Bergman vs. Bergman

Nu cred sa fie cinefil pe lumea asta care sa nu se fi intrebat daca exista vreo legatura de rudenie intre regizorul Ingmar Bergman si actrita Ingrid Bergman.

Raspunsul este nu si ce pare si mai ciudat este ca acesti noi mari artisti nu s-au intalnit in cadrul vreunei creatii decat foarte tarziu si decat o data.

Dar asteptarea mapamondului a fost rasplatita pe deplin in Höstsonaten (Sonata de toamna).

O mama stralucitoare si egoista, pianista de clasa mondiala, isi viziteaza fiicele aciuate departe de lumea dezlantuita. Una dintre ele este paraplegica, iar cealalta este chinuita de retinere si de o copilarie defectuoasa, lipsita de afectiune materna. Nu dureaza mult si efuziunea sentimentala initiala lasa locul resentimentelor, refularilor si remuscarilor, specialitati ale lui Ingmar Bergman.

Pe langa scenariu, si in componenta stilistica il recunosti rapid pe regizorul suedez. Cadre prelungi, cu figuri in prim-plan si siluete pe fundal, interioare construite atent si, bineinteles, rosu. Nu asa mult ca in Viskningar och rop sau Fanny och Alexander, dar e acolo, suficient sa plaseze si aceasta pelicula in lunga sa serie de metafore cinematografice sanguine.

Elementul deosebit din Höstsonaten este Ingrid Bergman. Intotdeauna mi s-a parut ca interpretarile din filmele lui Ingmar Bergman sunt corecte, inspirate, dar supuse cineastului-demiurg, pioni slefuiti, dar cu raceala, care se misca dupa cum le ordona vointa regizorala.

Deloc, surpinzator, Ingrid Bergman se sustrage acestei dominatii si isi faureste rolul potrivit valorii ei colosale. Nu trece mult de la prima ei aparitie pe ecran si se si instaleaza o stare de fascinatie dezaprobatoare fata de egoismul si malitiozitatea unei mame careia i-a placut sa aiba copii, dar nu si sa se deranjeze prea mult pentru ei.

Dincolo de modul cum Ingrid Bergman isi poarta personajul si reactiile (care ating uneori si parerea de rau rapid spulberata) si de faptul ca insufla filmului o energie mai putin intalnita in peliculele lui Ingmar Bergman, am fost uimit de evolutia ei ca artista.

 

Este aceeasi Ingrid Bergman din epoca de aur a Hollywood-ului, din Casablanca, Gaslight, Anastasia, Notorious sau Spellbound, dar este si o Ingrid Bergman a anilor ’70, cu o interpretare multidimensionala, fara tente moraliste, fara menajamente, izvorata dintr-o anume configuratie psihica, pe care o intelegem, dar o dezaprobam.

Este pecetea finala si cea mai complexa aplicata staturii ei de legenda.

Intre Bergman-El si Bergman-Ea a avut loc un troc favorabil: El i-a oferit ei un prilej sa isi desavarseasca monumentul, iar Ea i-a animat creatia cu un talent inimitabil.

 

Calvar contra cronometru

Ma asez confortabil in scaun si astept sa inceapa Dunkirk, pregatit fiind pentru cel putin un sfert de ora de expozitiune si acalmie.

Dupa maxim cinci minute, pulsul imi sare si acolo ramane.

Dunkirk nu este un film care se urmareste, ci se traieste si se construieste. Adevarul istoric este doar un pretext pentru regizor sa compuna o experienta traumatizanta si fascinanta, despre viata care atarna doar de un fir, despre antinomia datorie vs. dezertare si despre acel ceva pe care eu il numesc „poezia razboiului”.

A nu se intelege ca pelicula lui Christopher Nolan face vreo apologie a pornirilor belicoase ale omului; dimpotriva, cea mai mare parte a actiunii infatiseaza zbateri de protejare a existentei individuale, dar, in acele momente cand imi mai permiteam sa-mi trag sufletul, m-am delectat cu veritabile picturi cinematografice.

Cateva imagini imi trec prin minte fugitiv chiar acum: racursiul castilor aliniate pentru imbarcare, barcazuri luptand cu o mare involburata de parca ar fi iesit de sub penelul lui Ivan Aivazovski sau avionul in flacari proiectat pe un crespuscul impresionist.

Pana sa ajung sa vad Dunkirk, auzisem ca lui Christopher Nolan i se imputa faptul ca personajele nu sunt suficient reliefate, un repros despre care vreau sa fac cateva observatii. In primul rand, nu stiu daca asta i-a fost intentia, dar ideea ca in razboi individualitatile se estompeaza, iar fiinta umana nu pretuieste prea mult este o axioma dureroasa.

In al doilea rand, iti dai rapid seama ca Dunkirk nu e povestea cuiva anume si ma vad nevoit sa revin la ce am spus mai sus – nu este un film oarecare, ci o experienta care merge dincolo de intelectual.

Nu in ultimul rand, sunt actori care, prin aplecarea cu care isi abordeaza rolul, reusesc sa-si depaseasca conditia de pioni in acest haos perfect controlat de Nolan. Un exemplu graitor este Mark Rylance, care, ca simplu capitan de vaporas, impune cel putin la fel de mult ca figura cazona a lui Kenneth Branagh.

Ce au in comun Memento, The Prestige, Inception sau Interstellar? Acelasi gust al lui Nolan pentru o trama narativa care se asambleaza treptat, cu o innodare la final a unor ite aparent disparate. Dunkirk este inca un astfel de puzzle – scenele din aer sau din apa, de o parte si de alta a Canalului Manecii, par initial doar crampeie dintr-un conflict care depaseste putinta noastra de a-l cuprinde, dar gradual se dezvaluie ca elemente ale unei triangulatii care ne ofera o ilustrare a celebrului discurs al lui Churchill, amintit si in finalul acestui film si pe care vom avea ocazia sa-l auzim recitat de nemaipomenitul Gary Oldman spre finalul acestui an.

Ca Richard Burton, Peter O’Toole, Deborah Kerr sau Alfred Hitchcock nu au luat niciodata un Oscar sunt cateva dintre marile nedreptati ale cinematografiei pe care le-am acceptat volens nolens.

Insa in ruptul capului nu o sa accept ca acest magnific cineast care este Christopher Nolan nu are inca la activ o nominalizare ca regizor si sper ca inceputul lui 2018 sa rezolve aceasta colosala scapare a Academiei Americane de Film.

Iar Hans Zimmer nu a mai luat de mult o statueta, desi si aici, ca si in multe alte productii cinematografice, e unul dintre principalii responsabili pentru starile pe care le traim.

Da, puteti sa considerati ca am deschis sezonul Oscarurilor din 2018.

 

Tuse romanesti la Hollywood (Musical-ul)

Caracterul aventuros al lui Jean Negulescu s-a reflectat, tematic si stilistic, in filmele pe care a ajuns sa le regizeze, iar Daddy Long Legs reprezinta inca o incursiune revelatoare in personalitatea sa artistica.

Acest musical nu face parte din galeria marilor realizari ale genului, apartinand mai degraba esalonului doi, adica filme agreabile, cateodata si brazdate de idei interesante, care functioneaza mai mult ca pretexte pentru numere muzicale reusite. Un exemplu care imi vine in minte la o accesare fugitiva a memoriei este Lili, care, ca o coincidenta, o are ca protagonista tot pe Leslie Caron.

In ciuda tramei narative schematic construite, Daddy Long Legs atrage, totusi, atentia prin subiectul delicat si controversat chiar si in zilele noastre: relatia dintre o tanara si un barbat cu mult mai in varsta, precum si acuzele care i se aduc acestuia din urma, desi sentimentele sale sunt reale si intentiile dintre cele mai curate.

Cei doi actori din rolurile principale, Leslie Caron si Fred Astaire, se adauga la lunga galerie a numelor celebre care s-au gasit sub bagheta lui Jean Negulescu. Ingenuei Caron Negulescu n-a avut ce sa-i spuna, decat sa fie la fel de adorabila ca intotdeauna, sa danseaze cu aceeasi verva si sa-si rosteasca replicile in engleza cu acel merveilleux accent frantuzesc.

De cealalta parte, insa, avem un Fred Astaire lovit in timpul filmarilor de o mare tragedie: moartea sotiei. Cu atat mai impresionant este, insa, profesionalismul sau, care il ajuta sa aiba o prestatie consistenta, atat in scenele muzicale, cat si in cele dramatice.

Film de studio, Daddy Long Legs penduleaza intre cadre (multumitor construite) care redau apartamente de zgarie nori, campus universitar american si manastire provinciala franceza, insa scenele onirice, desfasurate in contrapunctul actiunii, sunt cele in care pictorul din Jean Negulescu se dezlantuie cu adevarat.

Colorate si dinamice, aceste bucati cinematografice sunt o incantare pentru ochi si pentru auz, iar ipostazele imaginare ale lui Fred Astaire sau peregrinarile lui Leslie Caron prin gigantice decoruri suprarealiste se agata de cotloanele memoriei la fel ca Gene Kelly cantand in ploaie sau Julie Andrews haulind pe dealuri.

Visteria filmelor vechi este atat de mare, incat nici nu stii ce sa alegi, insa eu tot ma incapatanez, din cand in cand, sa cotrobai in cautarea cate unui mic medalion care are gravat pe el numele lui Jean Negulescu.

 

La La Gang

Mi se intampla cateodata sa ma pun contra curentului. Nu e chestiune de teribilism, ci de pura preferinta.

Ati putea spune ca, intr-o societate fara restrictii, ca a noastra, nu e asa mare scofala si nu ati gresi prea mult, insa pentru mine, care analizez si corelez ce spune gura lumii, pentru a-mi alege experiente cinematografice reusite, este un efort sa ma opun frontului comun al fanilor pasionali si al criticilor extaziati.

Si, totusi, am s-o fac fara sa ezit si o sa spun ca adulatul Baby Driver se apropie asimptotice de o mare porcarie.

E plina industria hollywoodiana de filme de succes refacute pentru a stoarce bani cu nerusinare, mai ales de la generatiile prea tinere sa isi aminteasca originalele, iar pelicula regizata de Edgar Wright se inscrie in aceeasi meteahna, insa intr-un mod care se vrea mai smecher.

Se iau si se amesteca locuri comune din anii ’90 si ’00, adica masini feroce si urmariri aiuritoare, talhari charismatici, sefi criminali atotputernici, violenta gratuita impotriva personajelor episodice, jafuri de banca neverosimile si un personaj principal care participa la faradelegi impotriva vointei lui, baiat bun, care traieste cu si prin muzica (Blues Brothers?!), cronometrand-si operatiunile in functie de melodii (numele Hudson Hawk va spune ceva?).

Toate acestea sunt amestecate cu nerv hiperactiv, menit, probabil (spun „probabil”, pentru ca la mine nu a mers figura, dar se pare ca altfel a functionat de minune), sa acopere ineptia scenariului, care nu are nici macar superficialitatea simpatica dintr-un Gone in Sixty Seconds, bunaoara.

Cu o exceptie, nici distributia, in frunte cu pustanul in ascensiune Ansel Elgort, si din care mai fac parte altminteri captivantul Jon Hamm si senzationalul Kevin Spacey, nu mi-a cauzat vreo placere mai de doamne-ajuta.

Singurul care mi-a saltat putin psihicul din senzatia acuta ca pierd timpul a fost Jamie Foxx in rolul unui dezaxat; deloc subtil sau original, insa in mare verva a retoricii si manifestarilor psihotice, mi-a provocat acea fascinatie asociata cu disconfortul, pe care o resimt intotdeauna fata de o interpretare reusita a unui astfel de personaj.

Nu stiu daca vocea mea carcotasa se va face auzita in oceanul de entuziasm in care inoata Baby Driver, dar eu mi-am facut datoria si-am incalecat pe-o sa si v-am spus dezamagirea-asa.

 

 

Despre trup si suflet la Craiova

Mai trec cateodata prin fata cinematografului Patria din Craiova si ma incearca tristetea: locul care mi-a hranit copilaria, adolescenta si o buna parte din varsta adulta pe care am acumulat-o pana acum imi pare dezolant, lipsit de cozile masive de spectatori de odinioara, avand rivali nemilosi in tehnologie si in sali de cinema mai moderne de altundeva din oras.

M-am intrebat uneori cat va mai supravietui si cum, iar o stire ce mi-a parvenit de curand imi da o solutie si speranta:

Testrol es lelekrol (Despre trup si suflet), un film produs in Ungaria si marele castigator al Festivalului International de Film de la Berlin va rula la cinematograful Patria din Craiova pe 1 si 2 iulie, de la ora 16:00, si pe 2 si 3 iulie, de la ora 18:00.

Antologiile de specialitate descriu aceasta pelicula ca fiind o poveste de dragoste atipica, subtila si amuzanta, intre doi introvertiti care descopera ca, noapte de noapte, au aceleasi vise.

Eu, unul, mi-am organizat deja traseul astfel incat sa ajung sa iau bilete si am o banuiala ca o sa stau iar la coada.

Ca pe vremuri.

 

Incurcate sunt caile adevarului

Filmele americane ne-au proiectat o asa imagine asupra activitatii politiei, incat in momentul cand ajungi sa interactionezi cu organele legii din viata reala, esti crunt dezamagit, cum i s-a intamplat subsemnatului in cateva randuri de-a lungul existentei sale de pana acum.

Detective Story, o pelicula realizata in 1951(!), o perioada in care productiile erau oricum, numai fidele lumii materiale nu, reuseste performanta de a reda o atmosfera de viata politieneasca, daca nu reala, atunci macar autentica.

Interactiunile cu micii gainari, deoarece acestia sunt clientii fideli ai politiei, nu marii corupti, tracasantele operatiuni functionaresti si dramele personale care ii influenteaza in a fi maleabili sau neinduplecati sunt comprimate cu indemanarea-i obisnuita catre William Wyler, care nici macar nu are nevoie de decoruri somptuoase sau uluitoare curse de care pentru a-si demonstra abilitatea de a asambla o poveste consistenta.

O reusita perpetua a acestui mare regizor a fost ca a stors prestatii deosebite de la interpretii sai, iar Detective Story nu se abate de la aceasta linie.

De-a lungul carierei sale, Kirk Douglas a avut roluri mai mari, dar indraznesc sa spun ca nu avut niciunul mai adecvat ca acesta. Energia sa leonina si usor luciferica este intrebuintata la maxim in personajul unui om al legii dedicat, dar care se dezvaluie ca fiind ros de traume trecute si condamnat la o inflexibilitate dezumanizanta.

Exista un moment antologic, in care Douglas rosteste cel mai scrasnit „I love you” pe care l-am auzit vreodata. Nu stiu de ce, dar simt ca ma infior mai mult cand ma gandesc la acesta, decat la figura sa tumefiata din Champion.

Sotie pe ecran ii este eleganta Eleanor Parker, ce pare, initial, o simpla prezenta menita sa feminizeze decorativ o poveste preponderent masculina. Drama ce se adanceste, insa, ii da prilejul sa etaleze niste trairi de o superba diversitate si ambiguitate. O actrita mare, ce merita redescoperita, dincolo de rolul schematic, dar, ce-i drept, memorabil, din The Sound of Music.

Din tot restul distributiei, excelenta fara exceptie, Lee Grant intruchipeaza un personaj care ar fi putut foarte bine sa lipseasca, fara a aduce vreo atingere substantei filmului. Insa rolul sau de femeiusca nu prea bogata cu duhul, pe care a impins-o Aghiuta sa fure o geanta, serveste, precum bufonii lui Shakespeare, la a detensiona tragedia, la a sadi un dram de ridicol intr-o poveste grava si de a ne readuce aminte ca toti suntem muritori si ca toti facem prostii.

Unde mai pui ca tentativele ei de flirta cu unul sau cu altul sunt savuroase.

Detective Story ne spune un mare adevar si anume ca adevarul insusi este mai complicat decat ni se pare.

 

Aceleasi garduri, aceleasi drame

Nu e greu sa vezi asemanari intre recentul Fences si o pelicula care a precedat-o cu aproape o jumatate de secol, I Never Sang for My Father.

Ambele au la baza piese de teatru, astfel ca dialogul e principala sursa de expresie, ambele au in centru un personaj impozant, dar care alieneaza prin lipsa de empatie si apetitul pentru dominatie si ambele exceleaza la capitolul interpretari.

Spre deosebire, insa, de filmul lui Denzel Washington, cel regizat de Gilbert Gates nu este structurat in jurul unui singur personaj central, ci penduleaza intre cei doi protagonisti.

Fiecare dintre actori are aportul sau la un conflict dureros, cu valente universale: influenta parintilor defecti asupra copiilor si zbaterea acestora intre datorie si nazuinta spre o viata proprie.

Melvyn Douglas este magnific, chiar si in momentele cand este detestabil. Aceeasi copilarie nefericita ca a protagonistului din Fences l-a calit, dar l-a si impietrit, iar gloria obtinuta la un moment dat ca persoana publica este apusa acum. Acest actor deosebit, care a stralucit in perioade succesive si diverse ale Hollywood-ului (sa nu uitam ca in 1939 o facea pe Greta Garbo sa rada!) ne serveste farame de trauma si maretie cu un dozaj controlat pana la cea din urma grimasa, indemandu-ne astfel sa recompunem mental o viata greu de judecat.

De cealalta parte, Gene Hackman intruchipeaza o fragilitate psihica surprinzatoare, stiind ce galerie impresionanta de personaje dure si cinice a jucat de-a lungul carierei (va mai amintiti de seriful din Unforgiven?). Si pe el il nuanteaza scenariul, care este o ampla suita de dezvaluiri subtil structurate, astfel ca simpatia fata de ipostaza sa de dominat se nuanteaza treptat.

Dincolo de prilejurile de a-si manifesta calitatile pe care le ofera actorilor, materialul dramaturgic transpus in I Never Sang for My Father nu obliga la o concluzie partinitoare: m-a impresionat un personaj, m-am solidarizat virtual cu celalalt, dar tristetea din final a avut limpezimea unui lac in rarele momente cand nu adie nici macar o boare de vant.

Parinti imperfecti, copii imperfecti, o samsara care tine de cand lumea si se va sfarsi odata cu lumea.

 

 

 

Amuzanta usuratate continua

Despre Guardians of the Galaxy scriam in felul urmator acum ceva timp:

(aici se poate da click in cazul in care va da ghes pardalnica de curiozitate)

Asa ca despre Guardians of the Galaxy Vol. 2 voi recidiva stilistic:

Sunt continuari care te fac sa detesti Hollywood-ul.

Sunt continuari care iti strica parerea despre regizorul pe care il admirai pana atunci.

Sunt continuari care se reduc la binomul „mai mult, mai mare”.

Sunt continuari care sunt simple vaci de muls.

Sunt continuari care n-ar trebui sa existe.

Acest al doilea episod din peripetiile acestor personaje defecte si simpatice reuseste sa evite toate pacatele de mai sus si nu oricum, ci printr-o admirabila abilitate: ce a fost bun a fost pastrat, iar ce a intrigat in prima pelicula a fost extins, cum ar fi timpul si replicile alocate pitorescului talhar albastru Yondu, cel care are o sageata devastatoare si o dantura execrabila.

Unde mai pui ca doi actori veterani, care mie unuia mi-au imbogatit copilaria cu practici violente, onoreaza ecranul cu figurile lor. Vorba aia: Cine n-are batrani, sa-l sune pe responsabilul cu casting-ul.

La sfarsit, amicul care m-a insotit la Inspire Cinema se delecta cu o perspectiva malitioasa: Sa vezi ce le divulg maine celor de la birou ce se intampla in film!

Nu cred ca o sa reuseasca, deoarece actiunea din Guardians of the Galaxy Vol. 2 e adorabil de conventionala, punctele culminante se intrevad fara dificultate, iar morala e simpla si, de ce sa ma feresc de cuvinte, frumoasa.

Placerea resimtita neintrerupt pe parcursul a doua ore consta de fapt in poantele pe care le produc personajele, imposibil de redat, copiat, pastisat, imitat, iar aici ma vad sa fac o digresiune de ordin literar, care, oricat de pedanta ar parea la prima vedere, e intemeiata, daca veti avea putintica rabdare.

In 1984 de George Orwell, exista acele pagini despre minutele urii, in care indivizi adunati intr-un colectiv se manifesta si se antreneaza unul pe altul impotriva unui dusman imaginar.

La Guardians of the Galaxy Vol. 2 a trait senzatia inaltatoare de a ma prapadi de ras alaturi de o sala de Cinema 3D Craiova, plina cu oameni pe care, altminteri, nu-i cunosc si cu care poate ca nu am prea multe in comun.

Am sa numesc aceasta experienta „Orele de comuniune prin umor”, dar sunt deschis si la alte titluri, chiar si mie mi se pare ca asta nu e prea reusit.

Un moment aparte a fost o gluma senzationala care facea referire la Mary Poppins, la care au hohotit surprinzator de multi membri ai publicului, dovada ca romanu’ e citit, dar nu se arata.

Ati primit evaluarea anuala si nu v-a dat sefu’ mai mult de 70% la KPI?

Mergeti de vedeti Guardians of the Galaxy Vol. 2.

Nu o sa va creasca punctajul, dar o sa va sara serotonina la nivel de euforie.

 

 

 

Escrocii nu au odihna

Contrar asteptarilor, titlul nu se refera la activitatea membrilor actualului legislativ, ci la actiunea unui film argentinian intitulat Nueve reinas, care demonstreaza, inca o data, ca Hollywood-ul nu mai e unicului depozitar al divertismentului de calitate in film.

Pelicula scrisa si regizata de Fabian Bielinsky intra rapid in paine si nu slabeste ritmul pana la distributia alb pe negru de la final: un tip incearca o smecherie intr-un magazin de cartier, e prins si scapa in extremis gratie unui alt escroc, care il coopteaza pentru o zi de potlogarii. In cursul acesteia, apare oportunitatea unei lovituri colosale, vinderea catre un afacerist veros a unor falsuri fara cusur ale unor timbre rare.

Smecheriile si prefacatoriile se tin lant, surprizele asemenea, iar replicile le insotesc cu inteligenta si umor. Retrospectiv, as putea gasi multe fisuri in constructia logica a scenariului, insa atunci am fost captivat exact ca o victima a unei pacaleli: iuresul evenimentelor si retorica protagonistilor mi-au anesteziat simtul critic si m-au dus de nas cum au poftit. Spre deosebire de viata reala, insa, acum nu mi s-a furat nimic, ci mi s-au oferit doua ore de distractie extravirgina.

Toata urzeala venal-instructiva (da, da, sunt si lucruri de invatat din Nueve Reinas, dar nu le divulg, ca nu se stie cand si asupra cui le voi folosi) n-ar functiona fara interpretarile reusite ale celor doi actori principali: Ricardo Darin, memorabil in El secreto de sus ojos si nevrotic rau in Relatos Salvajes, este simpatic in modul sau detestabil, iar Gaston Pauls, cu figura-i placida si bonoma, pacaleste pe toata lumea, in frunte cu mandea spectatorul.

Ca barbat, nu pot sa nu remarc si eu, ca alti cativa masculi din film, fataitul din solduri al Leticiei Bredice, care ar avea darul de a narui piosenia de-o viata a unui stalpnic.

Nueve Reinas ii poate invata pe oameni la prostii, dar o face intr-un mod incantator.

Avertisment din Iran

Nu stiu ce isi pun in mancare cineastii iranieni, dar le ies niste scene de debut atat de puternice, incat te imobilizeaza mental pentru tot ce urmeaza sa iti arate.

Aceeasi senzatie de la A Separation a revenit in primele minute din Talaye Sorkh (Aurul rosu): aceeasi pozitionare statica a camerei, aceeasi intrare abrupta in actiune, aceleasi reactii tari, menite a te arunca in valtoarea unei drame.

O spargere de magazin de bijuterii iese prost, iar urmatoarea ora si jumatate a filmului ne infatiseaza procesul psihologic care il conduce pe protagonist catre faradelege.

Daca nu l-as fi vazut de curand pe Cassey Affleck si magnifica sa retinere din Manchester by the Sea, as fi zis ca interpretarea actorului principal Hossain Emadeddin, cu aerul sau masiv si flegmatic, este un anti-joc; dar nu, ca si in cazul oscarizatului de anul acesta, si aici exista momente discrete de variatie care sparg platosa placiditatii si lasa sa se intrevada o mare interioara de traume si durere inchistata.

Ca orice opera de fictiune remarcabila, Talaye Sorkh reuseste sa armonizeze specificul culturii din care a izvorat cu universalitatea mesajului.

Discrepantele sociale si economice nu sunt simple statistici, sunt taieturi in structura societatii, iar daca nu sunt cusute si oblojite, dau in gangrena si conduc la tragedii, pentru ca penuria materiala combinata cu desconsiderarea personala sunt o veritabila bomba cu ceas.

Urmarind silueta rubiconda si tacuta a protagonistului, regizorul Jafar Panahi si scenaristul Abbas Kiarostami compun si un tablou surprinzator de onest al Iranului contemporan: o tara care se zbate intre traditionalismul religios si modernizarea capitalista, cu politisti care pandesc tineri petrecareti si cu emigranti repatriati dezradacinati sau cu femei care poarta voal, dar isi cumpara haine de soi si bijuterii scumpe.

Socotind si ca anul acesta Asghar Farhadi a luat din nou Oscarul cu Forushande, cred ca e cazul sa nu mai consideram cinematografia iraniana drept una exotica, despre care auzim cand si cand.

Acolo se face treaba consistenta si nu de ieri, de alaltaieri.