Film pentru oameni mari

Mia aioniotita kai mia mera (Eternitatea şi o zi) al lui Theo Angelopoulos nu vrea în niciun moment al său să fie un film pentru oricine.

E pentru aceia care au pierdut pe Cineva.

E pentru aceia care îşi negociază pacea cu Trecutul.

E pentru aceia care au simţit din plin puterea Regretului.

E pentru aceia care înteleg Metafora.

E pentru aceia care nu se tem de Transcedental.

E pentru aceia care preţuiesc Cuvântul.

E pentru aceia care ştiu că există viață în afară de Simţuri.

E pentru aceia care adoră Marea.

E pentru aceia care Plâng.

E pentru aceia care au întrezărit Sfârşitul.

E pentru aceia care încă mai Zâmbesc.

E pentru aceia care văd şi Dincolo.

Avengers este pentru copii mari.

Mia aioniotita kai mia mera este pentru oameni mari.

Film vechi despre vremuri noi

Cu greu se poate găsi vreun film mai adecvat pentru această perioadă decât The Best Man al lui Franklin J. Schaffner.

Nu numai că România este în plină şi talâmbă campanie electorală, dar mai este şi mare fierbere în Partidul Democrat din SUA, pentru a-l desemna pe acela (sau aceea, sper) care să îi dea brânci de la Casa Albă lui Donald Trump.

Bazat pe piesa cu acelaşi nume a lui Gore Vidal, care semnează şi scenariul, filmul urmăreşte maşinaţiunile de la Convenţia unui partid american, în vederea numirii celui care să devină candidat şi, după cum suntem lăsaţi a înţelege, preşedintele Statelor Unite.

Principalii favoriţii sunt un politician de rasă, cu alură de patrician şi cu oarece principii (Henry Honda), şi unul agresiv, descurcăreţ şi de o desăvârşită lipsă de scrupule (Cliff Robertson).

Remarcabil este că duelul nu este unul care contrapune automat binele răului; fiecare dintre cei doi primeşte destule laturi caracteriologice şi niciunul nu le are pe toate în regulă. Asta îi dă fiecăruia dintre cei doi mari actori să brodeze pe stilul care îi caracterizează nuanţe subtile.

Henry Fonda, căruia rolul de înaltă ţinută morală i-a venit întodeauna ca o mănuşă (vezi 12 Angry Men), îşi compune un zâmbet de-a dreptul iliescian în scenele din public, total opus minei preocupate din particular.

De cealaltă parte, Cliff Robertson, deşi pare animalul politic feroce, impresionează prin energie, capacitatea de a ieşi din situaţii limită şi chiar o veritabilă tandreţe faţă de consoartă.

Ecuaţia rivalității lor este complicată de prezenţa unui membru marcant şi venerabil al partidului, fost preşedinte, la susţinerea căruia râvnesc amândoi, personaj jucat cu aplomb şi profunzime de Lee Tracy (singurul beneficiar de nominalizare la Oscar al unui film care merită mai multă recunoaştere, măcar din partea posterităţii). Deşi acest rol este, teoretic, unul secundar, este de departe cel mai complex al peliculei. Este omul care a gustat din ambrozia puterii, dar a şi contemplat zădărnicia în stil hamletian. Mai mult, este sfâşiat între a alege între o persoană pe care o place şi una pe care o apreciază.

Chiar mai abitir decât Henry Fonda, Lee Tracy oferă un minunat studiu asupra duplicităţii la nivel de mimică a unui zoon politikon. Urmăriţi cu atenţie metamorfozele de la zâmbetul jovial şi aproape naiv din public şi configuraţia feţei în timpul unor discuţii decisive. Cum am mai avut onoarea a vă spune, arta bine făcută este manual pentru lumea reală.

Deşi The Best Man nu se depărtează prea mult de materialul dramaturgic sursă, oferind cu precădere scene de interior şi dialoguri intense şi spirituale, regizorul ştie să compună şi momente de anvergură, care simulează credibil chiar şi pentru zilele noastre mecanismul politic american.

Nu o dată am fost întrebat:

De ce te pasionează atât politica, dacă nu eşti direct implicat în ea?

Prin vocea preşedintelui jucat de Lee Tracy, în The Best Man am găsit un răspuns excelent formulat:

There is nothing like a good, dirty, low-down political fight to bring the roses to your cheeks!

Fiecare anotimp cu dramele sale

După ce ultimele cadre din Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom se încheie, îţi dai seama că titlul filmului (Primăvară, vară, toamnă, iarnă… şi din nou primăvară) nu este o descriere cumplit de prozaică a tramei sale narative, ci însuşi mesajul pe care pelicula coreeană îşi propune să îl transmită.

Un preot budist care săluieşte plin de seninătate într-o căsuţă-templu din mijlocul unui lac ia sub oblăduirea sa un bebeluş orfan, care creşte, iar de aici încep avatarurile şi traseul spre pocăinţă şi ciclicitate pe care succesiunea anotimpurilor o indică atât de inspirat.

Aşa cum fiecare dintre componentele climatice ale anului oferă omului atât motive de bucurie, cât şi de disconfort, aşa şi fiecare dintre secvenţele filmului regizat şi scris de Ki-duk Kim (care mai şi joacă în anumite bucăţi, în pur stil sergiunicolaescian) încântă şi încrâncenează sau luminează şi nedumeresc.

Bănuiesc că o cunoaştere mai profundă a simbolisticii religiei budiste ar face multe dintre imagini şi momente mai inteligibile spectatorului care nu aparţine nativ acestei arii culturale, însă chiar şi acesta este îndemnat cu bunăvoinţă să înveţe şi să se delecteze, aşa cum se cuvine oricărui lăcaş de cult veritabil, indiferent de cosmologia şi filosofia pe care le propune.

În privinţa anotimpului favorit, mărturisesc că sunt vinovat de o indecizie care nu-mi displace, însă ştiu cu certitudine care a fost preferatul meu din Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom. Dar nu o să vi-l divulg, că să nu îmi îngreunez Karma.

Deoarece cadrul natural în care se desfăşoară această parabolă rămâne imuabil, doar nuanţele schimbându-i-se, iar filmul este suficient de lent, lăsându-te să le admiri pe îndelete, ne mai rămâne suficientă atenţie şi pentru componenta sa umană.

Dacă personajul pe care îl urmărim din pruncie până la senectute poate fi considerat drept protagonist, finalul peliculei ne întoarce inevitabil cu gîndul spre cel mai pitoresc şi impozant – sihastrul din debut, care pare a fi plămădit exclusiv din serenitate şi înţelepciune.

Oare ce păcate pe care le-a conştientizat îl vor fi îndemnat să pună distanţă între el şi lumea dezlănţuită?

Cât de sinuoasă şi dificilă i-a fost calea către iluminare?

E cineva suficient de puternic să eludeze Samsara?

Merită?

Cu al său Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom, Ki-duk Kim reuşeşte o performanţă nu tocmai uşoară: printr-o realizare care este până la urmă mercantilă, ne oferă o veritabilă trăire meditativă, brăzdată de câte un zâmbet khmer.

Din partea mea, şi-a mai câştigat un pas către Nirvana.

Why so serious?

După doar o duzină de minute, Joker cel din 2019 îşi relevă cele două mari trăsături.

Prima este o lipsă crasă de subtilitate. Două treimi din filmul regizat de Todd Phillips se străduiesc să ne servească o suită de factori agravanţi pentru o boală psihică, iar ultima înnoadă macabrul astfel acumulat de universul de unde îşi trage personajul în cauză originile.

Lipsă de subtilitate, dar nu şi de precizie. Aici merită menţionat că fiecare dintre scenele în care ni se înfăţişează fie o traumă la care este supus protagonistul, fie ni se relevă nişte sechele la fel de nasoale este construită atât de transparent şi pentru ochiu’ ăl chior, încât mi-a adus aminte de acele pelicule de prin anii ’90, când, sub funesta egidă a unui „Based on true events”, ni se prezenta un traseu psihiatric similar al câte unui individ care ajungea să vină cu puşcociul la serviciu şi să tragă în tot ce mişcă.

Deşi The Dark Knight e făcut cu zece ani în urmă, când te uiţi la rafinamentul scenariului, pare că Joker îl precede cu vreo două decade.

Tot în primele minute Joaquin Phoenix se instalează ca un monument gigantic al artei actorului.

Duelul interpretativ cu Joker-ul lui Heath Ledger nu prea îşi are locul, pentru că există o diferenţă fundamentală între cele două roluri: primul este unul secundar, cu tot schematismul aferent, punctat ici şi colo de minuscule, dar strălucite variaţii. Acolo, marele actor care ne-a părăsit prea curând îşi compune o prezenţă, pe când aici, Joaquin Phoenix are de dus un rol principal, adică o suită imensă de reacţii, pe care le redă cu acea deranjantă şi reţinută intensitate pe care i-am remarcat-o încă de când a fost Commodus.

La bogăţia de expresie se adaugă angajamentul fizic, curat ingredient de Oscar, pe care întreaga sa compoziţie îl cere şi, dacă ar fi după mine, ar putea foarte bine să-l primească. Să vedem dacă membrii Academiei au stomacul tare şi capacitatea să discearnă creaţia din spatele macabrului.

O altă comparaţie inevitabilă este de natură ideologică. Dacă Joker-ul lui Heath Ledger este însăşi întruchiparea haosului şi a răului care atentează la stabilitatea lumii betege, dar încă funcţionale, în care trăim, Joker-ul lui Joaquin Phoenix este produsul neajunsurilor ei, o reacţie purulentă la inechitatea şi iluzia goanei după succes.

The Dark Knight a propus un exerciţiu intelectual, Joker vine cu un mesaj social care se vrea alarmant, neîndoios justificat, dar lipsit de eficacitate, din cauza caracterului şablonard. Dacă vreţi astfel de abordări elocvent-stângiste, dar mai cu cap realizate, îndreptaţi-vă către Us al lui Jordan Peele.

Când eram un sala de cinema, chiar la cea mai sanguinară scenă din Joker, o persoană din faţa mea i-a adresa cuiva din apropiere aceste cuvinte nemuritoare:

Dă-mi, bă, şi mie nişte popcorn!

Aşa că, vă întreb pe voi, aceia pe care i-a tulburat filmul ăsta peste măsură:

Why so serious?

Singurătatea nu se măsoară în spaţiu sau timp

Aspiraţia omului către stele este veche de când lumea, aşa că filmul care o foloseşte ca titlu – Ad Astra – nu prea are cum să ne asfixieze cu originalitatea.

Remarcabil este că, de fapt, că pelicula lui James Gray nici nu-şi propune aşa ceva, ba chiar, în mod asumat, preia stilistica unui predecesor recent, reuşitul First Man al lui Damien Chazelle şi o amplifică, după cum consideră realizatorii că ar arăta viitorul începând de acolo.

Această pastişă făţisă (mi-a plăcut aliteraţia) este foarte vizibilă în peisajul selenar şi contrastele tematice cu echipamentele astronauţilor, dar şi în modul cum camera îl urmăreşte pe protagonist îndeaproape.

Ca tematică, aceeaşi senzaţie de déjà vu: un pic de Apocalypse Now, un dram de 2001: A Space Odyssey, pudră de momente ilogice din punct de vedere al fizicii de bun simţ (vezi The Martian) şi picături de orice naraţiune care tratează conflictele nerezolvate dintre parinţi şi copii.

Curăţat de toate influenţele şi laitmotivele, ce mai rămâne din Ad Astra?

Destule, cât să merite o vizionare, preferabil pe marele ecran.

Peisajele spaţiale şi ale planetelor pe unde bântuie Brad Pitt ca să se regăsească (ca să folosesc inspirata formulare a surorii mele) sunt impresionante şi lansează filmul pe orbita Oscarurilor tehnice de la anul.

Proiecţiile apucăturilor umane şi ale însingurării produse de tehnologie sunt tezist, dar precis punctate, cea mai insistent reluată şi asupra căreia merită să reflectăm fiind evaluarea psihologică de către un program de inteligenţă artificială.

O scenă anume de suspans şi oroare este vârful de emoţie pe care mi l-a smuls Ad Astra, altminteri caracterizat de o lentoare peste limitele kubrickianului, care degenerează în lălăială spre final.

Dar, mai presus de toate, filmul este dus de Brad Pitt cu gravitatea unui Atlas care poartă pe umeri bolta cerească. Nouă zecimi din film îl avem în faţa ochilor şi avem ocazia să îi urmărim reacţiile, de o mai mare varietate decât lasă o să se întrevadă asprimea cu o accente schizoide pe care o avansează iniţal personajul.

Nu e un rol care să câştige premii galonate (aşa cum se arată a fi cel din Once Upon a Time… in Hollywood), ci unul care demonstrează că, dacă e să spui o poveste, ai nevoie în primul rând de un actor pe care să te poţi baza, în jurul căruia să o construieşti.

In space, no one can hear you scream.

Tocmai de aceea nu e bine să fii singur acolo.

Să fim niponi pentru o capodoperă niponă

Pentru că Hotaru no Haka al lui Isao Takahata este o capodoperă pe care nu o putem preţui îndeajuns, m-am gândit la umilul mod de a-i aduce un omagiu prin intermediul unei alte comori pe care Japonia a oferit-o omenirii, un haiku, urmând regulile tradiţonale ale redactării acestuia:

Pentru mâncare,

Cel mai iubitor frate.

E un miracol!

Cinematograful multiubit

În 1995, când se împlineau 100 de ani de la invenţia cinematografului, adică a dispozitivului care înregistra imagini mişcătoare al Fraţilor Lumière, a avut loc un proiect colectiv de o frumuseţe care transcende simpla comemorare.

Peste patruzeci de cineaşti din întreaga lume au primit o provocare: să realize un filmuleţ chiar cu acest mecanism, respectând limita de maxim trei cadre şi un minut lungime, având şi posibilitatea de a utiliza sunet extradiegetic.

Iniţiva s-a intitulat Lumière et compagnie, iar aceşti realizatori au fost: Merzak Allouache, Gabriel Axel, Vicente Aranda, Theo Angelopoulos, Bigas Luna, John Boorman, Youssef Chahine, Alain Corneau, Costa-Gavras, Raymond Depardon, Fracis Girod, Peter Greenway, Lasse Hallström, Michael Haneke, Hugh Hudson, Gaston Kaboré, Abbas Kiarostami, Cedric Klapisch, Andrei Konchalovsky, Patrice Leconte, Spike Lee, Claude Lelouch, David Lynch, Islamil Merchant şi James Ivory, Claude Miller, Sarah Moon, Idrissa Ouedraogo, Arthur Penn, Lucian Pintilie, Jacques Rivette, Helma Sanders-Brahms, Jerry Schatzberg, Nadine Trintignant, Fernando Trueba, Liv Ullmann, Yoshishige Yoshida, Jaco Van Dormael, Regis Wargnier, Wim Wenders, Zhang Zimou.

Superba diversitate, nu-i aşa?

Însă această multitudine culturală păleşte în faţa multitudinii artistice rezultate.

Unii cineaşti au ales să urmeze stilul filmului mut.

Alţii l-au împănat cu subtilităţi ale prezentului.

Unii şi-au construit mini-metrajul ca un omagiul adus magiei filmului.

Alţii au spus poveşti.

Iar alţii le-au făcut pe amândouă.

Unii au ales coloană sonoră.

Alţii nu.

Unii au suprapus voci.

Alţii nu.

Unii au deplasat camera faţă de personaje.

Alţii au deplasat personajele faţă de cameră.

Unii au fost amuzanţi sau înduioşători.

Alţii au fost misterioşi sau neliniştitori.

Dincolo de excepţionale sinteze de artă şi tehnică cinematografică, fiecare dintre aceste mici bijuterii filmice este o declaraţie de dragoste faţă de acest angrenaj al producerii visării care este…

FILMUL.

Nu poţi scoate mă-ul din români

Am întâmpinat cu bucurie ideea că un film românesc se aventurează dincolo de fruntarii şi nu oricum, ci exploatând fascinantul univers al fluierătorilor Silbo din Insulele Canare.

La Gomera al lui Corneliu Porumboiu este povestea unui poliţist român corupt care călătoreşte pe insula eponimă, pentru a învăţa limbajul cu pricina, cu scopul de a-l elibera din închisoare pe un traficant de droguri. Totul este facilitat de o damă bine, ca în orice neo-noir care se respectă.

Peisajele care deschid filmul sunt superbe, premisa era incitantă, se vorbea când în română, când în spaniolă, când în engleză, ce să mai, totul părea menit pentru exorcizarea stilului şi tematicilor acelora meschine ale cinematografiei neaoşe.

Dar nu.

Pentru că La Gomera are ambiţia de a avea o structura narativă vădit tarantinoniană (chiar cu titluri de personaje pentru fiecare capitol), ne vedem rapid purtaţi în Bucureşti, iar poliţistul care stă la filaj într-o dubă se întoarce la un moment dat să mănânce dintr-o cutie de polistiren, aceea pe care o cunoaşte toată România care nu mai găteşte.

Atunci mi-a dat un fier ars prin inimă.

Şi temerile nu au întârziat a-mi fi confirmate.

La Gomera este o suită de răsturnări de situaţie care se vor spectaculoase, dar care, utilizate în exces, chiar şi aplicând permisivitatea logică a filmelor de gen, devin ridicole. Pastişele după pelicule celebre similare (inclusiv scene de sex artistic sau cuţite la duş) sunt torpilate de stilul lui Corneliu Porumboiu, acela din Poliţist, adjectiv, unde retrospectiv gândindu-mă, lentoarea avea oarece sens în conturarea atmosferei.

Însă fractura cea mai mare este la nivel de actori.

Cei din partea spaniolă sunt pitoreşti, ameninţători, aducându-mi aminte în anumite momente de lumea demiurgic-mafiotă din Pájaros de verano.

De cealaltă parte, ai noştri. Ca să fiu mai sugestiv, imaginaţi-vă că, într-un aeroport din străinătate, aşteptând să vă întoarceţi în ţară, auziţi deodată Cântec de cătănie a lui Ionuţ Fulea dată la maxim pe un telefon, başca un „Hai să-mi bag p**a!” din apropiere. Ah, dulcele parfum al patriei!

Partiturile şi interpretările românilor din La Gomera utilizează intens pe „mă”.

Ce facem, mă?

Unde te duci, mă?

Crezi că scapi, mă?

Mă-ul n-ar fi în sine singura problemă, însă prestaţiile româneşti au o blazare şi o îngroşare a efectului aşa-zis actoricesc, încât contrastul cu naturaleţea confraţilor hispanici (vezi numai discursul domol şi sinistru al naşului din Canare) este ca o pată de cerneală spoită cu seringa pe Las Meninas.

Campioni la a agasa sunt femeia fatală Gilda, procuroarea Magda şi poliţistul Alin. Cât despre Vlad Ivanov, un actor pentru care am o stimă deosebită, am să încerc să fiu finuţ:

N-ar fi trebuit în veci să accepte rolul ăsta.

Pe cât de neconvingător e aici, unde apare pe toată durata filmului, pe atât de pregnant şi-a făcut simţită prezenţa în cele câteva minute din Toni Erdman, ca să nu mai zic de inubliabilul dom’ Bebe.

Acum, să nu credeţi că m-am plictisit la La Gomera. Dimpotrivă, am râs bine de tot.

Dar nu din motivele pe care şi le-au dorit realizatorii.

P.S. La întrebarea febrilă din ochii voştri care îmi parcurg rândurile, vă răspund afirmativ:

Da, există şi în La Gomera o scenă în care cineva soarbe din ciorbă.

Studiu de caz asupra răutăţii

În curând vom viziona în cinematografe A Beautiful Day in the Neighbourhood, în care ni se va înfăţişa bunătatea într-una dintre cele mai înalte forme ale ei.

Însă tot atât de necesar este şi un film precum Mientras duermes, în care ne situăm la polul opus şi urmărim desfăşurându-se răutatea în formă distilată.

Cesar (interpretat de Luis Tosar, pe care l-am mai întâlnit în Celda 211 şi pe care îl ajută şi fizicul, şi talentul la astfel de roluri) este administratorul unei clădiri de locuinţe şi, deşi pare serviabilitatea în persoană, nutreşte o aşa aversiune faţă de tot şi toate, încât le sabotează locatarilor existenţa în moduri subtile, de fiecare dată când are ocazia.

Ţinta sa predilectă este frumoasa Clara (Marta Etura), pentru care execută, noapte de noapte, operaţiunea migăloasă de a se ascunde sub patul acesteia (de aici şi titlul peliculei).

Cum evoluează evenimentele nu o să vă spun, pentru că m-aş face vinovat de o răutate comparabilă cu a protagonistului.

Acţiunea este concentrată asupra acestuia şi, graţie regiei foarte bine strunite a lui Jaume Balagueró şi a scenariului de thriller pur-sânge al lui Alberto Marini, ne găsim în postura de victime ale acestui miracol numit paradoxul artei: deşi îl detestăm pe Cesar, nu ne putem nega curiozitatea de a vedea ce are de gând mai departe şi cum va ieşi din laţul care se strânge treptat asupră-i. Mai mult, ajungem şi să ignorăm neverosimilul anumitor situaţii.

Contribui la interesul nostru vinovat şi prestaţia lui Luis Tosar, care alternează binevoitorul cu maleficul în doze excelent măsurate şi chiar foarte didactice. Micro-expresiile sale sunt atât de elocvente, încât se pot constitui într-un fel de amplă demonstraţie pentru detectarea unor astfel de prădători.

Mientras duermas nu este genul de film care să provoace plăcere. Dimpotrivă, sadismul fără menajamente care îl străbate de la un cap la altul poate strica somnul multora.

Brânciul prin care suntem aruncaţi în miezul resorturilor intime ale răutăţii umane, pentru care orice explicaţie logică sau psihologică este insuficientă, poate fi, însă, un exerciţiu salvator.

Demonii nu sunt cantonaţi în iad. Sunt printre noi, însă, oricât de bine s-ar ascunde, tot le putem dibui ghearele şi colţii, cu o condiţie:

Să fim atenţi la cei din jur şi să scoatem naibii căştile din urechi şi nasul din telefon!

Carmen Brună

Mărturisesc, jocul de cuvinte din titlu este searbăd, dar, după cum veţi constata, ilustrativ pentru filmul despre care vă voi vorbi.

Carmen Jones este un musical care urmează osatura operei lui Bizet, însă cu diferenţa că regizorul Otto Preminger plasează acţiunea în rândul populaţiei de culoare din America anilor ’50, un act de mare curaj pentru acea perioadă, în care segregarea înfăţişată în Green Book era la apogeu.

Povestea este idila damnată între un soldat iniţial serios, interpretat de un Harry Belafonte înalt şi chipeş, condus spre pierzanie de patima pentru o tipă cu apucături luciferice, deşi nu lipsită de sentimente, adică o Carmen în toată regula, jucată cu mare aplomb de Dorothy Dandrige (nominalizată la Oscar pentru acest rol).

Ea este văpaia care animă un film altminteri convenţional, în care personajele sunt arhetipuri care ar nemulţumi azi pe adepţii corectitudinii politice, dar, care tocmai pentru că sunt îngroşate, relevă adevăruri valabile atunci şi acum.

În tot ce face, Dorothy Dandrige străluceşte ca o perlă neagră montată pe o diademă de platină. În ea o recunoşti pe scorpia manipulatoare, pe materialista alunecată pe panta amorului, pe femeia supusă unor impulsuri contradictorii, pe care le conciliază pe termen scurt, cu efecte nocive pentru mai târziu.

Carmen Jones este femeia căreia îi cazi pradă, dacă eşti prea băţos.

Numerele muzicale le combină pe câteva dintre cele nemuritoare, la care eu unul reacţionez în cel mai pur stil pavlovian, cu altele specifice musical-ului din epocă, câteva prilejuindu-i lui Harry Belafonte etalarea calităţilor vocale. Versurile sunt schimbate, iar asta a generat mari critici la vremea lansării filmului, însă mi s-au părut hazlii şi bine întoarse din condei, aşa cum sunt alte producţii ale lui Oscar Hammerstein II, precum The King and I sau The Sound of Music.

În ciuda schematismului său, Carmen Jones oferă o dublă recompensă – divertisment de calitate şi o morală la care merită luat aminte:

Dragostea care începe cu nişte comportamente anti-sociale n-are cum să se sfârşească decât cu unele şi mai şi.