Chemarea pământului

Cu toate cunoștințele de statistică pe care am încercat să le acumulez în ultima vreme, nu mă pot hotărî dacă rata de succes a cinematografiei iraniene în ceea ce mă privește e cea mai mare dintre toate ale mapamondului (peste Hollywood) sau e o iluzie generată de numărul mic (în valoare absolută) de producții ale acestei țări pe care le-am vizionat până acum.

Cert este că Ta’m e guilass (Gust de cireașă) de Abbas Kiarostami vine să susțină acest scor foarte înalt și să mă convingă că pe teritoriul ancestralei Persii există o înțelegere unic de profundă și echilibrată a naturii umane.

Antologiile de specialitate nu se sfiesc să prezinte elementul-cheie al lentei acțiunii a filmului, însă eu n-o s-o fac, pentru că a o desluși treptat este unul dintre darurile pe care autorul le face privitorului.

Spun ”autor”, pentru că Kiarostami regizează, scrie și editează, iar această multiplă ipostază se reflectă în aerul de operă completă a peliculei.

E lentă, pentru ca așa a vrut-o, e gravă, pentru că așa a vrut-o, e deschisă interpretărilor, pentru că așa a vrut-o, e dată peste cap la un moment dat, pentru că așa a vrut-o.

Unii pot considera că Ta’m e guilass e un manifest pentru viață, alții că favorizează mizantropia și chiar mai rău.

Alegerea e a fiecăruia, eu vreau doar să subliniez două aspecte tehnico-sociale, mai suculente decât existențialismul arid precum serpentinele pe unde au loc peregrinările vehiculului, esențial instrument narativ.

Scene care au loc în interiorul unei mașini există cu duiumul în lumea imaginilor mișcătoare, dar niciodată nu am simțit ca acum că tu, cel aflat de partea cealaltă a ecranului, ești acolo, alături de personajul principal sau de companionul vremelnic, căruia i se adresează cumplita și dilematica ofertă.

O mostră de magie a filmului, simplă, dar care te lasă mut, precum un truc de cărți pe care artistul l-a desfășurat în fața ochilor și minții tale, pe care crezi că ești foarte stăpân.

A doua chestiune pe care am remarcat-o, poate mai accesibilă ca descifrare, deși nici pentru aceasta nu bag mâna în foc, este celebrarea multiculturalismului Iranului, oficial supus unei ideologii teocratice unitare.

Pe lângă figura muncită de o mută suferință a șoferului, avem ocazia de a-i contempla și asculta pe un pe kurd, pe un afgan și pe turc. Fiecare dintre ei duce o povară, fiecare dintre ei se zbate pe această lume și fiecare dintre ei oferă o mică piesă din puzzle-ul vieții.

Priviţi cum se schimbă toate; astăzi ari tu pământul, mâine altul, după aceea altul și nu este nimic care să rămână neclintit. Toate se mişcă ca şi cum ar merge pe o cale: unul o pierde, iar altul o află.

Sunt vorbele unui creștin, dar un musulman sau un evreu sau un budist s-ar regăsi în ele.

Așa cum oricine se poate regăsi în Ta’m e guilass.

Înainte, înapoi, Apocalipsa-i peste noi

Când scriam despre Following, primul film al lui Christopher Nolan, și mă încerca uimirea în fața unei creații foarte bune, realizate cu un buget ridicol, mă întrebam și ce îi va ieși anul acesta cu Tenet, pentru care a avut la dispoziție un munte de bănet.

Răspunsul comprimat e că a făcut ce știe și îi place să facă – un exercițiu intelectual, spectaculos, de data asta nu foarte original și mai searbăd ca altele din extraordinaru-i portofoliu.

Tenet se învârte în jurul manipulării timpului, mare și inaccesibil vis al omenirii, iar aici Nolan pășește pe un drum cu mai mult asfalt decât se toarnă acum furibund, în prag de alegeri locale. Nu numai că avem nenumărate exemple din cinematografie, dar, în timpul vizionării, îmi rulau prin minte extraordinarul joc Braid sau romanul Timescape.

Din experiența mea cu această îndrăzneala de a îndoi curgerea inexorabilă a timpului am învățat ceva util – cu cât te chinui să înțelegi și raționalizezi conceptele, cu atât se înmulțesc hibele logice și te afunzi în paradoxuri, așa că, de la un punct încolo, cel mai bun lucru este să te relaxezi și să te abandonezi aventurii.

Care, în cazul lui Tenet, este generoasă și somptuoasă. Construită pe un schelet de James Bond sau Mission Impossible – un individ mega-rău cu bombă, un agent dibaci cu fapta și vorba, companioni haioși, o femme fatale pentru unii sau alții, tehnologii futuriste – pelicula livrează scene antrenante, spectaculoase și presărate cu umor, iar când suspansul se risipește lăsând locul resemnării de care aminteam, compensează prin amploarea mizanscenei.

Scenariul suferă de hiperexplicativitate (nu-l căutați în dicționar, eu am inventat cuvântul, acum, pe loc), dar norocul nostru e că replicile de genul ăsta trec repede și nu te expun și la patetisme, precum în Interstellar.

Actorii sunt în nota de calitate ridicată a producției, fără a se sinchisi de profunzime.

Că tot vorbim de timp în Tenet, mi-am dat seama cât am îmbătrânit, de am ajuns să îl urmăresc ca protagonist pe John David, fiul ajuns la maturitate al lui Denzel Washington. Așchia nu sare departe de trunchi și, deși nu ne copleșește cu un talent ca al tatălui, Washington ăl tânăr e deopotrivă de viguros și sarcastic, anunțându-se ca un posibil Bruce Willis al noii generații.

Robert Pattinson, care a început de jos, de jos de tot, știți voi cu ce, îl secondează simpatic, Elizabeth Debicki se descurcă în noianul de reacții la care o supune povestea, iar shakespearianul Kenneth Branagh n-are nicio problemă în reda accentul de rus, probă obligatorie la admiterea la actorie pe la englezi.

Nu în ultimul rând, pe post de Tom Hardy care fură atenția în Inception îl avem pe Aaron Taylor Johnson, care, în mijlocul exploziilor și du-te vino-urilor temporale, reușește să se facă remarcat prin atitudine.

Cu toate inerentele beteșuguri și zone bătătorite, Tenet te poartă prin preafrumoasa Italie, prin stilata Londră sau printre eoliene marine din Danemarca, te asurzește în mod plăcut cu explozii și coloana sonoră a lui Ludwig Göransson și, așa cum declara însuși cineastul, este cel mai bun argument să te înfofolești cu o mască, să te cuibărești într-un colț și să te întorci în cinematografe.

Pentru că întrunește noile categorii de diversitate și pentru că nimeni nu îi poate contesta reușitele tehnice, afirm cu glas plăpând că am deschis sezonul 2020-2021 al Oscarurilor.

Noi să fim sănătoși, că filme bune vin!

Turning darkness into light

Cartea din Kells este una dintre comorile Irlandei și ale omenirii și, împreună cu suratele din Linsfarne sau Durrow, este expresia unei perioade unice, în care arta plastică și cea a cuvântului au conviețuit într-o osmoză completă.

Filmul de animație The Secret of Kells, regizat de Tomm Moore și Nora Twomey, ia povestea realizării acestei capodopere a miniaturii medievale și o redă într-un mod suprarealist à la Marc Chagall – fără preocupare pentru realismul compoziției, dar cu forme în care regăsești o lume coerentă.

O alegere stilistică care vădește inteligență, pentru că în volutele și sinusoidalele imaginilor superbe se recreează chiar acele ilustrații de pe pergament, care te lasă mut de uimire când le vezi, pe viu sau reproduse.

Perioada în care este plasată această alegorie a creației și rezistenței prin cultură este a unei cumplite precarități, una în care comunități se încheagă în jurul mânăstirilor și se sting ca urmare a raidurilor vikingilor.

Pentru că Irlanda este ținutul unde istoria nu poate fi disociată de basm, fantasticul se infiltrează organic în firul narativ al filmului, un vag bildungsroman al unui băiat care descoperă magia vizualului și logosului, cu ajutorul unui cărturar înțelept, totodată maestru al artei înluminării.

Încântător vizual și auditiv de la un cap la altul, The Secret of Kells transmite și un mesaj pe care îl port și îl voi purta totul timpul cu mine în suflet. Nu îl simplific, ci vi-l prezint sub forma unui poem, la care se face aluzie și în creația animată, scris de un călugăr irlandez în limba-i de baștină cândva în secolul al IX-lea și tradus în engleză de Robin Flower.

The scholar and his cat, Pangur Bán

I and Pangur Ban my cat,
‘Tis a like task we are at:
Hunting mice is his delight,
Hunting words I sit all night.

Better far than praise of men
‘Tis to sit with book and pen;
Pangur bears me no ill-will,
He too plies his simple skill.

‘Tis a merry task to see
At our tasks how glad are we,
When at home we sit and find
Entertainment to our mind.

Oftentimes a mouse will stray
In the hero Pangur’s way;
Oftentimes my keen thought set
Takes a meaning in its net.

‘Gainst the wall he sets his eye
Full and fierce and sharp and sly;
‘Gainst the wall of knowledge I
All my little wisdom try.

When a mouse darts from its den,
O how glad is Pangur then!
O what gladness do I prove
When I solve the doubts I love!

So in peace our task we ply,
Pangur Ban, my cat, and I;
In our arts we find our bliss,
I have mine and he has his.

Practice every day has made
Pangur perfect in his trade;
I get wisdom day and night
Turning darkness into light.

Uitați-vă un pic în spatele rebelului

Astăzi a început școala, în cea mai frământată și incertă perioadă pe care generația mea sau a celor de după mine a cunoscut-o vreodată.

Iar dacă asociem asta perioadei debusolării și transformărilor denumită generic adolescență, cocktailul devine o provocare pentru orice părinți.

Fără a vrea să îi sperii, le recomand să se îndrepte către un film destul de bun să nu mai aibă nevoie și aura specială care îl înconjoară – Rebel Without a Cause.

Pelicula este cea mai solidă dintre piesele unui monument simplu, dar trainic al lui James Dean, actorul dispărut la o vârstă fragedă, o tragedie pentru om, dar o binefacere pentru legendă.

Cât din personalitatea sa de pe ecran este și cea reală nu face obiectul acestei discuții.

Pentru că, oricât de șocant sau iconoclast ar suna, pentru mine, nu el este centrul de greutate a poveștii regizate de Nicholas Ray.

Triunghiul personajelor pe care le urmărim îi mai include pe Sal Mineo și pe Natalie Wood, fiecare asaltați de proprii demoni.

Ca unică prezență marcantă feminină, actriței îi este mai ușor să capete individualitate, dar, dacă nu te lași sedus exclusiv de intensitatea manifestările lui Dean, e imposibil să nu simți ceva familiar despre supusul său companion.

Nu cred că sunt singurul care a remarcat o deplasare spre introversiune (în materie de comunicare verbală) a copiilor și adolescenților, favorizată, bineînțeles, de mijloacele de comunicare ubicue și accesibile.

Mi-l și imaginez pe Sal Mineo din acest film cu un telefon în mână, preferând derutantelor interacțiuni umane reacțiile previzibile ale jocurilor sau aplicațiilor.

Deorece îmi doresc că acest rânduri să nu fie o recenzie, ci un material didactic pentru părinți, las simțul de analiză filmică deoparte, mă opresc aici și reiau îndemnul:

Uitați-vă un pic în spatele rebelului!

Un veac de neînsemnătate

În era VR-ului și a 3D-ului, filmele mute sunt privite precum Omul de Neanderthal față de Homo Sapiens.

Cumva legat de noi, dar cu o evoluție paralelă și de mult apusă.

Atât de depărtate par astfel de creații, încât când un cineast precum Michel Hazanavicius s-a aplecat asupra lor în mod experimental, a ieșit un aspirator de Oscaruri.

Merită spus că The Artist a prins la public și pentru că n-a fost film mut pursânge, ci unul care îți face cu ochiul modernității uneori, cât să te plimbe de o parte și de alta a intertextualității.

Și atunci ce facem, lăsăm acele plăsmuiri fără voce ale celei de-a șaptea arte să se odihnească în pace în muzee specializate?

The Crowd (1928) al lui King Vidor vine și se opune vehement unui asemenea surghiun.

Filmul, realizat la un an de la apariția epocală a The Jazz Singer, primul talkie, ne oferă o panoramă tantalică asupra potențialului expresiv pe care l-ar fi putut atinge sintagma cinematografică în care nu auzim glasurile actorilor.

Abandonând expresionismul de inspirație germană, făcut nemuritor de Metropolis sau Das Cabinet der Dr. Caligari, pelicula lui Vidor este puternic ancorată în realitatea momentului respectiv, America exact înainte de șocul Marii Crize, iar un secol de etate nu îi știrbește aproape deloc parabola dureroasă.

Protagonistul, jucat cu o așa naturalețe de James Murray, încât parcă a prefațat destinul tragic real al interpretului, a crescut sub imperiul ideii că trebuie să fie cineva și că, neîndoios, va ajunge cineva.

Din păcate, deși găsește o soție iubitoare (egal de emoționanta în reacții Eleanor Boardman) și își întemeiază o familie, visul american e spulberat zilnic de cămăruțele înguste în care se trezește și de slujba repetitivă și plicticoasă, pe care o îndeplinește într-un anonimat apăsat.

Să ridice mână cine n-a simțit măcar în treacăt această tensiune între aspirații și ambiții.

Eu tastez această frază doar cu degetele de la stânga.

Mariajul lor evoluează organic în condițiile acestui conflict latent între trepte diverse ale unei piramide a lui Maslow zdruncinate și e atât de coerent redat, încât îl recomand ca vizionare prenupțială obligatorie.

Da, un film mut de când era bunica fată e mai elocvent decât un terapeut de cuplu care și-a luat diploma după cursuri la distanță.

Regia lui King Vidor e uimitoare, nu atât prin realizările tehnice, deși sunt unele scene care au necesitat probabil o amploare logistică faraonică, ci prin desăvârșita osmoză a intimului cu megalopolisul. Uneori pare că pătrundem în sufletul protagoniștilor, alteori îi pierdem în mulțimea browniană care populează orașul, acest mușuroi nepăsător.

Ca locuitor al unei urbe care nu e așa neiertătoare din punct de vedere a aglomerației, resimt imediat presiunea insignifianței când ajung prin București.

De aceea, The Crowd nu mi se pare doar un obiect de artă, care, așa cum spunea André Malraux, aparține doar propriului ev, ci o operă de artă, care aparține posterității.

Și filmul, și regia lui King Vidor au primit nominalizări la prima ediție a Oscarurilor.

N-au câștigat, așa că putem spune că semințele controversei care fac deliciul acestor premii au fost sădite încă de atunci.

Mare și minunată este istoria cinematografiei!

Rebelles presque sans cause

Un arab, un evreu și un negru intră la o expoziție de artă modernă.

Nu e un banc, ci unul dintre momentele care compun odiseea de o zi și o noapte a dezrădăcinaților din La Haine.

Posteritatea a reținut din acest film latura revoltei tineretului suburban parizian, care există, neîndoios, și chiar i se oferă și circumstanțe agravante prin comportamentul poliției, însă, grație faptului că regizorul Mathieu Kassovitz este actor, pelicule e mult mai generoasă decât probabil își propusese.

Ca orice membru al breslei care s-a aventurat de partea cealaltă a camerei (am mai scris despre Charles Laughton sau Bradley Cooper), Kassovitz face totul apăsat și mai și oscilează între etnografic și dramatic, între tragic și picaresc.

Rezultatul, deși șovăielnic ca ansamblu, este totuși captivant.

Nu m-a copleșit senzația că, urmărindu-i pe cei protagoniști, văd o întreagă generație condamnată la lipsa de perspective, pentru că interacțiunile dintre ei sunt savuroase, ceva între Louis de Funès și Eugen Ionesco, iar pățaniile prin care trec sau pe care și le provoacă depășesc deseori granițele realismului (vezi secvența cu despuiatul și ruleta rusească sau cea a poveștii despre Holocaust din budă).

Un pic de tensiune există, generată de existența aceluiași element ca în excelentul Grzeli nateli dgeebi, fără a domni asupra trăirilor tale ca spectator atât de pregnant ca în creația georgiană.

Dacă n-ar fi beneficiat de niște interpreți haioși, La Haine, cu toate imaginile lui frumoase și alb-negru (alt indiciu că Mathieu Kassovitz a vrut să rupă gura târgului), n-ar fi avut prea mult foflei.

Însă aceștia sunt aleși de minune și, mulțumită timpului prelung pe care îl petreci cu cei și cu prim-planurile lor, reușesc să îți inducă acea familiaritate care te apropie de orice personaj, oricât de departe ai sta de tipologia lui în viața de toate zilele.

Eram odată în metroul din Paris noaptea târziu, doar eu și un grup cam ca al lor în vagon și nu m-am simțit prea confortabil. Însă, în compania unui tânăr și psihotic Vincent Cassel, a unui guraliv Saïd Taghmaoui și a unui aparent echilibrat tace-și-le-face Hubert Koundé m-am distrat, văzând cum încearcă tot felul de șmenuri, și i-am compătimit, devenind un pic mai înțelept în a-i înțelege pe adolescenții care strigă tare în tramvaie sau se îmbracă fistichiu.

Și mai e un aspect pe care antologiile cinematografice nu îl subliniază îndeajuns.

Reiau începutul:

Un evreu, un arab și un negru intră la o expoziție de artă modernă.

Nici unul dintre ei nu are vreo problemă cu religia sau culoarea pielii celuilalt.

Au probleme mai nasoale în viața lor.

Și au dreptate.

Fundațiile monumentului (Cary Grant)

Ca actor-emblemă al Epocii de Aur a Hollywood-ului, Cary Grant nu are nevoie de monument, fiind unul în sine.

Reper de eleganță, încă invocat în meme-uri pe Facebook, arătos chiar și la vârsta a doua spre a treia (vezi Charade), flegmatic fără a fi cinic, amuzant și charismatic, a umplut ecranele și a marcat lumea filmului cu o prezență de neuitat.

Pare, așadar, ciudat că, în privința râvnitelor Oscaruri, Cary Grant n-a prea avut succes: în afara statuetei onorifice de la senectute, n-a mai beneficiat decât de două nominalizări, una dintre acestea pentru Penny Serenade.

Erou de cele mai multe ori, cu rare, dar memorabile transgresiuni în partea răului, Grant se vede în partitura de față obligat să se lepede un pic de șarm și să îmbrace veșmintele emoționale ale ușurătății, nesiguranței și neputinței.

Ajutat de un scenariu surprinzător de deschis în privința unor subiecte spinoase (semnat de Morrie Syskind și Martha Cheavens), de o parteneră pe măsură (Irene Dunne) și de un regizor de marcă (George Stevens), actorul spulberă orice dubiu în privința talentului interpretativ, căruia aerul aristocratic înnăscut i-a dăunat uneori.

Povestea este a unui cuplu care urmează etape clasice în evoluție (curte, logodnă, mariaj), până la un moment de fractură, care îi împiedică să aibă copii, motiv pentru care recurg la adopție.

Ajuns aici, nu pot să nu fac o paranteză și să remarc cât de neobișnuit de onest este acest film, care, în formă, urmează stilul canonic al perioadei. Evident, unele aspecte sunt simplificate, altele edulcorate, dar zbuciumul și contradicțiile la care este supusă o astfel de familie rămâne ușor de recunoscut și pentru părinții secolului XXI.

Grant împarte aceste avataruri cu superba Irene Dunne, care, dintr-un anume punct de vedere, este personajul central al peliculei, deoarece amintirile ei sunt filtrul prin care reconstituim traseul parental. Însă există o scenă în Penny Serenade care constituie cea mai simpatică revanșă fața de stereotipul mămicilor atotștiutoare a taților care habar n-au ce să facă în privința unui bebeluș, dar cum, necum, se descurcă.

Cary Grant a fost dintotdeauna un stăpân al comicului, dar aici își ridică la puterea a doua abilitatea de stârni hohote de râs. Așa mi-l voi aminti de-acum încolo.

Pentru regizorul John Stevens, autor al giganticului Giant (joc de cuvinte pueril, dar irezistibil), Penny Serenade este ce Brief Encounter este pentru David Lean – o creație minoră, dar în care se vede o gamă largă de calități, de la mizanscenă la lucrul cu actorii.

Deși condamnat la un stil preponderent static, ca în orice producție de studio a anilor ’40, cineastul ne oferă câteva momente de dinamism și chiar suspans, iar sub îndrumarea sa, pe lângă cuplul regal Dunne-Grant, excelează tot restul distribuției, de la înduioșătorul Applejack (John Buchanan) la copiii adorabili de diverse vârste.

”Cine n-are bătrâni să-și cumpere”, zice o vorbă din bătrâni.

”Cine n-a văzut filme vechi să le caute neapărat”, zic și eu.

Mai mult decât documentare. Mult mai mult

Spirit renascentist ca amploare intelectuală, obsesiv și încăpățânat, pesimist într-un mod care reușește să îndemne la reflecție, nu la depresie, Werner Herzog, deși are două mari reușite pe tărâmul cinematografiei pure, Aguire, der Zorn Gottes și Fitzcarraldo, este mult mai în elementul său de cineast pe cel al documentarelor.

De fapt, acest termen este incomplet, dacă nu chiar impropriu. Niciuna dintre producțiile de mai jos, doar câteva din filmografia regizorului, nu este pur informativă, ci are un șpil derivat din convingerile profunde ale autorului, care se decantează odată ce vizionezi mai mult de una.

Encounters at the End of the World – Herzog explorează Antarctica, dar nu doar sublimul și nemilosul peisaj hibernal, ci și mănunchiul de figuri omenești care o populează, cercetători care trebuie să fie animați de ceva special, încât să aleagă o asemenea claustrare. Dacă se va gândi vreodată cineva la o transpunere hollywoodiană a acestei investigații, un Zece negri mititei la Polul Sud, va fi nevoie să obțină permisiunea de a folosi brandul The Misfits.

Cave of Forgotten Dreams – treptat, am ajuns să îl consider pe Werner Herzog al doilea cel mai demn de invidiat om din lume, după Sir David Attenborough. Performanța care îl duce atât de sus în acest top este privilegiul de a filma în interiorul peșterii Chauvet, care conține cele mai vechi picturi rupestre descoperite până acum. Închis publicului și cu acces restricționat chiar pentru specialiști, acest loc deține niște comori pe care le putem admira îndelung prin intermediul reproducerilor de tot felul (iar producția de față este generoasă cu imagini excepționale), dar care sunt sortite a nu fi vreodată înțelese pe deplin, deși nu ne lipsesc deducțiile și analogiile în ceea ce le privește. Cel puțin Herzog așa crede și, ca să fie cât mai ilustrativ, își încheie eseul cu o metaforă de gradul III.

Lo and Behold: Reveries of the Connected World – deși aria de interes a lui Herzog este vastă, această exegeză a dezvoltării, beneficiilor și, mai ales, a scăderilor Internetului, este o realizare aparte. În locul imaginilor și peisajelor care îți taie respirația, avem discuții cu personalități una și una, nume grele care au pus bazele păienjenișului digital global sau specialiști care țin capul de afiș la conferințele TED. Evident, tonul e cam sumbru și reiese că am trăi cu sabia lui Damocles aproape de creștet, dar, grație accentului pus pe verbal și nu pe vizual, putem discerne două trăsături care fac pseudo-documentarele neamțului atât de captivante: inconfundabilul glas metalic-poticnit (deoarece, ca orice artist egocentric, insistă să și le nareze) și umorul care reușește să evadeze printre scârțâiturile corzilor vocale.

Into the Inferno – hotărât să ne demonstreze cât de insignifianți suntem pe această planetă, Herzog ne obligă să privim în craterele fumegânde și clocotinde ale vulcanilor activi. Spectacole dintr-acestea înfricoșătoare om mai fi văzut cu toții, dar, beneficiind de aportul expertului Clive Oppenheimer, regizorul călătorește din Vanuatu în Coreea de Nord (da, chiar acolo, v-am spus că e detestabil), și pentru a sonda credințele și ideile religioase pe care aceste indiferente și nemiloase zeități chtoniene le-au generat în rândul oamenilor care se încăpățânează să sălășluiască în preajma lor. Cu acest al patrulea film de non-ficțiune al său pe care i l-am vizionat (nu și ultimul, fără îndoială), i-am soluționat enigma personalității.

Werner Herzog poate să ne sperie cât vrea, dar e limpede că iubește această lume și vrea să o descopere și să creeze în și pentru ea.

Un om ca toții oamenii.

NU înseamnă NU

Între un grup de tinere femei și un grup de tineri bărbați are loc ceva ce le face pe ele să fugă speriate, iar pe unul dintre ei să ajungă la spital, cu traumatism în zona craniului.

Deslușirea a ce s-a întâmplat este trama narativă a Pink, un film indian (regizat de Aniruddha Roy Chowdhury) care demonstrează că Bollywood-ul are curajul să se aventureze dincolo de limitele divertismentului facil și convențional.

Partea de început prezintă hărțuirea din partea bărbaților și zbaterea femeilor între a aplana conflictul, căci India este încă o societate patriarhală, și a-și face necazul ascultat de autorități și apropiați.

Bucata acesta este neplăcută, nu doar pentru că te simți revoltat de răutatea masculilor și de complicitatea autorităților, ci și pentru că are un montaj enervant de rapid, cu scene de câteva fracțiuni de secundă, în care n-apuci să te dumirești cine ce face.

Odată ajunși la curtea de judecată, în care ei sunt acuzați de hărțuire, iar ele de prostituție, Pink se calmează din punct de vedere tehnic și se ridică la înălțimea dramelor de tribunal hollywoodiene, iar scenariul, care e vădit un manifest socio-etic schematic, mai degrabă decât o tentativă de a fora complexitatea comportamentului uman, face un salt extraordinar de inteligență și putere de sugestie.

Inițial, mi s-a părut o ironie involuntară faptul că un film menit a face dreptate femeilor se sprijină pe figura unui bărbat (vezi afișul de mai sus), precum acel comitet proverbial din Arabia Saudită.

Însă bărbatul în cauză nu este unul oarecare, ci Amitabh Bachchan, un colos al cinematografiei indiene, iar prin vocea sa de semizeu, mesajul devine atât de răsunător, încât capătă dimensiuni eroice.

Dar nu are o sarcină ușoară, pentru că și cealaltă parte are argumente și tehnici persuasive, iar duelul oratoric și al rechizitoriilor conturează atât o imagine unei Indii care se zbate între structuri mentale feudale și modernism, cât și probleme universale în raporturile între sexe.

De remarcat că Bachchan nu are de redat doar pe retor, ci și pe un suferind de boală psihică, latură interpretativă pe care nu apasă emfatic, reușind ceea ce își dorește, probabil, orice om care s-a dedicat scenei – să trezească în sufletul spectatorilor amintiri din realitate.

Privindu-l, mi-a revenit din ungherele memoriei figura domnului Eliade (îmi permit să îi spun numele, pentru că nu se mai află printre noi), care mi-a fost vecin o bucată de vreme. Era elegant, avea un mers lent și gesturi măsurate. După o călătorie comună cu autobuzul, am ajuns vag apropiați, astfel încât să schimbăm periodic câteva vorbe. Așa am aflat de afecțiunea-i de ordin psihiatric, pe care mi-a prezentat-o fără înflorituri și fără dramatism.

Ce îmi va stărui în minte cât timp voi avea zile este zâmbetul aproape imperceptibil pe care îl afișa când mă vedea.

Ce luptă nemiloasă trebuie să se fi dat în creierul său atunci, pentru a le ordona mușchilor zigomatici să se pună în mișcare!

Mă întorc la Amitabh Bachchan cu un detaliu frumos pe care l-am aflat ulterior și care a întregit impresia copleșitoare pe care prezența sa scenică mi-a produs-o: în calitate de veteran incontestabil al ecranului, ar fi fost îndreptățit să apară primul în ordinea distribuției; cu toate acestea, actorul însuși a cerut ca numele său să fie menționat după ale celor trei protagoniste.

Actrițele din rolurile principale au acea frumusețe aparte de pe țara-subcontinent, pe care am admirat-o îndelung și în Charulata, și sunt și expresive (cu un plus pentru Taapsee Pannu în rolul lui Minal), iar restul distribuției compune mozaicul uman care face din Pink un material didactic de folosit în licee, universități, corporații, instituții publice și în orice alt loc unde au loc abuzuri de putere nevăzute și tacit acceptate.

Așa cum spune Amitabh Bachchan cu glasu-i care poate rivaliza cu al unui Morgan Freeman:

NU înseamnă NU!

P.S. Pink este disponibil pe Netflix, iar această platformă știe că distribuția de final nu prea interesează pe nimeni, așa că, foarte îndatoritoare, îi scutește pe spectatori de a o opri ei înșiși. Nu o ocoliți pe cea de față și veți avea parte de ceva sublim.

Egipt via Hollywood

Când vine vorba de Egiptul antic, cinematografia este condamnată la exagerări și aproximări și fabulări.

Vezi cazul The Mummy, unul dintre filmele mele de suflet, despre care nu se poate spune că e realist, dar care te farmecă pentru cum exploatează imaginea pe care această unică și irepetabilă civilizație a proiectat-o în mentalul colectiv.

The Egyptian din 1954 este un exemplu și mai suculent al unei astfel de inevitabile pervertiri.

Povestea o urmează aceea a romanului eponim al lui Mika Waltari, în care un orfan ajunge felcer de frunte și se vede prins în vâltoarea revoluției religioase a lui Akhenaton, mai are și niscaiva tentative de reconstituire istorică și vizează un public american foarte evanghelic și foarte alb (negrii sunt sclavi în film).

Având de mulțumit atâtea repere contradictorii, nu e de mirare că pelicula a cam fost beștelită de critică și posteritate, deși regizorul, bunul profesionist Michael Curtiz, depune eforturi intense să organizeze în mod agreabil acest talmeș-balmeș.

Inițial, rolul lui Sinuhe fusese oferit lui Marlon Brando și nu pot să nu-mi imaginez ce ar fi ieșit din The Egyptian în felul acesta: probabil un fiasco de legendă, precum Mutiny on the Bounty.

Dar, până la urmă, protagonist a fost desemnat prea puțin cunoscutul Edmund Purdom, a cărui placiditate e hârtia de turnesol care scoate în evidență trăsăturile celorlalți actori.

În relație cu el se vede ingenuitatea lui Jean Simmons, virilitatea lui Victor Mature, afurisenia lui Gene Tierney (al cărei accent yankeu dă cu oiștea-n gardul templului din Luxor) și adorabila escrocherie a lui Peter Ustinov, căruia scenariul, care pe alții îi obligă la a rosti și stupizenii, îi oferă cele mai haioase replici.

De departe cea mai interesantă apariție este a Bellei Darvi în rolul curtezanei Nefer. Nu prin interpretarea propriu-zisă, care oscilează între acceptabilă și ridicolă (mai ales când babilonianca vorbește cu accent franțuzesc, horreur pour la patrie!, ar fi spus contemporanul De Gaulle), ci prin modul cum aceasta se joacă practic pe sine. E nevoie de un pic de documentare în privința vieții ei meteorice și triste (care ar merita o ecranizare), însă, în lumina unor detalii astfel cunoscute, personajul său dobândește un clar-obscur care se ridică peste sclipiciul general al producției.

Căci, da, Egipetul acesta hollywood-ian este strălucitor peste poate. Se vede documentarea temeinică în anumite privințe, dar și gustul pentru fast și divertisment, care, peste câțiva ani, plăsmuia inegalabila cursă de care din Ben-Hur.

Despicat în patru sau mai multe, The Egyptian nu este vreo piramidă a cinematografiei, ci mai degrabă mormântul unui curtean minor, în care găsim picturi pitorești și câteva indicii istorice relevante.

Dar, ca întreg, contribuie și sporește un simțământ pe care îl am de când am făcut ochi și minte:

Egiptul mă cheamă.

Iar eu îi voi da ascultare și îl voi vedea aievea în această viață.