Pretendenți la Oscar în 2020 – Jojo Rabbit

Că Taika Waititi are o înclinație către un umor mai deșucheat și cu tentă de macabru știam de la mult prea puțin lăudatul pe cât ar merita What We Do in the Shadows.

Urme ale personalității sale artistice se mai găsesc și prin Thor: Ragnarok, dar temperate de așteptările adulatorilor acestui univers imaginar.

În Jojo Rabbit îl găsim iar în formă maximă, fapt vizibil chiar din aplombul cu care îl joacă pe Hitler, prieten imaginar al unui puști înscris în tineretul nazist, care descoperă că mama lui adăpostește o tânără evreică în podul casei.

Waititi e și regizor, și scenarist, iar multipla ipostază conferă filmului o coerență stilistică, absolut necesara pentru ca absurdul situațiilor să funcționeze.

Dacă mizanscena urmează cărări bătătorite, scenariul este de o inteligență care se relevă cu adevărat după ce ți se mai estompează ilaritatea sau tristețea sau duioșia pe care le smulge pe moment.

Satira la adresa naziștilor, ororilor și îndoctrinării regimului loc se poate curăța de specificul ideologic și extrapola la o subtilă radiografie a psihicului infantil, care adoptă mituri și le urmează orbește până încep să se bată nas în nas cu realitatea palpabilă.

Iar optimismul care reiese, cum că bunătatea inerentă bate spălarea pe creier, nu pare neverosimil.

Dar să nu devenim excesiv de patetici, pentru că Jojo Rabbit nu se ia prea în serios și, deci, n-are sens s-o facem noi.

Plăcerea principală pe care o oferă este în terfelirea multor grozăvii într-un mod periculos de ireverențios.

Aici se poate produce fractura: unii se vor simți jigniți, alții captivați.

Îi înțeleg pe cei dintâi și mă bucur că sunt precum cei din urmă.

Câteodată, singura armă pe care o avem în fața prostiei, răutății, agresivității (și lista poate continua) este umorul.

Sucit, negru, sadic, iconoclast, cum o fi, umor să fie.

Jojo Rabbit n-ar avea nicio câtime din efectul său hazliu-sinistru, dacă n-ar fi populat de interpretări una și una.

Ca Hitler, Taika Waititi s-a distrat de minune și am auzit că a regizat destule scene chiar îmbrăcat așa. Sam Rockwell nu mai avea nevoie să demonstreze cât de tare e ca actor de compoziție comică, dar o face din nou.

După ce, ani de zile, a fost doar un sex-simbol, Scarlett Johansson și-a făcut anul acesta intrarea în lumea bună a actoriei în stil mare, obținând insigna de membru într-un club foarte select: aceia care primesc nominalizări și la rol secundar, și la rol principal în același an.

După superba naturalețe din Marriage Story, actrița desfășoară aici un mozaic de reacții, unele superb îngroșate, altele minunat sub-interpretate, construind un argument viu al ideii că, și în dictaturile cele mai acerbe, există oameni care își păstrează bunătatea sau uzul rațiunii. Partitura ei ar fi, însă, caricaturală, dacă n-ar exista un mic element contrar, acela că, în ciuda calităților ei umane, această mamă nu-și cunoaște pe deplin fiul.

Un rol care ar fi putut fi doar interesant, dar căruia Scarlett Johansson îi înzecește valoarea.

Dar să dăm Führerului ce e al Führerului (Taika Waititi o să aprecieze poanta asta, deși unii dintre voi poate n-o s-o facă) și să recunoaștem că starul veritabil al filmului este micuțul Roman Griffin Davis. Trăirile sale, în special după ce demarează interacțiunile cu Elsa (Thomasin McKenzie), nu sunt cu nimic mai prejos în materie de diversitatea decât arsenalul pe care îl etalează însuși Joaquin Phoenix în JoJoker (altă glumă la care mă bazez, dacă nu pe voi, măcar pe Taika Waititi).

Deoarece tematica filmului, înfățișarea fizică, dar mai ales frumusețea prestației artistice sunt similare, personajul principal din Jojo Rabbit m-a trimis cu gândul la Ivan Jandl din The Search.

Diferența notabilă și îmbucurătoare este că, după vreo opt decenii, putem să facem mai mult mișto de ideologiile totalitare și să exclamăm, precum simpaticul Jojo:

Fuck off, Hitler!

A se înlocui Hitler, după preferinţe, cu Donald Trump, Ali Khamenei, Vladimir Putin, Jair Bolsonaro, Xi Jinping etc.

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Bombshell

Ford v Ferrari

Pretendenţi la Oscar în 2020 – Ford v Ferrari

Din punct de vedere ideologic, faptul că Ford v Ferrari este pe lista filmelor nominalizate la Oscarul suprem, iar Bombshell nu, este triumful masculinitatii dominante și al spiritului donaldtrumpian „America Great Foreva”, precum şi al temelor facile faţă de cele grave.

Din punct de vedere strict cinematografic însă, este victoria unui meşteşug pe care Hollywood-ul l-a perfecţionat de-a lungul timpului, acela de a lua o poveste reală şi a o reda suficient de exact, încât omagiul să fie recognoscibil, dar şi suficient de antrenant, iar divertismentul să depăşească fruntariile genului.

Prin anii ’60 ai secolului trecut, cei de la compania Ford îşi pun în gând să îi bată pe alde Ferrari la faimoasa cursă de la Le Mans, iar pentru asta angajează profesionişti vajnici, dar şi căpoşi.

Clişeele unui astfel de film se regăsesc din abundenţă în Ford v Ferrari, atât de pregnante uneori, încât pe cei care nu ştiu să mai şi lase prinţipurile morale deoparte ar putea să-i supere. Vă dau un exemplu de astfel de scenă: Christian Bale meştereşte ceva sub maşină, iar nevasta vine cu fustiţa scurtă şi cu mers legănat să îi aducă de mâncare într-un coşuleţ. Momentul romantic este inevitabil.

Şi dihotomia dintre specialiştii într-ale automobilismului, oameni integri, neîmblânziţi, şi corporatiştii agasanţi sau fanfaroni cam tot din puţul convenţiilor vine, dar, după ce am avut de-a face cu această din urmă categorie umană de-a lungul vieţii, mărturisesc că îngroşarea caricaturală nu-i chiar departe de adevăr.

Ca să nu mai zic că rivalii italieni sunt creionaţi în cel mai apăsat stil arhetipal.

A nu se înţelege că Ford v Ferrari este un film prost. Nu, este chiar remarcabil că, în ciuda unui şablon pe care îl recunoşti în tot şi toate, de la momente tandre sau psihologice la caracterizări şi dozarea suspansului, nu are timpi morţi şi te distrează, chiar dacă nu nutreşti nici cea mai vagă pasiune pentru viteză şi adrenalină.

Scenariul, alert, previzibil ca întreg, dar savuros luat moment cu moment, le dă actorilor replici de ronţăit şi atitudini de etalat. Campion este, bineînţeles, Christian Bale, cu accentul deşănţat şi aerul coleric, excelent secondat de Matt Damon, tot cu accent deşănţat şi cu grimase preocupate. Dintre enervanţii care le pun beţe în roate, ies în evidenţă Josh Lucas drept alunecosul şi ranchiunosul director-combinator şi Tracy Letts, patronul orgolios, pe care l-am întâlnit pretutindeni, inclusiv în oraşul natal, unde diverşi potentaţi finanţează activităţi extracurriculare, doar pentru că rivalii din afaceri au procedat la fel.

Ford v Ferrari nu se bagă pentru nominalizaţii la interpretare sau la cei pentru scriere şi concurează cu şanse reale, chiar măricele, doar la montaj.

Pentru o peliculă care are de-a face cu testosteronul şi vitezometrul dat peste cap, decupajul de fracţiuni de secundă este indispensabil, iar aici merge pe sistem de mulţi cai putere.

Tare mi-e că vitezomanii, de care drumurile noastre nu duc lipsă, o să simtă un impuls suplimentar de la Ford v Ferrari.

Băieţi, lăsaţi-o mai moale, că şofatul nu-i ca-n filme!

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Bombshell

Pretendenţi la Oscar în 2020 – Bombshell

După anunţarea nominalizărilor la Oscaruri pentru 2020, purcedem la cronică oficială a acestei ediţii cu Bombshell, un film care n-a încăput în lista pentru statueta supremă, fapt puţin nedrept, având în vedere subiectul.

Titlul este mai mult decât sugestiv: mai multe bombe sexy (nu săriţi cu acuze gen „objectificarea muierii”, vorbim de Charlize Theron, Nicole Kidman sau Margot Robbie, da?) care lucrează la Fox News declanşează bomba acuzându-l de hărţuire pe şefoiul Roger Ailes (excelentul John Lithgow), care arată de parcă ar fi mâncat el însuşi o bombă.

Construcţia narativă elaborată de regizorul Jay Roach şi scenaristul Charles Randolph e juma’ The Big Short, adică un mozaic rocambolesc şi alambicat, cu spargeri de al patrulea zid, despre culisele sordide ale unei instituţii binecunoscute, juma’ The Insider, adică o aplecare către drama celor care au de ales între succes şi moralitate.

Bombshell nu se ridică la înălţimea niciunuia dintre remarcabilii predecesori, dar îşi face treaba în măcar a schiţa păienjenşul de concesii, tăceri, precum şi revoltele surde care compun respectivul post de televiziune, dar şi alte medii, fără doar şi poate.

Dacă filmul este printre jucătorii de la Oscarurile de anul acesta, este mulţumită interpretărilor.

Charlize Theron demonstrează încă o dată că are o relaţie aparte cu machiajul care o transformă, lăsându-i expresivitatea intactă. Dacă la început pare înţepenită în postura de ştiristă băţoasă, mecanismul psihologic pe care îl pune în mişcare revoluţia feminină de la Fox News o atinge şi îi prilejuieşte aceeaşi sfâşiere înălţătoare pe care acum ceva ani o admiram la Russell Crowe ca denunţător al industriei tutunului.

Şi că veni vorba de Russell Crowe, salut faptul că şi-a regăsit suflul actoricesc cu The Loudest Voice, unde îl joacă pe acelaşi Roger Ailes şi pentru care tocmai a luat un Glob de Aur, însă nu mă sfiesc să spun că nu mai am nevoie să vizionez serialul cu pricina, pentru că John Lithgow mi-a oferit tot ce era cazul să ştiu.

Impunător, grotesc şi concupiscent, nu numai că seamănă cu Jabba the Hutt, aşa cum el însuşi se vaită, dar mai prezintă şi abilităţile persuasive ale unui Don Corleone.

Cu atât mai meritorie pare cruciada declanşată de Nicole Kidman, căreia nu i s-a acordat suficient de multă atenţie în sezonul premiilor. Rolul ei nu este cu nimic mai prejos faţă de al colegelor de ecran.

Între acestea, Margot Robbie demonstrează că nu este doar o bunoacă. Spre deosebire de Charlize Theron, personajul ei, de o candoare vecină cu naivitatea, ca să nu zic prostia, nu este forjat de duritatea lumii mass-media, ci este un lut moale, numai bun de exploatat, cu urmări pe care actriţa le redă cu un ambivalent, deci veridic, ansamblu de trăiri.

De apreciat este că Bombshell nu este un manifest feminist îngust. Nu toţi reprezentanţii sexului tare sunt nişte porci şi nu toate reprezentantele sexului frumos pun etica şi principiile mai presus de carierism.

De fapt, probabil că lecţia cea mai importantă este că nicio dictatură nu înfloreşte fără colaboraţionişti.

Doamnelor şi domnişoarelor, vine un moment când trebuie să alegeţi.

Încercaţi să o faceţi gândindu-vă şi la cele care vin după voi.

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Cei doi popi

Un duel/duet actoricesc care este foarte drag inimii mele este acela dintre Charlton Heston drept Michelangelo şi Rex Harrisson drept Papa Iulius al II-lea în The Agony and the Ecstasy a lui Carol Reed, poate şi pentru că are loc în cel mai înălţătoare manifestare a prezenţei umane pe Pământ: Capela Sixtină.

Nu e o întâmplare, cred, că un alt mare tandem interpretativ, acela dintre Anthony Hopkins şi Jonathan Pryce din The Two Popes, atinge zenitul în acelaşi loc.

Magia pe care o degajă arta care îi înconjoară pe cei doi actori a ridicat pe culmi de umanitate universală chintesenţa unei versiuni romanţate şi edulcorate a tranferului de har şi atribuţii manageriale dinspre strictul şi autoritarul Papă Benedict al XVI-lea (Joseph Ratzinger) şi tolerantul şi mundanul Francisc I (Jorge Bergoglio).

Nu că aş fi anti-clerical din fire, dar refuz să cred că acel „inspirat din evenimente reale” nu a fost cosmetizat în stil Green Book, rezultând încă o mostră a inegalabilei capacităţi a Hollywood-ului de a scoate mesaj frumos şi optimism chiar şi din piatra pe care s-a clădit Biserica Sfântului Petru.

Regizorul Fernando Meirelles este un excelent meseriaş, iar atenţia renascentistă acordată detaliilor fizice şi procedurale de la Vatican este una dintre sursele încântării pe care o smulge The Two Popes.

Celelalte îi vizează pe cei doi protagonişti, a căror sublimă compatibilitate mă face să propun celor de la Academie premiul pentru duet, ca variantă la Oscarului pentru întreaga distribuţie, pe care l-am mai tot ridicat la fileu distinşilor membri ai acestei instituţii. Dacă la MTV Movie Awards se poate şi dacă Papa Francisc I a început să predice unul lucruri pe care alde Papa Borgia sau Clement al V-lea nici nu le-ar fi visat, de ce nu s-ar putea şi aici?

Lui Jonathan Pryce îi revine partitura mai complexă, de spirit progresist şi deschis, dar muncit de ambiguitatea morală din trecut (pe care Meirelles îl redă cu aceeaşi forţă tragică din The Constant Gardner), însă parcă lui Anthony Hopkins rolul i-a fost modelat pe însăși persoana sa.

Venerabil ca vârstă şi aureolat de un prestigiu imens, aidoma personajului real pe care îl interpretează, acest actor de legendă ne oferă un testament artistic similar cu ale greilor din The Irishman.

Ca şi în cazul cuplului din Marriage Story, mi-ar părea rău să văd că nominalizarea la Oscar îl prinde pe unul dintre cei doi protagonişti din The Two Popes, iar pe celălalt îl ocoleşte. Sper ca măcar scenariul semnat de Anthony McCarten să se regăsească pe lista celor adaptate, chiar şi pentru singurul motiv că, în ciuda unor locuri comune pe care se încăpăţânează să le bifeze, ne face un cadou nepreţuit – imaginea a doi papi, unul argentinian, altul neamţ, chibiţând la finala Campionatului Mondial de Fotbal din 2014.

Da, un film bun, un meci tare sau Capela Sixtină sunt câteva moduri de a-i ajuta pe oameni să uite de tot ce îi desparte.

Oscar vs. Oscar

Ca niciodată, nu numai că, mulţumită unei documentări continue, ştiu care vor fi principalii competitori de la Oscarurile de anul acesta, însă, chiar înainte de a se fi anunţat nominalizările, îmi cunosc şi campionul.

Acesta se intitulează Marriage Story, este regizat de Noah Baumbach, care semnează şi scenariul, şi prezintă povestea sepărării şi divorţului unui cuplu, ale cărui jumătăţi sunt angrenaţi în lumea artelor şi au un copil, care devine, în dulcele spirit Kramer vs. Kramer, miza unui conflict acerb.

Intenţionat am subliniat vocaţiile celor doi, pentru că sunt un element prea puţin explorat în recenziile, altminteri unamim favorabile, despre această peliculă.

Cei doi protagonişti (Scarlett Johansson şi Adam Driver, minunaţi, dar voi reveni asupra acestui aspect) sunt actriţă, respectiv regizor de teatru, iar eu am petrecut destul timp în preajma unor astfel de artişti, încât să ştiu că este un microcosmos în care, pe lângă tradiţionala gamă de simțăminte omeneşti, există o dorinţa de a fi apreciat care depăşeşte chiar şi narcisismul pe care insidios îl promovează în rândul tuturor utilizarea reţelelor sociale. A nu se înţelege că o asemenea profesie e populată de oameni mai răi ca noi restul, ci doar că aceia care oferă un act artistic trăiesc cu predilecţie pentru a fi aplaudaţi şi complimentaţi.

Acest mic amănunt potenţează drama personajelor principale şi se contrapune iubirii dintre cei doi, în privinţa căreia scenariul strălucit al lui Noah Baumbach nu lasă nicio urmă de dubiu.

În plus, am simţit şi o interesantă antiteză, mă încumet să spun deliberată, între New York, elevat, agitat, populat de oameni dedicaţi, şi Los Angeles, fastuos, relaxat şi populat de oameni adepţi ai savoir vivre. Adică un duel între Broadway şi Hollywood, pe care Baumbach are inteligenţa să nu îl soluţioneze.

Şi dacă aţi simţit o vagă şi plăcută similaritate între Marriage Story şi La La Land, să stiţi că nu sunteţi singurii.

Din lucrurile care îi despart, dar şi apropie pe cei doi se naşte un spectacol, căci asta este, chiar dacă unul subtil, în care trăirile sunt potenţate, scenele antologice curg una după alta, iar tu, privitorul, te simţi când bine, când rău, şi mai şi înveţi ceva.

Despre cei doi intepreţi am aceleaşi elogii pe care le-aţi întâlnit pretutindeni. Mi s-a părut că prima jumătate a filmului îi aparţine cumva lui Scarlett Johansson, care desfăşoară un zbucium sinusoidal cu o naturaleţe care m-a surprins, cu toate avertismentele anterioare vizionării.

Pendulul emoţional se deplasează apoi către Adam Driver, care m-a copleşit pur şi simplu. De acord, că e capabil de mai mult decât catastrofalul Kylo Ren ştiam din BlacKkKlansman, dar nu îmi imaginam că poate parcurge o asemenea varietate de reacţii cu o intensitate impecabil controlată sub acel aer un pic placid care îl caracterizează.

Momentul de transfer, dar şi de vârf pentru cei doi este acea confruntarea magnifică pe care Noah Baumbach are straşnica inspiraţie să o plaseze într-o cameră goală. Acolo, între pereţii albi suntem martorii unor titanice descătuşări actoriceşti, cumulând un moment care merită un loc de cinste în analele cinematografiei.

Cei doi au nominalizările asigurate, însă mi s-ar părea o cumplită nedreptate ca unul dintre ei să câştige, iar celălalt, nu. Mai bine să se ducă Oscarurile la Joaquin Phoenix şi Renée Zellweger, decât să văd acest cuplu despărţit şi în viaţa reală de taluzurile competiţiei, aşa cum s-a întâmplat cu Emma Stone şi Ryan Gosling.

Prestaţia restului distribuţiei mă îndeamnă să reiau apelul către Academia Americană de Film, cel pe care l-am enunţat când vorbeam despre Parasite, referitor la introducerea unui premiu colectiv. Şi aici se vădeşte faptul că un film mare este un ansamblu care este mai mult decât suma prestaţiilor individuale.

Despre Laura Dern se spune că e în pole position în cursa pentru cea mai bună actriţă în rol secundar şi, într-adevăr, e greu de ignorat voluptatea onctuoasă cu care îşi îmbracă fiecare minut de prezenţă pe ecran.

A fost o plăcere să-l revăd pe Ray Liotta, încărunţit cât să-mi trezească o fărâmă din nostalgia de la The Irishman, însă vibraţia cea mai amplă, depăşind angajamentul şi aşa puternic generat de acest film, s-a înregistrat în acea bucată care îi aparţine lui Alan Alda.

Jovialul, vivacele, şturlubaticul interpret din M.A.S.H. îşi arată vârsta, însă nu doar prin inevitabilele semne fizice, dar şi prin înţelepciunea atitudinii. Faţă de lumea birocratizată şi eficientizată din jur, e o oază de umanitate pe care am face bine să n-o uităm.

Previziuni pentru nominalizările la Oscar?

Filmul e acolo, fără doar şi poate, cei doi protagonişti şi actriţa în rol recundar, aşijderea, scenariul original al lui Noah Baumbach e deja preferatul multora, nu doar al meu, chiar peste cele din Once Upon a Time …in Hollywood sau Parasite. În privinţa lui Noah Baumbach-regizorul am ceva emoţii, pentru că Greta Gerwig pare a fi dat lovitura cu Little Women, iar corectitudinea politică e o manie periculoasă în rândul membrilor Academiei.

Cu un pic de noroc, însă, Marriage Story va prilejui acea rară aliniere a astrelor, de care istoria Oscarurilor a mai avut parte doar la It Happened One Night, One Flew Over the Cuckoo’s Nest şi The Silence of the Lambs.

Sejur prelungit la periferia iadului

Filmul mare n-are de ce sa facă tumbe ca animalele de companie sau să urle în haită ca hienele. El trebuie să fie o balenă, o balenă ce rătăceşte solitară în adâncul mărilor, respiră răsunător şi greoi, se împreunează rostogolitoare-ntre valuri şi naşte însângerată şi măreaţă, păstrându-şi îndeajuns de departe rechinii cei strânşi în grupuri. Filmul de mari dimensiuni nu-şi poate sacrifica necesara gravitate ca să fie pe placul acestei epoci a senzaţionalismului. Nu poate, de dragul unor privitori sau al altora, să-şi scurteze lungimea, să-şi diminueze densitatea şi să-şi micşoreze dificultatea. Eu atât de lung îl vreau, atât de dens îl vreau şi atât de dificil îl vreau – cine e dornic să-l vadă, să-l vadă, cine nu, nu. Şi de-ar fi să-mi rămână un singur cititor, eu tot aşa vreau sa îl fac.

Aveţi mai sus citatul lui Mo Yan despre romanul mare, pe care l-am modificat, pe ici, pe colo, astfel încât să pară că e al lui Béla Tarr despre monumentalul său Sátántangó.

O astfel de profesiune de credință trebuie să-l fi animat pe regizorul maghiar când a realizat cu dăruirea unui Orson Welles la debuturi un film de ŞAPTE ORE ŞI JUMĂTATE, fără să se sinchisească că nu va fi niciodată vreo maşină de încasări.

Nu ştiu dacă iadul arată precum cel dantesc sau acela din Capela Sixtină, însă periferia lui modernă este negreşit precum lumea mocirloasă pe care Béla Tarr o construieşte atentând la răbdarea noastră mai ceva ca un Poliţist, adjectiv ridicat la cub.

Personaje poetic declasate animă un cadru decrepit liric şi compun o vagă alegorie a exploatării omului animalic de către omul prădător.

Dar acţiunea nu prea contează, cu atât mai puţin destinaţia, care e vidul absolut.

Călătoria prin bolgii amestecate cu iscusinţa unui Christopher Nolan e totul, deoarece, pe parcursul ei regizorul ne oferă scenă memorabilă după scenă memorabilă, astfel încât mentalul suferă o transformare pe care o voi exprima prin parafraza unui alt autor de Nobel, de data asta S. Y. Agnon:

Prima oară omul vede şi pricepe. A doua oara vede şi se minunează. Mă amăgeam când îmi închipuiam că pricep, fiindcă, de fapt, nu pricepeam o iotă, nimic. A treia oară pricepe şi nu pricepe, a patra oară pricepe ce nu pricepuse si nu întelege ce inţelesese şi tot aşa de fiecare dată. Şi dacă se osteneşte mult şi o ia de la capăt de multe ori până când uita de câte ori a luat-o de la capăt, şi mai are şi ajutorul lui Marelui Anonim, atunci începe să priceapa. Şi ăsta e începutul înţelepciunii.

Da, după Sátántangó, orice drum desfundat, ploaie mocănească, obraz nebărbierit, muşama pocnită îmi va spune ceva mai mult.

Ca regizor, Béla Tarr e precum un maestru de arte marţiale: tehnici simple, dar atât de eficiente, încât e greu să-l prinzi descoperit. Camera se deplasează lateral sau frontal, se retrage pe aceeaşi linie sau îi dă ocol personajului. Prim-planul e la mare cinste. Sunetele extradiegetice te înnebunesc.

Însă lentoarea şi clar-obscurul şi aranjarea scenelor propun o picturalitate în care îi regăseşti pe Jan Vermeer şi geometria interioarelor, pe Caspar David Friederich şi misterul spatelui întors privitorului, pe Caravaggio şi jocul umbrelor sau pe Edward Hopper şi solitudinea omului în spaţiu.

E greu să găseşti un urât mai frumos în cinematografie.

Sátántangó are şapte ore şi jumătate, adică patru sute cincizeci de minute, adică douăzeci şi şapte de mii de secunde.

Niciuna nu este irosită.

Poezia agresează căsnicia

O lecţie pe care am învăţat-o în timp, pe măsură ce m-am cufundat în arheologia acestui lumi minunate a celei de-a şaptea arte, este să cotrobăi prin toată filmografia unui cineast remarcabil, chiar şi în spatele unor creaţii care i-au asigurat locul în posteritate.

Aşa s-a întâmplat, bunăoară, cu Robert Wise, care ne-a oferit monumentele intitulate West Side Story şi The Sound of Music, dar şi mai puţin cunoscutul, dar palpitantul Run Silent Run Deep.

Este şi cazul lui Satyajit Ray, artistul indian cunoscut îndeobşte pentru Trilogia lui Apu, superbă, fără doar şi poate, dar care ne-a oferit şi un „Marriage Story” avant la lettre în Charulata.

Acest film poate fi rezumat cu o simplitate înşelătoare: în India ultimului sfert al secolului al XIX-lea, o soţie pasionată de poezie şi cam ignorată de soţul preocupat de ziarul pe care îl conduce se vede atrasă aproape fără voia ei de cumnatul tinerel, frumuşel şi autor el însuşi de stihuri.

Chiar şi spaţiul în care are loc povestea acestui triunghi conjugal pare limitat: câteva camere, nişte coridoare şi o gradină.

Însă Satyajit Ray exploatează această schemă narativă cu desăvârşirea lui miniaturist. Fiecare cadru te delectează cu ceva, cu expresivitate facială demnă de picturile de la National Portrait Gallery, cu unghiuri de filmare de o geometrie subtilă sau cu fastul decorurilor sau al costumelor.

Însă vizualul şi auditivul (ca şi în celelalte filme ale sale, cineastul ne dăruieşte o coloană sonoră chintesenţial indiană) nu sunt decât sprijin pentru complexitatea psihologică.

Idila care se înfiripă între cei doi supuşi ai muzelor lirice este redusă la trăiri restrânse, care răzbat din ton, mimica şi proxemică, însă este şi asaltată de rivalitatea dintre protagonista eponimă şi o cumnată căreia nu-i displace la rându-i graţia complimentelor tânărului poet.

Ce face soţul în tot acest timp? Scenele care îi revin sunt o nepreţuită ocazie de a reconstitui starea de spirit în India anilor 1880, una similară celei din Principatele Române în preajma Unirii din 1859. Se simte dorinţa de a scutura cătuşele unei condiţii inferioare, dar nu prin revoltă agresivă, ci prin emancipare şi educaţie, chiar dacă locuitorii indigeni ai Raj-ului (denumirea din epocă a Indiei britanice) recunosc că le datorează progresele de mentalitate chiar stăpânitorilor.

Și de-ar fi să golim Charulata de orice bogăţie documentară, tot rămâne spectacolul unor interpretări fără cusur.

Cei doi bărbaţi, Shailen Mukherjee în rolul soţului şi Soumitra Chatterjee în cel al tânărului poet, sunt arătoşi şi alternează starea volubilă cu gravitatea, însă Madhabi Mukherjee în rolul Charulatei este nestemata acestui film, aşa cum India era perla Coroanei Britanice.

Nu doar că este întruchiparea frumuseţii indiene, aşa cum e propusă de scrieri de la Vede la Kama Sutra, însă niciun moment care îi revine nu este irosit, nici chiar când pare a fi cuprinsă de pură contemplare.

Maliţiozitate, generozitate, curiozitate, afectare, înduioşare şi alte câte şi mai câte manifestările ale eternului mister feminin îi străbat chipul şi făptura.

Lentă, aşa cum se cuvine unei opere de artă orientale, Charulata este bine localizată în timp şi spaţiu, însă depăşeste orice astfel de fruntarii prin acea calitate cu care rezonează orice eră şi civilizaţie:

Frumuseţea absolută.

Acest articol a fost redactat manual

A fost o simplă întâmplare că am văzut Majo no takkyûbin (Serviciul de curierat al Kiki) într-una dintre zilele de Crăciun, pentru că acest film de animaţie al uriaşului Hayao Miyazaki este atât de frumos şi generos în simplitatea lui, încât poate fi văzut în oricare dintre următoarele date:

1 ianuarie, 2 ianuarie, 3 ianuarie, 4 ianuarie, 5 ianuarie (pentru a-l omagia pe creator), 6 ianuarie, 7 ianuarie, 8 ianuarie, 9 ianuarie, 10 ianuarie, 11 ianuarie, 12 ianuarie, 13 ianuarie, 14 ianuarie, 15 ianuarie, 16 ianuarie, 17 ianuarie, 18 ianuarie, 19 ianuarie, 20 ianuarie, 21 ianuarie, 22 ianuarie, 23 ianuarie, 24 ianuarie (după ce jucaţi Hora Unirii), 25 ianuarie, 26 ianuarie, 27 ianuarie, 28 ianuarie, 29 ianuarie, 30 ianuarie, 31 ianuarie, 1 februarie, 2 februarie, 3 februarie, 4 februarie, 5 februarie, 6 februarie, 7 februarie, 8 februarie, 9 februarie, 10 februarie, 11 februarie (pentru o omagia ţara de unde vine), 12 februarie, 13 februarie, 14 februarie (singur sau cuplat, merge de Valentine’s Day), 15 februarie, 16 februarie, 17 februarie, 18 februarie,

19 februarie, 20 februarie, 21 februarie, 22 februarie, 23 februarie, 24 februarie (acelaşi lucru se aplică şi de Dragobete), 25 februarie, 26 februarie, 27 februarie, 28 februarie, 29 februarie (dacă e an bisect), 1 martie (ca să vă aducă primăvară în suflet), 2 martie, 3 martie, 4 martie, 5 martie, 6 martie, 8 martie (pentru că protagonista e de genul feminin), 9 martie, 10 martie, 11 martie, 12 martie, 13 martie, 14 martie, 15 martie, 16 martie, 17 martie, 18 martie, 19 martie, 20 martie, 21 martie, 22 martie, 23 martie, 24 martie, 25 martie, 27 martie, 28 martie, 29 martie, 30 martie, 31 martie, 1 aprilie (n-aveţi cum să vă păcăliţi astfel), 2 aprilie, 3 aprilie, 4 aprilie, 5 aprilie, 6 aprilie, 7 aprilie, 8 aprilie, 9 aprilie, 10 aprilie, 11 aprilie, 12 aprilie, 13 aprilie, 14 aprilie, 15 aprilie, 16 aprilie, 17 aprilie, 18 aprilie, 19 aprilie, 20 aprilie, 21 aprilie, 22 aprilie, 23 aprilie, 24 aprilie, 25 aprilie, 26 aprilie, 27 aprilie, 28 aprilie, 29 aprilie, 30 aprilie, 1 mai (e mai frumos decât grătarele), 2 mai, 3 mai, 4 mai,

5 mai, 6 mai, 7 mai, 8 mai, 9 mai, 10 mai, 11 mai, 12 mai, 13 mai, 14 mai, 15 mai, 16 mai, 17 mai, 18 mai, 19 mai, 20 mai, 21 mai, 22 mai, 23 mai, 24 mai, 25 mai, 26 mai, 27 mai, 28 mai, 29 mai, 30 mai, 31 mai, 1 iunie (mai ales atunci), 2 iunie, 3 iunie, 4 iunie, 5 iunie, 6 iunie, 7 iunie, 8 iunie, 9 iunie, 10 iunie, 11 iunie, 12 iunie, 13 iunie, 14 iunie, 15 iunie, 16 iunie, 17 iunie, 18 iunie, 18 iunie, 19 iunie, 20 iunie, 21 iunie, 22 iunie, 23 iunie, 24 iunie, 25 iunie, 26 iunie, 27 iunie, 28 iunie, 29 iunie, 30 iunie, 1 iulie, 2 iulie, 3 iulie, 4 iulie, 5 iulie, 6 iulie, 7 iulie, 8 iulie, 9 iulie, 10 iulie, 11 iulie, 12 iulie, 13 iulie, 14 iulie, 15 iulie, 16 iulie, 17 iulie, 18 iulie, 19 iulie, 20 iulie, 21 iulie, 22 iulie, 23 iulie, 24 iulie, 25 iulie, 26 iulie, 27 iulie, 28 iulie, 29 iulie, 30 iulie, 31 iulie,

1 august, 2 august, 3 august, 4 august, 5 august, 6 august, 7 august, 8 august, 9 august, 10 august, 11 august, 12 august, 13 august, 14 august, 15 august, 16 august, 17 august, 18 august, 19 august, 20 august, 21 august, 22 august, 23 august, 24 august, 25 august, 26 august, 27 august, 28 august, 29 august, 30 august, 31 august, 1 septembrie, 2 septembrie, 3 septembrie, 4 septembrie, 5 septembrie, 6 septembrie, 7 septembrie, 8 septembrie, 9 septembrie, 10 septembrie, 11 septembrie, 12 septembrie, 13 septembrie, 14 septembrie, 15 septembrie, 16 septembrie, 17 septembrie, 18 septembrie, 19 septembrie, 20 septembrie, 21 septembrie, 22 septembrie, 23 septembrie, 24 septembrie, 25 septembrie, 26 septembrie, 27 septembrie, 28 septembrie, 29 septembrie, 30 septembrie, 1 octombrie, 2 octombrie, 3 octombrie, 4 octombrie, 5 octombrie, 6 octombrie, 7 octombrie, 8 octombrie, 9 octombrie, 10 octombrie, 11 octombrie, 12 octombrie, 13 octombrie, 14 octombrie, 15 octombrie, 16 octombrie, 17 octombrie, 18 octombrie, 19 octombrie,

20 octombrie, 21 octombrie, 22 octombrie, 23 octombrie, 24 octombrie, 25 octombrie, 26 octombrie, 27 octombrie, 28 octombrie, 29 octombrie, 30 octombrie, 31 octombrie, 1 noiembrie, 2 noiembrie, 3 noiembrie, 4 noiembrie, 5 noiembrie, 6 noiembrie, 7 noiembrie, 8 noiembrie, 9 noiembrie, 10 noiembrie, 11 noiembrie, 12 noiembrie, 13 noiembrie, 14 noiembrie, 15 noiembrie, 16 noiembrie, 17 noiembrie, 18 noiembrie, 19 noiembrie, 20 noiembrie, 21 noiembrie, 22 noiembrie, 23 noiembrie, 24 noiembrie, 25 noiembrie, 26 noiembrie, 27 noiembrie, 28 noiembrie, 29 noiembrie, 30 noiembrie, 1 decembrie (mai bine decât să muriţi de frig la paradă), 2 decembrie, 3 decembrie, 4 decembrie, 5 decembrie, 6 decembrie,

7 decembrie, 8 decembrie, 9 decembrie, 10 decembrie, 11 decembrie, 12 decembrie, 13 decembrie, 14 decembrie, 15 decembrie, 16 decembrie, 17 decembrie, 18 decembrie, 19 decembrie, 20 decembrie, 21 decembrie, 22 decembrie, 23 decembrie, 23 decembrie, 24 decembrie, 25 decembrie (DA!), 26 decembrie (iar DA!), 27 decembrie (tot DA!), 28 decembrie, 29 decembrie, 30 decembrie, 31 decembrie (ca să vă meargă bine anul următor).

La mulţi ani şi la cât mai multe filme precum Majo no takkyûbin!

Hai s-o lăsăm în pace, vă rog io

După înverşunarea de la The Force Awakens şi aerul un pic mai proaspăt de la The Last Jedi, Star Wars: Episode IX – The Rise of Skywalker m-a lăsat cu o senzaţie de uşurare şi uşurătate.

Uşurare că, în sfârşit, această saga se termină şi poate noii proprietari ai francizei vor avea decenţa să o lase să se odihnească în pace şi vor încerca să facă bani din ecranizări colaterale, precum foarte reuşitul Rogue One sau decentul Solo.

Uşurătate pentru că, întors la cârma regizorală, J.J. Abrams a înţeles că nu mai merge cu furtul la vedere, precum în The Force Awakens, şi a apăsat pe teme, personaje şi situaţii cu potenţial să suscite nostalgie, aruncate într-un vârtej în care peisajele, decorurile şi bătăliile sunt multe, mari şi rapide.

Atât de rapide, încât până şi C-3PO fuge mâncând pământul la un moment dat!

Această amfetaminizare a acţiunii funcţionează cam o jumătate din film, dar, de la un punct în colo, se cufundă în mlaştina ridicolului, de unde nu mai iese decât odată cu scena de final, în care, mărturisesc, am simţit o vagă emoţie, poate pentru că reînnoadă firul poveştii cu locul unde a început magia care mă ţine captiv de atâţia ani şi mă îndeamnă să vizionez chiar şi astfel de pastişe pur mercantile.

Asta lipseşte din acest ultim (sper!) Star Wars, chiar mai abitir decât în toate celelalte – trăirea de in illo tempore, care suspendă realitatea şi te transportă în interiorul basmului.

Aici doar îl contempli, fără angajament afectiv, fără ataşament faţă de personaje, chiar dacă deja îmi erau familiare şi, de ce să nu recunosc, aproape simpatice, în frunte cu Daily Ridley drept Rey, supusă unei solicitări actoriceşti peste media şablonardă a restului distribuţiei.

Adam Driver, deşi a reuşit performanţa deosebită de a se reabilita ca actor (vezi BlacKkKlansman) în ochiu-mi critic, îmi va rămâne de-a pururi drept chintesenţa falimentului acestei noi trilogii.

Ce dovadă mai clară în acest sens poate fi decât resuscitarea împăratului Palpatine pentru a da un pic de substanţă părţii întunecate a Forţei şi a o sili, implicit, pe cea luminoasă să devină mai credibilă? Chiar dacă acest personaj scos de la naftalină este contaminat de previzibilul şi rizibilul scenariului, a fost de ajuns să ascult un pic vocea cavernoasă a lui Ian McDiarmid, să simt cum reînvie ceva din mitologia de demult.

Ceva similar se poate spune şi despre prezenţa charismatică a lui Billy Dee Williams drept Lando Calrissian, care bate recordul de distanţa în timp între două roluri, la care adăugăm exploatarea unor scene cu Carrie Fisher rămase de la The Force Awakens, semn că nu doar în Teleorman se petrec lucruri ciudate cu cei decedaţi, ci şi la Hollywood.

Încheiam articol furibund despre primul film al acestei nenecesare trilogii cu două îndemnuri – unul pentru voi, altul pentru realizatorii săi.

Acum o voi face la fel, însă tonul este altul:

Mergeţi la Star Wars: Episode IX – The Rise of Skywalker, dar încercaţi să evitaţi biletele cele mai scumpe!

Stimaţi producători, aveţi milă de amintirile noastre!

Lupta de casă

Frate bun cu Us şi văr vitreg al lui Joker, Gisaengchung (Parazit) tratează aceeaşi problemă pe care o văd materializându-se pe zi ce trece în jurul meu: prăpastia dintre aceia cu bani şi aceia fără.

O prăpastie crescândă, dar nu de netrecut de către cei din urmă, care uzează de mijloace diverse pentru a se apropia de semenii mai înstăriţi, iar contactele astfel rezultate par a fi materie primă pentru cinematografie mult timp de-acum încolo.

Pelicula lui Bong Joon Ho nu are în comun cu a lui Jordan Peele doar tematica guerillei de clasă, ci şi formula dedublării şi a simetriei familiale.

Însă, dacă americanul o păstrează până la final, cu rezultate reușite din punct de vedere al acţiunii, coreeanul o abandonează de la un punct şi pune în scenă o sarabandă de cotituri narative aparent haotice, dar, în fapt, excelent strunite şi care proiectează un mesaj mai complex şi mai lipsit de diatribă unidirecţională decât al producţiei hollywoodiene.

Gisaengchung e acel tip de film pe care nu l-aş povesti în detaliu nici persoanelor pe care le consider antipatice, aşa că vă recomand să vă astupaţi urechile de îndată ce se apropie de voi vreun limbut cinefil.

Ce vă pot spune este că, după ce a înşfăcat Palme d’Or-ul, Boon Joon Ho are deja arvunite nominalizările la Oscar pentru regie şi scenariu original în 2020, iar filmul ca întreg va fi, la masa premiului celui mare, un jucător cel puţin la fel de important ca Roma lui Alfonso Cuaron la ediţia precedentă.

Nici imaginea, nici montajul nu sunt ferite de astfel de posibile onoruri.

Cât despre prestaţia distribuţiei, este impecabilă fără excepţie, oferind expresivitate în acel dulce stil asiatic, adică nu foarte multă, dar exact câtă trebuie pentru a conferi fiecărui personaj trăsăturile necesare configurării unei parabole bruegeliene.

Cei de la Academia Americană de Film, care au tot felul de idei de premii năstruşnice, ar putea să exploreze vreodată şi inițiativa unei statuete decernate colectiv, nu doar individual.

Nu-mi pot refuza, totuşi, plăcerea răutăcioasă de a menţiona că Yeo-jeong Jo este adorabilă de sugetivă în rolul mămicii bogate, foarte snoabe, foarte preocupate de educaţia copiilor şi foarte foarte foarte naive.

Dacă mămicile care citesc asta se simt cumva lezate, le rog să îi transmită felicitări actriţei coreene, înseamnă că şi-a făcut minunat treaba.

Indiferent la care dintre extremităţile spectrului potenţei financiare vă aflaţi, vă interesează să vedeţi Gisaengchung, dar şi să aflaţi cum l-au receptat cei din partea cealaltă.

Pentru că macabrul din Gisaengchung sau Us sau Joker va fi doar o glumă, dacă se încinge iar lupta de clasă.

Aia adevărată, de dincoace de ecran.