Drumul spre iad e pavat cu intentii bune

In forfota iscata de Morometii 2, entuziasmul starnit de Bohemian Rapsody si asteparea magiei din Fantastic Beasts: The Crimes of Grindelwald, exista riscul ca un film european precum Den skyldige (Vinovatul) sa treaca neobservat.

Ar fi insa un pacat capital, pentru ca aceasta pelicula daneza regizata de Gustav Moller este o veritabila lectie de cinematografie distilata.

Povestea nu este neaparat inedita – politistul cu niscaiva abateri nestiute, care se implica emotional in rezolvarea unui caz (imi vin in minte The Pledge cu Jack Nicholson si Insomnia lui Christopher Nolan), insa modul cum este spusa are o vitalitate necrutatoare.

Protagonistul este un om al legii repartizat la serviciul de apeluri de urgenta 112; primeste diverse telefoane, pe care le expediaza placid, pana cand unul ii releva faptul ca persoana in cauza fusese rapita. De aici porneste o cursa febrila, in care il urmarim pe actorul Jakob Cedergren interactionand verbal cu diverse personaje si luptand cu proprii demoni, totul in cadrul restrans al biroului, in dulcele stil al clasicului Rear Window.

Actiunea este inteligenta si, chiar daca unele viraje pe care le ia sunt relativ usor de intuit, nu ofera niciun moment de respiro si nici nu face rabat de la efectul pe care il produce asupra spectatorilor.

Nu, daca sunt aici, trebuie sa sufere!

Rar mi-a fost dat sa traiesc vreo experienta cinematografica mai ilustrativa in ceea ce priveste caracterul unic al acestei arte decat Den skyldige. Imagini surprinse anume, aranjate anume, la care se adauga sunete alese anume, voci alese anume, cu intonatii modulate anume, taceri plasate anume, acestea sunt ingredientele care folosesc malaxorul din creierul spectatorului pentru a inchega naratiunea, a cataliza presupunerile si a declansa emotiile.

S-a vehiculat opinia ca avem de-a face mai degraba cu o piesa de teatru radiofonic, insa nu sunt de acord; ce-i drept, jumatate din ce se intampla are lor doar la nivel auditiv, insa fara aportul prim-planurilor cu figura protagonistului si cu mici detalii care directioneaza gandirea si simtirea ansamblul n-ar functiona nici pe departe la fel de eficient.

Daca aveti un dram de simt de auto-observatie, mergeti la Den skyldige si profitati de precizia sa aproape clinica de a produce aceste efecte si analizati-va: cand tresariti mai mult, cand judecati mai aprig, cand sperati mai ardent.

Iar pelicula mai ofera un bonus: uluitor de bogata panoplie de reactii faciale ale actorului Jakob Cedergren, veritabil almanah de care s-ar putea sluji si personajul lui Tim Roth din Lie to Me. In timpul proiectiei, in spatele meu se aflau niste actori de la Teatrul National din Craiova, asa ca as fi curios sa stiu cum au receptat membrii aceleiasi bresle creatia stralucita a unui confrate.

Fara a fi o capodopera, Den skyldige se va regasi intr-un muzeu al audio-vizualui de peste cateva zeci de generatii, in care oamenii viitorului vor afla cu fascinatie ce insemna un FILM.

Craiovenii mai au sansa sa incerce toate aceste trairi la Cinematograful Modern (luni si marti de la ora 19:30 si miercuri si joi de la 13:00), iar pe cei din alte orase si de pe alte meleaguri ii indemn sa caute Den skyldige si sa nu il lase sa le scape.

Morometii (sunt) 2

Daca ati fost la cele doua proiectii ale avanpremierei filmului Morometii 2, atunci va invit sa cititi ce am scris mai jos. Daca nu, sariti la ultimul paragraf, altfel va veti vedea incapatanarea pedepsita prin alterarea propriilor impresii de ale mele.

Morometii cel dintai este o capodopera. O spun fara sa ii dau acestui cuvant tare vreo nuanta. Asta e si gata.

Sa faci Morometii 2 la o distanta de peste treizeci de ani, dupa ce primul film ti-a iesit desavarsit, este un pariu putin spus riscant.

Insa Stere Gulea si l-a asumat si a ales aceeasi cale pe care a urmat-o si Francis Ford Coppola cu The Godfather: Part II: pentru ca primul The Godfather este deja materie prima de legenda, sa te aventurezi a-l continua presupune a plusa cumva. Iar regizorul a mizat pe o complexitate sporita.

Morometii 2 nu are cifra aceasta in coada doar pentru ca ii urmeaza primului, ci pentru ca are doi protagonisti, pe Ilie Moromete si pe Niculae, alter ego-ul lui Marin Preda iesind din adolescenta si apucand-o pe calea publicisticii, fapte descrise de romancier in autobiografia Viata ca o prada.

Rezulta astfel un amalgam de planuri narative si un mozaic de personaje care pot descuraja pe privitorul nefamiliarizat cu universul morometian (na, ca limbajul de lemn al comentariilor de la limba romana si-a implinit menirea), insa care mai atenueaza din comparatii.

Inevitabilele comparatii.

Prima este, bineinteles, aceea dintre Moromete al lui Victor Rebengiuc si Moromete al lui Horatiu Malaele. Doi actori diferiti, ca infatisare si ca stil, astfel ca personajele sunt condamnate a fi diferite, iar aici impresiile pot varia. Fie ne raportam la etalon, adica coplesitoarea creatie a predecesorului, si atunci prezentul Moromete este inferior, fie privim acest nou protagonist in ansamblul de conflicte exterioare si interioare in care este plasat, si atunci aerul molcom si retinerea interpretativa a lui Malaele, brazdata doar pe ici pe colo de pusee de expresivitate, apar ca o justa intruchipare a filosofiei de viata a acestui român chintesential pe care l-a plasmuit Marin Preda.

Poate ca, acum zece ani, aceasta dualitate de perceptie mi-ar fi lipsit. Insa am imbatranit si eu, nu numai Moromete.

Comparatiile legate de personaje pot continua: Dana Dogaru vs. Luminita Gheorghiu in rolul Catrinei, Razvan Vasilescu vs. Mitica Popescu in rolul lui Cocosila, Oana Pellea vs. Gina Patrichi in rolul Guicai s.a.m.d. N-am energie sa le detaliez, insa va stau la dispozitie, in caz ca ma interpelati referitor la oricare dintre ele.

Tanarul Iosif Paștina in rolul lui Niculae a beneficiat de prezumtia de necunoastere din partea mea si a profitat de ea oferindu-mi o interpretare reusita, in care se simt si un iz de Marele Singuratic, si deschiderea catre citadin din Delirul, si sfiala unui adolescent rural.

Au existat cateva momente cand toate procesele-mi cognitive ample, de comparare, categorisire, evaluare au luat o pauza si au lasat incantarea pura sa isi ia tainul. Sunt acele cateva minute de ecran pe care le are Gheorghe Visu, a carui prestatie este (stiu, jocul de cuvinte e previzibil, dar nu ma pot abtine) de vis. Energia sa debordanta contrasteaza cu aerul apasat elegiac al peliculei si face uitat chiar si marele pacat al acestei productii cinematografice.

Acela ca vocile sunt nu rareori prea putin inteligibile. E ceva ce romanii inca nu au reusit sa stapaneasca (pe langa multe altele, dar sa ne limitam la cea de-a saptea arta), indiferent de valoarea globala a realizarii (vezi 4 luni, 3 saptamani si 2 zile). N-o fi vreo intamplare ca la Oscaruri se dau premii pentru editarea de sunet si mixajul de sunet. Oamenii aia stiu ei ce stiu.

O sa-mi permit o gluma cu maestrul Stere Gulea, pe care am avut privilegiul sa-l cunosc personal cu aceasta ocazie: poate ca impedimentele destinate auzului spectatorilor erau deliberate, cu scopul de a le directiona atentia catre vizualul filmului.

Care este impresionant, intr-adevar. Aceeasi imagine alb-negru (cum altfel?), menita a proiecta atemporalitatea, insa altfel decat in Morometii cel dintai. Si aici e loc de comparatii. Fata de picturalul mai static al predecesorului, in Morometii 2 avem unghiuri mai multe, planuri mai largi si jocuri mai subtile cu profunzimile.

Ochii ne sunt purtati prin decoruri reconstituite cu grija, care transpun „vesnicia care s-a nascut la sat”. Partea urbana a filmului are un aer nu mai putin autentic, iar scena demonstratiei brutal reprimate, cu toate betesugurile ei (in plan departat se vad niste blocuri cam prea comuniste), m-a captivat prin indrazneala de scoate cinematografia romaneasca din gaoacea interactiunilor mici si de a o duce in zona grandorii de care n-am mai avut parte de pe vremea raposatului Sergiu Nicolaescu.

Ce am remarcat, mi-a placut si mi-a fost confirmat de explicatiile lui Stere Gulea a fost ca Morometii 2 nu plateste polite comunismului care, teoretic, e mort si ingropat in Romania, ci isi propune sa fie o fresca a transformarii, catalizate de ideologie sau de varsta.

Timpul are rabdare cu oamenii, dar si oamenii cu el, ca altfel nu ajugeam sa vedem pana la urma si Morometii 2.

Si daca v-ati incapatanat sa ajungeti cu lectura pana aici, va rog sa uitati tot ce v-am spus, sa va luati prietenii si sa mergeti la acest film.

Acum chiar am dat startul in cursa Oscarurilor!

Daca referitor la First Man mai exista rezerve asupra impactului pe care il va avea in cursa pentru Oscarurile din 2019, despre A Star Is Born opiniile sunt unanime: va fi unul dintre favoriti.

Povestea nu este batatorita, ci de-a dreptul astfaltata: exista o versiune din 1937, cu Fredric March si Janet Gaynor (pe care multi inca o considera etalonul), una din 1954, cu James Mason si Judy Garland (despre care am scris aici), una din 1976, cu Kris Kristofferson si Barbra Streisand (cu care aceasta din 2018 are cele mai multe in comun) si, colateral, chiar The Artist al lui Michel Hazanavicius.

Asadar, originalitatea absoluta nu este nici pe departe un merit al acestei pelicule a lui Bradley Cooper, insa exista atatea altele, incat toate reverberatiile pe care le-a starnit sunt pe deplin justificate.

Bradley Cooper apartine unei lungi serii de actori inzestrati care au facut si pasul catre scaunul regizoral si o constatare generala e ca un astfel de cineast nou-nascut are un preaplin stilistic de dat, ingroasa tusele, ca sa fie sigur ca ii iese ce si-a propus. Cooper nu face exceptie de la acest zel de neofit, insa aspectele pe care s-a gandit sa le accentueze i-au iesit bine si foarte bine.

Rapid se remarca faptul ca Bradley Cooper regizorul este indragostit de figura omeneasca, in dulcele stil clasic al lui Ingmar Bergam sau chiar in cel inventiv din punct de vedere al unghiurilor al lui Wong Kar Wai. Nimic rau in asta, mai ales ca astfel de prim-planuri prelungi alterneaza cu scene dinamice din punct de vedere sonor si vizual, montate cu mult fler.

Insa reusita-i cea mare este ansamblul de interpretari extraordinare. Ca protagonist macinat de vicii, dar cu o autentica pasiune pentru muzica si capabil de simtaminte curate, Bradley Cooper se ridica la inaltimea unui Jeff Bridges in Crazy Heart (e greu sa nu gasesti asemanari intre cele doua partituri), ba chiar pluseaza cu unele momente de superba afectiune si admiratie fata de talentul colegei de ecran. Specialistii il considera favorit la Oscarul pentru rol principal, insa stiind ca are predecesori ilustri cu profiluri similare (Bridges pe care l-am amintit mai sus, dar si Robert Duvall in Tender Mercies), nu ma aventurez prea departe cu pronosticurile, desi a-l vedea cu statueta in mana nu m-ar deranja deloc. Mai ales ca el insusi canta si o face excelent.

Ne intoarcem la Bradley Cooper regizorul si ne scoatem palaria cu boruri largi in fata modului cum a exploatat imensele capacitati artistice ale acestei unice Lady Gaga: o voce minunata, pe care n-am remarcat-o niciodata atat de pregnant, imbinata cu uimitoare disponibilitati dramatice, toate pe fondul unei naturaleti adorabile (si sa nu uitam ca e campioana la extravagante). Gestul cu profilul care ii scoate in evidenta nasul este un veritabil imn inchinat frumusetii imperfecte.

Reactiile chimico-emotionale dintre cei doi sunt intense, iar cand canta devin de-a dreptul entuziasmante. Si iar ma intorc la Bradley Cooper regizorul si la o alta distinctie ce i se cuvine: modul cum muzica exceptionala este integrata unei povesti ambitoase, in care se strecoara, pe langa clasica sageata la adresa lumii show-biz-ului, si consideratii despre impactul copilariei disfunctionale si a vesnicei confruntari intre liber arbitru si conditionare in cazul dependentilor de diverse substante.

Distributia care ii inconjoara pe cei doi magnifici protagonisti face treaba excelenta, fara exceptie. Se distinge, bineinteles, Sam Elliott, despre care indraznesc sa afirm ca ii revin cele mai adanci replici, dintre care una, rostita cu o superba gravitate spre finalul filmului, aduce un subtil omagiu celorlalte ecranizari ale acestei povesti si arata de ce era si aceasta necesara:

Pentru ca este despre perpetuul motorul omenirii – dragostea – si dusmanii care ii stau in cale.

Mai e mult pana departe, insa nu ma pot abtine sa nu fac o socoteala preliminara.

Cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai actor intr-un rol principal, cea mai buna actrita intr-un rol principal, cel mai bun actor intr-un rol secundar, cel mai bun scenariu adaptat, cea mai buna coloana sonora, cel mai bun montaj, cea mai buna scenografie, cea mai buna melodie (daca nu chiar doua).

Potentiale nominalizari la Oscar care, concretizate, pot face istorie pentru Bradley Cooper si pentru al sau A Star is Born.

Primii pasi catre Oscarurile din 2019

That’s one small step for a man, one giant leap for mankind.

Un citat aproape la fel de celebru precum „Iarna nu-i ca vara” al lui Train Basescu, insa mai contestat de catre sceptici.

A pasit sau nu Neil Armstrong pe Luna?

Eu, unul, inclin sa cred ca da, insa First Man poate oferi argumente ambelor parti, fapt care in sine este o calitate de ordin artistic.

Copilul-minune al regiei hollywood-iene, Damien Chazelle (Whiplash, La La Land) dovedeste o intelepciune precoce, intelegand ca, daca se aventureaza in spatiu, nu o face pe un taram cinematografic virgin, ci batatorit de productii remarcabile precum Gravity, Interstellar sau The Martian.

Ca urmare, caracterul romantic si spectaculos al interactiunii omului cu spatiul cosmic este inlocuit aici cu o abordare agitat-centrifuga, in care se accentueaza trairile fizice si psihice ale astronautilor in capsula claustrofoba.

Scena de inceput este ilustrativa si devine standard pentru ce urmeaza, iar eu mi-aduc aminte cu amuzament (acum, ca atunci nu imi ardea de asta) cum a receptat migrena mea invartelile aiuritoare din acele prime minute.

Din punct de vedere al dramatismului, lui Damien Chazelle ii ies impecabil avatarurile si sacrificiile cosmonautilor, ceea ce invita la o sfiala admirativa fata de aceasta tagma profesionala in care doar cei mai inzestrati pot patrunde, dar si la interogatia:

Daca a fost asa de greu, chiar au reusit astia sa ajunga pe Luna?

Ca orice biografie care se respecta, First Man are si o pronuntata latura umana. Preocuparea in aceasta directie e pasibila oricand sa genereze melodrama inutila, insa Chazelle stie foarte bine si sa lucreze cu actorii, iar cei pe care i-a avut la dispozitie s-au pliat impecabil pe sarcinile ce le reveneau.

Ryan Gosling are in general un mod discret de a-si compune reactiile; pornind de la asta, a reusit sa redea un reusit portret al unui introvertit ambitios, dedicat muncii, dar si prietenilor si familiei, si macinat de tragediile care ii brazdeaza viata.

Momentele cand First Man isi depaseste simpla conditie de biografie discret encomiastica nu pot fi decat acelea in care Gosling interactioneaza cu sotia de pe ecran, interpretata cu o inspiratie la fel de retinuta, insa chiar mai expresiva, de catre Claire Foy. Minunatii ei ochi mari sunt oglinda a tot ce simte o persoana condamnata sa astepte, sa spere si sa sufere de pe margine.

Il inteleg pe Damien Chazelle: cand ai asemenea ochii in fata camerei, nu te poti abtine sa nu prelungesti prim-planul si sa te apropii de ei.

Bineinteles, exista si scena aselenizarii, compusa cu atata maiestrie si suspans, incat controversa paleste. Acumularea emotionala a personajelor, dar si a privitorului, este rasplatita cu imagini de o frumusete sublima.

De acum inainte, o sa ma uit la Luna un pic altfel.

O s-o simt mai aproape, pentru ca o particica din noi e acolo.

Calitatea incontestabila a acestui film, precum si aparitia lui pe diverse site-uri care prognosticheaza cursa pentru Oscaruri, imi dau motive sa cred ca il vom regasi in competitia pentru statuetele din 2019.

Ramane de vazut daca va fi un jucator la masa cea mare sau la cele mai mici din preajma.

Furtisag cosmopolit

Desi lumea cinematografiei este si devine tot mai cosmopolita, este greu de gasit un film care sa isi propuna sa fie astfel intr-un mod mai apasat decat Topkapi.

Plasat in Istanbul, orasul milenar care uneste Estul si Vestul, pelicula este regizata de francezul Jules Dassin si ii are in distributie pe neamtul Maximiliam Schell, grecoaica Melina Mercouri, englezul Robert Morley, armeanul nascut in Rusia Akim Tamiroff, acrobatul francez Gilles Segal si cativa actori din partea locului.

Mai presus de toti il gasim, insa, pe Peter Ustinov, actor stralucit si poliglot, avand o origine atat de cosmopolita, incat nici nu mai ostenesc sa o prezint aici (dar va invit sa o cititi pe IMDB.com).

Povestea reda operatiunea insolenta si ingenioasa de a fura un pumnal batut cu smaragde din insasi inima Palatului Topkapi, loc pazit strasnic de autoritatile locale, care ii mai si suspecteaza de ceva pe aparent distinsii membri ai bandei.

Acea usuratate necesara savurarii unei astfel de naratiuni ne este indusa inca de la inceput, cand atmosfera carnavalesca ne sfatuieste sa lasam pretentiile logice absolute la o parte si sa ne bucuram de o aventura minunata, colorata si amuzanta.

Remarcabil este lipsa oricarei deosebiri intre suspansul alert din Topkapi al lui Jules Dassin si cel din Ocean’s Eleven al lui Steven Sorderbergh, desi le despart vreo patru decenii, ceea ce e un merit suplimentar al celui dintai.

Actorii nu au mare lucru de facut, decat sa isi lase frau liber farmecului diferit de care beneficiaza fiecare. Un pic de nota discordanta face Akim Tamiroff, care isi ingroasa personajul pana la paroxism, pastrandu-i, insa, hazul.

Exceptia foarte vizibila este interpretarea lui Peter Ustinov, castigator de Oscar pentru rol secundar, fapt cu atat mai notabil, avand in vedere ca i-a depasit in cursa pentru statueta pe John Gielgud in Becket sau Edmond O’Brien in Seven Days in May. Personajul sau are o complexitate care se dezvaluie treptat: este omul caruia i s-a spus de mic ca nu e in stare de nimic, care a crescut fara sa reuseasca mare lucru, care mimeaza siguranta, dar nu-i iese si care, nu se putea altfel, sufera de rau de inaltime. Persoana-i antiglorioasa si incurcaturile in care se vede prins, ca un pescar amator care nu mai stie sa iasa din propriul navod, contribuie la meandrele si virajele naratiunii.

Am facut o paralela intre Topkapi si un film mai recent si o sa mai fac una: daca acrobatiile lui Gilles Segal din superba scena a spargerii vi se par cunoscute, este pentru ca le-a mai realizat ulterior si un alt mare cascador al timpurilor noastre – Tom Cruise in Mission Impossible.

Sezonul vacantelor estivale s-a sfarsit in plan real, dar de ce sa nu continue in cel imaginar?

Topkapi e o destinatie.

Filmografie obligatorie pentru referendum

Romanii se pregatesc sa voteze (sau sa boicoteze, dupa plac) intr-un referendum controversat, care a starnit patimi aprinse, ce mii de amaruri multora aduse.

Unii vad in el o simpla diversiune, altii o chestiune vitala, care depaseste sfera relatiilor maritale intre persoane de sex opus sau identic.

Cert este ca s-au descatusat niste energii creatoare, care s-au pus in slujba unei opinii sau a alteia, cu rezultate stralucite sau grotesti sau hilare.

In astfel de conditii, vizionarea unui film precum No este o experienta mai mult decat utila, chiar si prin simplul fapt ca demonstreaza cat de asemanatori suntem cu semeni de-ai nostri de pe alte continente.

Filmul regizat de Pablo Larrain prezinta o versiune fictiva a modului cum a fost elaborata si implementata campania pentru referendumul care a dus la inlaturarea pasnica a dictatorului chilian Augusto Pinochet.

Protagonistul, interpretat de talentatul Gael Garcia Bernal, este un stralucit om de creatie de la o agentie publicitara, care simt un imbold launtric si se alatura celor care doresc sa nu ii permita generalului din fruntea tarii sa mai acceada la un mandat. Asta il opune sefului si amicului sau, care se situeaza de partea Puterii.

Aceasta rivalitate intre doi oameni din acelasi domeniu al manipularii opiniei publice (sa o spunem pe-a dreapta), precum si presiunile la care se vede treptat suspus personajul lui Bernal, constituie trama narativa a peliculei. Se poate vorbi de o oarecare subtirime a reliefarii psihologice, fapt inevitabil si scuzabil, tinand cont de ambitia mai inalta a realizatorilor.

Aceasta este de a recrea cat mai veridic lupta acelei epoci, iar in acest scop regizorul face o treaba senzationala prin imbinarea de materiale audio-vizuale reale cu o tehnica cinmatografica voit vetusta, de ani ’80, cu o imagine granulata si cu unghiuri de filmare care sugereaza utilizarea unei camere tinute in mana.

Rezultatul este ca te simti prins in valtoarea unor evenimente importante, in care inventivitatea si staruinta dau roade, chiar si cand sansele par infime, iar autoritatile par a detine toate atuurile si a nu se sfii sa recurga la abuzuri.

Am remarcat o asemanare, prea mare sa fie intamplatoare, intre creativitatea si umorul plasmuitorilor de mesaje din No si a celor care au participat la protestele care tot au loc in Romania, incepand cu iarna anului trecut.

Poate ca asta este singura reteta pe care o are o avem in lupta impotriva unei guvernari abuzive si intru trezirea spiritelor mai lenese sau sovaielnice:

Ingeniozitate + solidaritate construita treptat.

Nu le abandonati, pentru ca au mai avut castigat de cauza si vor mai avea.

Iar Dragnea nu e Pinochet, desi au amandoi mustata.

Viata de poet prin ochi de poet

Dupa ce m-a coplesit cu Tini zabutykh predkiv, eram nerabdator sa ma reintalnesc cu o alta opera a lui Sergei Parajanov, ceea ce s-a si intamplat, ocazie cu care am aflat ca pe un artist veritabil e greu sa il tii in colivia categorisirii mentale.

Sayat Nova (Culoarea granatelor) este in general considerata capodopera sa, insa marturisesc dintru inceput, nu m-a ravasit precum remarcabilul predecesor.

Filmul este o suita de tablouri vivante care isi propun sa suprinda esenta personalitatii, epocii, dar si fantasmelor care l-au urmarit pe Sayat Nova, vestit trubadur („ashugh”) armean din secolul al XVII-lea.

Spre deosebire de Tini zabutykh predkiv, unde cadrele sunt compuse cu o energie aiuritoare, pravalindu-se asupra-ti din toate directiile, Parajanov a favorizat aici un stil voit pictural (el insusi declara ca a fost influentat de miniaturile armene medievale), care propune imagini majoritar frontale si uneori aproape statice.

Nu stiu daca m-am acomodat in vreun moment pe deplin cu aceasta abordare estetica, iar o camera de filmat protapita asupra figurii mele in timpul vizionarii ar fi relevat doua grimase, corespunzand celor doua tipuri de secvente care compun aceasta enigmatica plasmuire.

Cand ridicam doar o spranceana, insemna ca ma confrunt cu imagini incomprehensibile, in special la nivel conceptual, sau chiar usor ridicole.

Cand ridicam doua sprancene, insemna ca sunt cuprins de incantare la vederea unor imagini de o frumusete sublima, pedanta prin modul ultrastudiat in care sunt realizate, dar de un simbolism si suprarealism nemaivazut. N-a fost singular momentul cand am avut impresia ca un tablou de Giorgio de Chirico se anima si capata corporalitate.

Ponderea momentelor cand am ridicat doua sprancene este net superioara celor de o spranceana, iar Sayat Nova imi va ramane de-a pururi in minte ca o experienta aparte, dar si ca o explicatie a ce reprezinta un poet.

Poet a fost si personajul eponim, iar mostre ale liricii sale, scrise sau recitate, intregesc aceasta constructie artistica si ii sporesc aerul ermetic si tulburator.

Insa poet a fost si Sergei Parajanov, care si-a inteles subiectul mai bine decat o poate face un om inclinat spre luciditate, ca mine, si s-a apropiat de el asa cum numai un suflet pereche o poate face.

Ma plec in fata acestui miracol al creatiei, chiar si cand nu il inteleg pe deplin.

 

 

Cearta-ntre femei e cu scantei

Dupa cum am mai avut onoarea a va povesti, cand si cand ma aplec asupra unei capodopere a culturii universale, dintr-o curiozitate plurivalenta: sa vad ce anume i-a asigurat perenitatea, ce se mai aplica zilelor noastre si sa vad cum ma simt in contact cu un reper al posteritatii.

Acum a venit randul Cantecului Nibelungilor, eposul medieval al curajului, tradarii, lacomiei, amorului si razbunarii. Subiectul nu mi-era necunoscut, multumita versiunii in proza scurtate a lui Alexandru Mitru, pe care il felicit postum pentru modul cum a stiut sa faca marile mituri ale omenirii accesibile atator generatii.

Si aceasta varianta este in proza, insa traducatorul Claudiu Paradais a compensat faptul nu citim chiar versurile asa cum apar in versiunile originare (fapt care ar fi ingreunat lectura, ce-i drept) printr-o inspirata utilizare de arhaisme, care transpun o parte din atmosfera de vechime, dar si de atemporalitate a poemului.

Dincolo de latura anacronica a Cantecului Nibelungilor, adica aceea a cavalerilor care se lupta pentru onoare si putere, la care se adauga niste amestecuri de perioade si personaje istorice care nu prea aveau cum sa coexiste (fapt care dovedeste ca povestea este rodul unor adaosuri succesive), exista cateva perspective care releva o superba complexitate, generoasa cu interpretarile chiar si in plin secol al XXI-lea.

In primul rand, provenienta personajelor si numele de locuri amintite in text – regii danezilor sau ai saxonilor, Worms (acum in Germania), Metz (acum in Franta), Islanda, dar si vlahii sau pecenegii din armata lui Attila – indica un spatiu european ai carui actori erau constienti de existenta celorlalti, risipind astfel negura asociata cu Evul Mediu. In acelasi timp, reiese si ca notiuni precum „natiune” sau „teritoriu national” sunt de data recenta, iar granitele imuabile pe care le vedem azi pe harti erau de-a dreptul volatile pana acum cateva sute de ani.

Apoi, modul cum sunt conturate personajele este departe de a fi unidimensional. Fiecare dintre protagonistii acestei tragedii – Brunhilda, Kriemhilda, Siegfried, Hagen, Gunther – au si calitati, dar si defecte care ii imping catre decizii gresite sau chiar reprobabile. Aceasta umanitate autentica este, cred, calitatea care a asigurat nemurirea acestei creatii literare.

Nu in ultimul rand, as vrea sa scot in evidenta rolul figurilor feminine in umanitatea si modernitatea poemului. Cand avem de-a face doar cu personajele masculine, actiunea si reactiile nu difera de acelea din Cantecul lui Roland sau alte eposuri cavaleresti: dueluri, ospete, onoare si toate cele.

Dar de fiecare data cand intra in scena chiar si una dintre cele doua protagoniste, Brunhilda sau Kriemhilda, povestea se insufleteste, se incarca de pasiuni omenesti, deseori luciferice, devine familiara si captivanta. Iar cand cele doua regine isi ciocnesc orgoliile, simti aproape aievea cum astfel de inclestari au mutat istoria lumii de pe un fagas pe altul.

Cantecul Nibelungilor este inca un argument ca istoria a fost facuta de barbati, la indemnul sau de frica femeilor.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o paruiala legendara intre doua femei cu personalitati al naibii de puternice.

Republica de Platon

Etica Nicomahica de Aristotel

I, Ching

Baghavad-Gita

Edda

Mic manual de campanie electorala de Quintus Tullius Cicero

P.P.S. Revin cu o adaugire care ma bucura nespus: de curand am descoperit o ecranizare fabuloasa a acestei povesti nemuritoare – Die Nibelungen.

Dateaza din 1924, adica perioada de apogeu a filmului mut, iar regizor ii este Fritz Lang, acelasi care peste cativa ani (in 1927) urma sa ofere omenirii capodopera Metropolis. De fapt, sunt in dilema de a nu ma putea hotari daca nu cumva aceasta productie o surclaseaza prin grandoare.

Substanta povestii tragice si protagonistii Cantecului Nibelungilor sunt pastrate cu multa exactitate, costumele sunt fastuoase, decorurile sunt somptuoase si exista chiar si efecte speciale care, la aproape 100 de ani (!) de la realizare, inca nu par ridicole.

Actorii sunt alesi bine din punct de vedere al infatisarii, iar interpretarile, desi tributare exagerarii filmului mut, transmit zbaterile personajelor, cele mai cutremuratoare trairi revenindu-i, bineinteles, Kriemhildei, ale carei gesturi hieratice imi vor ramane de-a pururi in minte drept chintesenta artei actorului de cinematografie in era de dinainte de sonor.

Am citit in unele locuri ca Fritz Lang s-a lasat putin sedus de proslavirea neamului germanic (intruchipat de un tendentios de aratos Siegfried), in contrapondere cu dusmanii bruneti si chiar maslinii (oare la cine s-o fi gandit?), reprezentati de Hagen sau Brunhilda, sau cu hunii (despre care stim ca veneau din est, oare la cine s-o fi gandit?) cu aluri pronuntat simiene.

Nu exclud ca aceasta mentalitate sa se fi strecurat in modul cum Fritz Lang si-a compus filmul, insa suntem departe de proslavirea Ku Kluk Klan-ului de catre D.W. Griffith in The Birth of a Nation.

Dincolo de controversa, ramane aceasta productie epopeica, in fata careia suratele mai tinere, precum Ben-Hur, Star Wars sau The Lord of the Rings ar putea sa se incline in semn de respect.

Die Nibelungen: Siegfried

 

 

Die Nibelungen: Kriemhilds Rache

 

 

Iubirea e poarta catre iad

Nu cred ca exagerez cand spune ca, dintre toate cinematografiile lumii, cea japoneza este una dintre cele care pot concura oricand Hollywood-ul, daca nu la cantitate, atunci sigura la calitate. Akira Kurosawa, Kenji Mizoguchi, Masaki Kobayashi sau Yasujiro Ozu sunt nume pe care le pot invoca oricand drept argumente.

Ce au in comun marii cineasti amintiti mai sus este faptul ca realizarile lor, desi cunoscute si dezbatute pe tot mapamondul, pastreaza un sambure de spirit nipon, greu, daca nu chiar inaccesibil, privitorului de pe alte meleaguri. Este acea senzatie de a te bucura de o creatie, chiar daca nu o intelegi pe deplin, pe care o incerci si la proza lui Yasunari Kawabata.

Jigokumon (Poarta iadului), regizat de Teinosuke Kinugasa este inca un film japonez extraordinar care intareste sentinta din primul paragraf, insa se distinge printr-o claritate a tramei narative si a moralei care se poate extrage din aceasta, incat poate fi utilizat in scopuri educative in orice scoala din lume.

In Evul Mediu nipon, in timpul unei rebeliuni impotriva conducatorului de facto al tarii, insotitoarea unei persoane insemnate joaca rolul unei momeli si e salvata de la moarte de un samurai aprig care se inamoreaza de ea in asa hal, incat nu ii mai da pace, desi e maritata. Pasiunea lui devine maladiva si conduce la o tragedie, poate previzibila, insa desavarsit pusa in scena.

Jigokumon este fastuos, decorurile, costumele si coreografiile luptelor si evenimentelor festive compunand un spectacol vizual coplesitor, dar care mai are o calitate: nu pune in niciun moment in umbra drama care se acumuleaza.

Inteligenta scenariului rezida in faptul ca, desi e limpede ca vina cea mare ii revine samuraiului inrobit obsesiei (jucat cu o excelenta apasare luciferica de Isao Yamagata), factori agravanti sunt si slabiciunea ei (Machiko Kyo), dar si bunavointa vecina cu naivitatea a sotului (Kazuo Hasegawa), care nu vede suferinta din spatele cuminteniei consoartei. Sfasietor si superb este modul cum protagonista lasa sa razbata tumultul sufletesc prin costumatia opulenta si miscarea hieratica. Tot in cazul ei, se poate argumenta ca reactiile ii sunt influentate si de preceptele sociale care impuneau femeii nipone medievale supunere oarba fata de barbat.

In atentia facultatilor de psihologie sau a dirigintilor de liceu mai luminati:

Daca vreti filme bune care sa arate ce distructive sunt unele comportamente, care degenereaza in hartuire, chiar daca vizeaza afectiunea, nu va limitati doar la Fatal Attraction.

Aveti o alternativa mai subtila in Jigokumon.

Desavarsirea unei tragedii

Acum nu mult timp am avut privilegiul sa vad o punere in scena a Antigonei lui Sofocle in cadrul Festivalului International al Tinerilor Regizori de la Craiova si am constatat (din nou) cata universalitate si perenitate a trairilor umane au suprins aceste creatii dramaturgice pe care le numim impropriu antice.

Aceasta senzatie de extatica uimire s-a reactivat la Ilektra, versiunea cinematografica a tragediei lui Euripide, dirijata de un specialist caruia operele vechii Elade i-au fost foarte dragi – Mihalis Kakogiannis.

Electra este un personaj aparte al tragediei antice, pentru ca o regasim la fiecare dintre cei trei mari autori ai perioadei, iar mentalitatile epocii si personalitatea fiecarui scriitor se pot releva din fiecare ipostaza a sa.

Cea de fata, a lui Euripide, o infatiseaza si ca manifest proto-socialist: Electra este maritata cu un taran sarac, dar cu suflet, mare, si, pe langa neostoita sete de razbunare, observam cum descopera si viata de dincolo de zidurile palatului, a oamenilor dintotdeauna, cu truda si comuniunea lor.

In sprijinul acestei idei se observa si o dihotomie stilistica: personajele regale – Electra, Clitemnestra, Egist, Oreste – sunt imbracati teatral si opulent, insa celelalte, precum femeile care compun corul, au un aer atemporal; parca le-am mai vazut in Zorba the Greek sau alte filme si pun ramasag ca se mai pot descoperi in colturi ascunde ale zonelor mai putin turistice ale Greciei.

Aceasta subtila diferenta devine vizibila dupa ce trece socul pe care filmul il declanseaza inca de la inceput. Muzica lui Mikis Theodorakis, montajul si, mai ales, imaginile compuse cu o magica osmoza intre migala si naturalete sunt coplesitoare si, chiar dupa ce te obisnuiesti cu ele, nu inceteaza sa fascineze.

Estetica elaborata de Mihalis Kakogiannis nu stirbeste, insa, cu nimic substanta piesei, care isi urmeaza cursul si dezvaluie acele conflicte morale care ii asigura nemurirea. Intepretarile sunt cele care subjuga vizualul si il fac sa functioneze in acest sens.

In rolul Electrei, Irene Papas este insasi esenta tragismului, asa cum il explica Edith Hamilton in extraordinara carte The Greek Way. Silueta dominanta si interactiunile cu grupul de femei care compun corul realizeaza o superba sinteza intre arta teatrala, asa cum era ea inteleasa in amfiteatre precum cel de la Epidaur, si libertatile pe care le ofera mai tanara arta a cinematografiei.

Desi nu apare decat in doua secvente ale filmului, Aleka Katselli in rolul Clitemnestrei reuseste sa valorifice pe deplin acest ambivalent personaj: odioasa ucigasa a propriului sot si mama indurerata, care n-a uitat cum i-a fost rapita o alta fiica, Ifigenia. Infruntarea dintre cele doua figuri feminine e aidoma a unor doua stihii care se intalnesc si cutremura cerul si pamantul deopotriva.

Mai putin impresionanti sunt Giannis Fertis si Fivos Razi, care ii interpreteaza pe Oreste, respectiv Egist, insa si ei beneficiaza de o confruntare memorabila, compusa cu un veritabil suspans hitchcockian.

Ilektra este sortita a ne demonstra cat de importantele sunt marile opere, mai ales cand intra pe mana unor alti mari artisti.