Graecia capta ferum victorem cepit

Grecia înfrântă i-a cucerit pe barbarii ei învingători.

Ce spuneau anticii despre relația vechii Elade cu Roma triumfătoare e și esența lui Mediterraneo, care a contribuit la distincția de care încă beneficiază cinematografia italiană, aceea de a deține cele mai multe Oscaruri pentru film străin, dar care a fost îndelung criticat pentru ușurătate.

Această ușurătate este, însă, o calitate, pentru că astfel povestea soldaților italieni din cel De-al Doilea Război Mondial care ocupă o insulă grecească, rămân izolați acolo și se integrează comunității devine, dacă nu credibilă, măcar sugestivă.

Două spirite ale lejerității, cel grec și cel italian, fuzionează minunat sub regia lui Gabriele Salvatores.

Personajele sunt schematice, da, fără doar și poate, dar îți devin treptat familiare și foarte simpatice, pe măsură ce bravează, copulează, se înamorează, evadează, fumează, pictează, dansează sau driblează.

Cadrul în care se desfășoară această savuroasă alegorie a pacifismului este familiar oricui a călătorit vreodată în Grecia: lumină, culoare, stânci aride și pitorești, case văruite în alb, dar cu obloane colorate, și mese în aer liber.

Cumva, Mediterraneo acționează asupra ta, privitorul, precum insula elena asupra detașamentului de inepți cuceritori.

De râs, râzi de la început, dar vigilența și spiritul critic picotesc, lăsându-se legănate în hamacul plăcerii de a călători cu gândul acolo unde încă nu se poate fizic.

La Oscarurile din acel an, pelicula italiană a bătut Da hong deng long gao gao gua (Raise the Red Lantern) al lui Zhang Yimou, un film mult superior din punct de vedere stilistic.

Însă anul în sine nu era unul obișnuit. Era 1992, iar omenirea de-abia începea să conștientizeze că Războiul Rece luase sfârșit și să spere că pacea și fericirea urmau să domnească pe Pământ.

Era o iluzie de care era nevoie.

Mediterraneo a hrănit-o la sân și a ajutat-o să crească.

Și încă e nevoie să o facă.

Fețe africane

De curând m-am întors dintr-o călătorie.

Nu una în plan fizic, pentru că mi-e peste putință, știți voi de ce.

Ci una metafizică, în spiritul și estetica unui continent pe care unii îl consideră năpăstuit, alții miraculos – Africa.

Voiajul meu cu tentă inițiatică a fost facilitat de Yeelen (Strălucire), un film regizat de malianul Souleymane Cissé, și plasat în zona populațiilor băștinașe Bambara și Fula, în ale căror limbi se desfășoară toate dialogurile.

Povestea pare și poate chiar e simplă: un tânăr înzestrat cu puteri magice, de a căror existență este încredințat de propria-i mamă, se refugiază din calea tatălui său, care i-a pus gând rău, și își caută unchiul înțelept, singurul care are o șansă de a-l izbăvi.

Motivul acestei dușmănii paterne e și nu e clar, ca de altfel totul în Yeelen, care nu face nicio concesie privitorului.

Aceasta trebuie să se supună și să accepte ritmul lent al derulării caierului narativ, ermetismul manifestărilor și obiceiurilor și, mai ales, trăsăturile actorilor.

Dintre toate artefactele din Africa Neagră, măștile sunt, și nu numai pentru mine, cele mai fascinante.

Picasso, Brâncuși sau Modigliani au fost fermecați de schematismul și sugestivitatea lor.

Ca profan admirator al acestor obiecte de artă și ca adept al profesiunii de credință a lui Ingmar Bergman (”Nu există lucru mai frumos decât figura omenească”), am găsit în Yeelen prilejul de a urmări o galerie de chipuri nemaivăzute în cinematografie.

Sunt departe de canoanelor noastre de frumusețe, însă expresivitatea și pitorescul lor au fost pentru mine balsamul care a mântuit chiar și cele mai incomprehensibile secvențe.

Am văzut în ele pe omul arhaic, pe omul în pruncia evoluției sale, pe omul grație căruia am primit focul și limbajul și cultura imaterială.

Pentru această descindere în primordial, Yeelen merită timpul și nedumerirea.

P.S. Printre obiectele decorative pe care le am în casă și de care sunt atașat se găsește un cuțit de deschis scrisori, făurit dintr-un lemn aparte și având mânerul sculptat așa cum vedeți mai jos.

Yeelen mi l-a făcut și mai drag.

Tușe românești la Hollywood – Muzică și nevroză

Pentru că am dezvoltat un interes special pentru viața și activitatea lui Jean Negulescu, sunt cumva blestemat să văd explicații vag biografice în multe dintre filmele sale.

Era impresia cu care începeam această aventură cinematografică în Johnny Belinda, iar acum o văd puternic reînnoită în Humoresque.

Povestea este a unui violonist pasionat, dar fără șanse de afirmare, care, printr-un joc a sorții intră în vizorul și sub protectoratul femei înstărite (și măritate), urmarea fiind și o idilă furtunoasă, dezaprobată de impunătoarea sa figură maternă.

Și-a picurat regizorul născut la Craiova câteva amănunte personale în această peliculă?

Nu cred că există un răspuns definitiv, însă am unul răspicat despre calitatea acestei creații cinematografice.

Este excelentă.

Humoresque ne relevă un Jean Negulescu foarte stăpân pe stilul de studio al Hollywood-ului anilor ’40 și se remarcă prin vivacitatea și realismul scenelor muzicale, care m-au trimis cu gândul la vremurile minunate de odinioară, când audiam opere de referință la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Aceste momente, cu decupaje alerte sau deplasări sigure de cameră, îl ajută pe principalul interpret masculin (John Garfield) în a deveni veridic drept muzician de clasă, la aceasta contribuind și un truc regizoral dibaci și atât de bine ascuns (evident, în limitele tehnice ale perioadei), încât nu l-aș fi dibuit, dacă nu l-aș fi știut din autobiografia regizorului, intitulată Things I Did…and Things I Think I Did (tradusă în română cu titlul Drum printre stele).

Garfield, a cărui moarte prematură la doar 39 de ani ne-a văduvit de un talent incontestabil, aduce intensitate și dedicare rolului, astfel că încleștarea de amor și putere cu Joan Crawford capată dimensiuni titanice.

Despre această mare divă, Sterling Hayden, care numai un papă-lapte n-a fost, spunea:

There is not enough money in Hollywood to lure me into making another picture with Joan Crawford. And I like money.

Nu e de mirare că personajul din Humoresque îi vine lui Crawford ca o mănușă, oferindu-ne astfel o personalitate cu al cărei spectacol vrei să te delectezi de la o distanță sigură.

Impunătoare, elegantă, cu acele trăsături faciale aspre și geometrice ale unei feminități studiate, este întruchiparea Epocii de Aur a Hollywood-ului, cu tot extazul și excesul lui.

Dar Joan Crawford nu și-a construit legenda doar prin persoana de dincolo de ecran și prin acerbul conflict cu Bette Davis, ci și prin capacitățile-i actoricești.

Acestea se vădesc spre final când, deși melodrama se lungește și intră pe un făgaș previzibil, atitudinea dictatorială se fisurează și lasă să emane o fragilitate pe care am regăsit-o și în viața reală la aceia pe care nenorocul sau propriile greșeli i-au deviat de pe autostradă fericirii și mulțumirii de sine.

O mențiune specială merită personajul secundar responsabil cu glume cinice, mai mult sau mai puțin reușite, jucat de Oscar Levant, care cântă la pian pe bune și cu o așa virtuozitate, că fură reflectorul de pe cei doi protagoniști. Mai să zic că mâinile de pe clape din Green Book ar fi putut fi ale lui.

Puține dintre filmele lui Jean Negulescu se pot măsura de la egal cu marile producții ale unor contemporani precum William Wyler sau John Ford.

Humoresque este, și mi-e drag s-o zic, unul dintre ele.

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)

Tușe românești la Hollywood (Preafrumoasa Sophia)

Suspans glossy

Până la un punct, privind La cara oculta, putea să jur că văd o pastișă lucioasă și nu foarte subtilă de Rebecca lui Laurence Olivier și Joan Fontaine.

Un tip cătrănit că l-a părăsit iubita într-un mod abrupt (i-a lăsat o înregistrare video cu declarația de dare a papucilor), suspectat și de poliție pentru dispariția ei, se îmbată într-un local și e recuperat de o chelnerița inimoasă, care ocupă locul sentimental vacant.

Mutată în casa lui cea mare, această nouă parteneră începe să se simtă bântuită și urmărită de spectrul fostei, atât la nivel psihic, cât și supranatural.

Suspansul e de manual, iar regizorul Andres Baiz îl construiește cu acea îndemânare aparent endemică a cineaștilor hispanici de pe ambele părți ale Atlanticului (vezi Nueve reinas, El Orfanato, La isla minima, Mientras duermes sau El secreto de sus ojos).

Ingredientele sunt precum într-o revistă glossy: protagoniști frumoși și suficient de expresivi, vieți fără griji reale, replici simple, scene de sex coregrafiate, sunete macabre și sintaxă de montaj precisă.

Ansamblul proiectează o impresie de superficial, care ar fi putut deveni supărătoare, dacă n-ar surveni o anume cotitură în cursul acțiunii, care se animă astfel și se desprinde de nefavorabila comparație cu pelicula lui Hitchcock.

Tot cu acel prilej, un membru al distribuției (nu vă spun care, până la urmă e film cu surprize, iar eu îmi urmez principiul de a nu le altera altora experiența vizionării) capătă ceva mai consistent de jucat, în ciuda clișeelor sau hibelor logice inerente pe care o minte deprinsă cu acest subgen cinematografic le detectează rapid.

Chiar dacă nu este decât divertisment facil, La cara oculta trezește retrospectiv, în special prin titlu, unele reflecții asupra naturii duplicitare a omului, precum și paralele cu o povestire cu tâlc, strecurată de Cervantes în monumentalul Don Quijote.

Cum zicea un mare înțelept odată:

Relațiile amoroase e dificile.

O ecranizare ca la carte

Fără a fi capodoperă, Room at the Top de John Braine (tradusă în românește sub titlul Drumul spre înalta societate) este un roman care reușește să rămână relevant, deși condițiile sociale și moravurile pe care le zdruncină s-au schimbat semnificativ de la apariție.

La fel de meritorie rămâne și ecranizarea, care, prin inteligența scenaristului Neil Paterson (laureat cu Oscar), mâna sigură a regizorului Jack Clayton și a unui ansamblu nemaipomenit de actori, reușește, la rându-i, să nu fie o simplă transpoziție, ci o operă independentă.

Povestea cărții, spusă la persoana I, este a unui ambițios arivist, care are de ales între dragostea pentru o tipă de vârsta a doua, senzuală și complexă, și oportunitatea pe care i-o oferă afecțiunea pe care i-a trezit-o unei fetișcane naive, dar bogate și cu părinți sus-puși.

În film, personajul principal rămâne același Dinu Păturică jucat minunat de Laurence Harvey, care adoptă o aparentă placiditate, străbătută de scăpărări luciferice și conflicte interioare. Însă, spre deosebire de creația literară, acțiunea nu este filtrată exclusiv prin el, iar interesul se distribuie celorlalți interpreți, sau, mai bine zis, interprete.

Femeile prezente în acest film au contribuții marcante: Heather Sears este fiica ușor de manevrat, Hermione Baddeley este o prietenă înduioșător de fidelă a protagonistei, iar Ambrosine Phillpotts este o matroană din Albion cu gradul de înțepare pe care vi-l puteți imagina.

Dar peste toate și toți tronează Simone Signoret.

O femeie la vârsta când dezamăgirile sunt deja consumate, cinică, dar încă dornică de sentimente autentice, concupiscentă, dar și ingenuă, puternică, dar și plăpândă sufletește. Actrița ni se dezvăluie treptat și ne spulberă orice previziune asupra modului în care credem că va reacționa în scena următoare.

Rar și-a găsit spectacolul eternului mister feminin vreo întruchipare mai stilată și mai sugestivă.

Un Oscar câștigat nu grație vreunei conjuncturi favorabile, vreunui curent ideologic adecvat sau ca urmare a succesului general al peliculei.

Este acel tip de statuetă a cărei strălucire nu prinde patina vremii.

Dragostea e cântată de când lumea.

Atât de mult, încât uităm (și ne aducem aminte pe spezele propriei sănătăți mintale) că nu rareori e sugrumată de dorința de mărire, înavuțire și alte pohte în care ”eu” devine mai important decât ”noi”.

Room at the Top e un sobru memento al acestei incontestabile realități.

Sobru, dar nu sumbru, pentru că beneficiază și de miracolul artei.

Dacă nu mai vine Shakespeare la noi, mergem noi la Shakespeare – Epilog

Înainte de a închide propria-mi incursiune în opera dramaturgului care ne-a făurit modul de a gândi mai mult decât am crede, vreau să adresez niște laude din toți bojocii celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, care s-au adaptat cu o repeziciune uimitoare la restricțiile impuse de pandemie și au realizat Festivalul Shakespeare Home Edition.

De acord cu Anda, teatrul online n-are aceeași forța de a mișca și amuza și îndurera ca pe viu, însă mie, unuia, această versiune digitală a evenimentului mi-a prilejuit un contact mai intim cu sonetele shakespeariene, care nu mă pasionaseră niciodată prea mult.

Așa le-am urmărit redate și asumate în diverse forme ale marii comori lingvistice a mapamondului (variind de la hindi la poloneză) și am avut ocazia să le citesc atât în engleză, cât și în română, o experiență care sigur îmi va întârzia Alzheimerul un pic.

Totul a culminat cu recitalul maestrului Emil Boroghină, omul pentru care trebuie inventat un cuvânt mai puternic decât firavul concept de ”recunoștință”, în care l-am ascultat declamând pasaje emblematice din cele mai importante piese ale bardului din Stratford-upon-Avon.

I commend all of ye from the National Theatre of Craiova for thine efforts in thus creating Shakespeare Home Edition!

***

Shakespeare in Love e un film pe care îl îndrăgesc tot mai mult pe măsură ce îmbătrânesc.

Singură, trecerea inexorabilă a timpului n-ar reuși performanța asta.

Contribuie și faptul că îmi adâncesc de la an la an cunoașterea operei shakespeariene, astfel încât ceea ce au reușit realizatorii săi îmi apare tot mai apăsat drept supremul omagiu care i se putea aduce Marelui Will.

Sunt atâtea personaje, situații și replici luate, aruncate ca într-un malaxor și omogenizate strălucit în Shakespeare in Love, încât m-aș înhăma la cea mai sisifică sarcină, dacă m-aș apuca să le înșir pe toate.

Cred că nici nu le-am identificat încă pe toate, iar perspectiva senectuții devine astfel mai plăcută.

Tom Holland, scenaristul, și John Madden, regizorul, merită laurii cuveniții marilor slujitori ai artei pentru fabulosul spectacol pe care ni-l oferă, de la costume, decoruri sau coloană sonoră la o distribuție pe care o citești ca pe un Almanah Gotha al lumii marilor actori.

Nu vorbesc numai despre oscarizatele Gwyneth Paltrow (n-am avut niciodată vreo pasiune pentru ea, dar aici atinge desăvârșit toate nuanțele care îi revin) sau Judi Dench (care încununează o ilustră galerie a interpretelor Elisabetei I, la care au contribuit notabil Cate Blanchett sau Glenda Jackson), ci și despre Tom Wilkinson (rol mic, creație mare), Geoffrey Rush (savuros în dulcele stil clasic al bufonului), Colin Firth (scorțos nevoie mare, de-ți vine să-l tratezi ca pe Malvolio), Ben Affleck (orice obiecție la adresa-i sucombă în fața monologului lui Mercutio), Imelda Staunton (doica, adorabila doică) sau Rupert Everett (modul în care îl întruchipează pe Marlowe domină filmul chiar și când nu e prezent).

Iar Joseph Fiennes, cu energia-i debordantă și emfaza nu întotdeauna adecvată cinematografiei, e aici un Shakespeare al legendei, nu al istoriei.

Este Shakespeare iubitorul, Shakespeare creatorul, Shakespeare animatorul, Shakespeare seducătorul, Shakespeare nemuritorul.

Este Shakespeare de care avem nevoie, așa cum avem nevoie de Homer sau de Cervantes.

Este un Shakespeare pe care îl iubim.

Shakespeare in Love!

In Love with Shakespeare!

Rămas bun lui Irrfan Khan

Acum puțin timp ne-a părăsit, prea devreme, mult prea devreme, Irrfan Khan, pitoresc actor indian, care și-a făcut simțită prezența scenică în câteva filme mari.

Probabil vi-l amintiți din Slumdog Millionaire sau Life of Pi sau Inferno, unde figura și timbrul vocal îl făceau să iasă în evidență, chiar și când rolul era unul episodic.

Pentru a-i aduce un omagiu, am ales să vă vorbesc despre pelicula care l-a făcut cunoscut în afara Bollywood-ului și în care avem ocazia de a-l urmări ca protagonist.

The Warrior este povestea unui războinic care îl slujește fără remușcări pe lordul nemilos al unei regiuni dintr-o Indie cu alură vedică.

Când are de ucis, ucide.

Totul până la un moment dat, când vălul de cruzime indiferentă îi cade pe ochi și pornește într-o călătorie de mântuire și auto-cunoaștere, care îl poartă peste magnificele peisajele ale Munților Himalaya. Pe drum i se alătură alte personaje, fiecare cu secretele și revelațiile sale, în timp ce stăpânul trădat (menționez numele actorului care îl joacă, pentru că reușește să îl facă odios rău de tot – Anupam Shyam) trimite pe urmele lor un contingent format dintre foștii săi camarazi, în special aceia care îi purtau pică.

Filmul regizat de Asif Kapadia e departe de a fi lipsit de beteșuguri. După un început intens psihologic și realizat în stilul grandioaselor producții ale unui David Lean sau Ridley Scott, narațiunea șovăie între pelerinaj și acțiune furibundă și se împleticește în amândouă.

Nici stilistica decorurilor sau costumelor nu e prea coerentă. În contrast cu aerul arhaic al primei jumătăți, finalul ni-l înfățișează pe protagonist în rândul unei populații care pare mai degrabă desprinsă din perioada contemporană.

Impactul acestor stângăcii știrbește din impactul emoțional la care râvnește The Warrior, însă două calități rezistă oricărei critici.

Unele imagini sunt magnifice și, într-adevăr, te predispun la acea stare de meditație și spiritualitate pe care o asociem îndeobște cu India istorică (folosesc acest termen pentru a include astfel și Pakistanul, despărțit de surata sa mai mare doar de recente și artificiale granițe și adversități geopolitice).

Apoi, este Irrfan Khan însuși. Transformarea sa de la asupritor al celor năpăstuiți la apărător al lor ar fi avut nevoie de mai mult timp de ecran și de un scenariu mai închegat. Chiar și așa, reacțiile sale suferă o subtilă transformare, astfel încât acel om pe care îl vedem la început este fundamental diferit de cel de la final.

Într-unul dintre cele mai frumoase jocuri pe calculator din toate timpurile, The Planescape Torment, există o interogație pe care filosofia universală încă nu a soluționat-o definitiv:

What can change the nature of a man?

În felu-i modest, The Warrior îndrăznește să răspundă la această întrebare.

Life of Pi are multe scene sublime, dar cea care mi-a rămas cel mai adânc în suflet îl are în prim-plan chiar pe acest actor și această replică:

I suppose in the end, the whole of life becomes an act of letting go, but what always hurts the most is not taking a moment to say goodbye.

Așa că vă propun să ne acordăm câteva clipe și să ne luăm rămas bun de la Irrfan Khan și să îi mulțumim pentru visele pe care ne-a ajutat să le trăim.

Dacă nu mai vine Shakespeare la noi, mergem noi la Shakespeare (8)

Chiar dacă nu este ecranizare de Shakespeare pursânge, A Double Life reprezintă, fără doar și poate, un subtil mod de a sublinia una dintre liniile principale din Othello.

Filmul este centrat pe un actor de mare succes pe Broadway, care, în abordarea unui rol, se lăsa cuprins avant la lettre de ceea ce mai târziu s-a numit Metoda pe care au adoptat-o grei precum Marlon Brando, Paul Newman sau Dustin Hoffman.

Fante narcisist și nepăsător la început, protagonistul se vede captiv în aceeași deturnare psihică căreia îi cade victimă maurul shakespearian, ajungând să simtă și să acționeze sub imperiul unor impulsuri de gelozie și agresivitate.

Acest tip de rol a fost și este un veritabil vehicul pentru Oscar. Ronald Colman l-a primit pentru un tip de interpretare similară cu a lui Joaquin Phoenix de anul trecut (recompensată anul acesta). Trăiri intense, variate, o mare disponibilitate fizică și timp din belșug alocat personajului, astfel încât să ne familiarizăm cu ele și să le apreciem pe îndelete.

Deși grosul secvențelor în care Colman își desfășoară arsenalul actoricesc sunt în afara scenei de teatru, acelea în care îl urmărim ca Othello sunt cele în care emfaza devine subtilă.

Nu, nu e o contradicție. De fapt, pot face încă o paralelă cu o creație recentă, cea a lui Michael Keaton din Birdman. Și acolo, pe măsură ce omul se afunda în genunile descompunerii sănătății mintale, intensitatea și profunzimea prestației teatrale sporea.

Reiterări ale aceluiași moment din structura piesei dezvăluie această evoluție, esența și cea mai de preț calitate artistică, atât în A Double Life, cât și în filmul lui Inarritu.

O producție cinematografică despre teatru și care se mai și vrea proiecția unor transformări interioare are nevoie de o compoziție aparte, nu la îndemână oricărui regizor. George Cukor a răspuns acestei provocări fără vreo dificultate, reușind chiar să atenueze trecerea prea bruscă a scenariului de la introspecție la tramă narativă de suspans, și lapidar consumată.

Ca parteneră de ecran a lui Colman, suedeza Signe Hasso (bună prietenă a unei compatrioate de legendă, Ingrid Bergman) afișează o interesantă naturalețe, deși partitura care îi e revine e schematică. Shelley Winters își arată talentul în doar câteva minute de ecran, iar Edmond O’Brien, nici el blagoslovit cu vreun rol prea amplu, mi-a prilejuit o frumoasă constatare: nu cred că l-am văzut vreodată jucând prost.

Pentru un exeget al operelor lui Shakespeare, A Double Life poate sluji drept exemplu cum, dintr-o singură piesă a dramaturgului se poate extrage o singură idee și se poate construi o întreaga interogație în jurul ei.

Othello a devenit nebun de gelozie sau era nebun încă de la început?

Poezie în culoare

Una dintre cele mai frumoase vizite fortuite într-un muzeu s-a petrecut în Florența, când, având o oră de pierdut până la ascensiunea în grandioasa cupolă proiectată de Brunelleschi deasupra catedralei Santa Maria del Fiore, am intrat în cel dedicat unor civilizații tradiționale, variind de la eschimoși la înspăimântătorii vânători de capete din Borneo.

Clasic în structură, ba chiar lipsit de explicații în altă limbă decât italiană, acest lăcaș de cultură și memorie m-a copleșit prin bogăția exponatelor și prin estetica lor, uneori șocantă, dar întotdeauna țintind către același coordonate ale umanului pe care le-au atins și celelalte capodopere florentine.

Ca realizare cinematografică, Gabbeh ar merita vizionat într-un astfel de muzeu.

Titlul denumește un tip de covor țesut de populațiile semi-nomade Qashqai din Iran, care se disting de clasicele artefacte de acest fel din regiune prin faptul că sunt veritabile cronici nescrise și colorate simbolic ale unor destine de mult pierdute.

Un cuplu de bătrâni merge la un izvor, pentru a spăla un astfel de covor, iar o tânără cu un port nu foarte diferit de la soției în vârstă apare și își deapănă o poveste de iubire căreia i se opun cutume și o structură familială rigidă.

S-a constatat în nenumărate rânduri că acele populații care nu dezvoltat o cultură scrisă și au rămas în preistorie, așa cum o definea Lucian Blaga în Ființa istorică, nu au percepția timpului și a succesiunii evenimentelor precum omul modern și nici nu sunt interesate de realismul care îl domină pe acesta.

Aceasta trăsătură se manifestă pregnant în Gabbeh, de aceea este posibil ca modul în care se desfășoară ceea ce vag putem numi acțiune să deruteze la început.

Însă, așa cum obiectele din muzeul florentin mi-a glăsuit fără greșeală, tot așa și filmul regizat de Mohsen Makhmalbaf se încheagă treptat și devine nu doar un fabulos document etnografic, ci și o veritabilă poezie a culorii.

Obiceiurile și practicile ancestrale sunt relevate artistic, fără ca imagini explicite precum cea în care o oaie dă naștere unui miel plăpând să pară prozaice. Tot ce învățăm despre acești oameni pentru care viața este o perpetuă transhumanță se desprinde din țesătura evenimentelor pe care le toarcem dintr-un sublim caier vizual și auditiv.

Departe de a fi apologia unei existențe bucolice, plasarea în clanul rătăcitor a unui personaj care s-a șlefuit la oraș introduce ambivalența cutumă vs. sentimente autentice și educație vs. tradiție.

Persia istorică este tărâmul poeziei, iar Gabbeh este construită exclusiv din lirism.

Într-unul dintre episoadele seriei The Day the Universe Changed, James Burke opina că, înainte de invenția scrisului, poezia era principala tehnică mnemotehnică, dar și soluția omului acelor vremuri de a distila complexitatea existenței.

În Gabbeth, această poezie se manifestă în două forme.

Una este a graiului. Cele mai multe dintre replici sunt ca niște versuri și, chiar dacă nu rimează, au muzicalitate sau sunt rostite ca și cum ar fi cizelate cu grija unui bijutier. Scena în care orășeanul cam trecut o pețește pe o localnică mult mai tinerică este zenitul oralității lirice a peliculei.

Cealaltă este cea a culorii. Puteți foarte bine să uitați tot ce v-am spus pănă acum și să admirați imaginile acestui articol.

Fiecare poate fi un tablou, iar acelea în care femeile iraniene străbat imensitatea câmpiilor în acele rochii minunate nu sunt cu nimic mai prejos față de întinderile cu maci ale lui Renoir.

Și, dacă e să distilăm frumusețea din Gabbeh, aceasta nu poate fi întrupată decât în figura protagonistei (Shaghayeh Djodat).

După ce am parcurs tot Atlasul frumuseții al Mihaelei Noroc, am constatat că am zăbovit cel mai mult și mai des la femeile din Iran.

Ce să fie oare pe acest platou care produce istorie din vremuri imemoriale, încât să zămislească niște urmașe ale Evei așa pline de nuri?

Nu știu, dar alte lucruri îmi sunt clare.

Iranul e mai mult decât ce auziți la știri, Gabbeh este un ambasador care ar înmuia și pe cei mai acerbi dușmani ai săi, iar pe mine m-a făcut să îmi prețuiesc și mai abitir covoarele oltenești pe care le am în casă.

Dacă nu mai vine Shakespeare la noi, mergem noi la Shakespeare (7)

Să forfechezi o operă de Shakespeare în scopuri filmice este o operațiune riscantă.

Este o impietate mântuită de un singur lucru: rezultatul de calitate.

Richard III, regizat de tizul său, Richard Loncraine, ajutat la scenariu chiar de Ian McKellen, este produsul unei astfel de compresii reușite.

Povestea îl urmărește tot pe ambițiosul diform și lipsit de scrupule, care calcă pe cadavre pentru a ajunge pe culmile puterii, însă acțiunea este plasată într-un Albion interbelic, aristocratic și fascistoid, iar personajele pe care le manipulează, seduce și omoară sunt reduse la minimul necesar interacțiunilor care îi relevă sinistra personalitate.

Chiar și schematici, acești pioni care cad unul după unul în fața unui nebun cu aspirații de rege benefiază de interpretări ale unui distribuții fabuloase: Annette Bening, Nigel Hawthorne, Maggie Smith, Robert Downey Jr., Jim Broadbent sau Kristin Scott Thomas.

Dar, ca într-o aplicare extremă a principiului lui Pareto, Ian McKellen ocupă cea mai mare parte a timpului și aproape monopolizează tot ce înseamnă admirație generată de acest film.

Rolul lui Richard III este unul care nu prea lasă loc de manevră și ambiguități (așa cum este cel al lui Shylock, de pildă), fiind mai mult un prilej pentru un actor să-și etaleze capacitatea de a etala duplicitate, sarcasm și abilități fizice, dar și pentru un privitor de a se delecta cu spectacolul unei infamii pe care, și fără s-o recunoască, ajunge să-o savureze.

Ian McKellen este încântător prin expresivitate chiar și în cele mai sumbre momente ale sale. Ritmul alert al desfășurării secvențelor care îl au în prim-plan nu știrbește cu nimic din elocvența manifestărilor și din plăcerea pe care o provoacă.

Dimpotrivă, la final, m-am pomenit rememorând o mulțime dintre scenele în care figura schimonosită a trecut de la un aer mieros la o căutătură odioasă și simțind o încântare pe care de obicei o asociez cu retrăirea unor experiențe pozitive și contemplative.

Acesta este miracolul artei!

Decorurile și costumele din Richard III sunt atât de reușite, încât îți atrag atenția chiar și dacă filmul nu îți lasă prea multe momente de răgaz. În special, ideea de a folosi actuala clădire a Modern Tate Gallery, profilându-se în depărtare drept un Turn al Londrei mai lugubru decât cel real, mi s-a părut strălucită, ca și modul în care una dintre replicile legendare ale piesei (nu vă jignesc, spunându-vă care) este integrată unui univers lipsit de necuvântătoare.

Astăzi este 23 aprilie, data morții lui William Shakespeare.

Cel puțin așa spun enciclopediile, precum că, grație unui Richard III precum cel al lui Ian McKellen, bardul din Stratford-upon-Avon e la adăpost față de sistematica ofensivă a nemilosului Timp.