El Camino patagonian

O premisa ca a cartii lui Bruce Chatwin, In Patagonia, nu ar mai fi avut cum sa ma surprinda, pentru ca deja s-ar adauga unei liste de lecturi asemanatoare, care a crescut constant de-a lungul timpului (o puteti gasi la finalul articolului).

Insa, parcurgand periplul autorului prin acest tinut mai degraba arid, atat ca relief, cat si ca mitologie, am trait o experienta aparte, care se distinge de celelalte.

Pentru Bruce Chatwin, locurile nu sunt un scop in sine, ci doar receptacule pentru oameni diversi, ciudati, inspaimantatori, pe ale caror povesti se delecteaza sa le spuna.

Initial, eram tentat sa asemuiesc In Patagonia cu Le Petit Prince de Antoine de Saint-Exupery, insa elegia pustietatatii si bizareria unor intalniri m-a impins mai degraba catre La Goutte d’or de Michel Tournier, cu care mai are in comun si cadrul desertic in care au loc rendez-vous-urile metafizice.

Personajele care ni se dezvaluie in aceasta calatorie prin crevasele manifestarii umane variaza de la foarte cunoscute – Charles Darwin sau cuplul de banditi celebri Butch Cassidy si The Sundance Kid (in realitate, departe de aerul haios si degajat al minunatului duo Paul Newman – Robert Redford) – la altele despre care nu auzisem in viata mea, dar cu istorii care, incapute pe mana unui scenarist cu fler, ar da niste pelicule de Oscar.

Ambivalenta in care sunt prezentati bastinasii patagonieni pecetluieste caracterul special al acestei carti de calatorie: uneori ne apar ca niste victime ale genocidului colonistilor, alteori drept niste primitivi perfizi si insetati de sange.

In Patagonia sta intre suratele cu aceeasi tematica la fel ca un excentric un pic lugubru la o petrecere de corporatisti imbracati la patru ace.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o incursiune in sufletul, mai degraba decat geografia, unui loc indepartat si fascinant.

El Camino siberian

El Camino nipon

El Camino african

Boscorodeala in padure

Un drum lung cat istoria

Cotloanele disfunctionalitatii

Literatura mi s-a parut intotdeauna psihologie criptica, insa avantul pe care aceasta din urma stiinta (aleg sa o numesc asa, desi exista controverse in privinta asta) pare a schimba si in sens invers inter-dependentele dintre cele doua domenii.

Romanul lui Paolo Giordano, Singuratatea numerelor prime, mi se pare un exemplu de beletristica rezultata dintr-o profunda cunoastere a mecanismelor disfunctionalitatii afective.

Cei doi protagonisti, Alice si Mattia, poarta fiecare urmele unor traume ale copilariei: ea este anorexica, el are tendinte automutilante. Fidela metaforei din titlul cartii, relatia lor este aidoma a celor unor numere prime: desi asemanatori si nutrind afectiune sincera unul de celalalt, nu ajung niciodata la acea osmoza a iubirii, iar sincronizarea reactiilor emotionale e praf.

Interactiunile dintre personaje, nu numai acestea doua, mi s-au parut de o calitate medie din punct de vedere literar. Momentele cand Paolo Giordano exceleaza sunt acelea cand descrie amanuntit, dar si plastic, ansamblul de trairi maladive si perceptii distorsionate.

Paradoxal, desi inclinatiile lui de a a-si cresta trupul sunt mai tulburatoare in mod absolut, staruinta ei in a-si pastra silueta filiforma si arsenalul de tertipuri menite a o feri de a ingurgita ceva m-au atins mai mult sufleteste, poate pentru ca simt ca le-am vazut aievea, si nu o data.

Singuratatea numerelor prime are ceva didactic, fara a fi a atat de precisa clinic precum cartile Lisei Genova.

Ne invata ca in spatele unui comportament fata de care simtim disconfort sau chiar iritare zac dureri cumplite si neconsumate, careia ii cad prada creierul insusi, acest organ maret, proslavit de contemporaneitate.

P.S. Multumesc celor la libraria online Libris pentru o lectura deloc placuta, dar deloc inutila.

Cuceriri SF (15)

Nu, n-am abandonat niciodata preocuparea pentru romane SF, iar ca dovada, iata alte patru:

Tau Zero – o nava paraseste Pamantul cu un echipaj cosmopolit, strabate spatiul si timpul si ajunge chiar la un nou Big Bang. In tot acest timp, oamenii de la bord parcurg vechile povesti de dragoste, fractura si reconciliere care ne caracterizeaza specia de la aparitia ei. Titlul se refera la ceva legat de viteza navei, iar descrierile peisajului cosmic si ale proceselor fizico-astronomice din cadrul sau au fost atat de greu de zgariat la suprafata (nici nu se pune vorba de inteles deplin!), incat cartea lui Poul Anderson, desi scurta, mi-a ocupat mult timp. Recomandata celor care prefera „Hard Sci Fi”, dar hard de tot.

Anvil of Stars – o nava paraseste Marte populata de supravietuitorii de pe Pamant si strabate spatiul si timpul pentru a de urma celor care au provocat evenimentele din The Forge of God (nu va spun mai mult, ca sa nu va vaduvesc de a trai – da, asta e cuvantul – una dintre cele mai mari realizari ale literaturii SF). Si din punct de vedere al peisagisticii cosmice, dar si a micro-universului uman, seamana cu Tau Zero, insa Greg Bear isi acorda mai mult spatiu si timp (v-am facut cu ochiul, sper ca v-ati prins) pentru a a-si desfasura actiunea si conflictele epopeice. Desi ii lipseste aspectul compact si atmosfera cutremuratoare din The Forge of God, aceasta continuare are ritm, momente de inclestari grandioase si personaje pe care ajungi sa le cunosti intim si de care te atasezi. In plus, dupa emotiile abisale din cartea precedenta, eu insumi ravneam la revansa.

The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy – probabil ca va intrebati unde mi-a stat mintea, de nu v-am povestit despre acest roman legendar mai devreme. Banuiesc ca il stiti, asa ca n-are sens sa va plictisesc cu trama narativa, prea putin importanta, oricum, si care se continua pe cuprinsul a alte patru carti. Daca nu il stiti, insa, atunci faceti-va luntre si punte si cititi-l, fie ca sunteti pasionati de SF sau nu, pentru ca va va furniza antidotul suprem pentru orice angoasa existentiala: hohotele de ras. Douglas Adams a fost englez, asa ca mi s-a betonat parerea ca e ceva prin insulele alea, incat sa aiba un asemenea umor. Daca omul va ajunge in spatiu, sper sa aiba parte de situatii, personaje si interactiuni pentru cele din acest roman. Altfel, n-are niciun farmec.

MaddAddam – al treilea si ultimul roman din trilogia care a mai inclus Oryx and Crake si The Year of the Flood si aceea care mi-a dezvaluit-o pe cea mai tare scriitoare a prezentului: Margaret Atwood. Romanul de fata ne mai trece inca o data prin evenimentele care au condus la peisajul post-apocaliptic deja cunoscut, de data asta prin ochii personajului Zeb, dar si solutioneaza toate conflictele si firele narative ramase dezlegate din cartile anterioare. Ca de obicei, autoarea ne ofera prilejuri sa ne cutremuram, sa ne induiosam, sa radem si sa reflectam asupra ce inseamna viata noastra pe acest Pamant. Dupa cum ati observat, aceasta a patra pozitie este intotdeauna rezervata creatiei SF care m-a impresionat cel mai mult dintre cele prezentate. MaddAddam nu este aici pe cont propriu, ci drept exponent al seriei careia i-a imprumutat numele, iar omagiul este ca acele 11 Oscaruri pentru The Lord of the Rings: The Return of the King, adica se refera la trilogia in intregul ei. Mai mult nu-s vrednic a spune in cuvinte decat: Multumesc, Margaret Atwood!

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (28)

Inceputul de an a fost plin de lecturi, iar printre acestea s-au strecurat si trei noi lucrari de non-fictiune:

Barcelona – povestea succesivelor etape care au marcat evolutia acestui oras aparte, filtrata de dragostea iremediabila pe care Robert Hughes o are fata de acesta, primul argument fiind si subtitlul cartii – The Great Enchantress. Autorul nu este, insa, un idolatru, ci isi respecta blazonul de istoric si jurnalist si puncteaza si laturi mai sumbre, sau macar hilare, ale mentalitatilor care au condus Barcelona la a arata si reprezenta ce este astazi. Cele mai inedite si frapante consideratii ale sale sunt cele despre Gaudi, caruia ii nuanteaza personalitatea si ii pune in lumina creatiile prin prisma unor mentalitati care se opun alurii de erou modern pe care i-a conferit-o posteritatea.

Asa a descoperit omul cainele – un mare iubitor al animalelor, dar mai ales al speciei canine, laureatul de premiu Nobel pentru Medicina Konrad Lorenz demonstreaza ca ar fi fost un candidat serios si la cel pentru literatura, oferindu-ne o suita de povestiri, sfaturi (de cunoscatori) si reflectii asupra relatiei cainelui cu omul. Fara sa fi fost vreodata detinator sau pasionat de astfel de patrupede, am fost asa de prins de harul de povestitor si de logica etologica a autorului, incat, de atunci, ii urmaresc pe toti cainii care imi ies in cale cu mai multa atentie si am impresia ca ii inteleg mai bine.

The Mismeasure of Man – o incursiune, careia nu ma sfiesc sa-i spus epopeica, in multitudinea de moduri eronate in care omul si-a evaluat inteligenta si, mai ales, a evaluat-o pe a altora, categorisindu-i pe unii drept inferiori a priori. Stephen Jay Gould a fost paleontolog, iar abordarea sa este sistematica, mai ales ca il ajuta vastele cunostintele de statistica. Exact acea parte menita a demonsta cu argumente matematice mitul IQ-ului mi s-a parut foarte grea, insa bogatia detaliilor istorice (n-aveti idee ce perceptii aveau Lincoln si Darwin, doi tipi altminteri remarcabili, despre semenii lor de culoare) si revelatiile referitoare la scopul initial al testelor de inteligenta reprezinta o lectura obligatorie pentru oricine lucreaza cu oamenii. Concluzia este fara dubiu: desteptaciunea nu este un dat si nu este unica, este dependenta de mediu si de multe conditii, iar rasismul si discriminarea se pot manifesta si mai subtil decat in filmele hollywood-iene. Exista persoane cu deficiente mintale, fara doar si poate, insa, pentru restul, aveti grija cand folositi cuvantul „prost”, s-ar putea sa aiba efect de bumerang.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

Non-fictiuni pe care le-am citit (20)

Non-fictiuni pe care le-am citit (21)

Non-fictiuni pe care le-am citit (22)

Non-fictiuni pe care le-am citit (23)

Non-fictiuni pe care le-am citit (24)

Non-fictiuni pe care le-am citit (25)

Non-fictiuni pe care le-am citit (26)

Non-fictiuni pe care le-am citit (27)

Istoria vazuta din partea cealalta

A te pune in pielea celuilalt, oricine ar fi, e un exercitiu greu, dar cu o rasplata imensa.

Acum cativa ani, aceasta dihomotie intre „ei” si „noi” a atins culmi ametitoare, odata cu atentatele asa-zisilor jihadisti, atacuri cumplite in urma carora a murit multi oameni, iar orase fanion al prosperitatii si sigurantei, precum Parisul, au ajuns sa fie privite cu teama.

Atunci, a propune lectura unei carti precum Destin deturnat. O istorie a lumii prin ochii Islamului de Tamim Ansary ar fi parut o impietate. Acum, ca lucrurile s-au mai linistit, va indemn sa traiti aceasta experienta, asa cum am facut-o si eu, pentru ca, si numai la nivel psihologic, este foarte utila.

Insa acest volum puncteaza masiv si la capitolul restructurare de perspective, ca sa nu mai zic de cel informativ.

Prea mult timp istoria ne-a fost prezentata ca emanand de la Europa. Chiar si fara sa imbratisez parerea autorului (afgan educat si stabilit in SUA), ca lumea musulmana a fost reperul civilizatiei pentru o buna parte a cronologiei universale, e neindoios ca au fost perioade cand continentul nostru a fost o vagauna, iar flacara stiintei si a umanitatii salasuia in alta parte a planetei.

Simpatica mi s-a parut alternanta senzatiei referitoare la atitudinea lui Tamim Ansary. In unele momente, s-a manifestat o luciditate tipic occidentala, care a analizat la rece cauzele declinului Orientului de acum doua sau trei secole, insa au fost altele, mai acide la adresa Occidentului din aceeasi perioada, foarte familiare daca privim limbajul contemporan care infiereaza globalizarea in prezent.

Nu ma pronunt daca are dreptate sau nu, nu numai pentru ca e nevoie de cunostinte mult mai vaste decat imi place mie sa cred ca detin, dar si pentru ca am convingerea ca istoria este un proces care nu-i neaparat cauza si efect tot timpul. Sa nu subestimam rolul hazardului, al norocului chior sau al ghinionului porcesc.

Oricum ar fi, Destin deturnat ramane o aventura intelectuala memorabila, traita prin ochii acelora care poate sunt diferiti de noi, dar nu atat de diferiti, incat sa nu ne putem intelege si trai in armonie.

P.S. Multumesc celor de libraria online Libris pentru o metempsihoza care indeamna la toleranta.

Marea noastra si a lor

Asa cum va spuneam despre Dunare ca apartine si altora, nu doar romanilor, o idee de care merita sa ne dezbaram, tot asa va pot povesti si despre Marea Neagra, alt reper al originilor civilizatiei de pe aceste meleaguri.

Si de data aceasta, eliberarea de exclusivism a venit prin intermediul unei carti, Marea Neagra. O istorie de Charles King. Pledoaria pentru o istorie colectiva si osmotica a tinuturilor si populatiilor care au inconjurat aceasta intindere de apa este enuntata de autor inca din debut:

Ea („cartea” n.n.) este un experiment in ceea ce s-a putea numi arheologie geografica, iar scopul sau este sa scoata la lumina retele si legaturi umane uitate, care, ingropate fiind sub straturile subtiri ale comunismului si postcomunismului, au ramas ascunse privirii pentru o buna parte a secolului XX. In centrul cartii se afla marea.

Iar Charles King isi implineste profesiunea de credinta cu eruditie si pasiune, reusind sa nu cada prada tentatiei de a generaliza excesiv procesele istorice la care tarmurile Marii Negre au fost martore, dar nici sa nu cada in pacatul anecdoticului care explica totul.

Rezultatul este ca mi-a fost oferita o ampla imagine de ansamblu, presarata de momente si descrieri fascinante sau teribile sau amuzante.

Si, roman fiind, nu pot sa nu aduc discutia la propria noastra evolutie in raport cu Pontul Euxin. Ganditi-va ca noi, aici, suntem in Europa, insa, daca mergi prin sudul sau nordul Marii Negre, ajungi deja pe un alt continent.

Cate influente provenind din acele zone vor fi ramas pe plaiurile noastre?

Cate semintii, idei si gene vor fi contribuit la acest popor?

Poate ca aceasta privilegiata, dar si ingrata pozitie geografica a romanilor ii face atat de adaptabili, dar si de nestapaniti.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru cufundarea in valurile unei alte istorii care hraneste tari si veacuri.

Un thriller indraznet si necesar

Dupa ce adeptii religiei ebraice au fost catalogati in lucrari de fictiune timp de secole drept ocultisti si conspiratori, dupa ce mai-marii Bisericii Catolice au infruntat reverberatiile starnite de scrierile lui Dan Brown, iata ca se incumeta cineva sa plasmuiasca un thriller cu pretentii scandaloase si referitor la religia musulmana.

Este vorba despre romanul lui Philip Le Roy, Poarta de aur, care il urmareste pe un protagonist cu origini misterioase, Simon, in cautarea adevarului despre o redactare a Coranului anterioara celei considerate canonice acum.

Marturisesc ca habar n-am si nici nu m-a interesat sa aflu daca aceasta carte este izvorata din vreo dorinta a autorului de a plati vreo polita adeptilor Islamului sau pur si simplu din pragmatismul de a exploata un filon rentabil in zilele noastre: suspansul bazat pe istorie, cu incursiuni turistice, mici popasuri gastronomice si actiune antrenanta.

Cert este ca, desi, la nivel stilistic, Poarta de aur este redactata aproape rudimentar, naratiunea mi-a tinut captiva atentia de la o pagina la alta. Philip Le Roy nu este vreun Sir Arthur Conan Doyle sau vreo Agatha Christie, insa are mana buna atat in creionarea momentelor alerte, cat si a contura din cateva tuse sugestive diversele locuri pe unde se perinda protagonistul: Londra, Paris, Ierusalim, Berlin si destule altele. Eu, unul, am avut ocazia sa le vizitez pe cateva dintre ele si le-am recunoscut fara dubiu in acele cateva randuri pe care li le aloca autorul.

Despre validitatea istorica a premisei pe care se bazeaza romanul nu pot sa ma pronunt. Nu pentru ca mi-ar fi teama ca voi impartasi soarta celor de la Charlie Hebdo, ci pentru ca nu am suficiente cunostinte in domeniu. Insa, si acesta este un merit incontestabil al lui Philip Le Roy, aventura palpitanta in care am fost angrenat prin lectura ma ispiteste sa lecturez candva in viitorul apropiat Coranul. Pana la urma, este una dintre marile carti ale omenirii si merita explorata, chiar si numai din punct de vedere strict intelectual.

De mentionat si ca nu cred ca Poarta de aur va avea vreun ecou rasunator la nivel institutional in cadrul religiei musulmane.

Insa ramane o carte agreabila, cu care merita sa va incepeti anul, pana sa va dezmortiti si sa abordati lucrari mai solicitante.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o inedita pauza de suspans.

Demolam un mit, construim altul

Mi-a placut intotdeauna mitul Ghepardului lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa – unicul roman al unui scriitor inzestrat, publicat postum si descoperit printr-o pura intamplare.

Inestimabila valoare stilistica a cartii a contribuit la aceasta aureola care imi staruia in minte.

Volumul Sirena si alte povestiri a venit, insa, si mi-a demolat mitul operei singulare. Asadar, aristocratul care a creionat ca nimeni altul amurgul lumii sale a avut preocupari si ambitii literare mai ample?

E aproape dureros sa iti vezi o proiectie mentala ravasita, insa placerea de a citi aceste creatii auxiliare a compensat cu varf si indesat repozitionarea cognitiva.

Cartea propune mai multe mostre de proza scurta, fiecare cu deliciile sale.

Amintirile din copilarie sunt o inevitabila extensie a Ghepardului, prin descrierile vii ale spatiilor fizice si figurilor umane care compuneau patura sociala superioara a Siciliei sfarsitului de secol al XIX-lea. Precizia descriptiva si nostalgia autentica de care uzeaza scriitorul cand evoca incaperile resedintei familiale a functionat asa de bine asupra mentalului meu, incat mi-a readus in prim-plan somptuosul si pitorescul Palazzo Te, pe care l-am vizitat in Mantova.

Bucuria si legea este o mica si reusita tentativa de schita psihologica, al carei titlu este mai important in intelegerea ei decat pare la prima vedere.

Sirena da si numele prezentului volum si este limpede de ce. Scriitura lui Lampedusa atinge aici culmi de virtuozitate, atat la nivel al dialogului, cat si la cel al lirismului. Cine a fost fermecat de stralucirea eterna a Greciei si de nemuritoarea sa mitologie este victima sigura a acestei povestiri, asa cum erau sarmani marinari condusi catre pieire de cantecele hipnotice ale acestor ademenitoare fapturii ale marii.

Insa Doi pisoiasi orbi, nuvela de final, a fost pentru mine marea revelatie si a consfintit noul mit pe care il voi asocia de acum incolo cu Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Ma incumet sa spun ca daca aceste pagini s-ar fi continuat cu un roman intreg, asa cum planuia autorul, ar fi fost un rival acerb al Ghepardului insusi, unul mai putin melancolic, dar mai savuros.

O singura obiectie as fi avut: sa-i schimbe titlul – Doi pisoiasi orbi e prea duios pentru spiritul sau caustic – si sa il imprumute pe al lui Nicolae Filimon.

Ciocoii vechi si noi all’siciliana.

Ce roman am fi putut avea!

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru demolarea unui mit si construirea altuia in loc.

Povestea cartografica a omenirii

Nu e pentru prima data cand sunt in situatia de a scrie o recenzie despre o carte de specialitate, care nu numai ca nu are niciun fel de intriga, dar mai este structurata si sistematic, pentru uz pedagogic.

Insa, daca am scos-o la capat cu alte prilejuri, acum sarcina mi-a fost si mai usoara, pentru ca Atlasul istoric Duby (numit dupa numele academicianului francez care l-a editat initial) poate fi considerat, ca ansamblu, o poveste grafica a omenirii, de la inceputuri si pana in prezent.

O poveste vazuta de la nivel demiurgic, in care nu apar indivizi, ci doar teritorii in continua metamorfoza a delimitarii si dinamici aparent entropice. Spun aparent, pentru ca multe aspecte care framanta contemporaneitatea isi gasesc potentiale explicatii intr-o simpla harta.

Asa s-a intamplat cand am deschis pentru prima data volumul, ca sa ii absord mirosul de carte proaspata si am nimerit mica imagine dedicata Razboiului Civil din Spania. Ce am remarcat este ca Barcelona era taman in epicentrul partii care s-a opus invingatorilor condusi de Franco. Asa mi-am amintit toate mesajele de independenta pe care le-am vazut cand am vizitat orasul lui Gaudi si al lui Domenech i Montaner si tot asa am simtit mai acut drama pe fondul careia este plasata actiunea din adevarata capodopera a lui Guillermo del Toro – El laberinto del fauno.

Unele harti invita si la reflectii asupra caracterului imprevizibil al istoriei; in aceea care infatiseaza puternicul regat al Poloniei de secol al XVII-lea exista si un mic stat vasal, marcat cu o culoare contrastanta – Ducatul Prusiei. Lasam la o parte cele doua razboaie mondiale si ne aducem aminte ca, de o vreme, Angela Merkel e declarata intr-una cea mai puternica femeie din lume. Incurcate si neasteptate sunt caile muzei Clio.

Iar pentru aceia care se tem de ea, cum, din pacate sunt multi in ziua de azi, aflati ca Atlasul istoric Duby nu este dedicat doar cunoscatorilor, ci beneficiaza si de explicatii concise, dar exacte, care insotesc materialul cartografic, rezultand astfel o epopee construita pe gigantescul schelet al…

Da, ati ghicit, o sa folosesc iar sintagma lui Adrian Cioroianu:

Celei mai frumoase povesti din lume.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un periplu vizual prin marea aventura a evolutiei umane.

Doua capodopere care se completeaza reciproc

Randurile de mai jos nu sunt o recenzie, ci mai degraba o constatare, pe care merita sa o impartasesc cu voi, deoarece experienta de la care porneste a fost extraordinara.

S-a intamplat ca la distanta mica in timp am citit povestirea The Old Man and the Sea de Ernest Hemingway si am vizionat documentarul The Blue Planet realizat de Sir David Attenborough.

Completarea dintre cele doua capodopere a survenit fara sa-mi fi propus neaparat asta: pe de o parte, descrierile alerte, dar si lirice ale marii, din cea scrisa nu ating doar desavarsirea literara, ci si pe cea a preciziei, asa cum au confirmat-o imaginile magnifice din seria televizata; pe de alta parte, intelegerea resorturilor biologice ale comportamentului unor creaturi precum rechinul sau tonul sporesc profunzimea pe care o dobandeste proza lui Hemingway.

Impreuna, The Old Man and the Sea si The Blue Planet ne ofera o poveste inaltatoare si trista, de deasupra si dedesubtul aceleia care a favorizat raspandirea si inflorirea vietii pe Pamant.