Călătorind pe meridianele literaturii – Intrigi idilice la Bruxelles

Periplul prin mozaicul spaţio-temporal al literaturii m-a adus, pe filieră britanică, şi în Bruxelles.

Agentul turistic a fost Jonathan Coe, iar pachetul pe care mi l-a oferit mi-a deschis porţile evenimentului Expo ’58, adică acel eveniment epocal petrecut în capitala Belgiei în plin Război Rece, prilej cu care a fost înălţat uimitorul Atomium.

Protagonistul acestei poveşti este un funcţionar englez liniştit spre anost, om de familie, care se vede trimis să supervizeze pavilionul ţării sale şi care se vede prins în duplicitare operaţiuni de spionaj şi într-o idilă, ba chiar mai multe, care îi pun trăinicia căsniciei la încercare.

N-aş spune că scriitorul excelează la vreuna din laturile romanului său (romantică, descriptivă, poliţienească), însă se achită cu brio de toate şi le ţine în echilibru, chiar şi când una dintre ele pare a lua avans faţă de celelalte.

Pentru că nu ni se furnizează vreo senzaţie originală în niciun moment, ne este sporită plăcerea de a descoperi pastişele tematice sau stilistice pe care autorul însuşi şi le asumă (vezi citatul de pe coperta inferioară). Regăsim astfel savoarea din Our Man in Havana de Graham Greene, dar şi duelurile nemiloase ale spionilor lui John le Carré. Cât despre schimbul epistolar dintre personajul principal şi consoartă, în care urmărim deterioarea treptată a afecţiunii, n-am putut să nu o asemuiesc cu acea extraordinară suită de scene cu masa conjugală din Citizen Kane.

Iar pentru finalul cărţii, cu discretul său melanj de afecţiune perenă şi tristeţe, se potriveşte o replică un pic modificată, dar pe care o veţi recunoaşte, fără doar şi poate:

We’ll always have Bruxelles.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o porţie de dragoste şi suspans lânga una dintre minunile arhitecturale ale lumii moderne.

Călătorind pe meridianele literaturii – Uniunea Europeană a aristocraţiei

Marcel Proust aparţine unei alte ere, atât prin stil, cât şi prin tematica volumului Sfârşitul geloziei şi alte povestiri.

Aristocraţia, cu lenea, concupiscenţa şi dramoletele ei, într-o proză cu narator demiurgic, căreia am fi tentaţi să-i atribuim verdictul de superfluă.

Însă, un pic de răbdare, un pic de atenţie şi un pic de deschidere (atribute ale oricărui călător, în plan fizic sau imaginar) te pot răsplăti înzecit la citirea acestor scurte istorisiri.

Acuitatea psihologică a lui Proust, care pare doar incidentală la început, se relevă de la povestire la povestire, iar la parcurgerea a doar jumătate dintre ele, deja simţi că eşti mai atent la ce spune, pentru că ţi-ai dat seama că, dincolo de luxuriantele întorsături de fraze şi limbajul preţios, adastă conturul unei studiu de caz din care poţi trage învăţăminte.

Acelaşi stil bombastic devine acum absolut necesar pentru ca radiografia sufletească a personajelor să aibă efect. Psihicul uman este complicat, mai ales cel feminin (nu o spun eu, ci reiese din ponderea pe care Marcel Proust o acordă sexului frumos în acest volum), iar povestitorul care se încumetă să pătrundă în meandrele sale are nevoie de timp, spaţiu şi libertate în a-l ilustra.

Dacă tot ce am spus până acum pare exagerat de laudativ la adresa scriitorului, vă propun un experiment.

Alegeţi-vă câţiva prieteni de pe Facebook, dintre aceia care au reputaţia de a posta citate profunde şi a-şi afişa presupuse drame interioare, şi urmăriţi-le cronologia, alternând cu lectura câte unei povestiri din această carte.

Mă hazardez să preconizez că veţi constata o asemănare de fond, dar o diferenţă colosală de stil, evident defavorabilă contemporaneităţii.

Literatura mare are sâmburii nemuririi, spre deosebire de reţelele sociale.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o suită de rafinate incursiuni în comportamente vag deviante.

Călătorind pe meridianele literaturii – Rusia pariziană

Parisul e un loc făcut pentru drame şi idile. Nu numai că acestea se simt ca acasă aici, dar capătă şi un aer atemporal, ca şi cum Oraşul-Lumină şi-ar revărsa asupră-le un crâmpei din farmecul său.

Cartea lui Gaito Gazdanov, Spectrul lui Alexander Wolf, vine să-mi sprijine afirmaţia, aducând cu sine puterea prozei şi trăirilor ruseşti.

În timpul Războiului Civil din Rusia, un tânăr (crede că) împuşcă pe un inamic, pentru ca, peste ani, gazetar la Paris fiind, să descopere prin intermediul unei povestiri că presupusa sa victimă a supravieţuit. Această revelaţie, precum şi relaţia la distanţă neconsumată dintre cei doi este substratul romanului.

Modul cum autorul reuşeşte să întoarcă de fiecare dată naraţiunea către personajul absent, chiar şi când această virează către o poveste de dragoste altminteri consistentă din punct de vedere psihologic, este marea sa reuşită din punct de vedere al ţesătorului de naraţiuni.

Ideatic, la Gaito Gazdanov am regăsit aceeaşi dualitate pe care a descifrat-o atât de bine Alain Besancon în Sfânta Rusie – o pendulare între o insaţiabilă dorinţă de viaţă şi o atracţie inexorabilă către neant. Sunt pagini cu peroraţii din ambele direcţii, în care parcă l-ai asculta pe un Dostoievski mai lejer.

Vă spuneam, însă, că totul are loc în Paris, iar influenţa acestuia se vede şi în îndulcirea fatalismului rusesc. Fraza-cheie a romanului poartă în ea germenii unui îndemn la vitalitate cu care putem rezona chiar şi în zilele noastre:

Viaţa ne este dată cu condiţia obligatorie de a o apăra cu curaj până la ultima suflare.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru un thriller sentimental rusesc în cel mai frumos oraş din lume.

Călătorind pe meridianele literaturii – În vremuri biblice (via Irlanda)

De data aceasta, călătoria mea prin literatura globului s-a petrecut şi în timp, nu numai în spaţiu.

Destinaţia este Ţara Sfântă a perioadei răstignirii lui Iisus, iar povestea este Testamentul Mariei, în care autorul irlandez Colm Tóibín manifestă o îndrăzneală egalată doar de dexteritatea sa scriitoricească.

Această Madonă are un discurs dur şi neliniştit, departe de imaginile diafane pe care ni le-a lăsat Rafael. Mai mult de-atât, nu este nici pe departe protagonistă în acele evenimente epocale, care vor schimba faţa lumii, ci este un martor depărtat, căreia nu i se spun prea multe, care este un pion protejat, dar şi neglijat.

Aici am simţit şi o revanşă istorică pe care scriitorul o ia în numele mamei Mântuitorului, dar şi al femeilor pe care lumea masculină a apostolilor le-a condamnat la o condiţie inferioară în secolele care au urmat.

Fecioara Maria rămâne însă mamă. Una plină de obidă, însă mamă, fără doar şi poate, iar persistenţa acestui suprem sentiment în amalgamul de stări negative pe care i le simţim este partea cea mai înălţătoare a romanului.

Care nu ne face, însă, vreo concesie şi ne propune un final neaşteptat şi iconoclast şi care încununează tot fluxul conştiinţei Marie pe care îl parcursesem până atunci.

Ca zugrav al epocii istorice, Colm Tóibín are o mână sigură, de artist care se ştie atât de sigur pe capacităţile sale evocatoare, încât face uz de minimul de detalii pentru a ne transporta în perioada respectivă, mizând şi faptul că locurile, costumele şi relieful sunt ferm întipărite în mentalul colectiv.

Aş fi curios cum ar juca-o Maia Morgenstern pe această Fecioară Maria a lui
Colm Tóibín. Am o bănuială că ar fi ceva diferit de cea din filmul lui Mel Gibson.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru vocea unei mame suferinde.

Călătorind pe meridianele literaturii – Spania traumatizată

Următorul popas al peregrinării mele literare este o Spanie sângerândă după Războiul Civil.

Patru povestiri ale lui Alberto Mendez compun volumul intitulat Floarea-soarelui oarbă şi toate au ca punct de convergenţă (pe lângă legăturile biografice pe care le descoperi treptat) înfrângerea.

Pentru învinşi este mai dureroasă şi se manifestă pe tot spectrul fizic-psihic, însă nici învingătorii nu sunt scutiţi de urmările unui conflict care a rupt Spania în două şi ale cărui cicatrici mai ustură când sunt atinse de condei.

Autorul îşi demonstrează această teză aproape sistematic, dar fără a ne supune la vreun moment repetitiv. Deşi nuvela care dă şi titlul cărţii este cea mai complexă şi suscită cel mai intens angajament emoţional, fiecare dintre celelalte te întristează într-un fel anume.

Alberto Mendez impresionează prin dualitatea scriiturii: pe de o parte, are o precizie realistă în redarea acţiunilor şi spaţiilor fizice, pe de alta, te loveşte constant cu metafore dureroase sau surprinzătoare sau lirice. E ca şi cum ceva din tehnica narativă a lui Mario Vargas Llosa s-ar întâlni cu poezia prozei lui Gabriel Garcia Marquez.

Floarea-soarelui oarbă este încă o demonstraţie a istoriei mici, a modului cum evenimente descrise frust în enciclopedii au distrus destine, omorât speranţe şi alterat vieţi.

De acum încolo, când o să văd un spaniol râzând (ceea ce nu e o raritate), o să mă întreb:

Oare ştie?

Oare îşi mai aduce aminte?

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o excursie la memorialul durerii Spaniei.

Călătorind pe meridianele literaturii – Malta

Pentru că sezonul călătoriilor este în toi, am demarat şi eu o amplă expediţie literară, care mă va purta prin diverse ţări şi perioade de timp.

Primul popas este pe un tărâm romanesc unde nu mi-a mai călcat neuronul niciodată: Malta, acea ţară unică prin melanjul de culturi care s-au depus asupră-i, prin limba aparte şi prin literele nemaiîntâlnite.

Şederea mea s-a concretizat în romanul lui Immanuel Mifsud, În numele Tatălui (şi al Fiului), fiind una scurtă, dar nici pe departe facilă.

Stilul este liric, dar şi cu adaosuri de trimiteri literare şi politice, iar subiectul este acea veche samsara a relaţiilor dintre părinţi şi copii.

Vocea naratorului porneşte de pretextul găsirii jurnalul tatălui său şi ne poartă prin meandrele unei încercări de a distila ambivalenţa emoţională faţă de acesta şi de a o reconcilia cu propria şi proaspăta ipostază de părinte.

În numele Tatălui (şi al Fiului) mi-a adus aminte de două filme mari: Fences şi I Never Sang for My Father. Ca şi aici, în ambele figura paternă este impunătoare, dar şi marcată de slăbiciuni care îl rănesc pe fiul care îl respectă, dar se şi revoltă împotriva-i.

Rezultatul este o tristeţe pe care cititorul/ privitorul o resimte aproape personal, mai ales dacă s-a aflat vreodată într-una dintre taberele eternului conflict dintre generaţii.

Două aspecte merită discutate despre cartea lui Immanuel Mifsud. În primul rând, tentaţia iniţială ar fi de a-i contesta încadrarea ca roman, având în vedere că are sub o sută de pagini, redactate cu un font măricel. Însă impactul emoţional, subtila deplasare în timp pe care o propune proza maltezului şi valoarea universală pe care o capătă personajele, deşi par a fi doar specifice locului scot În numele Tatălui (şi al Fiului) din tagma nuvelelor şi îi fac loc în cea a suratelor mai mari la stat şi la sfat.

În al doilea rând, cartea pare a avea un vag caracter autobiografic, însă eu, unul, m-aş feri de a atribui o asemenea etichetă. De la un articol al lui Pascal Bruckner despre cazul Tanacu am învăţat să nu am încredere în scriitori.

Ştiu ce şi cum să scrie.

E şi cazul lui Immanuel Mifsud, un autor pe care îl voi avea în vedere de acum încolo.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru un prin popas într-o vacanţă literară.

Femei periculos de revoltate

Două expresii ale aceleiaşi idei au venit din arte diferite şi mi s-au contopit în minte aproape până la contopire.

Una este romanul Thérèse Desqueyroux al lui François Mauriac, scriitor laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură.

Cealaltă este piesa de teatru O femeie singură (ultima din sezonul 2018/2019 al 11plus1 independent/contemporan), regizată de Daniel Grigore-Simion şi care îşi respectă titlul, propunându-ne o singură interpretă, pe Andreea Bibiri.

Ambele creaţii prezintă tragedia femeii captive şi revoltate.

Captivă într-o căsnicie fără afecţiune, într-o ipostază maternă nu foarte convinsă şi condamnată la recluziune pentru comportament deviant, sentinţe împotriva cărora declanşează o rebeliune mentală, care evoluează ulterior macabru de fizic.

Şi cartea, şi piesa stau sub semnul ambivalenţei: e lesne de conturat ansamblul de cutume şi structuri societale care o ţin pe urmaşa Evei încătuşată psihic, însă nu putem exclude că soarta vitregă îi este atrasă şi de o tulburare psihică.

La Mauriac acest aspect reiese mai subtil din intercalarea unor gânduri mai abstracte între altele mai mundane, având drept echivalent în partea cealaltă înfăţişarea actriţei (parpalacul are scop funcţional, după cum reiese treptat, dar nu mă pot scutura de impresia că l-am văzut aievea la unele persoane cu mai mici sau mai mari probleme la comitetul central).

Monologul este principalul mijloc de locomoţie narativă. Intimitatea inimitabilă pe care o propune literatura cititorului e compensată în piesă de modul cvasi-palpabil în care Andreea Bibiri stabileşte legătura cu publicul, fără a părea că se abate în vreun fel de la mecanismul solilocviului.

Dualitatea înclinaţiilor, către Eros şi Thanatos, este o altă trăsătură comună a protagonistelor. Dacă acea căsnicie convenţională o explică pe prima, cea de-a doua ne înspăimântă, tocmai pentru că nu ne putem hotărî până unde contribuie mediul la a stârni iraţionalul.

Oare societatea catalizează monstruosul sau este acesta o parte latentă a naturii noastre?

Aş minţi dacă aş spune că nu sunt şi unele diferenţe între anti-eroina eponină scrisă de François Mauriac şi cea jucată de Andreea Bibiri.

Va las pe voi să le căutaţi, pentru că asta va însemna să citiţi o carte scurtă, dar mare, şi să vedeţi o piesă tot scurtă, dar tot la fel de mare.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru rândurile despre o femeie periculos de revoltată şi lui Cristi Floriganţă pentru imaginile uneia cam la fel.

Ruşii la all-inclusive

După entuziasmantul delir bahic şi intelectual din Moscova-Petuşki a lui Venedikt Erofeev, nu credeam că mă mai pot surprinde ruşii în materie de literatură, însă se pare că m-am pripit cu concluziile.

Ucide arbitrul! a Fraţiilor Presniakov îl acoperă pe predecesorul de mai sus la tot ce a excelat şi mai şi plusează câteva jetoane de inepţie savuroasă, toate aduse la zi.

Într-un orăşel atomic rusesc, trei prieteni cu nivele de intelect variabile (în jos) şi o tipă descurcăreaţă într-ale Internetului se supără nevoie mare că arbitrul nu dă ţării lor un penalty în finala Campionatului Mondial de Fotbal şi se hotărăsc să-i facă de petrecanie.

Această morbidă decizie îi conduce pe membrii acestui comando tâmp şi cu un nivel de civilizaţie mai scăzut ca procentele lui Tăriceanu la europarlamentare într-o staţiune all-inclusive din Antalya.

Din acel moment începe un iureş de absurdităţi pe care mintea mea, orientată spre logică, nu le prea poate descrie adecvat.

Oricum, dacă aţi petrecut măcar un sejur vreodată într-o staţiune de acest fel, îi veţi recunoaşte toate facilităţile şi practicile filtrate printr-o voce narativo-descriptivă aiuritoare, care nu iartă pe nimeni şi nimic, cu atât mai puţin pe sine.

Fraţii Presniakov sunt recunoscuţi pentru capacităţile lor dramaturgice (cică ar fi cei mai jucaţi ruşi după Cehov), iar asta se vede din structura textului, dominată de dialog şi de scurte şi precise prezentări de acţiuni ale personajelor, adică un fel de indicaţii scenice.

Dincolo de băşcalie, însă, se pot desprinde multe despre conştiinţa rusului de început de secol al XXI-lea. Acel rus dostoievskian şi gogolian e încă acolo, sentimentul ambiguu de superioritate şi inferioritate faţă de alţii e tot acolo, dar am observat şi o conştiinţa a ce nu merge în Rusia acestui moment, un strigăt de revoltă, aproape paleodemocratic, aş spune.

Poate că ruşii nu sunt pierduţi pe vecie, deşi unii, mai ales personajele din Ucide arbitrul! sunt vai de mama lor.

Un amănunt simpatic: cartea Fraţilor Presniakov a fost tradusă în română de Fraţii Vakulovski şi nu e o glumă.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru un sejur la all-inclusive în stil rusesc.

Ajungă-i secolului răutatea lui

Nu m-am oprit asupra Istoriei ilustrate a nazismului dintr-un impus morbid, ci pentru a închide triunghiul panoramei totalitarismului din secolul al XX-lea, pe care l-a deschis cu Istoria ilustrată a fascismului şi continuat cu Istoria ilustrată a comunismului.

Ca şi lucrările-surori, şi aceasta impresionează prin bogăţia ilustraţiilor, dar şi prin modul echilibrat în care organizează şi prezintă informaţia.

Subiectele ample, precum ascensiunea nazismului sau organizarea sa înainte sau după războiul pe care l-a provocat, sunt brăzdate de medalioane cu tematice variate, care întregesc tabloul unei societăţi metamorfozate într-un mod care încă ne bântuie şi, de ce să nu recunoaştem, ne fascinează.

Şi în cazul acestui volum, mi-a plăcut accentul pus pe aspectele vieţii cu zi în care s-a strecurat doctrina totalitară. Dacă personaje precum Hitler sau Himmler aparţin trecutului şi doar noi ne încăpăţânăm să le dezgropăm, modul cum oamenii sunt manipulaţi, înregimentaţi şi asmuţiţi unii împotriva altora sunt practici nemuritoare.

Ni se oferă astfel ocazia să vedem un proces din afară, în timp ce, poate chiar în acest moment, suntem prinşi în mrejele unuia mai subtil, dar la fel de cinic.

Nazismul, fascismul sau comunismul au fost atât de nocive, încât e greu să le relativizezi, găsindu-le circumstanţe atenuante.

Însă lecţiile tragice pe care ni le oferă analiza lor merită ştiute.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o funestă trilogie.

Japonia plăsmuită în Bănie

Că haiku-urile au depăşit fruntariile Japoniei ştiam, însă surpriza şi încântarea de a descoperi unele atât de aproape de mine au fost la fel de greu de descris în cuvinte precum proza lui Yasunari Kawabata.

Ramona Bădescu este cea care mi-a dat prilejul să gust din sufletul nipon, prin intermediul unor creaţii proprii, reunite în volumul Floare de cireş.

Sub acest titlu atât de des asociat cu Japonia se ascund creaţii de artizanat liric, dintre care o treime respectă întru totul canoanele genului.

Iată pe una dintre preferatele mele:

Cuvintele bune s-au risipit,

A rămas un gând stingher,

pe cerul pustiu

Spun doar o treime, pentru că a face artă înseamnă şi a-i încălca regulile, iar Ramona Bădescu împinge spiritul haiku-urilor, păstrat intact, pe făgaşul poeziilor cu o muzicalitate sporită:

Mi-e dor de alb, mi-e dor de negru,

de îngeri scuturaţi de gânduri

de steaua ce tăcea prin crânguri

Şi, că tot veni vorba de muzică, nu pot să nu vă redau şi poezia intitulată Jazz, care surprinde în câteva cuvinte esenţa acestui gen aparte:

laguna albastră a muzicii

închisă în scoica uitării –

departe de lumea dezlănţuită

Însă, în lirica Ramonei Bădescu, muzica este mai prezentă decât vă imaginaţi.

Floarea de cireş vi se poate dezvălui şi auditiv, chiar în lectura autoarei, însoţită de ilustraţia muzicală a lui Justinian Micu.

Deşi n-am avut niciodată vreo pasiune pentru conceptul de audiobook, am parcurs şi această variantă şi am constatat cu surprindere că vocea Ramonei Bădescu, mult diferită decât cea din capul meu, a îndreptat chiar acele poezii pe care vi le-am redat mai sus în alte direcţii, spre alte gânduri şi senzaţii.

Mare e diversitatea asta omenească!

Cartea Floare de cireş a Ramonei Bădescu este disponibilă pentru precomandă în ambele variante – format fizic şi CD sau ebook şi mp3 – pe site-ul editurii Aius şi benefiază de o reducere de 20% până pe 16 mai.