Fundatiile monumentului (Jack Lemmon)

Jack Lemmon nu are un monument anume, ci mai degraba un grup statuar in care regasim dezastruos de amuzanta partitura din Some Like It Hot sau longevivul duet bazat pe o amicitie personala cu Walter Matthau.

Insa, printre blocurile de piatra care sprijina legendara sa cariera se gaseste un rol tulburator dintr-un film asijderea – Days of Wine and Roses.

Un specialist in relatii publice (s-ar putea initia o discutie si despre modul acid cum este zugravita aceasta profesie, dar o sa ma limitez la atat) are o pasiune pentru baut, pe care o impartaseste proaspetei sale sotii, care devine cel putin la fel de ahtiata dupa alcool ca el.

Firul narativ urmareste prabusiri, reveniri si apoi alte prabusiri, cu onestitate, dar si artistic, in acel dulce stil al Hollywood-ului anilor ’60, care simtea impunsaturile preocuparilor intunecate ce vor inflori in deceniul urmator, dar care pastra candoarea estetica a Epocii de Aur.

Jack Lemmon are o figura care il predispune la roluri comice, iar performanta de a fi si odios si amuzant, si cutremurator si induiosator este cu atat mai meritorie. Exista o scena, cea din sera, in care aerul sau cunoscut de nonsalanta se transforma treptat in delir, iar spectacolul distructiv, atat al materialului, cat si al umanului, este chintesenta unei maladii de care multi aleg sa sufere.

Lemmon beneficiaza de o partenera de ecran pe masura: Lee Remick, ingenua fragila la inceput, care devine o alcoolica inveterata, reusind isi depaseasca sotul in patima pentru bautura. De aici survine o disonanta pe care o incerc fata de deznodamantul sfasietor al filmului regizat de Blake Edwards:

Protagonistul este invingatorul in lupta cu viciul, fapt imbucurator si datator de speranta, insa sotia sa ramane o infranta, iar eu n-am uitat ca el este cel care a impins-o catre abis. Cred ca e prima data cand am resimtit atat de acut o discriminare subtila, mascata de calitatea artistica a creatiei in care a fost strecurata.

Suntem obisnuiti cu mesajul ca alcoolul distruge relatiile insa un alt aspect frapant a fost Days of Wine and Roses este de fapt o poveste de dragoste alimentata de aceasta licoare periculoasa. Scenele in care cei Jack Lemmon si Lee Remick se dedau la delicii bahice impreuna sunt neplacute ca idee, dar aproape simpatice in solidaritatea conjugala a celor doi.

Din pacate, alcoolismul a generat nenumarate filme extraordinare, iar ma simt deopotriva trist si incantat ca l-am vazut pe unul dintre ele.

 

The True Last Jedi

Banuiesc ca, desi si-a propus sa spuna cam acelasi lucru, daca Star Wars: The Last Jedi ar fi avut aerul trist si contemplativ din El abrazo de la serpiente, i-ar fi pierdut de musterii pe trei sferturi dintre cei care s-au bulucit sa vada vaca mulsa din nou (ca sa nu fiu ipocrit, marturisesc ca am fost unul dintre ei).

Insa elegia inchinata celui care este ultimul pastrator al unor taine si practici stravechi isi gaseste in acest exceptional film columbian adevarata expresie. Povestea este asamblata din doua fire narative similare: la distanta de cateva zeci de ani, doi oameni de stiinta europeni se intovarasesc cu acelasi saman amazonian, pentru a porni intr-o calatorie pe marele fluviu, in cautarea unei plante cu insusiri miraculoase.

Intalnirile macabre si aerul nelinistitor care invaluie dublul periplu fac inevitabile paralelele cu Apocalypse Now. Insa, desi e neindoios ca regizorul Ciro Guerra a aruncat cateva ocheade asupra legendarei pelicule a lui Francis Ford Coppola, rezultatul nu este o simpla pastisa, ci o alternativa demna si, as indrazni sa spun, mai coerenta decat celalalt ilustru termen al comparatiei.

El abrazo de la serpiente copleseste ca intreg, dar si prin elementele sale luate separat. Imaginile sunt de o frumusete tulburatoare, iar alegerea de a filma alb-negru bogatia cromatica a junglei amazoniene, desi o decizie aparent riscanta, serveste perfect atmosferei atemporale si mitice pe care filmul isi propune sa o proiecteze.

Impresionanta este si abundenta lingvistica la care suntem expusi; cu putina documentare, am aflat ca nu mai putin de noua limbi se fac auzite in El abrazo de la serpiente, iar trecerile de la germana la spaniola si apoi la limbi bastinase amazoniene nu au nimic ostentativ, sunt o urmare fireasca a interactiunilor dintre personaje.

Personajul central, samanul Karamakate, este infatisat in doua perioade ale vietii sale: in floarea varstei, strict in privinta tainelor pe care le detine, jucat de Nilbio Torres, si batran, melancolic si atins de flagelul uitarii, jucat de Antonio Bolivar. Inca o performanta a filmului este ca realizeaza osmoza celor doua interpretari, astfel ca nu mai vedem doi actori, ci doua ipostaze ale unui proces inexorabil si trist.

Zbaterea pentru pastrarea traditiilor se impleteste cu dezolanta senzatie ca totul este destinat pierii, insa, paradoxal, El Abrazo de la serpiente imi va ramane de-a pururi in minte drept un monument al optimismului.

Cata vreme mai sunt oameni inzestrati cu atata inteligenta si sensibilitate, incat sa plasmuiasca o asemenea capodopera, nu e totul pierdut.

 

Politicienii romani fura cum o faceau americanii prin anii ’40

Ca sa intelegeti de ce am emis judecata din titlu si de ce filmul The Great McGinty a castigat un Oscar pentru scenariu, va invit sa cititi urmatoarea conversatie din film:

– If it wasn’t for graft („abuz in serviciu” a.k.a. „mita” – n.n.), you’d get a very low type of people in politics. Men without ambition. Jellyfish.

– Especially since you can’t rob the people anyway.

– Sure. How was that?

– What you rob, you spend, and what you spend goes back to the people. So, where’s the robbery? I read that in one of my father’s books.

– That book should be in every home.

Asa-i ca vi-l si imaginati pe Liviu Dragnea enuntand cele de mai sus cu obisnuita-i candoare?

Izbitoarea similitudine dintre practicile politicienilor romani si ale celor americani epoca interbelica e carligul care mi-a agatat de memorie scurta si eficienta pelicula semnata de Preston Sturges, care a mai regizat, printre altele, si The Lady Eve.

Filmul in sine nu este o capodopera si este chiar inegal din punct de vedere al traseului ideatic. Daca prima parte, in care personajul eponim strabate un rapid cursus honorom de la haimana fara casa la recuperator si apoi la primar si guvernator, este alerta si excelenta din punct de vedere satiric, cea de-a doua, in care acelasi personaj simte impunsatura dragostei si a rusinii fata de coruptie, aluneca rau pe panta sentimentalismului si a mesajelor pro-sociale, impuse, probabil, de canoanele vremii.

Nu e mare deranj, insa, pentru ca Preston Sturges, cineast energic si inteligent, nu lasa actiunea sa treneze, iar scenele din debut, precum cea in care protagonistul se duce si voteaza la mai multe sectii (va suna cunoscut, domnu’ Dragnea?) sunt atat de delicioase, incat invita la un revelator exercitiu de aritmetica:

Daca americanii se dedau la astfel de practici in anii ’40 ai secolului trecut, iar cei romanii in Anno Domini 2017, sa se calculeze cat de in urma e plaiul mioritic in materie de democratie.

In rolul principal, Brian Donlevy este multumitor, fara a fi impresionant, adoptand un aer prea sfidator in multe scene, insa cea in care ii precizeaza subtil unui industrias cat are de dat comision este de manual. Atat al celor din administratie, cat si al celor de la DNA.

Pitoresc si revoltator este si personajul lui Akim Tamiroff, care are o replica senzationala in momentul infruntarii cu fostul sau protejat si care, prin exotismul prezentei si accentului, m-a trimis cu gandul la Omar Hayssam, care a tot tras sfori in politica romaneasca, pana a suparat pe cineva si i s-a infundat.

Finalul din The Great McGinty se ridica din nadirul moralist si propune o concluzie amara, dar necesara:

Hotul din fire n-are lecuire.

 

 

 

Dragoste in Carpati

Ma intreb uneori unde mi-o fi fost mintea, de nu am aflat decat recent despre Sergei Parajanov, un cineast pe care il putem pune pe acelasi plan cu Orson Welles, atat din punct de vedere al talentului gigantic, cat si a destinului artistic prematur retezat de forte exterioare.

Tini zabutykh predkiv (Umbrele stramosilor uitati) este una dintre marile sale realizari, impresionanta din atatea puncte de vedere, incat nu stiu cum sa fac sa le aranjez, astfel incat profunda-mi admiratie sa razbata cat mai limpede.

Povestea este una simpla si pastorala: intr-un sat din Carpati, un baiat si o fata se imprietenesc, desi familiile se dusmanesc, iar legatura lor evolueaza organic spre dragoste, insa un eveniment tragic ii desparte si el traieste cu povara pierderii si a unui mariaj nefericit.

Parjanov exploateaza aceasta trama narativa pentru a ilustra datini, cantece si practici ancestrale care, gratie geniului artistic al regizorului (da, ati citit bine, nu m-am sfiit sa folosesc acest cuvant), ni se deschid in toata splendoarea si aceasta simpla aventura etnografica ar fi suficienta ca Tini zabutykh predkiv sa se distinga in peisajul filmelor sovietice din epoca prin preocuparea pentru oamenii vechi, nu cei noi ai societatii socialiste multilateral dezvoltate.

In cazul in care veti vedea filmul si veti simti un aer familiar in aceste obiceiuri si chiar veti distinge cateva versuri ale cantecelor, exista o explicatie. Universul pe care il exploateaza Sergei Parajanov in mod atat de creativ este cel al hutulilor din Ucraina, a caror origine este inca incerta si pe care si-i revendica inclusiv romanii, prin vocea lui Nicolae Iorga, care ii considera daci slavizati.

Eu, unul, nu am pretentii patriotarde, in fata unei capodopere, nationalismele trebuie sa paleasca pentru a face fata incantarii.

Asemanarea lui Sergei Parajanov cu Orson Welles este pregnanta in plan stilistic; ca si autorul lui Citizen Kane, si acest artist (armean nascut in Georgia) are o lipsa crasa de respect pentru conventii si isi lasa camera sa zburde in moduri aproape aiuritoare. Suntem avertizati asupra acestei libertati inca din debutul filmului, cand o scena este compusa de la nivelul unui arbore care zdrobeste un om.

Ce urmeaza este greu de descris in cuvinte, este o suita de senzatii, uneori alerte, alteori contemplative, tot timpul uimitoare, dar care nu altereaza mesajul de capatai al peliculei:

Dragostea cea dintai nu se uita.

Sergei Parajanov, imi cer iertare ca nu te-am cunoscut mai demult, insa te asigur ca imi vei ramane o figura familiara.

 

Cand te uiti la Star Wars, vezi PSD-ul

O sa-mi spuneti ca am politica in sange mai ceva ca midiclorienele, ca orice roman neaos, insa imi pare rau, dar chiar nu am putut sa nu remarc niste similitudini intre noua serie Star Wars si activitatea PSD-ului.

Initial, partidul de guvernamant a incercat sa schimbe legile justitiei si alte cate si mai cate in mod brutal, golanesc si lipsit de inspiratie. Exact modul cum realizatorii lui Star Wars: The Force Awakens au copiat cu nesimtire trama narativa din vechiul Star Wars: A New Hope.

Confruntati cu miscarea #rezist (Rebeliunea, in termeni galactici), cei din PSD au inceput sa ciupeasca legile justitiei in mod mai insidios (Darth Sidious!), ba o schimbare colo, ba o abrogare dincolo.

Star Wars: The Last Jedi procedeaza aidoma: fura cate un pic din diverse pelicule, cum ar fi o privire umeda din Shrek 2, o goana in gura unui laser ca in Independence Day, o oglinda din Harry Potter, un asalt final ca in The Matrix Revolutions si chiar un Siege Tank din Starcraft! De fapt, una din placerile vizionarii acestui film (pentru ca nu e atat de solicitant din punct de vedere intelectual, incat sa nu puteti realiza mai multe operatiuni cognitive in acelasi timp) este sa adunati aceste furtisaguri, asa cum se pot colectiona imbecilitatile unui Liviu Pop sau Petre Daea.

Nu, nu si nu

Mai sunt si niste pastise ale unor momente din clasicele Star Wars, mai putin subtile si placute, exact ca moacele lui Nicolicea si Iordache.

Paralele nu se opresc aici: gruparea malefica din film sufera ca si PSD-ul de faptul ca are lideri din ce in ce mai nasoli, Adam Driver in rolul framantatului Kylo Ren ramanand o alegere neinspirata, in timp ce, de partea cealalta, Daisy Ridley ca Rey, fatuca in care se desteapta Forta, este la fel de charismatica precum Dacian Ciolos.

Cum ar zice maestrul Cristoiu: Cine i-a dat lui Rey sabie laser?

Nu putem ocoli, desigur, chestiunea celor doi actori veterani: Carrie Fisher isi rosteste replicile cu o vadita dificultate si nu inteleg cum de n-a vazut nimeni ca are probleme de respiratie, de parca Florian DOREL Bodog ar fi fost sanitarul de serviciu pe platourile de filmare; de cealalta parte, Mark Hamill beneficiaza de cea mai consistenta partitura, care chiar ii da ocazia sa interpreteze ceva, sa contureze un suflet muncit de povara trecutului si de indecizia prezentului.

Exista un aspect in privinta caruia Star Wars: The Last Jedi si PSD-ul se deosebesc izbitor: umorul. Dincolo de momentele in care se cauta mortis amuzarea spectatorului, filmul are un aer bascalios, ireverentios chiar, la adresa propriului mit. Exista cateva scene solemne, al caror patetism este spulberat de cate o replica aparent stupida, dar de fapt izvorata din excelentul bun simt al scenaristului-regizor Rian Johnson, care stie ca vremea idolilor si a dihotomiei absolute bine-rau a disparut si ca traim intr-o lume cu o ampla zona gri.

Si ca relatiile se nasc online.

Primiti colindul?

Nu lipseste nici faimoasa corectitudine politica marca Star Wars, pe care am vazut atat de frumos pusa in practica in Rogue One, dar aici pare a fi un pic luata in raspar: un negru, un hispanic (fascinant ca intotdeauna, Benicio Del Toro) si o asiatica se chinuie sa fure ceva. O fi pentru o cauza buna, insa tot e suficient sa-i dea apa la moara lui Trump.

Liviu Dragnea dupa zeci de ani puscarie pentru Belina si altele

In rest, numai de bine: rasturnari de situatie, dintre care una-doua chiar de efect, nave si explozii, animalute simpatice si acelasi adorabil robotel BB-8 care si-a castigat deja locul de onoare langa duetul legendar R2-D2 & C-3PO.

Asadar, va indemn sa mergeti la Star Wars: The Last Jedi ca la protest, adica inarmati cu umor si in compania a cat mai multi prieteni, iar eu, cum, necum, privesc cu incredere si simpatie spre viitorul film din acest univers, sperand ca, pana atunci, Lordul Sith Dragnea si Jabba the Hutt-ul Tudose sa fie scosi cu Forta din viata noastra.

Robotelul ala rotund la cap, cu ochisorul ala al lui

De unde vin Thor si ai lui

O coincidenta simpatica a facut ca in perioada cand lecturam Edda lui Snorri Sturluson sa vad filmul Thor: Ragnarok, beneficiind astfel de ocazia de a trasa o parelela intre origine si prezent in materie de mitologie nordica.

Aceasta carte de cultura generala, ce reuneste fragmente ale lucrarii din secolul al XIII-lea, vine sa se alature listei ilustre de monumente pe care le-am explorat cu fascinatie de-a lungul timpului si care include Republica lui Platon, Etica nicomahica a lui Aristotel, I Ching sau Baghvad-Gita.

In cazul de fata avem o parcurgere a miturilor fundamentale care ii au drept protagonisti pe Thor, Odin sau Loki, construita de autorul islandez ca o povestire initiatica in rama.

O cosmologie complicata, nu foarte accesibila in anumite parti, insa cu destule momente care incanta prin inventivitatea pataniilor prezentate si care mi-au demonstrat ca alegerea lui Chris Hemsworth ca Thor si a lui Tom Hiddlestone ca Loki au fost doua lovituri de maestru in materie de casting, pentru ca, facial vorbind, cei doi transmit exact trasaturile care reies din istorisirile Eddei.

Cine i-a ochit pe cei doi pentru a-i juca pe Thor si Loki are o privire de vultur de casting.

De asemenea, un aspect frapant pentru mine a fost sa constat ca o mitologie nu este o constructie ideologico-religioasa izolata, ci este rezultatul unor interactiuni si influente uneori nebanuite. De exemplu, desfasurarea Ragnarok-ului, adica a evenimentelor escatologice la care trimite si titlul filmului, pot fi comparate cu descrierea Apocalipsei dupa Ioan.

Si mai uimitor este ca acesti stramosi legendari, precum Odin si odraslele sale, ulterior deificati, sunt considerati de Snorri Sturluson ca descendenti ai supravietuitorilor caderii Troiei! Cat de puternic trebuie sa-i fi impresionat pe nordici aceasta legenda imortalizata de Homer, incat sa si-o insuseasca si sa o prelucreze.

La fel de interesant este si cum se propaga o eroare: locul in care ajung razboinicii cazuti in batalie este indeobste cunoscut drept Valhalla, insa gratie notelor explicative documentate ale traducatorului Radu Razvan Stanciu aflam ca acest nume nu apare nicaieri in izvoarele originare, iar forma corecta ar trebui sa fie Valhöl.

Tot la capitolul distorsiuni, am mai depistat una, de data aceasta izvorata din pasiunea Hollywood-ului pentru corectitudine politica: un alt personaj marcant al mitologiei nordice este Heimdall, strajerul zeilor, cel nascut din noua fete (!) si caruia i se spune „Cel alb”, insa, in seria Thor, acesta este jucat de un exceptional actor de culoare, Idris Elba. Nu-i nicio suparare, dar e amuzant cand ma gandesc cum realizatorii filmului au citit cu atentie textele Eddei, ca sa nu le scape vreun amanunt ce ar fi putut si exploatat de activistii plini de ravna care stau la panda.

Heimdall – Zeul cel Alb

Cum a spus cu fiecare prilej similar, a te apropia de un monument al culturii universale de a carui creatie de despart secole sau chiar milenii este un privilegiu, iar Edda nu face exceptie de la aceasta regula.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris ca m-au ajutat sa ma lamuresc de unde vin alde Thor si ai lui.

 

Haos si vitriol

Nu stiu…

… daca am vazut vreodata vreun film mai incurcat cu buna stiinta.

… sa fi ascultat cu mai mare nesat atatea melodii country.

… cum am reusit sa ma familiarizez cu puzderia de personaje care il populeaza.

… ce morala pot desprinde din Nashville.

… cand a trecut timpul.

Insa stiu…

… ca, pana la final, toate personajele erau conturate si clasate in mintea mea.

… ca ma pomenesc fredonand melodia de final, desi n-am pic de talent.

… ca, in 1976, Oscarul pentru regie ar fi putut foarte bine sa mearga catre Robert Altman, nu catre Milos Forman.

… ca numai intr-o democratie veritabila se poate face un film care sa parodieze insasi democratia.

… ca Nashville e din neamul capodoperelor gen Citizen Kane.

 

Doua dive dereglate

Intr-un excelent interviu luat de Catalin Stefanescu in cadrul emisiunii Garantat 100%, Ethan Hawke vorbea despre Denzel Washington in termeni elogiosi, numindu-l „a great actor who is also a great star”.

Aceeasi caracterizare poate fi atribuita si celor doua nume care se infrunta pe afisul filmului Suddenly, Last Summer.

Katharine Hepburn si Elizabeth Taylor.

Sa ai chiar doar pe una dintre ele intr-o productie e un privilegiu pentru orice regizor, insa iscusitul Joseph Mankiewicz (A Letter to Three Wives, Julius Caesar, Cleopatra sau 5 Fingers) reuseste sa le faca loc amandurora, in asa fel incat sa nu se scada una pe cealalta, ci sa-si potenteze reciproc performantele actoricesti.

Povestea e tributara originii dramaturgice si nu exceleaza prin coerenta sau credibilitate, dar acesta este un neajuns ce trece neobservat, pentru ca piesa originara il are drept autor pe Tennessee Williams, indeobste generos cu interactiunile spirituale sau acide si cu monologurile poetice sau tulburatoare. Mai adaugam la toate acestea si niste decoruri variate si somptuoase si terenul este astfel pregatit pentru magnificul duel/duet.

Un chirurg expert in lobotomii (Montgomery Clift) incearca sa obtina o sponsorizare babana pentru amaratul de spital unde lucreaza (realizat la finele anilor ’50, filmul debuteaza ca un documentar despre spitalele romanesti actuale) de la o doamna de vaza (Katharine Hepburn), putred de bogata, care ii solicita realizarea unei astfel de operatii asupra unei nepoate internate intr-un azil (Elizabeth Taylor). Pretexul este alinarea suferintelor psihice ale acesteia din urma, insa devine rapid evident ca motivul real este sa elimine orice marturie despre sfarsitul tragic al fiului bogatasei, ce survenise in circumstante misterioase.

Cum spuneam, actiunea e prea putin importanta, pentru ca ni se ofera privilegiul de a le vedea la lucru pe cele doua dive (ambele nominalizate la Oscar).

Katharine Hepburn distileaza aroganta aristocratica pana la chintesenta; dispretul superior pe care il afiseaza fata de ceilalti razbate din foarte fine variatii de fizionomie si gestica, in timp ce vocea este a unei veritabile sirene, care te ademeneste sa ii faci pe plac.

De cealalta parte, Elizabeth Taylor nu beneficiaza de timbru vocal la fel de placut, insa uzeaza de intregul corp si de miscari bruste pentru a-si construi personalitatea nevrotica.

Daca inceputul filmului ii apartine lui Hepburn, cu intrarea-i bizantina magnifica, sfarsitul e al lui Taylor, cu explozia-i de traume descatusate.

Un mic amanunt biografic explica extrema placiditate a lui Montgomery Clift: zdrobit si reparat partial dupa un sever accident de masina, acest actor inzestrat, dar dezechilibrat in viata reala, se misca si vorbeste in film ca si cum (cruda ironie) el insusi ar fi fost supus unei lobotomii.

Teatrul si filmul sunt veri primari, care au apucat-o pe cai diferite, dar care se mai intalnesc din cand in cand si o fac lata.

Suddenly, Last Summer este un astfel de festin.

 

muicaaa!

Darren Aronofsky e ateu (cu tot echivocul pe care il presupune asta).

Darren Aronofsky e ecologist (cu tot echivocul pe care il presupune asta).

Darren Aronofsky e artist (cu tot echivocul pe care il presupune asta).

Sub aceasta sfanta treime a indiciilor sa vedeti mother!, altfel riscati sa ajungeti precum in versetele:

Nefericiti cei oripilati, caci lor li se va strica somnul („Este cel mai fucked up film pe care l-am vazut ever”).

Nefericiti cei dezamagiti, caci lor li se vor fi consumat banii („Decat sa vad filmul asta, mai bine bagam 7 litri de benzina”).

Nefericiti cei prosti, caci a lor nu va fi in veci imparatia cerurilor.

Ce ati citit in parantezele primelor doua sentinte sunt vorbe pe care le-am auzit in jurul meu in timpul vizionarii; nu va faceti griji, am citate si pentru a treia, doar vreau sa le dezvolt putin.

E o scena sublima, cand, sub un unghi mestesugit ales de Aronosfky, Jennifer Lawrence ii spune lui Javier Bardem cu acea ingenua fericire pe care numai o femeie o poate simti:

Sunt insarcinata!

O voce din sala:

Du-te dreacu’!

Filmul isi desfasoara suita fulminanta de cadre si orori si, la un moment dat, protagonista naste, iar aceeasi voce se face auzita din nou:

‘Tu-ti copilu’ ma-tii!

Cum sa nu impartasesti condescendanta regizorului fata de rasa umana?

Altminteri, mother! este o alegorie morbida, destul de transparenta, a unor motive biblice si sartriene („L’enfer c’est les autres”), incheiata in cheie hindusa.

Si ar mai fi o cheie, una foarte simpla, in care poate fi vazut acest film, atat de simpla, incat nu v-o spun, pentru ca, daca n-ati intuit-o nici pe asta, atunci chiar v-ati dus degeaba.

Lui Aronovsky i se cuvin laude pentru deplina stapanire a nelinistii pe care o induce inca din primele minute si pentru debandada grotesca pe care o instaureaza treptat. I se tot reproseaza acest haos, de parca scopul unui cineast e sa puna ordine in viata fictiva, cand cea insasi cea reala e dominata de entropie si hazard.

Daca nu v-am convins cu metafizicul, hai sa va spun si cat de frumos o pune Aronosky in valoare pe Jennifer Lawrence. O urmareste aproape in fiecare cadru, iar acel unghi usor lateral al obrazului este o tusa vizuala care iti persista cumva in meandrele memoriei. Il ajuta si actrita cu o diversitate uluitoare a expresivitatii – daca as fi folosit manerul scanului ca raboj de cate ori ii vedeam o reactie nou, il faceam ferfenita.

Javier Bardem este Jack Nicholson al secolului al XXI-lea. Nu numai care are un talent imens, dar are si o figura anume daltuita de natura, de care se ajuta pentru a-si supradimensiona prezenta pe ecran.

Cat despre Michelle Pfeiffer, se face vinovata de incalcarea poruncii a opta din Decalog, pentru ca fura fiecare moment cu manifestarile-i lasciv demoniace, suficient de puternice sa-ti insufle inspita de a incalca porunca a saptea.

Daca v-a placut Requiem for a Dream, Black Swan sau The Fountain si nu va place mother!, inseamna ca nu stiti ce e libertatea.

Cineastul e liber sa faca un film despre ce vrea el si cum vrea el, nu despre ce vor si cum vor ceilalti.

 

 

 

Sa fii om e lucru mare

Pana sa vizionez Blade Runner 2049, reactiile pe care le intrezarisem, fara a cauta in mod deliberat sa ma expun la ele, erau din doua mari categorii, mai divizate ca Republicanii si Democratii din SUA: unii in extaz, altii spumegand.

Dupa ce l-am vazut, cred ca mi-am dat seama de unde izvoraste aceasta dihonie.

Filmul lui Denis Villeneuve nu stie niciodata daca vrea sa fie o continuare respectuoasa sau o creatie de sine statatoare. Aceasta indecizie a generat un scenariu slab, incorsetat de temele si stilistica predecesorului, pe care durata peliculei nu il ajuta deloc. Lipsit de textul stralucit al lui Ted Chiang, pe care construise cu migala atmosfera si povestea din Arrival, regizorul canadian nu mai poate aici decat sa-si exerseze uluitoarele abilitati creatoare.

Ajuns in acest punct, mai indulcesc tonul preponderent negativ si ma declar incantat de unele scene: lupta din cazino, intretaiata de holograme cu Elvis, statuile lascive din pustietatea monocroma, hologramele gigantice din urbea sufocanta sau corporatia pustie si reflexele amenintatoare din locul unde salasuieste seful ei.

Iar daca ne referim strict la vorbele care le rostesc protagonistii, replica din The Treasure Island cu care Harrison Ford isi face intrarea rascumparat desele platitudini la care fusesem expus pana atunci.

Limitele scenariului genereaza si limite ale interpretarilor. Ryan Gosling nu a fost o alegere neinspirata, insa nu exceleaza cu nimic in rolul androidului care isi descopera umanitatea treptat; ii lipseste o anume subtilitate a reactiilor, precum cea a lui Tommy Lee Jones in In the Valley of Ellah (un militar robotizat de rutina descopera traume abisale in randul camarazilor mai tineri). Jared Leto e inzestrat, dar nu i se acorda prea mult timp, iar Sylviei Hoekes ii revine premiul pentru cea mai ridicola partitura, cea a replicantei ucigase si devotate.

Harrison Ford e batran. Foarte batran. Nu e nimic ironic in ce spun, doar o constatare. Prezenta lui e puternica, dar e sprijinita de alura de legatura cu trecutul. Nu doar cu celalalt Blade Runner, ci un intreg trecut glorios, al sau si al Hollywood-ului. Sa-l vezi inca jucand, tragand cu pistolul, azvarlind cu pumnul si adoptand acel aer sfidator inimitabil e ca un mic privilegiu ce trebuie pretuit.

Interactiunea protagonistului jucat de Ryan Gosling cu partenera virtuala (o cocheta si voluptoasa Ana de Armas) este partea de Blade Runner 2049 cea mai apropiata de universul contemporan. Nu mai dureaza mult si vom conversa in mod similar cu alde Siri sau Alexa, iar aceste raporturile ale fiintei umane cu tehnologia mi-au atras atentia asupra unor interogatii pe care filmul, pe intreaga si lunga sa durata, le propune in mod aproape imperceptibil:

Sa fii om inseamna sa speri?

Sa fii om inseamna sa visezi?

Sa fii om inseamna sa te revolti?

Ne vom reintalni cu Blade Runner 2049 la Oscarurile din 2018, nu la masa principalelor categorii, ci la cele laturalnice ale realizarilor tehnice.