Iubirea e poarta catre iad

Nu cred ca exagerez cand spune ca, dintre toate cinematografiile lumii, cea japoneza este una dintre cele care pot concura oricand Hollywood-ul, daca nu la cantitate, atunci sigura la calitate. Akira Kurosawa, Kenji Mizoguchi, Masaki Kobayashi sau Yasujiro Ozu sunt nume pe care le pot invoca oricand drept argumente.

Ce au in comun marii cineasti amintiti mai sus este faptul ca realizarile lor, desi cunoscute si dezbatute pe tot mapamondul, pastreaza un sambure de spirit nipon, greu, daca nu chiar inaccesibil, privitorului de pe alte meleaguri. Este acea senzatie de a te bucura de o creatie, chiar daca nu o intelegi pe deplin, pe care o incerci si la proza lui Yasunari Kawabata.

Jigokumon (Poarta iadului), regizat de Teinosuke Kinugasa este inca un film japonez extraordinar care intareste sentinta din primul paragraf, insa se distinge printr-o claritate a tramei narative si a moralei care se poate extrage din aceasta, incat poate fi utilizat in scopuri educative in orice scoala din lume.

In Evul Mediu nipon, in timpul unei rebeliuni impotriva conducatorului de facto al tarii, insotitoarea unei persoane insemnate joaca rolul unei momeli si e salvata de la moarte de un samurai aprig care se inamoreaza de ea in asa hal, incat nu ii mai da pace, desi e maritata. Pasiunea lui devine maladiva si conduce la o tragedie, poate previzibila, insa desavarsit pusa in scena.

Jigokumon este fastuos, decorurile, costumele si coreografiile luptelor si evenimentelor festive compunand un spectacol vizual coplesitor, dar care mai are o calitate: nu pune in niciun moment in umbra drama care se acumuleaza.

Inteligenta scenariului rezida in faptul ca, desi e limpede ca vina cea mare ii revine samuraiului inrobit obsesiei (jucat cu o excelenta apasare luciferica de Isao Yamagata), factori agravanti sunt si slabiciunea ei (Machiko Kyo), dar si bunavointa vecina cu naivitatea a sotului (Kazuo Hasegawa), care nu vede suferinta din spatele cuminteniei consoartei. Sfasietor si superb este modul cum protagonista lasa sa razbata tumultul sufletesc prin costumatia opulenta si miscarea hieratica. Tot in cazul ei, se poate argumenta ca reactiile ii sunt influentate si de preceptele sociale care impuneau femeii nipone medievale supunere oarba fata de barbat.

In atentia facultatilor de psihologie sau a dirigintilor de liceu mai luminati:

Daca vreti filme bune care sa arate ce distructive sunt unele comportamente, care degenereaza in hartuire, chiar daca vizeaza afectiunea, nu va limitati doar la Fatal Attraction.

Aveti o alternativa mai subtila in Jigokumon.

Desavarsirea unei tragedii

Acum nu mult timp am avut privilegiul sa vad o punere in scena a Antigonei lui Sofocle in cadrul Festivalului International al Tinerilor Regizori de la Craiova si am constatat (din nou) cata universalitate si perenitate a trairilor umane au suprins aceste creatii dramaturgice pe care le numim impropriu antice.

Aceasta senzatie de extatica uimire s-a reactivat la Ilektra, versiunea cinematografica a tragediei lui Euripide, dirijata de un specialist caruia operele vechii Elade i-au fost foarte dragi – Mihalis Kakogiannis.

Electra este un personaj aparte al tragediei antice, pentru ca o regasim la fiecare dintre cei trei mari autori ai perioadei, iar mentalitatile epocii si personalitatea fiecarui scriitor se pot releva din fiecare ipostaza a sa.

Cea de fata, a lui Euripide, o infatiseaza si ca manifest proto-socialist: Electra este maritata cu un taran sarac, dar cu suflet, mare, si, pe langa neostoita sete de razbunare, observam cum descopera si viata de dincolo de zidurile palatului, a oamenilor dintotdeauna, cu truda si comuniunea lor.

In sprijinul acestei idei se observa si o dihotomie stilistica: personajele regale – Electra, Clitemnestra, Egist, Oreste – sunt imbracati teatral si opulent, insa celelalte, precum femeile care compun corul, au un aer atemporal; parca le-am mai vazut in Zorba the Greek sau alte filme si pun ramasag ca se mai pot descoperi in colturi ascunde ale zonelor mai putin turistice ale Greciei.

Aceasta subtila diferenta devine vizibila dupa ce trece socul pe care filmul il declanseaza inca de la inceput. Muzica lui Mikis Theodorakis, montajul si, mai ales, imaginile compuse cu o magica osmoza intre migala si naturalete sunt coplesitoare si, chiar dupa ce te obisnuiesti cu ele, nu inceteaza sa fascineze.

Estetica elaborata de Mihalis Kakogiannis nu stirbeste, insa, cu nimic substanta piesei, care isi urmeaza cursul si dezvaluie acele conflicte morale care ii asigura nemurirea. Intepretarile sunt cele care subjuga vizualul si il fac sa functioneze in acest sens.

In rolul Electrei, Irene Papas este insasi esenta tragismului, asa cum il explica Edith Hamilton in extraordinara carte The Greek Way. Silueta dominanta si interactiunile cu grupul de femei care compun corul realizeaza o superba sinteza intre arta teatrala, asa cum era ea inteleasa in amfiteatre precum cel de la Epidaur, si libertatile pe care le ofera mai tanara arta a cinematografiei.

Desi nu apare decat in doua secvente ale filmului, Aleka Katselli in rolul Clitemnestrei reuseste sa valorifice pe deplin acest ambivalent personaj: odioasa ucigasa a propriului sot si mama indurerata, care n-a uitat cum i-a fost rapita o alta fiica, Ifigenia. Infruntarea dintre cele doua figuri feminine e aidoma a unor doua stihii care se intalnesc si cutremura cerul si pamantul deopotriva.

Mai putin impresionanti sunt Giannis Fertis si Fivos Razi, care ii interpreteaza pe Oreste, respectiv Egist, insa si ei beneficiaza de o confruntare memorabila, compusa cu un veritabil suspans hitchcockian.

Ilektra este sortita a ne demonstra cat de importantele sunt marile opere, mai ales cand intra pe mana unor alti mari artisti.

 

Tuse romanesti la Hollywood (Bella Italia)

Marturisesc ca la toate celelalte filme ale lui Jean Negulescu pe care le-am vazut mi-am lasat garda exigentei un pic jos si, dintr-un subiectivism pe care mi-l asum, am cautat ce-i mai bun in ele, fara a ocoli, bineinteles, betesugurile.

Three Coins in the Fountain mi-a facut facilitat aceasta atitudine pentru ca se distinge in filmografia regizorului de origine romana drept una dintre cele mai agreabile pelicule pe care le-a realizat.

Actiunea (cu multa ingaduinta ii putem spune asa) urmareste avatarurile a trei americance de varste diferite in Italia, toate avand acelasi obiectiv: maritisul.

Fiecare dintre ele are un potential consort, insa dinamica relatiei cu aceasta difera de la caz la caz, de aici si senzatia de divertisment inegal pe care o resimti de-a lungul filmului.

Cea dintre Jean Peters si Rossano Brazzi este cea mai schematica, dar proiecteaza o perspectiva interesanta a mentalitatilor de acum jumatate de secol.

Cea dintre Maggie McNamara si fermecatorul Louis Jourdan (acceptabil ca print italian, desi este francez) e simpatica si ofera o imagine nesperata din culisele strategiei pe care o femeie o utilizeaza cand vor sa prinda in mreje un barbat.

Cea dintre Dorothy McGuire (Gentleman’s Agreement) si Clifton Webb (Titanic, Laura), desi sufera la capitolul plauzibil din cauza lipsei de compatibilitate a interpretilor, beneficiaza, paradoxal, de cele mai consistente mostre de arta actoriceasca. Clifton Webb, in special, beneficiaza de un numar bunicel de replici care ii pun in valoare superba pedanterie.

Cele trei idile cunosc momente de cumpana, insa se solutioneaza atat de abrupt, incat mai sa cred ca scenaristul a fost concediat in timpul filmarilor, iar restul povestii a fost scris de peruchier.

Nu conteaza prea mult, insa, pentru ca, pe tot parcursul sau, Three Coins in the Fountain ne rasfata cu mirobolante imagini din Italia, filmate cu o tehnica inedita in epoca, numita Cinemascope, si care mi-a relevat, inca o data, ce minunat dar al naturii si istoriei este aceasta tara.

Roma beneficiaza de partea leului, nelipsind locuri celebre precum Colosseum-ul, Piazza din Spagna sau Fontana di Trevi, insa ne putem delecta si cu niste cadre magnifice din Venetia, precum si cateva imagini din peisajul rural italian, cu acea convivialitate specific latina, care ii incanta pe straini si cand vin in tara noastra.

Deliciul vizual pe care ni-l faciliteaza Jean Negulescu n-a ramas nerasplatit: Three Coins in the Fountain a castigat Oscarul pentru Cea mai buna imagine color, surclasand la aceasta categorie adversari de marca, precum Rear Window al lui Alfred Hitchcock sau Seven Brides for Seven Brothers al lui Stanley Donen. Banuiesc ca imaginile de o frumusete ravasitoare au contribuit si la nominalizarea peliculei (ceea ce a fost un pic peste meritele ei, sa recunoastem) la categoria Cel mai bun film, a doua distinctie de acel fel primita de vreo creatie a craioveanului hollywoodian, dupa Johnny Belinda.

Melodia cu titlu eponim a lui Frank Sinatra, la randu-i oscarizata, intregeste magia facila, dar necesara, pe care o degaja acest film, care ne aminteste ceva ce si multi dintre voi stiti:

Italia este cea mai frumoasa tara din lume.

Tuse romanesti la Hollywood

Tuse romanesti la Hollywood (Inceputul)

Tuse romanesti la Hollywood (Lacrimile)

Tuse romanesti la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tuse romanesti la Hollywood (Musical-ul)

Delicatese la Divan Film Festival 2018

Ca sa mai risipim din gustul de fiere lasat de marsavia savarsita de agitatori si jandarmerie in Piata Victoriei, sa ne aducem aminte ca nu mai e mult si va incepe o noua editia a Divan Film Festival.

Ca si in alti ani, si aceasta aduce in Craiova si in Portul Cultural Cetate filme cu „ADN balcanic”, in 2018 sub deviza „Balcanii viseaza”.

Ce am remarcat uitandu-ma pe programul festivalului din 2018 este ca varietatea tematica este simtitor sporita.

De pilda, avem un SF sarbesc, intitulat Ederlezi Rising (regia Lazar Bodroza, 2018) care se anunta a fi un hibrid intre Solaris si Blade Runner; ramane de vazut daca se va ridica la inaltimea acestor doua mari puncte de referinta, dar curios m-a facut, incat e primul pe lista.

Tot aluzia la un nume greu m-a atras si catre A Balkan Noir (regia Drazen Kuljanin, 2017), care isi revendica influentele narative de la grandiosul Sin City.

Alte doua filme se anunta a fi cel putin interesante, avand in comun faptul ca sunt coproductii si ca, desi regiile le-au apartinut unor cineasti balcanici, depasesc spatiul european si proiecteaza povesti in tinuturi indepartate, dar de-a pururea fascinante: Aga (regia Milko Lavarov, 2018) ne poarta prin tundra siberiana, iar Land of Gods (regia Goran Paskaljevic, 2016) ne conduce pe versantii Muntilor Himalaya.

Divan Film Festival va avea loc in perioada 24 – 26 august in Craiova (Cinema Inspire si Teatrul de Vara din Parcul Romanescu) si in perioada 27 august – 1 septembrie in Portul Cultural Cetate.

50 si inca mai poate

Pentru inceput, as vrea sa le multumesc realizatorilor filmului Mission Impossible: Fallout pentru deosebitul respect pe care l-au avut pentru timpul meu si pentru faptul ca n-au pregetat sa intre in actiune inca din primele minute. Avand in vedere ca si eu mi-am indeplinat obligatia ce-mi revenea, adica de a lasa pretentiile de logica si verosmilitate la intrarea in sala de cinema, consider ca experienta astfel rezultata a fost una formidabila.

Mission Impossible: Fallout este ca o ploaie din sezonul in care a fost lansat – vara: are momente amenintatoare si apoi se dezlantuie intr-un mod spectaculos. Nu te scuteste de niciunul dintre tropii si cliseele genului si chiar ale seriei in chestiune, insa le livreaza cu o asa intensitate, incat ai exact senzatia de dupa o aversa estivala – revigorare si prospetime.

Tom Cruise este nascut in 1962 (faceti voi socoteala cati ani are) si, totusi, inca mai poate. Inca mai poate sa para credibil ca actor de actiune, inca mai poate sa fie expresiv chiar si cu un scenariu schematic, inca mai poate sa faca niste cascadorii care iti dau fiori doar vazandu-le. Sper ca, beneficiind de un asemenea angajament fizic si inzestrat cu un real talent actoricesc, Tom Cruise sa incapa pe mana unui Alejandro Gonzalez Inarritu, care sa ii scoata si lui un Oscar, cum a facut cu Leonardo DiCaprio.

Nu cred ca e prea batran sa ajunga si acolo, mai e timp, ganditi-va numai ca Mihai Sora, la 102 ani, are de gand sa participe la protestul de pe 10 august.

In jurul lui Cruise este inchegata o distributie formata din aceeasi companioni simpatici, dame frumoase si stilate si inamici mai mult sau mai putini expliciti, iar actiunea are loc in niste locuri care gadila minunat ochiul: Parisul este de-a pururi fermecator, e suficient sa arunci o imagine panoramica a catedralei Notre-Dame sau o cursa in jurul Arcului de Triumf, si mi-ai si declansat fiorii placerii; ceva similar se petrece si in privinta Londrei, mai ales ca m-au purtat pasii prin Saint Paul’s Cathedral si prin zona cladirilor futuristice pe unde goneste Tom Cruise; cat despre bucata de final, nu va spun nimic, insa schimbarea de cadru e atat de radicala si atat de inspirata, incat mi-a luat piuitul, cat mai aveam din el.

Your, mission, should you accept it (and I surely hope you will) is to see this movie and enjoy it. 

This message will not self-destruct in 5 seconds, but it will remain here, so that everyone can heed its call.

Absurd, dar logic

Filmele de animatie au o relatie ambivalenta cu suratele realizate cu oameni in carne si oase: nu prea au cum sa atinga complexitatea unui Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, dar isi permit o libertate care e exploatata uneori in moduri nebanuite.

O astfel de pulverizare a ce inseamna bariere conceptuale si narative demonstreaza Sylvain Chomet in al sau Les triplettes de Belleville.

Spun „al sau”, pentru ca, de la modul cum sunt conturate personajele la cel cum e construita actiunea, e clar ca autorul nu si-a urmat decat ideile si instinctele si nu canoane si locuri comune, specialitatea filmelor Pixar, care reusesc insa sa le imbrace in mod stralucit.

Ca urmare a acestei libertati pe care si-o aroga Sylvain Chomet, inceputul filmului e putin deconcertant, insa, odata ce te obisnuiesti cu strucura spatiilor infatisate, cu caricaturalul protagonistilor si cu absurdul aparent al situatiilor, acul deliciometrului urca in mod constant.

Satira este omniprezenta in Les triplettes de Belleville si acopera o paleta foarte larga, de la stereotipuri individuale la unele culturale. Cea mai izbitoare bucata parodica a fost, pentru mine, cea din prima parte, cand Turul Frantei la Ciclism (eveniment reprezentativ pentru o natie atat de mandra precum cea franceza) este reprezentat haios de tot, nefiind iertate isteria mediatica sau idiotenia unor spectatori.

De acolo scenariul evolueaza in stil de film de suspans si nu exagerez cu nimic cand spun ca actiunea furibunda din Taken e depasita de intorsaturile periplului protagonistei, asezonat si de grimasele adorabilului companion canin sau de prezenta hilara si destul de macabra al tripletelor eponime.

Impresionant este faptul ca lipsa de noima a unor detalii sau situatii este risipita de desfasurarea ulterioara a straniei anchete pe care simpatica bunicuta o intreprinde in Belleville, amar eufemism pentru metropola contemporana.

In final, trei argumente lapidare suplimentare sa va repeziti sa vedeti Les triplettes de Belleville, precum si un avertisment:

E si musical pe alocuri.

N-are aproape deloc replici.

E suprinzator de scurt, pentru cate ofera.

Nu e neaparat pentru copii.

Pledoarie polivalenta

L’avventura este o pledoarie…

… pentru titlul de „Cea mai frumoasa tara din lume” decernat Italiei.

… pentru includerea lui Michelangelo Antonioni in galeria celor mai mari regizori din toate timpurile.

… pentru interpretarea cinematografiei drept pictura in miscare.

… pentru enervanta, dar inevitabila eticheta de „Cei mai afurisiti (si aratosi) seducatori” care le revine barbatilor italieni.

… pentru necesitatea filmelor alb-negru.

… pentru acordarea post-mortem a Premiului Nobel pentru Psihologie lui I.L. Caragiale, care a gasit cheia, enuntand sintagma „Femeia, ochi alunecosi, inima zburdalnica”.

… pentru asemanarea dintre dragoste si depresie, care merge dincolo de faptul ca incep cu aceeasi litera.

… pentru film ca exercitiu de rabdare, nu de excitare.

Daca va veti gasi vreodata in situatia de a apara una dintre temele de mai sus, nu trebuie decat sa invocati L’avventura si sa va relaxati, argumentatia o sa mearga de la sine.

Superbele avataruri ale birocratiei

Procesul de Franz Kafka este greu de citit, daramite de ecranizat.

Insa Orson Welles, omul exceselor si al stilului care copleseste forma, nu s-a temut de aceasta provocare si si-a asumat-o, cu rezultate multumitoare din punct de vedere ideatic si superbe din punct de vedere vizual.

Ce se remarca la Le procès inca din primele scene este ca Orson Welles are la dispozitie resurse ample, aproape ca la Citizen Kane, precum si libertatea de a proiecta ambiguitati, refuzat unor creatii precum The Magnificent Ambersons.

Explicatia e simpla: nu Hollywood-ul i-a finantat lui Orson Welles acest noua joaca artistica, ci mai multe studiouri europene, iar distributia, in care le regasim pe Jeanne Moreau si Romy Schneider, reflecta acest cosmopolitism.

In rolul principal, Anthony Perkins, cu nevrotismul sau din oficiu, a fost o alegere inspirata in a-l intruchipa pe K., functionarul acuzat de un delict metafizic, pe care nu stie sa i-l desluseasca nimeni.

Bineinteles, Orson Welles nu pierde ocazia de a-si manifesta narcisismul si de a-si oferi un rol important, inexistent in materialul sursa, o decizie controversata, pentru ca personajul sau da un oarecare sens conflictului de idei pe care este construit iluzoriul proces, insa stirbeste din ambiguitatea care face din romanul lui Kafka o emblema a literaturii absurdului.

Daca actoriceste Orson Welles atrage atentia mai ales prin dimensiunile corporale considerabile, vocea sa, parca facuta pentru a povesti, este utilizata cu efect maxim in tulburatoare parabola „Before the Law”, o scurta secventa animata, care reuseste sa insufle viata intr-o naratiune altminteri prea abstracta.

Pentru un privitor contemporan, Le procès poate da gres in multe feluri, dar nu si cand vine vorba de aspectul vizual. Fiecare scena este o mica opera de arta, cu o compozitie si unghiuri de filmare care uimesc si incanta, pe care le simti departe de cinematografia care vrea sa spuna ceva anume, dar pe care le admiri pentru ele insele.

Mai mult ca niciodata, imaginile, pe care le asociez unui articol pentru a respecta niste vagi canoane publicistice, sunt aici o pledoarie de sine-statatoare pentru un film care isi da silinta, fara a reusi pe deplin, sa fie mare.

Iar daca ariditatea subiectului ne adoarme, Orson Welles, acest mare poznas al cinematografiei, are grija sa ne trezeasca printr-un deznodamant de un macabru exploziv.

Cum, necum, finalul din Le procès ne prinde socati, asa cum si-ar fi dorit insusi Kafka.

Greu e pretul sfinteniei

Pentru cei ce cred, nicio explicatie nu este necesara. Pentru cei ce nu cred, nicio explicatie nu este posibila.

Motto-ul unui film realizat acum 70 de ani este de o frapanta actualitate, insa aceasta nu este singura sa calitate.

The Song of Bernadette este produsul unui Hollywood al anilor ’40, acea perioada fertila a cinematografiei americane in care idealismul, optimismul, realismul si divertismentul reuseau cumva sa conlucreze.

Pelicula regizata de Henry King poate inspira neincredere sau deriziune din oficiu, deoarece este povestea Bernadettei Soubirous, o tanara fara prea multa scoala, care a sustinut ca o doamna angelica i s-a aratat in locul ce a devenit in timp faimosul loc de pelerinaj de la Lourdes.

Ce impresioneaza ca ansamblu este abilitatea realizatorilor de a balansa naratiunea religioasa si pur umana cu tabloul mai amplu al transformarii comunitatii si al jocurilor de interese si convingeri care il compun. Li se acorda voci si credinciosilor, si scepticilor, si oportunistilor, iar protagonista are potential sa isi pastreze simpatia si compasiunea privitoritor, indiferent ca acestia sunt dintre aceia care stau cu orele ca sa ajunga la mormantul lui Arsenie Boca, sau dintre aceia care ii ironizeaza acid pe cei dinainte.

Cunoscand perioada din care provine, una in care filmele erau preponderent rodul unei munci de studio, The Song of Bernadette se desfasoara surprinzator de mult in aer liber, iar preocuparea pentru detaliu in privinta decorurilor sau a costumelor ii confera un caracter de documentar romantat, desi grija pentru spectatorii americani carora le era destinata in principal povestea a generat o mostra de umor involuntar: titlurile ziarelor care transpun evolutia fetei cu viziuni sunt intr-o engleza apasata, dar restul sunt in franceza.

Prestatiile actorilor iau partea leului din masivul bagaj de laude pe care le atrage acest film. In rolul principal, Jennifer Jones are un rol de Oscar veritabil; candoarea, simplitatea, fragilitatea si hotararea pe care le arata in fata fortelor superioare care incearca sa ii influenteze conduita sunt nuantate de un strat permanent de tristete si de pulsiuni omenesti care o pun in conflict cu misiunea spirituala ce i-a fost incredintata, poate fara voia ei. Toate acestea beneficiaza si de acel angajament corporal (mai pregnant in partea de final, cand suferinta corpului fizica se inteteste), care a devenit o reteta intens utilizata de catre aceia care ravnesc la premiile Academiei).

Este inconjurata de personaje mai schematice, dar jucate fara cusur de o pleiada de actori inzestrati: Charles Bickford este un paroh aspru, dar patrunzator, Lee J. Cobb este un doctor care pretuieste stiinta, dar nu exclude miracolul, Audrey Mather este un primar venal, dar simpatic, pe care il vad rupt din realitatile cotidiene romanesti, Anne Revere este o mama exigenta, dar iubitoare, iar Vincent Price isi utilizeaza figura aparte si vocea inimitabila pentru a construi un superb nihilist.

Insa personajul care se distinge dintre toti acestia este cel al calugaritei interpretate de o mare doamna a artei dramatice (a avut o cariera de 70 de ani in teatru si cinematografie) – Gladys Cooper. Adversitatea implacabila si intunecata pe care i-o arata protagonistei pe aproape toata durata peliculei nu contribuie doar la sporirea luminii pe care o degaja Jennifer Jones, ci si la un moment de cutremuratoare descarcare emotionala.

Atei sau habotnici, cinefili sau cinefagi, nu cred ca este cineva care sa ramana de piatra la The Song of Bernadette.

 

Au mai muls vaca un pic

Inainte de a ma avanta in a-mi prezenta parerile despre Solo: A Star Wars Story e nevoie sa enunt o distinctie pe care o fac intre doua categorii de fani ai acestui univers.

Pe de o parte ii avem pe dreptcredinciosii Star Wars, pe fanii pravoslavnici, aceia care nu mai inceteaza sa deplanga calea gresita pe care a apucat-o aceasta saga si care vor ei stiu ce.

Pe de alta parte, ii avem pe aceia care cunosc bine personajele si actiunea din toate filmele, dar care n-au vreo viziune anume in minte si vor doar sa fie aruncati intr-o poveste cu aratari dubioase si hazlii, cu nave rapide, hyperspace, sabii laser si blaster-e cat cuprinde.

Eu, unul, apartin acestui din urma grup si, ca urmare, n-am avut nicio obiectie la existenta acestui nou film, menit, fara indoiala, sa mai stoarca niste bani de pe urma unui basm care a prins radacini in mentalul colectiv al lumii intregi.

Cata vreme mi se livreaza ceva acceptabil, pot fi ingaduitor cu mercantilismul, oricat de desantat ar fi.

Exact asta este Solo: A Star Wars Story: o experienta acceptabila, chiar agreabila, care a reusit o mica performanta – sa ma faca sa uit ca nu am telefonul la mine (am lansat un program de detoxifiere psihica, iar asta e un aspect important al lui) si sa constat ca timp de doua ore n-am manifestat reflexul de a duce mana la buzunar.

Naratiunea care mi-a halit astfel timpul poate fi rezumata cu urmatoarea analogie: daca intregul confluct galactic din Star Wars este razboiul din fosta Iugoslavie, atunci actiunea din Solo consta in peripetiile unor traficanti, care vor sa fure niste benzina si o sa treaca peste Dunare.

Aceste zbateri meschine sunt puse in scena cu decenta iscusinta de un veteran intr-ale regiei, Ron Howard, ale carui abilitati se vad mai cu seama in scenele dinamice, dintre care aceea cu trenul suspendat are o intensitate remarcabila. Interactiunile verbale si, mai rau, sentimentale, sunt ca o pedeapsa pe care spectatorul e nevoit sa o indure, ca sa isi castige dreptul la o noua doza de adrenalina.

S-au otarat multi in privinta alegerii interpretului din rolul principal, Alden Ehrenreich; da, Harrison Ford este unic si inegalabil in rolul lui Han Solo, insa protagonistul de aici beneficiaza de o configuratie faciala interesanta – capacitatea de a sta incruntat si de a zambi in acelasi timp. O combinatie care serveste incarcaturii pseudo-emotionale a multor momente din film si care mi-a adus aminte de acest exceptional actor care este Michael Shannon.

Nu e de lepadat nici versiunea mai tanara a lui Lando Calrissian (jucata in trilogie cea veche de fermecatorul Billy Dee Williams), intruchipat aici cu un sarm bine evocat de Donald Glover, iar veteranii Woody Harrelson si Paul Bettany fac ce stiu ei mai bine, cu un plus pentru aerul de escroc versat al lui Harrelson si un minus pentru chipul exagerat de brazdat a lui Bettany.

Si chiar daca nu sunteti de acord cu mine si considerati ca Solo: A Star Wars Story este cel mai prost film care a fost generat vreodata de acest univers fictiv (dar aduceti-va, va rog, aminte de uluitoarea nesimtire din The Force Awakens), ceva tot le-a iesit.

Androidul din acest film (pe numele sau L3-37) este la fel de amuzant si sarcastic ca oricare din serie, inclusiv legendarul duo C-3PO si R2-D2, propunand o personalitate si niste teluri robotesti pe care nu exclus sa le vedem in viitorul nu foarte indepartat.

Daca stiti ca, macar o data in viata, ati pierdut timpul de pomana, atunci aveti dezlegare sa petreceti si vreo doua ore la Solo: A Star Wars Story.