chiar în momentele când scriu aceste rânduri, se dă o luptă pentru însăși esența umanității, iar cine vrea să și-o păstreze va avea de ales între confort și libertate. Iar cea din urmă e, totuși, cea mai de preț.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Shang Tsung al cuvintelor

Teoria de la care pornește Dumitru Țepeneag este cam așa:

În muzică, printr-o ”fugă” se înțelege un anumit tip de compoziție sau de tehnică de compoziție contrapunctuală de origine barocă care se aplică unui număr fix de părți melodice (numite voci) ale ansamblului unei piese muzicale în care numitele voci se interferează și/sau se repetă după un anumit algoritm.

O fugă începe cu o temă principală, „subiectul”, care se va auzi succesiv mai apoi la toate celelalte voci, în imitație; când toate vocile au expus tema, „expoziția” e completă; Acest lucru e urmat uneori de un pasaj de legătură, sau „episod”, dezvoltat din materialul tematic expus anterior; expunerile ulterioare ale subiectului se fac în tonalități înrudite.

Privit de sus, romanul său Zadarnică e arta fugii este exact ilustrarea literară a structurii muzicale de mai sus.

Când ești în mijlocul său, însă, cuvântul ”fugă” se întoarce la sensul său originar, de goană nebunească, la care ești supus și nu i te poți opune.

De-abia începi să conturezi mental o versiune a naratorului care aleargă după un autobuz și îl prinde în ultimul moment (sau nu), că scriitorul strică iar narațiunea, o ia de la capăt, o mută spre personajele secundare sau episodice pe care le întrezărești ici și colo, te derutează și te năucește, precum Shang Tsung din primul joc Mortal Kombat, care se metamorfoza în fiecare dintre luptători și îți mâncă zilele (și bara de viață), cu ce aveau mai afurisit.

Ce enerva la Shang Tsung și e de admirat la Dumitru Țepeneag este modul cum aleg să se preschimbe și momentul când o fac. Acușica ai impresia unei relatări reci, precum Sub-Zero, apoi vine o variantă sinistră precum Scorpion când își scoate masca, ca brusc să nu ai nici un cordon ombilical cu realitatea, precum Goro cel cu patru mâini.

Dar autorul nu e vreun consumator de halucinogene care se pune pe scris imediat după doza zilnică. Stilul său denotă o siguranță a demersului literar formidabilă de-a dreptul. Niciun cuvânt nu mi s-a părut nelalocul lui, nicio tranziție, oricât de suprarealistă ar fi, nu vădește cusături sau fisuri.

Literatura este spațiul supremei libertăți, iar Dumitru Țepeneag și-o exercită fără să încalce avertismentul ală care la băuturile alcoolice pare ipocrit:

A se consuma responsabil.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un autor care merită infinit mai multă atenție din compatrioților, adică a noastră, a românilor.

Manual de înțelegere a rusului

Rusu’ e om complicat.

Una dintre axiomele pe care le-a enunțat domnul V., care mi-a fost mentor în multe, și pe care am găsit-o ilustrată în fel și chip, inclusiv în Laur de Evgheni Vodolazkin.

Aici, însă, autorul ne deschide și o poartă către profunzimea sufletului rus, dându-se ocazia să îl privim dinăuntru, ca în jocurile de tip First Person Shooter.

Povestea lui Arseni, care devine, pe rând și în același timp, tămăduitor, pelerin sau ascet ne poartă prin multitudinea de stări și trăiri tipic ale rușilor de care v-ați izbit oriunde v-ați întâlnit cu ei: misticism, agonie, violență, contemplație, patimă și alte câte și mai câte.

Inițial, romanul mi se părea echivalentul literar al filmului Ostrov al lui Pavel Lungin, însă neologismele mi-au relevat că Vodolazkin are ambiții mult mai înalte.

Când a apărut primul cuvânt nelalocul lui de modern am crezut că e vreo scăpare a traducătorului. De, de la prea multă concentrare asupra arhaismelor, mi-am zis.

Apoi, a mai apărut unul. Și încă unul. Și paragrafe întregi scrise de parcă m-aș fi pomenit citind ceva de prin Vest.

E prea de tot să fie o coincidentă sau o stângăcie editorială, am conchis.

Așa că am început să fiu mai atent la metamorfozele auctoriale și narative.

Și mi-am dat seama că am în fața ochilor și a minții un moment literar epocal.

Acela în care rusul, fără să se abată de la niciuna dintre trăsăturile sale, se dezvăluie și se oferă întru înțelegere acelora din exterior care au suficientă minte și deschidere a o face.

Și, ca răsplată pentru această atitudine, Vodolazkin împânzește narațiunea cu un umor pe, iertată fie-mi impietatea, nu prea l-am găsit la greii precum Tolstoi sau Dostoievski.

Poate doar la Cehov, în forme fine.

Însă în niciun caz atât de autoironic precum în cazul de față.

Poftiți, domniile voastre, o mostră de toată frumusețea ideatică:

[…] Că doar așa e rusul – el nu e doar cucernic. Vă aduc la cunoștință pentru orice eventualitate că el mai e și neînfrânat și necruțător, și că la el orice se poate transforma pur și simplu într-un păcat de moarte. Că aici linia de despărțire e așa de subțire, că voi, ticăloșilor, nici nu puteți înțelege.

Sau încă una și mai și:

[…] L-au primit ca pe un om ale cărui scopuri nu sunt întru totul limpezi. Dar când s-au convins că sfârșitul lumii este singurul său interes, au început să se poarte cu el cu mai multă căldură. A lămuri data sfârșitului lumii li s-a părut multora o preocupare demnă de cinste, căci în Rusia erau iubite țelurile de mare anvergură.

Adăugați la asta inteligența cu care Evgheni Vodolazkin îmbibă povestirea cu o mulțime de idiosincrazii ale Evului Mediu, redate natural, așa cum le manifestăm și noi, ăia din secolul XXI pe ale noastre, și o să fiți de acord cu mine când o să dau un verdict tare:

Câtă vreme Rusia are asemenea scriitori, nu e pierdută.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o carte pe care o pot pune fără urmă de îndoială în panoplia de capodopere cu care ne-a blagoslovit literatura rusă.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Se poate ieși afară, se poate citi, se poate citi afară. Așa cum am și procedat. Iată rezultatele:

An Astronaut’s Guide to Life on Earth – Ce și-a propus Col. Chris Hadfield a fost o misiune lăudabilă: să prezinte viața unui cosmonaut și lecțiile care pot fi extrase din experiențele sale de viață, altminteri greu accesibile pământenilor de rând. Însă, deoarece am avut ocazia să îl întâlnesc pe Dumitru Prunariu, știu că activitatea desfășurată în spațiu nu este una spectaculoasă, ci una a disciplinei și a rutinei, pentru care te pregătești enorm. Ca urmare, din volumul de față am extras câteva detalii fascinante despre cerințele unei meserii ca nicio altă, precum și câteva axiome răspicate despre cum să faci o treabă serioasă, dar lectura ca întreg n-a fost una atât de pasionantă pe cât promitea. Dar, recunosc, îl invidiez un pic pe autor pentru acele momente când descrie frumusețile Pământului de la înălțime.

Istoria și arta ceaiului – o carte documentată, suplă în structură și scrisă cu foarte multă dăruire de către o persoană pentru care ceaiul este, într-adevăr, un elixir magic. Deși eu, unul, sunt mai degrabă băutor de infuzii de-ale noastre neaoșe – mușețel, măceșe, coada șoricelului, sunătoare – am vreo câteva amintiri legate de licoarea pe care Laura C. Martin o iubește atât de mult, cea mai savuroasă fiind expoziția dedicată ceaiului de la Muzeul Guimet din Paris, unde am inhalat vreo 20 de varietăți, minunându-mă câtă migală și meșteșug sunt necesare pentru a-l prepara. Toate detaliile regăsite acolo sunt înzecit descrise în volum, din care nu lipsesc povești cu tâlc, precum cea despre maestrul Rikyū, a cărui enigmă este atât de frumos descompusă de Yasoushi Inoue în Maestrul de ceai.

Viața lui I. L. Caragiale – titlul este ilustrativ, dar ce face de fapt reputatul Șerban Cioculescu în această biografie este să decupeze fațete diverse ale personalității lui Nenea Iancu și să le plaseze în contextele și controversele aferente. Scotocind în cele mai umbroase unghere ale vieții dramaturgului și mergând pe firul celor mai obscure publicații unde și-a dezlănțuit condeiul, caragialeologul (n-au cum să nu iubești acest cuvânt!) ne oferă mult mai mult decât o înșiruire de titluri și date. Bucurându-ne și cu un stilu-i vetust, dar nu prăfuit, ironic, dar nu sarcastic, pătrundem în sufletul unei societăți de acum un veac și jumătate, ne minunăm câte metehne au supraviețuit de-atunci și descoperim detalii care umanizează figuri ale panteonului cultural românesc (cât de ranchiunos era Alecsandri, de pildă). Iar Cioculescu procedează cu I. L. Caragiale exact cum acesta își construiește personajele nemuritoare – îl iubește nespus, în ciuda defectelor pe care nu se sfiește să i le arate. După ce-am citit această carte, simț mai enorm și văz mai monstruos.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Dacă tăceai, corect politic rămâneai

Corectitudinea politică.

E bună când beneficiezi de ea, nasoală când intri în vizorul ei.

Cum s-ar putea defini?

Eu sunt departe de a găsi vreun răspuns, însă Vladimir Volkoff (autorul unei utile și haioase Scurte istorii a dezinformării) s-a simțit mult mai stare de așa ceva, compilând Manualul corectitudinii politice.

E lesne de observat că stilul autorului este ironic și polemic, că privește corectitudinea politică precum un flagel, nu sângeros, ci subtil.

Se simte și cum rusul din el, religios într-un fel pe care Occidentul l-a cam pierdut, se revoltă împotriva unei laicizări și relativizări pe care anglo-saxonii o numesc generic ”cancel culture”.

Volkoff e ca un franctiror ideatic care trage într-o sumedenie de ținte, ordonate alfabetic și coerent asamblate.

Din poziția ideatică din care am privit și citit eu, mi s-a părut că unele proiectile au fost în gol, altele au trecut razant, dar au fost și unele, majoritatea, de fapt, care m-au nimerit în plin.

De aceea, deși Manualul corectitudinii politice nu este voluminos, nu se citește chiar pe nerăsuflate.

Pocnit în moalele creierului, m-am găsit rumegând intens și căutând în jur ilustrații ale tirului autorului.

Cu acestea m-am delectat și m-am convins că sunt încă departe de a fi deplina întruchipare a corectitudinii politice.

O fi bine?

O fi rău?

Nu contează, pentru că autorul are o concluzie, care funcționează și ca un panaceu la excese, la care ader întru totul:

Oricum, se impune o întrebare.

Dacă ne repugnă sensibilitatea corectă politic, dacă refuzăm să aderăm la ideologia corectă politic, pe cât sunt ele de insidioase, de infiltrate, de intim gravate în inconștientul nostru, al dumneavoastră și al meu, ce putem face? Există oare vreun remediu?

Da.

Mai întâi trebuie diagnosticată epidemia. Tocmai am făcut-o.

Apoi trebuie să i se dea un nume pentru a o putea recunoaște în fiecare dintre manifestările sale. Am făcut-o și pe aceasta.

În sfârșit, trebuie combătută pe terenurile sale predilecte:

– gândirea, care nu trebuie să fie unică;

– limba, care nu trebuie să fie nici de lemn, nici de vată;

– compasiunea, care nu trebuie să se transforme în sensibilitate afectată;

– mediile de informare, care nu trebuie să se lase aservite de plătitorii de publicitate și de demagogi.

Corectitudinea politică este în aceeași măsură inamica adevărului, care, până astăzi, a fost obiectivul declarat al cunoașterii omenești, și al îndoielii, care a fost fidelul instrument al acestei cunoașteri: astfel, din dragoste pentru adevăr și din gustul pentru îndoială trebuie să căutăm să regăsim libertatea de gândire care ne-a aparținut odată și a cărei pierdere nu e de ajuns doar să o pierdem.

Carevasăzică, gândesc, deci exist.

A nu se înțelege că voi, ăștia care nu gândiți, nu existați.

Departe de mine acest păcat cognitiv!

Că nu vreau să ajung precum Colțescu, să mă beștelească ăia de la CNN, care habar nu au de traducerea dintr-o limbă într-alta.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mă ajută să mă mențin un reacționar șovin misogin rasist și așa mai departe.

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Un joc fericit al sorții mi-a scos în cale site-ul RecycleLivre.com, care dincolo de misiunea nobilă și generoasă de a prelungi viața unor cărți care s-ar prăfui pe cine știe ce rafturi și de a salva copacii sacrificați pentru hârtie, oferă volume de o calitate excepțională, la prețuri atât de bune, încât chiar și livrarea în România pare a fi rentabilă.

Cu largul concurs al surorii mele, am intrat în posesia câtorva dintre ele, pe care vi le prezint, nu pentru a face vreo concurență anticariatelor neaoșe, ci pentru a le readuce aminte compatrioților mei despre sora noastră de gintă latină și superba ei limbă, care merită să revină la locul de cinste pe care i-l acordam odinioară.

La Mer – un album de fotografii dedicate mării, realizate de Philip Plisson. Chiar dacă aria geografică pe care autorul imaginilor o acoperă vizează în principal coastele franceze și britanice, dragostea sa pentru universul maritim conferă fiecărei creații o valoare universală. Comoara vizuală este brăzdată periodic de eseuri care explică sau conferă noi dimensiuni liricii artistului. O alegere inspirată a fost de a nu prezenta titlurile fotografiilor decât la final. Astfel, fiecare dintre noi va pune în ele ce simte față de mare: admirație, neliniște, înălțare. Iar acestea sunt doar câteva din multele mele trăiri la vederea tablourilor surprinse de Philip Plisson.

***

Découvertes : Les Derniers Trésors De L’archéologie – recunosc, aici trișez, puțin, deoarece volumul coordonat de Brian M. Fagan a apărut inițial în limba engleză. Dar a fost o plăcere suplimentară să parcurg în franceză aventurile unor descoperiri arheologice uimitoare. Deoarece această lucrare a apărut acum vreo zece ani, unele dintre ele sunt cunoscute, ba chiar au fost știri de senzație la vremea lor, cum ar fi enigmaticii pigmei preistorici din insula Flores. Detaliile excavațiilor și interpretarea rezultatelor rămân la fel de fascinante, ajutate de niște ilustrații de o calitate excepțională. L’histoire este într-adevăr cea mai frumoasă poveste.

***

365 Jours Pour Réfléchir À Notre Terre – un proiect titanic, desăvârșit dus la îndeplinire de o echipă condusă de reputatul fotograf și regizor Yann Arthus-Bertrand, același care ne-a oferit și Human. Ideea este simplă, dar strălucită – pentru fiecare zi a anului ni se prezintă o fotografie aeriană a unui loc de pe Pământ, variind de la peisaje naturale la antropice. Fiecare imagine este însoțită de un text, care depășește, însă, sfera explicativului, atingând și diverse chestiuni de protecția mediului sau dezvoltarea durabilă, precum și pericolele de tot felul care pândesc această minunată planetă care ne este gazdă. Așa am aflat, de pildă, ca multiubita mea Petra este atacată subtil, dar implacabil de anumite infiltrații la baza rocilor în care sunt săpate spectaculoasele-i monumente. Aș avea să-i adresez lui Yann Arthus-Betrand același mic reproș ca la Human, adică faptul că imaginile nu au o distribuire chiar echitabilă, iar anumite țări nu figurează deloc, în timp ce altele sunt prezente în mod repetat. Dar acest neajuns se estompează rapid în fața senzației atât de puternic și de precis exprimate în American Beauty:

Sometimes there’s so much beauty in the world I feel like I can’t take it, like my heart’s going to cave in.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)