Greu e pretul sfinteniei

Pentru cei ce cred, nicio explicatie nu este necesara. Pentru cei ce nu cred, nicio explicatie nu este posibila.

Motto-ul unui film realizat acum 70 de ani este de o frapanta actualitate, insa aceasta nu este singura sa calitate.

The Song of Bernadette este produsul unui Hollywood al anilor ’40, acea perioada fertila a cinematografiei americane in care idealismul, optimismul, realismul si divertismentul reuseau cumva sa conlucreze.

Pelicula regizata de Henry King poate inspira neincredere sau deriziune din oficiu, deoarece este povestea Bernadettei Soubirous, o tanara fara prea multa scoala, care a sustinut ca o doamna angelica i s-a aratat in locul ce a devenit in timp faimosul loc de pelerinaj de la Lourdes.

Ce impresioneaza ca ansamblu este abilitatea realizatorilor de a balansa naratiunea religioasa si pur umana cu tabloul mai amplu al transformarii comunitatii si al jocurilor de interese si convingeri care il compun. Li se acorda voci si credinciosilor, si scepticilor, si oportunistilor, iar protagonista are potential sa isi pastreze simpatia si compasiunea privitoritor, indiferent ca acestia sunt dintre aceia care stau cu orele ca sa ajunga la mormantul lui Arsenie Boca, sau dintre aceia care ii ironizeaza acid pe cei dinainte.

Cunoscand perioada din care provine, una in care filmele erau preponderent rodul unei munci de studio, The Song of Bernadette se desfasoara surprinzator de mult in aer liber, iar preocuparea pentru detaliu in privinta decorurilor sau a costumelor ii confera un caracter de documentar romantat, desi grija pentru spectatorii americani carora le era destinata in principal povestea a generat o mostra de umor involuntar: titlurile ziarelor care transpun evolutia fetei cu viziuni sunt intr-o engleza apasata, dar restul sunt in franceza.

Prestatiile actorilor iau partea leului din masivul bagaj de laude pe care le atrage acest film. In rolul principal, Jennifer Jones are un rol de Oscar veritabil; candoarea, simplitatea, fragilitatea si hotararea pe care le arata in fata fortelor superioare care incearca sa ii influenteze conduita sunt nuantate de un strat permanent de tristete si de pulsiuni omenesti care o pun in conflict cu misiunea spirituala ce i-a fost incredintata, poate fara voia ei. Toate acestea beneficiaza si de acel angajament corporal (mai pregnant in partea de final, cand suferinta corpului fizica se inteteste), care a devenit o reteta intens utilizata de catre aceia care ravnesc la premiile Academiei).

Este inconjurata de personaje mai schematice, dar jucate fara cusur de o pleiada de actori inzestrati: Charles Bickford este un paroh aspru, dar patrunzator, Lee J. Cobb este un doctor care pretuieste stiinta, dar nu exclude miracolul, Audrey Mather este un primar venal, dar simpatic, pe care il vad rupt din realitatile cotidiene romanesti, Anne Revere este o mama exigenta, dar iubitoare, iar Vincent Price isi utilizeaza figura aparte si vocea inimitabila pentru a construi un superb nihilist.

Insa personajul care se distinge dintre toti acestia este cel al calugaritei interpretate de o mare doamna a artei dramatice (a avut o cariera de 70 de ani in teatru si cinematografie) – Gladys Cooper. Adversitatea implacabila si intunecata pe care i-o arata protagonistei pe aproape toata durata peliculei nu contribuie doar la sporirea luminii pe care o degaja Jennifer Jones, ci si la un moment de cutremuratoare descarcare emotionala.

Atei sau habotnici, cinefili sau cinefagi, nu cred ca este cineva care sa ramana de piatra la The Song of Bernadette.

 

Au mai muls vaca un pic

Inainte de a ma avanta in a-mi prezenta parerile despre Solo: A Star Wars Story e nevoie sa enunt o distinctie pe care o fac intre doua categorii de fani ai acestui univers.

Pe de o parte ii avem pe dreptcredinciosii Star Wars, pe fanii pravoslavnici, aceia care nu mai inceteaza sa deplanga calea gresita pe care a apucat-o aceasta saga si care vor ei stiu ce.

Pe de alta parte, ii avem pe aceia care cunosc bine personajele si actiunea din toate filmele, dar care n-au vreo viziune anume in minte si vor doar sa fie aruncati intr-o poveste cu aratari dubioase si hazlii, cu nave rapide, hyperspace, sabii laser si blaster-e cat cuprinde.

Eu, unul, apartin acestui din urma grup si, ca urmare, n-am avut nicio obiectie la existenta acestui nou film, menit, fara indoiala, sa mai stoarca niste bani de pe urma unui basm care a prins radacini in mentalul colectiv al lumii intregi.

Cata vreme mi se livreaza ceva acceptabil, pot fi ingaduitor cu mercantilismul, oricat de desantat ar fi.

Exact asta este Solo: A Star Wars Story: o experienta acceptabila, chiar agreabila, care a reusit o mica performanta – sa ma faca sa uit ca nu am telefonul la mine (am lansat un program de detoxifiere psihica, iar asta e un aspect important al lui) si sa constat ca timp de doua ore n-am manifestat reflexul de a duce mana la buzunar.

Naratiunea care mi-a halit astfel timpul poate fi rezumata cu urmatoarea analogie: daca intregul confluct galactic din Star Wars este razboiul din fosta Iugoslavie, atunci actiunea din Solo consta in peripetiile unor traficanti, care vor sa fure niste benzina si o sa treaca peste Dunare.

Aceste zbateri meschine sunt puse in scena cu decenta iscusinta de un veteran intr-ale regiei, on Howard, ale carui abilitati se vad mai cu seama in scenele dinamice, dintre care aceea cu trenul suspendat are o intensitate remarcabila. Interactiunile verbale si, mai rau, sentimentale, sunt ca o pedeapsa pe care spectatorul e nevoit sa o indure, ca sa isi castige dreptul la o noua doza de adrenalina.

S-au otarat multi in privinta alegerii interpretului din rolul principal, Alden Ehrenreich; da, Harrison Ford este unic si inegalabil in rolul lui Han Solo, insa protagonistul de aici beneficiaza de o configuratie faciala interesanta – capacitatea de a sta incruntat si de a zambi in acelasi timp. O combinatie care serveste incarcaturii pseudo-emotionale a multor momente din film si care mi-a adus aminte de acest exceptional actor care este Michael Shannon.

Nu e de lepadat nici versiunea mai tanara a lui Lando Calrissian (jucata in trilogie cea veche de fermecatorul Billy Dee Williams), intruchipat aici cu un sarm bine evocat de Donald Glover, iar veteranii Woody Harrelson si Paul Bettany fac ce stiu ei mai bine, cu un plus pentru aerul de escroc versat al lui Harrelson si un minus pentru chipul exagerat de brazdat a lui Bettany.

Si chiar daca nu sunteti de acord cu mine si considerati ca Solo: A Star Wars Story este cel mai prost film care a fost generat vreodata de acest univers fictiv (dar aduceti-va, va rog, aminte de uluitoarea nesimtire din The Force Awakens), ceva tot le-a iesit.

Androidul din acest film (pe numele sau L3-37) este la fel de amuzant si sarcastic ca oricare din serie, inclusiv legendarul duo C-3PO si R2-D2, propunand o personalitate si niste teluri robotesti pe care nu exclus sa le vedem in viitorul nu foarte indepartat.

Daca stiti ca, macar o data in viata, ati pierdut timpul de pomana, atunci aveti dezlegare sa petreceti si vreo doua ore la Solo: A Star Wars Story.

Durerea din spatele frumusetii

Dintre filmele care s-au remarcat la editia din acest an a Festivalului de la Cannes se gaseste Zimna Wojna (Razboiul Rece) al lui Pawel Pawlikowski, acelasi care ne-a oferit si Ida, despre care n-am apucat sa va vorbesc pana acum, asa ca ma grabesc sa umplu acest gol pana se lanseaza in cinematografe pelicula mai recenta.

Oscarizat la categoria „Cel mai bun film strain” in dauna Leviafanului lui  Andrey Zvyagintsev (nu intru in controversa, exista argumente pentru ambele parti), Ida urmareste periplul personajului feminin eponim, o tanara calugarita pe punctul de a-si incheia noviciatul, care afla ca este evreica la origine si care porneste pe urmele parintilor alaturi de singura ei ruda in viata, o matusa, judecatoare intr-o Polonie postbelica, in care incoltea deja regimul comunist.

Filmul lui Pawlikoski a mai beneficiat de o nominalizare, pentru cea mai buna imagine, o recunoastere inevitabila a unei calitati estetice incontestabile. Fiecare cadru din Ida este compus si executat cu o migala care il apropie de o fotografie artistica. Nu o data in derularea vizionarii mi-a fost trezita analogia cu o expozitie de gen, si pentru motivul enuntat mai sus, dar si pentru ca extrema calofilie a regizorului pare a pune un geam de stica intre privitor si obiectul sau de arta miscator.

Insa Ida imi va ramane in minte ca un exemplu foarte pregnant de film la care titlul este realmente o pista falsa. Da, tanara (jucata cu o corecta placiditate de Agata Trzebuchowska) care isi descopera originile si traieste un pic viata de dincolo de zidurile manastirii poate fi considerata un fel de personaj reflector, menit a filtra momentele actiunii, insa matusa este aceea care zguduie impecabila, insa distanta elegie vizuala pe care o propune altminteri pelicula.

Cel mai stralucit aspect al interpretarii Agatei Kulesza este cum isi construieste o aproape desavarsita carcasa de sarcasm, concupiscenta si agresivitate. Am zis aproape desavarsita, pentru ca sunt momente cand anumite fisuri in crusta-i de vitriol emit soaptele unei suferinte cumplite, pe care o resimti organic in momentul revelatiei din final. Imaginati-va ca atingeti un obiect care vibreaza puternic si va transmite o durere surda in oase si articulatii.

Superbele imagini alb-negru din Ida s-au mai estompat, poate, odata cu trecerea timpului, dar nu si ecourile acelei dureri.

Sunt lucruri pe care nici macar atotputernicul Timp nu le vindeca.

Sa zgandarim apetitul pentru Shakepeare

Festivalul Shakespeare, editia 2018, sta sa inceapa, carevasazica voi fi ocupat cu teatrul in perioada urmatoare.

Si ca sa fac tranzitia usoara, ce poate fi mai indicat decat un film bazat pe o piesa a bardului din Stratford-upon-Avon?

Preferabil, una dintre lucrarile amuzante; era sa spun si accesibile, insa The Taming of the Shrew in viziunea lui Franco Zeffirelli genereaza niste dubii in privinta directiei ideatice a materialului dramaturgic, incat nu mai bag mana in foc pentru opiniile consolidate ale posteritatii.

Dar observ ca ma afund in nisipurile miscatoare ale abstractului, asa ca ma intorc pe taramul solid al divertismentului si va anunt ca narodul Petrucchio si scorpia Katarina sunt jucati de doi actori care impartaseau interactiuni similare si in viata reala: Richard Burton si Elizabeth Taylor, acel cuplu vijelios, genial si deja legendar.

Spre deosebire de Who’s Afraid of Virginia Woolf, unde ambii se afunda in replici cu aceeasi gravitate luciferica, aici se simt diferente, generate de provenienta fiecaruia; britanic si actor de teatru la origini, Richard Burton e ca pestele in apele shakespeariene, insa Elizabeth Taylor, de mica produs al cinematografiei si avand acea voce un pic stridenta, pare ca se forteaza o idee prea mult pe pedala declamarii.

Cand, insa, survine asa-zisa imblanzire, aceeasi voce aparte ii serveste de minune pentru a reda o pisicuta care doar si-a retras ghearele in pernite, nu i-au fost retezata cu totul.

Partea care ii uneste pe amandoi la nivel de excelenta este componenta non-verbala a interpretarilor: scena seductiei cu forta este un monument de dinamism si am banuieli ca si-au tras scatoalce pe bune, iar grimasele fiecaruia dintre ei sunt o incantare pentru un ochi un pic atent.

Aceste grimase confera si un pic de ambiguitate duelului conjugal; exegetii operei shakespeariene au conchis ca Petrucchio a imblanzit-o pe Katarina, care n-avea niciun gand sa se marite vreodata, insa Burton si Taylor reactioneaza in anumite momente ca si cum lucrurile ar fi taman pe dos: el e cam nervos in momentul pariului si fuge cam repede dupa nevasta in cadrul de final, iar ea adopta o figura visatoare uneori, ca o pustoaica doritoare de iubire neprihanita.

Imbracati in costume fabuloase, fugarindu-se prin decoruri somptuoase, Richard Burton si Elizabeth Taylor ne arata cum mariajul e o lupta si un deliciu care a inceput o data cu lumea si se va sfarsi o data cu ea.

Acestea fiind spuse, declar Festivalul Shakespeare 2018 deschis!

Cum sa gadili gamer-ul din tine

Nu stiu daca Steven Spielberg mai poate face vreun film mare, care sa se imprime in mentalul colectiv, precum bicicleta zburatoare cu ET pe clar de luna.

Dar stiu sigur ca Steven Spielberg nu poate face filme proaste.

Chiar si The Post, asa plin de clisee cum este, tot tine interesul treaz si propune o interpretare magnifica a lui Meryl Streep.

Si mai apasat se simte aceasta calitate a regizorului cand se aventureaza pe taramul SF-ului, iar Ready Player One mi-a adus aminte de poanta aia a lui Steve Martin de la finalul unei ceremonii de decernare a Oscarurilor, pe care nu o sa o mai repet si aici.

Filmul este un iures continuu, o cursa ametitoare care penduleaza intre planul real, distopic, si cel virtual, colorat si exuberant, precum si un potop de referinte culturale pe care le-am adunat ca pe niste monezi dintr-un joc pe calculator, cu aviditatea unui gamer inrait, constient fiind ca n-am ajuns decat la 50%.

Despre poveste aflati voi din oceanul de recenzii si stiri de pe Internet, asa ca o sa concentrez pe impresii.

In primul rand, un adjectiv derivat din substantivul care incheie fraza anteriora: impresionanta. Asa as caracteriza abilitatea lui Spielberg de a adopta si integra tehnologii deja prezente sau preconizat viitoare, precum dronele, recunoasterea faciala sau ochelarii care ne transporta intr-o realitate alternativa si de a le face vehicule pentru deplasarea unei naratiuni palpitante si incantatoare din punct de vedere vizual.

Da, sentimentalismele sunt la locul lor, morala e cat se poate de solida, deoarece Spielberg e si un iscusit om de afaceri si joaca foarte bine pe cartea produsului care se poate vinde oriunde.

Cea mai importanta traire pe care mi-a declansat-o, insa, Ready Player One este cea pe care activat-o asemeni madlenei lui Proust sau, ca sa ramanem in registrul stilistic al ludicului, ca un power-up care iti creste skill-ul numit memorie.

Chiar din timpul vizionarii si mult timp dupa, am rememorat jocurile pe calculator care mi-au incantat copilaria, adolescenta si viata adulta; da, am facut si de-astea si, chiar daca ma uit cu oarece dezaprobare la cei care isi mananca orele pe Candy Crash Saga, recunosc ca aceasta forma de divertisment a avut o influenta semnificativa asupra personalitatii mele.

Asa am gasit un prilej sa enumar toate jocurile care m-au marcat in vreun fel; daca nu va intereseaza lista asta, mergeti direct la concluzia articolului:

Starcraft (si Brood War)

Homeworld

Planescape Torment

Sanitarium

Broken Sword 1 si 2

Diablo 1 si 2

Alpha Centauri

Nox

Fallout

Portal

Windosill

Richard & Alice

Revenant

Syberia 1 si 2

Septerra Core

Gemini Rue

Deus Ex

Machinarium

Doodle God

Gorky 17

Tropico

Mortal Kombat

Half-Life

Rollcage

Wolfenstein 3D

Her Story

Virtua Fighter 2

Botanicula

Captain Claw

The Dig

Heroes of Might and Magic 3

Prince of Persia: The Sand of Time

Warcraft 2 si 3

Hobo

Raptor

I Have No Mouth and I Must Scream

Jazz Jackrabbit 2

Command & Conquer: Red Alert

Loom

Papers, Please

To The Moon

Star Wars: Knights of the Old Republic

Beneath a Steel Sky

Ground Control

Electricman 2 HS

Indiana Jones and The Fate of Atlantis

Incoming

That Gravity Game

Blood 2

Age of Empires 1 si 2

Star Wars Episode 1: Racer

Still Life

The Curse of the Monkey Island

Bomberman

Worms Armaggedon

Samsara

Lords of the Realm 2

Kingpin

Shogun: Total War

Medieval: Total War

Gem Grab

Omikron: The Nomad Soul

Drawfender

Pana sa apucati sa ziceti ceva, o sa parafrazez o replica din Tom and Jerry:

Yeah, I’ve wasted a lot of time in my life…

BUT I’M HAPPY!

Ben-Hur inainte de inventarea rotii

Desi le despart vreo trei decenii, exista o asemanare staruitoare intre Ben-Hur si La Guerre du feu: consistenta realizarii, in conditiile lipsei aportului efectele speciale digitale.

La pelicula lui William Wyler absenta acestora este naturala, insa devine cu atat mai laudabila in cazul filmului regizat de Jean-Jacques Annaud, produs in 1981, deci la o data cand se mai putea interveni pe ici, pe colo, prin partile esentiale.

Filmat exclusiv in natura, beneficiind de contributia stiintifica a unor nume grele (Anthony Burgess, autorul lui A Clockwork Orange, s-a ocupat de partea lingvistica, iar Desmond Harris, pe ale carui idei din Zoomenirea le laudam mai deunazi, a ajutat la partea de gestica) si cu o pasiune pentru detalii care uimeste, chiar si cand nu iese prea bine (se vede de la o posta ca mamutii sunt niste elefanti tavaliti prin fulgi, in schimb leii cu colti supradimensionati sunt infricosatori rau), La Guerre du feu spune o poveste inchegata, despre o perioada care in cinematografie a fost tratata fie in stil de blockbuster prost, fie parodic: preistoria.

Un trib de oameni ai pesterii (sa zicem Cro-Magnon) isi duce existenta linistit-promiscua, pana cand sunt atacati de niste reprezentanti ai speciei Homo Erectus (adica avand o alura mai simiana, dar tot bipezi), iar in incaierare pierd cea mai de pret resursa: sursa permanenta de foc.

Trei dintre ei pornesc, astfel, intr-o odisee de a gasi aceasta nepretuita resursa, pe parcursul careia invata nu numai sa rapeasca focul din natura, ci si sa il produca ei insisi, sa foloseasca arme mai complexe, sa faca sex in pozitii mai tandre si sa rada.

Impresioneaza dintru inceput machiajul aplicat actorilor, ale caror interpretari sunt preponderent non-verbala sau constand in sunete guturale sau cuvinte articulate, dar greu inteligibile, dar care raman convingatoare pe intreg cuprinsul filmului. Cel mai expresiv din distributie se distinge a fi Ron Pearlman pe care, hai sa recunoastem, cu riscul de a fi rautaciosi, il ajuta fata sa se plaseze intr-o poveste antediluviana.

Contributia lui Desmond Morris referitoare la comportamentul si gesturile oamenilor preistorici de pe diverse trepte de dezvoltare e vizibila mai rapid si e foarte interesant de observat cum unii inca pastreaza apucaturi de-ale primatelor, in timp ce altii se apropie mai mult de omul in zorii existentei sale propriu-zise; contributia lui Anthony Burgess e mai greu de decelat in raport cu vizualul impresionant al filmului, insa, cu un pic de atentie, se poate simti o subtila diferenta intre racnetele protagonistilor sau ale neanderthalienilor (roscati asa cum se crede indeobste ca au fost) care servesc drept personaje negative si frazele mai ample si mai diverse ale tribului din savana (Homo Sapiens in toata regula).

Meritul cel mai mare al peliculei lui Jean-Jacques Annaud ramane, insa, faptul ca toate ipotezele si elementele stiintifice pe care le reuneste sunt perfect integrate actiunii. Nu devine niciodata o pedanta lectie de preistorie, ci este o naratiune care, fara a fi alerta in sens absolut, tine interesul treaz in mod constant.

La Guerre du Feu este o creatie unica, grandioasa si care a aparut exact cand trebuia: inainte ca efectele speciale computerizate sa schimba fata cinematografiei, asa cum a schimbat revolutia agricola societatea umana.

Asadar, cui dam Oscarul in 2018?

E ajunul ceremoniei de decernare a premiilor Oscar din 2018, asa ca ma aventurez si eu cu niste pronosticuri preferentiale:

Cea mai buna actrita intr-un rol principal – Saoirse Ronan este o competitoare meritorie, dar Frances McDormand e la inaltimi everestiene, reusind sa impresioneze chiar si cand monologheaza in prezenta unei caprioare.

Cel mai bun actor intr-un rol principal – Gary Oldman declamand pe post de Churchill e precum CSM Bucuresti in „Liga Florilor”, adica de nebatut, singurul concurent care a mai aparut ca simpla ipoteza contrafactuala fiind Timothée Chalamet, cu a sa minunat nuantata interpretare de adolescent in curs de desteptare sexuala.

Cea mai buna actrita intr-un rol secundar – Allison Janney e detestabila, dar adorabila si adorata de premii pana acum, insa, daca statueta nu se indreapta spre ea, ci spre Lesley Manville, nu ma supar deloc.

Cel mai bun actor intr-un rol secundar – o categorie compusa din veterani care ar merita o recunoastere pentru intreaga cariera (mai ales Willem Dafoe), poate mai putin Christopher Plummer, care are deja distinctia de a fi cel mai varstnic nominalizat vreodata, insa Sam Rockwell e al doilea motor, dupa Frances McDormand, care face incredibilul angrenaj din Three Billboards Outside Ebbing, Missouri sa functioneze atat de bine.

Cel mai bun regizor – eu il vreau neaparat pe Christopher Nolan, nu doar pentru Dunkirk, ci pentru tot ce ne-a oferit pana acum, dar se pare ca membrii Academiei il prefera pe Guillermo del Toro, din motive pe care as putea a le inteleg, dar cu care nu pot fi acord.

Cel mai bun scenariu original – daca l-au lasat pe Martin McDonaugh pe dinafara la regie, apoi e musai sa ii dea statueta pentru scenariu, desi si aici sunt semne ca va fi preferat Jordan Peele pentru infricosator de comicul Get Out, ceea ce nu m-ar deranja atat de mult ca alegerea lui del Toro la sectiunea de mai sus.

Cel mai bun scenariu adaptat – o categorie unde nu stiu prea multe, incat sa ma pronunt (sper sa apuc sa vad in curand si The Disaster Artist si Molly’s Game), asa ca o sa ma raliez parerii generale, care il sustine pe reputatul si venerabilul James Ivory pentru Call Me By Your Name.

Cea mai buna imagine – la tot ce tine de categorii tehnice, o sa sustin pe Dunkirk pe unde apare nominalizat, chiar si acolo unde concureaza cu Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, pentru care am ambitii mai mari.

Cel mai bun montaj – vezi mai sus.

Cele mai bune efecte speciale – cand actiunea trena, in Blade Runner 2049 aveam macar la ce ma uita, asa ca, din punctul meu de vedere, statueta merge acolo, ca doar nu o sa ia Star Wars: The Last Jedi.

Cel mai bun machiaj – unii nici nu l-am recunoscut pe Gary Oldman drept Churchill, asa ca lucrurile sunt clare aici.

Cele mai bune costume – stiu pe cineva care s-a plictisit de moarte la Phantom Thread, mai putin cand aparea cate o rochie noua.

Cea mai buna coloana sonora – am citit undeva ca Dunkirk este jumatate al lui Christopher Nolan si jumatate al lui Hans Zimmer si mi-a ramas in minte pentru ca sunt perfect de acord cu asta, desi previziunile il dau castigator pe Alexander Desplat pentru The Shape of Water, pe motiv ca (fiti atenti!) coloana sa sonora trece neobservata.

Cel mai bun film de animatie – Coco e magnific, dar si Loving Vincent e o realizare extraordinara; culmea, categoria asta, altadata inofensiva, ma pune in cea mai mare dilema.

Cel mai bun film strain – as inclina catre Nelyubov, ca o recunoastere pentru arta lui Andrey Zvyagintsev, pentru ca nu cred ca Testrol es lelekrol mai poate sa faca vreo supriza, dupa ce a aparut printre nominalizati, iar pe restul nu le-am vazut.

Cel mai bun film – nici nu stam de vorba, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, desi am un pic de emotii, pentru ca membrii Academiei au antecendente, iar americanii l-au ales pe Trump, deci nu stau nu prea bine la capitolul alegeri.

Cui dam Oscarul in 2018? – Nelyubov

Daca tot mi-a ramas timp pana la ceremonia de decernare a Oscarurilor, am zis sa arunc o privire si la categoria Cel mai bun film strain, mai precis la Nelyubov al lui Andrey Zvyagintsev, ca sa am macar de-o comparatie (am mai vazut si minunatul Testrol es lelekrol, dar n-am apucat decat sa va spun despre el, asa ca ma limitez la atat: cine nu l-a prins cand a venit la Craiova, s-a pacalit rau de tot).

Primul lucru pe care l-am remarcat la Nelyubov este ca, de departe, seamana izbitor cu filmele romanesti, adica oamenii se chinuie intr-o existenta mizera, mai ales din punct de vedere psihic, iar cadrele prelungi ii infatiseaza desfasurand diverse activitati mundane, adica mancatul, statul la fereastra sau muncitul la calculator. Spre deosebire de cineastii romani, insa, Zvyagintsev nu iti omoara timpul de pomana si stie sa dea sens acestei lentori, conferind fiecarei scene o anume calitate contemplativa sau elegiaca.

Povestea din Nelyubov este un pretext: un cuplu pe cale de a se destrama are un copil, caruia nu i se arata nici o bruma de afectiune, urmarea fiind ca dispare de acasa, iar cei doi parinti, amandoi implicati in cate o alta relatie, se vad nevoiti sa il caute si sa interactioneze veninos. Aceasta pseudo-intriga ii slujeste regizorului drept rama pentru a reda diverse aspecte ale societatii si mentalitatilor ruse contemporane, nu explicit critice, dar nici prea favorabile.

Corporatiile depersonalizeaza, obscurantismul religios este infiltrat in viata zilnica, autoritatile sunt incompetente, iar indivizii alienati. Toate-s vechi si noua toate, desi exista un aspect care m-a derutat: acei voluntari care participa la cautarea copilului, dedicati si organizati mai ceva ca un KGB angelic. Singurul raspuns la care am ajuns in privinta lor este ca Andrey Zvyagintsev le da astfel rusilor o subtila solutie de a scapa de tirania in care sunt invaluiti – abnegatia si solidaritatea in afara cadrului institutional.

In ciuda usoarei lipsei de directie ideatica, Nelyubov se impune ca o demonstratie a imensului talent pur estetic al creatorului sau. Preponderent vizuale, scenele sunt insotite si de o ocazionala si nelinistitoare coloana sonora, iar deplasarea, zgarcita, dar eficace a camerei si a personajelor iti acorda timp sa absorbi nimicul si zadarnicia care strabat intreg filmul.

Ca si in cazul lui Vor, un alt mare si trist film rusesc, si aici titlul da cheia mesajului; Nelyubov inseamna „neiubit”.

Parintii care n-au fost iubiti cand erau mici nu stiu sa iubeasca si dau viata unor copii neiubiti.

Cadrul de final, cu imaginea protagonistei uitandu-se insistent spre camera, mi-a adus aminte de aceeasi privire rugatoare a lui Leonardo DiCaprio din The Revenant:

Hai va rog io, dati-mi odata Oscarul ala!

I se aplica si lui Andrey Zvyagintsev, daca tot ne-a dat o capodopera (Vozvrashchenie) si alte doua filme bune (Leviafan si Nelyubov), merita si el o statueta, nu?

Dunkirk

Blade Runner 2049

Get Out!

Darkest Hour

Lady Bird

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Call Me by Your Name

The Shape of Water

The Post

Phantom Thread

I, Tonya

Mudbound

Loving Vincent

Cui dam Oscarul in 2018? – Loving Vincent

Am intrat in linie dreapta catre ceremonia de decernare a Oscarurilor din 2018, asa ca favoritii imi sunt clar stabiliti, in consonanta sau contradictie cu ai festivalurilor de pana acum sau cu ai criticilor cu greutate.

Dar a aparut un film care a zguduit putin esafodaju-mi preferential, la o categorie surprizatoare, cea de lung-metraj animat, unde Coco domnea ca un monarh absolut.

Competitorul se intituleaza Loving Vincent si este un demers artistic cum nu mi-a mai fost dat sa vad si sa simt pana acum.

Conceput ca un fel Citizen Kane chiar si mai existential, filmul urmareste periplul lui Armand Roulin (personaj al mai multor tablouri ale lui Van Gogh din perioada cat a stat in Arles), trimis de tatal sau (la randu-i pictat de olandez) sa duca la destinatie o scrisoare a pictorului catre multiubitul frate Theo. Toate se intampla la doi ani de la moartea artistului, iar comisionul pe care protagonistul accepta fara prea mare tragere de inima sa il faca se transforma intr-o investigatie asupra conditiilor vag suspecte in care a murit Van Gogh si o incursiune in tulburata si minunata sa personalitate umana si creativa.

Pentru ca tot suntem pe taramul artei, de mentionat ca odiseea si transformarea psihologica a personajului principal seamana cu a eroinei din jocul pe calculator Syberia, care intruneste toate trasaturile unei capodopere din domeniu.

Scapat fiind de povara explicarii componentei narative, ma pot concentra asupra ce impresioneaza (n-am planuit jocul asta de cuvinte, dar ma bucur ca mi-a iesit) la Loving Vincent.

Actiunea are loc prin peisaje si decoruri pe care orice fan cu patima medie le va recunoaste in opera olandezului, iar personajele care compun mozaicul de pareri si informatii deseori contradictorii sunt la fel de binecunoscute: Pere Tanguy, Dr. Gachet sau chiar zuavul care leneveste la Arles.

Pentru mine toate acestea au fost o incantare indescriptibila, dar care lasa cand si cand locul uimirii in fata efortului de a anima, modifica si integra desfasurarii actiunii toate aceste tablouri. Dragostea cu care este facut acest film razbate din fiecare cadru, iar un amanunt din culisele realizarii sale e cea mai puternica marturie: peste 100 de artisti din mai multe tari si-au conjugat eforturile pentru a plasmui aceasta opera de arta, iar numarul celor care s-au inscris la acest proiect, fara a fi selectati, a fost de cateva ori mai mare.

Titlul filmului este al doilea cel mai inteligent al acestui sezon de Oscar, dupa Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, deoarece exploateaza o particularitate a limbii engleze, care permite sintagmei Loving Vincent sa fie inteleasa si ca „Iubindu-l pe Vincent” si ca „Vincent cel iubitor”.

Vincent Van Gogh a fost un suflet chinuit, dar care a iubit viata si frumosul.

Eu, unul, il iubesc pe Vincent Van Gogh, pentru ca in tablourile lui vad viata si frumosul.

Dunkirk

Blade Runner 2049

Get Out!

Darkest Hour

Lady Bird

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Call Me by Your Name

The Shape of Water

The Post

Phantom Thread

I, Tonya

Mudbound

Cui dam Oscarul in 2018? – Mudbound

Strecurat la randu-i, precum I, Tonya, printre cateva categorii de la Oscarurile din 2018, suficient de importante, incat sa il bagi de seama, este si Mudbound.

Provenind din acelasi filon al discriminarii populatiei de culoare din America precum Get Out!, filmul regizat de cineasta de culoare Dee Rees pierde duelul inovativitatii cu pelicula lui Jordan Peele, dar pluseaza cu o componenta tulburatoare si inaltatoare prin mesaj.

In preajma debutului Celui De-al Doilea Razboi Mondial, intr-o zona rurala traiesc doua familii, una mai instarita, de albi, si alta, mai nevoiasa si mai numeroasa, de negri. Fiecare dintre ele trimite pe un reprezentant de sex masculin pe front, iar la intoarcere amandoi se confrunta cu manifestarile stresului post-traumatic si cu discriminarea ferventa a celor ramasi. Intre cei doi se leaga o prietenie condamnabila in ochii celorlalti, sudata de amintirea ororilor pe care numai ei le-au trait.

Am accentuat in mod deliberat acel ceva prin care Mudbound a reusit sa iasa din plutonul filmelor de gen: solidaritatea celor care au trait ceva ce numai ei pot intelege, solidaritate care nu tine cont de culoarea pielii. Scena in care cei doi fac cunostinta in masina si impartasesc farame de povesti din razboi are o frumusete sublima, egala oricaror momente din Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, ceea ce nu e putin lucru.

Altminteri, filmul se remarca prin cadre construite cu mestesug si prin modul cum isi acorda timp din belsug pentru a contura personajele si a ne familiariza cu lumilor lor interioare. In mare, Dee Rees reuseste ce isi propune, dar aluneca pe alocuri pe panta melodramaticului.

Din distributie, Mary J. Blidge a fost gratulata cu o nominalizare la categoria actrita in rol secundar, suprinzator, stiind ca artista vine din zona muzicii. Interpretarea ei este satisfacatoare, dar sunt altele care o depasesc net: Jason Clarke ca fermier cu vorba putina si inca tributar conceptiilor rasiste, desi estompate; Carrey Mulligan, impecabila ca sotie educata, obligata sa se adapteze vietii rurale; Jonathan Banks ca odios reprezentant al celor care sustin suprematia albilor; Rob Morgan ca maiestuos pater familias de culoare.

Cei doi actori carora le sunt destinate partiturile cele mai complexe – Jason Mitchell si Garrett Hedlund – au prestatii in nota restului distributiei, dar beneficiaza de acele scene impreuna, care, asa cum am insistat si mai sus, impresioneaza, nu prin individualitate, ci prin coeziune.

Deloc preocupat sa distreze, Mudbound este acel tip de film care impune prin gravitatea tematicii si estetica fara greseala a realizarii.

Dunkirk

Blade Runner 2049

Get Out!

Darkest Hour

Lady Bird

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Call Me by Your Name

The Shape of Water

The Post

Phantom Thread

I, Tonya