Odisee la senectute X 2

Luate separat, cele două filme despre care vă voi vorbi mai jos sunt remarcabile, însă a le aduce împreună mental a fost o experienţă care depăşeste simpla sumă a încântărilor.

În primul rând, The Trip to Bountiful şi The Straight Story se aseamănă prin subiect: personajul principal, persoană vârstnică, porneşte într-o călătorie pentru a reînnoda legătura cu trecutul îndepărtat.

În cazul lui Geraldine Page este vorba despre a revedea casa părintească, iar în a lui Richard Farnsworth despre a se reconcilia cu fratele cu care nu mai schimbase o vorbă de ani buni.

Ambii au parte de întâlniri revelatoare, benefiază de ajutor şi împărtăşesc altor din experienţa lor de viaţă, astfel încât putem vag reconstitui existenţe brăzdate de suferinţă şi ocazii pierdute, dar şi de o voinţe de a merge mai departe care pot servi drept modele pentru plictisiţii suferinzi ai zilelor noastre.

Ambele odisei ne poartă printr-o America din afara metropolelor, una a oraşelor mici şi pitoreşti, dar şi a unor peisaje ample şi câmpuri nemărginite (aici The Straight Story punctează mai mult, graţie regiei lui David Lynch), care invită la a purcede la drum. Aşa cum, pentru a înţelege România, e nevoie să ieşi din Bucureşti, şi pentru a pătrunde în sufletul Americii e cazul să ne scuturăm de exclusivitatea imaginilor din New York sau Los Angeles.

Însă factorul care a contribuit cel mai mult la unificarea acestor două pelicule în mintea mea este sublimul interpretărilor protagoniştilor.

Geraldine Chaplin este volubilă şi, sub aparenta sărăcie cu duhul, lasă să se întrevadă o mare înţelepciune. Şi Richard Farnsworth oferă aceeaşi stratificare a personalităţii – sub aerul antisocial se ascunde o perceptivitate ascuţită şi o capacitate de o oferi poveţe în forme comprimate.

Reunoaşterea pentru aceste creaţii de neuitat are frumuseţea ei tristă.

După o carieră căreia epitetul de legendară o descrie doar superficial, Geraldine Page a primit într-un final Oscarul pentru cea mai bună actriţă, cu scurt timp înainte de a fi răpusă de o boală de inimă.

La aproape 80 de ani, Richard Farnsworth şi-a văzut rându-i activitatea de peste o jumătate de secol din domeniul filmului încununată de o nominalizarea la Oscarul pentru cel mai bun actor într-un rol principal. Câştigătorul din acel an a fost Kevin Spacey pentru American Beauty şi nu mă sfiesc să spun că, dacă membrii Academiei au vrut să evite controversa în acel an şi să nu îi dea statueta lui Denzel Washington pentru The Hurricane, ar fi putut foarte bine să i-o acorde lui Richard Farnsworth. Posteritatea le-ar fi fost recunoscătoare, pentru că acesta a fost ultimul său rol.

Geraldine Page şi Richard Farnsworth nu se mai află printre noi de mult, însă personajele cărora le-au dat viaţă şi poveştile lor extraordinare merită păstrate acum şi de-a pururi.

Ce nu i-a ieşit nici lui Hitchcock

După ce îmi declaram neputinţa de a rezista grandorii din Voina i mir, acum mă văd iar nevoit să accept că ruşii au un har aparte de a se înhăma la proiecte nebuneşti, pe care, şi mai înfricoşător, le şi duc la îndeplinire.

Russkiy kovcheg (Arca rusească) al lui Aleksandr Sokurov ar fi fost o experienţă extraordinară prin simpla idee: un narator-observator, care ne împrumută ochii sai pentru acest periplu, parcurge sălile Palatului de Iarnă al Muzeului Ermitaj din Sankt Petersburg în compania unui personaj de epocă (alias Marchizul de Custine, autor al unei celebre cărţi despre Rusia secolului al XIX-lea) şi întâlneşte personaje emblematice precum Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare sau nefericitul Nicolae al II-lea.

Filmul se fereşte de o categorisire anume prin ambiguitate: uneori pare a fi docudramă, alteori e documentar în toată regula, însă nu rare sunt momentele când aerul oniric şi reflecţiile acestui companion îl apropie de poezia lui Tarkovski. Fascinaţia rămâne însă aceeaşi şi explodează în ultima treime a peliculei, odată cu fastuoasa scenă a primirii ambasadorilor.

Ce urmează de aici are un crescendo constant din punct de vedere al grandorii, iar bucata balului, pe care nu îl trăim de o înălţime demiurgică, precum în filmul lui Bondarciuk, ci din interior, m-a lăsat cu gura căscată larg pe toată durata lui.

Acum, mai mult ca oricând, somptuosul decorurilor şi costumelor şi mulţimea personajelor contribuie la a sublinia suprema ambiţie a regizorului:

Aceea de a realiza Russkiy kovcheg ca o unică şi neîntreruptă scenă, fără vreo forfecare de montaj sau truc de editare, la care a recurs până şi Hitchcock pentru a reda aceeaşi impresie în Rope.

La capătul acestei incursiuni nemijlocite în spiritul şi materialul unei epoci pe care mulţi o regretă, contrapunând-o bestialităţii comunismului (deşi sunt multe de discutat aici), pot afirma din nou, cu îndoită convingere:

Rusului îi place să uimească şi să înspăimânte.

E bine să ai prieteni

E bine să ai prieteni alături de care să mergi la film.

E bine să ai prieteni care, în timpul filmului, să-ţi explice toate relaţiile dintre personaje, pe care tu, ca prea puţin pasionat de universul Marvel, nu le ştii decât lacunar.

E bine să ai prieteni pe care nu îi mai văzusei de mult, dar care înţeleg că trebuie să pleci mai devreme, ca să mergi la film.

E bine să ai prieteni care să fi văzut filmul, dar care nu îţi strică plăcerea dezvăluindu-ţi finalul.

E bine să ai prieteni care sunt atât de petrecăreţi, încât să mai fie disponibili când te întorci după trei ore de film, dintre care jumătate au fost scene cu dialoguri pline de platitudini.

E bine să ai prieteni care te întreabă pe şleau: Bă, care moare?

E bine să ai prieteni.

Aceasta este esenţa lui Avengers: Endgame, altminteri încă un efort titanic de a mai mulge nişte bani din mitologia construită de-a lungul anilor, ea însăşi mare generatoare de venituri.

Dacă vi se pare că v-am divulgat ceva astfel şi vreţi să mă băteţi, nu mi-e teamă:

Am prieteni.

P.S. Nici acum nu-mi vine să cred că vocea ratonului Rocket e a lui Bradley Cooper!

O alternativă la Zeffirelli

Dacă vă prinde Paştele în faţa televizorului, e greu să nu găsiţi pe vreun post TV mini-seria Jesus of Nazareth, regizată de Franco Zeffirelli, căreia nici măcar ateii habotnici nu-i pot nega calitatea artistică sau grandoarea distribuţiei, pe care o redau mai jos, din simpla plăcere de a trece în revistă atâtea nume mari ale cinematografiei de odinioară:

Anne Bancroft, Olivia Hussey, Claudia Cardinale, Ernest Borgnine, Christopher Plummer, Peter Ustinov, James Mason, Anthony Quinn, Laurence Olivier, Rod Steiger, Ian Holm, Ian Bannen, Ian McShane, James Earl Jones, Fernando Rey, Ralph Richardson, Michael York.

Însă aceasta nu a fost prima dată când povestea lui Iisus a beneficiat de o punere în scenă de o asemenea amploare şi cu o asemenea desfăşurare de forţe actoriceşti.

The Greatest Story Ever Told precede filmul lui Zeffirelli cu vreo două decade şi este o alternativă interesantă pentru că este produsul unei perioade a Hollywood-ului în care divertismentul şi spiritualul încă mai puteau convieţui cu o candoare irepetabilă.

Filmul regizat de George Stevens poate fi asemuit cu Cleopatra lui Joseph L. Mankiewicz – exorbitant din punct de vedere al costurilor de producţie, fastuos, exasperant de lung şi deloc bine primit în vremea lui.

Pot să înţeleg unele dintre acuzele care i se aduc.

Colorado sau Utah, unde regizorul a ales să filmeze scenele exterioare, nu-s chiar Ţara Sfântă la relief, deşi, luat strict din punct de vedere vizual, peisajele pe care se profilează silueta lui Iisus sunt impresionante.

De asemenea, scenariul este un amestec inegal de texte din Evanghelii si adaosuri din diverse surse, care umplu unele scene şi fac notă discordantă cu poezia exprimării din Biblie.

The Greatest Story Ever Told este astfel departe de omogenitatea din Jesus of Nazareth, fiind mai mult o însăilare de scene memorabile.

Unele impresionează ca realizare, iar aici e de menţionat ca George Stevens a beneficiat de aportul lui David Lean, responsabil cu începutul filmului, în care avem privilegiul de a-l vedea pe Claude Rains în ultimul său rol, acela al lui Irod cel Mare, dictatorul paranoic care ordonă uciderea pruncilor, dar şi de (motiv de mândrie patriotică!) al lui Jean Negulescu, despre care se spune că ar fi lucrat în principal la scenele de pe străzile Ierusalimului.

Altele lasă o amintire de neşters a interpretărilor: în afara protagonistului, despre care voi vorbi imediat, cel mai mult m-a atras duelul dintre vigoarea fanatică şi aproape animalică a lui Charlton Heston ca Ioan Botezătorul şi nihilismul sarcastic al lui Jose Ferrer ca Irod Antipa. Prezenţa lui Donald Pleasance drept Satan deghizat pustnic care îl ispiteşte pe Iisus în pustie e deranjantă exact cât trebuie, iar Martin Landau drept Caiafa şi Telly Savalas drept Pilat din Pont se achită de sarcini potrivit calităţilor lor bineştiute.

De neiertat mi s-a părut lipsa de atenţie faţă de figura Fecioarei Maria, pe care până şi mult prea exaltatul Mel Gibson o omagiază în The Passion of the Christ (şi nu spun asta doar pentru că a fost o creaţie sublimă a Maiei Morgenstern). Lui Dorothy McGuire i se acordă aici doar câteva momente fugitive şi nu cred că versiunea extinsă a acestui film a cuprins mai multe.

Mult criticate au fost apariţiile episodice ale lui Sidney Poitier şi John Wayne. Dacă în cazul primului, care îl joacă pe Simon din Cyrene, cel care îl ajută pe Iisus să îşi poarte crucea pe Golgota, cârcotaşii trebuie să fi fost din rândul rasiştilor, pentru că actorul de culoare are câteva minute de prestaţie non-verbală minunat de expresivă, în cazul celui de-al doilea, vocea legendarului actor de western rostind vorbele centurionului („Cu adevărat Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”) mi-a smuls şi mie un zâmbet.

În comparaţie cu prezenţa apăsat transcedentală a lui Robert Powell în filmul lui Zeffirelli, Max von Sydow, la primul său rol în engleză, ne oferă un Iisus foarte diferit, dar nu mai puţin înălţător.

Cu o mimică redusă şi cu o voce în care pildele sale sună cu o oarecare asprime, marele actor suedez a reuşit să îmi îndrepte atenţia către extraordinările formulări biblice, acele cuvinte care au atins atâţia oameni şi au străbătut atâtea veacuri.

The Greatest Story Ever Told?

Nu ştiu, însă este o poveste din care mai avem multe de învăţat.

Un film cum nu va mai fi

Epoca filmului mut este precum arta perioadei preistorice. Aparţine ireversibil trecutului, e o expresie incipientă (unii ar spune naivă) a creativităţii, însă vârfurile sale te copleşesc în aceeaşi măsură ca o Capelă Sixtină sau o Poartă a Infernului.

Ce sunt picturile de la Lascaux, Altmamira sau Chauvet pentru acea perioadă este La passion de Jeanne d’Arc pentru filmul mut.

Aşa cum artiştii necunoscuţi ai acelei epoci străvechi au exploatat suprafeţele ondulate ale pereţilor cavernelor pentru a conferi picturilor lor o genială tridimensionalitate, tot aşa şi Carl Theodor Dreyer a extras din arta cinematografiei fără voci şi sunet o capodoperă în faţa căreia te înclini sfios, deşi numai uşor de urmărit nu este, mai ales pentru omul hiperactiv al secolului al XXI-lea.

Povestea din jurul filmului e ea insăşi din materia primă a legendelor: filmul a fost considerat pierdut, dar, prin anii ’80, s-a găsit o copie într-un spital de psihiatrie (ce loc lugubru, dar adecvat!) din Norvegia, Maria Falconetti nu a avut decât un rol de film, acesta (dar ce rol!), regizorul nu a permis utilizarea machiajului, iar scenariul se bazează pe rapoartele scrise păstrate chiar de la procesul Ioanei D’Arc.

Însă, complet ignorant să fii în privinţa acestor detalii, tot rămâi împietrit de fascinaţie contemplând realizarea artistică în sine.

Trei sferturi din durata sa, La passion de Jeanne d’Arc nu este decât o suită de prim-planuri, dar măiestria modului cum sunt filmate si claritatea de cristal a trăirilor transformă aceasta sintaxă aparent simplistă într-o dramă profunăa şi de-a dreptul palpitantă. Asaltul întregului aparat clerical şi juridic asupra unei sărmane fete analfabete, care le ţine piept prin puterea credinţei, dar şi a logicii are ceva din acea imagine antologica, în care o siluetă umană îmbracată în alb ţine în loc o divizie de tancuri.

Interpretarea Mariei Falconetti venea precedată de ample elogii, aşa că eram curios cum anume o voi recepta. La început mi s-a părut că nu consta decât în a face ochii mari a nedumerire obstinată şi exaltare religioasă.

Ce greşeală am făcut!

M-am pripit, iar pe parcursul filmului am sim’it o căinţă adâncă. Darul unic şi irepetabil pe care Maria Falconetti l-a făcut omenirii e greu de descris în cuvinte. Contrazice dictonul că la început a fost cuvântul şi subliniază ce spunea Ingmar Bergman:

Faţa omenească este cel mai frumos lucru din lume.

Dacă trei sferturi din durata peliculei sunt o intensă înşiruire de prim-planuri, ultima parte se desface, ia amploare, iar tragedia dar şi înălţarea Ioanei D’Arc iau dimensiuni mitice. Tot acum, creaţia Mariei Falconetti transcende orice rămăşiţă de specific al filmului mut şi intră la rându-i în panteonul interpretărilor care au îmbogăţit această lume.

A privi La passion de Jeanne d’Arc este este o obligaţie într-o eră în care nu ne mai place să avem obligaţii, este un exerciţiu de răbdare într-o eră în care nu ne mai place să avem răbdare, este o formă de pietate într-o eră în care nu ne mai place să arătăm pietate.

Eu m-am supus, însă, acestor imperative şi ce fericit sunt!

Familia e superputere

Filme cu supereroi ies cu duiumul, iar la români prind foarte bine. De ce?

Pentru că sunt oameni.

Bravo, bă, halal răspuns! aţi spune.

Însă acesta este adevărul comprimat.

Ca oameni, au nevoie de basme şi ce altceva sunt aceste creaţii cinematografice moderne, alerte, colorate decât expresii ale acestui gen epic?

Tot ca oameni, cad pradă acelei euristici (în engleză, în original, „bias”) a disponibilităţii şi, aşa cum afirmam la început, producţii de acest fel sunt cu toptanul.

Între ele, Shazam! îşi propune să vină cu o abordare inedită şi parodică, ambiţie parţial îndeplinită.

Spun parţial, pentru că, la capitolul noutate, ne uităm în trecutul recent şi avem Deadpool, care tot cam asta a vizat.

Shazam! începe în cheie psihanalitică şi vă recomand să o purtaţi în minte pe tot parcursul filmului, pentru că va conferi naraţiunii nişte valenţe mai profunde.

Un adolescent care s-a pierdut de mamă când era mic şi care o caută neostoit ajunge între cămin pentru orfani şi dobândeşte, prin voia unui vrăjitor venerabil şi uşor ridicol (Djimon Honsou cocoşat de dalbe plete), puteri incredibile, devenind, la simpla rostire a cuvântului care dă şi titlul filmului, o versiune revăzută şi adăugită de Superman, .

Umorul situaţiilor care rezultă de aici este generat de conflictul abilităţi supranaturale vs. apucături de pubertate, iar acţiunea urmăreşte înfruntarea cu personajul negativ (Mark Strong, o alegere oricând reuşită în acest sens), care adună în el forţa malefică a celor şapte păcate capitale.

Ajuns aici, nu pot să nu vă aventurez din nou pe tărâmul exegezei şi să remarc că prezentul este enorm îndatorat trecutului în ceea ce priveşte materialul mitologic. Pe lângă deja clasica înfruntarea între bine şi rău, care ne vine hăt de la zoroastrism, mai avem şi structura de basm, la rându-i din vremuri imemoriale, aşa cum a sintetizat-o Vladimir Propp, la care adăugăm, printre altele, aceste simboluri pe care le găsim pretutindeni în perioada medievală şi renascentistă, de la Bosch la Giotto.

Dubla ipostază a protagonistului este inspirat redată de Asher Angel ca adolescent şi de Zachary Levi ca adult atotputernic în latex, însă adevăratul supererou din punct de vedere al interpretării este tinerelul Jack Dylan Grazer, în rolul puştiului olog şi volubil. Debitul său verbal, dar şi multitudinea de emoţii care îi revin sunt sarcini actoriceşti de care se achită cu intensitatea interpretativă a unui adult.

Restul copiilor şi adulţilor care compun familia adoptivă a celor doi sunt selectaţi cât să ilustreze diversitatea culturală a Statelor Unite ale Americii sau, dacă sunteţi cârcotaşi, imensa ei apetenţă pentru corectitudine politică.

Se râde mult la jumătate din Shazam! (când tropii peliculelor cu supereroi, dar şi apucăturile mediatico-narcisiste moderne sunt luate în răspăr), eu însumi fiind unul dintre cei mulţi din sala VIP plină a celor de la Inspire Electroputere Craiova care şi-au întrerupt ronţăitul de popcorn, ca să nu păţească vreo congestie a căilor respiratorii din cauza asta.

În a doua parte, când umorul lasă loc acţiunii, schematice şi convenţionale, masticatul floricelelor de porumb se reia restingherit.

În tot acest timp, însă, cele două mari mesaje ale filmului te învăluie:

Primo, nu subminaţi încrederea şi stima de sine a celor mici.

Secundo, familia este cea mai mare sursă de putere.

Nu întotdeauna cea biologică.

Însă mereu cea de suflet.

They don’t make ‘em like they used to

Mi-a plăcut Blues Brothers 2000 când l-am văzut.

Două personaje principale haioase, situaţii absurde, dar hilare, scene alerte şi o muzică grozavă.

Însă nu înţelegeam de ce foarte mulţi erau supăraţi nevoie mare şi declarau că e nu e nici la picioarul broaştei faţă de cel vechi, The Blues Brothers din 1980, avîndu-i drept protagonişti pe John Belushi şi Dan Aykroyd.

Aşa că, la un moment dat, exasperat de toate aceste vociferări, m-am învrednicit şi l-am vizionat şi pe acesta, iar rezultatul a fost…

Că m-a dat pe spate!

E iconoclast, inimaginabil, irefutabil, incendiar, imprevizibil, ireverenţios, impecabil, iresponsabil, impetuos, impresionant, intens, incandescent, incomensurabil, iradiant, incredibil.

Iar muzica e divină!

Aşa că vă invit să ieşiţi rapid de pe blogul meu (na, că ajuns să spun şi asta!), să faceţi rost (în mod legal, da?) de The Blues Brothers (cel din 1980, da?), să îi adunaţi pe cei dragi în jurul vostru, să antifonaţi camera şi să îl trăiţi, pentru că…

They don’t make ‘em like they used to!

Un maestru în tinereţe (3)

Roman Polanski este un tip controversat. Cineast remarcabil, dar cu o imagine întinată de faptul că este pus sub acuzare de viol în Statele Unite ale Americii, unde nu a avut cum să vină nici macar pentru a-şi ridica Oscarul pentru The Pianist.

Această ambivalenţă îndeamnă la reflecţie asupra separării omului de artist, care se aplică unui lungi serii de nume din cultura universală, de la Feodor Dostoievski la Jack Kerouac.

Însă nimeni nu-i poate nega polonezului calităţile de realizator de filme, iar o creaţie timpurie a sa, Nóz w wodzie (Cuţitul în apă) e o dovadă peremptorie prin ineditul ideii şi subtilitatea execuţiei.

Doi soţi, dintre care el este la vârsta a doua şi cam dictatorial, iar ea este frumoasă şi cam blazată, iau în maşină pe un tânăr care face autostopul şi, din ambiţia masculului celui dintâi, îl cooptează şi în călătoria cu yachtul pe care o întreprind apoi.

În acest spaţiu limitat şi supus unor diverse provocări de ordin fizic şi meteorologic, are loc o înfruntare de testosteroane între cei doi reprezentanţi ai sexului tare (de cap), complicată, evident, de prezenţa unei superbe femele.

Nu vă gândiţi, însă, că ni se oferă vreun duel cataclismic; nu, agresiunile şi provocările de o parte şi de alta sunt discrete, dar excelent surprinse de Polanski, astfel încât Nóz w wodzie capătă o valoarea etnografică, dacă nu chiar zoologică pentru lumea modernă. Şi aici, ca în tot restul carierei sale, Roman Polanski demonstrează că n-a avut o părere prea bună despre natura umană.

O alegere interesantă a regizorului a fost să filmeze într-un mod premeditat îngrămădit, care îl îndeasă pe privitor între cei trei protagonişti şi îl îndoapă cu tensiunea de pe vas, care se acumulează în ciuda unei aparente torpori a manifestărilor personajelor.

Interpretările acestora sunt placide, dar ilustrative. Leon Niemczyk e masculul dominant şi generos într-un mod insultător pentru rivalul său mai tânăr şi mai naiv, Zygmunt Malanowicz, care compensează prin abilităţi fizice superioare.

Dacă ei doi sunt simple ipostaze perene ale luptei pentru status, Jolanta Umecka, voluptoasă în mod ostentativ, evoluează de la simplă prezenţă decorativă la catalizator şi chiar arbitru al acţiunii.

Bărbaţii conduc lumea, dar sunt conduşi de instincte, iar acestea sunt stârnite de femei.

Aşadar, cine e la putere?

Prăpastia dintre Noi şi Ei

A apărut la un moment dat un roman foarte provocator, Băgău de Ioana Bradea, care a făcut furori în critica literară românească. Dan C. Mihăilescu, cu imensa-i cultură şi formidabilul-i fler, enunţa următoarea rezervă:

E bun romanul, acum îl aştept pe al doilea.

Aceasta a fost şi atitudinea mea faţă de Jordan Peele, care a dat lovitura cu Get Out şi a încercat să reediteze isprava cu Us.

Să o spunem dintru început: acest nou film nu are nici prospeţimea şi, deseori, nici subtilitatea predecesorului, fiind proiectul inevitabil mai ambiţios al unui cineast cu reale călităţi şi cu o linie ideatică limpede.

Cunoaşterea faptului că Jordan Peele are această preocupare pentru temele sociale este cheia care m-a ajutat să savurez (da, ăsta e cuvântul) Us la adevăratul său potenţial, spre deosebire de un amic din sala de cinema, care a bombănit şi pufnit contrariat de destule ori.

Mari detalii nu vă dau despre esenţa filmului, vă spun doar că este mai aproape de noi decât credeţi, nu la un nivel atât de sinistru, dar fără îndoială la nivel de indiferenţă şi suferinţă umană.

Chiar şi fără acest filtru al socialului, Us tot oferă destule, graţie abilităţii regizorului-scenarist de a recicla şi exploata nenumăraţi tropi ai filmelor de suspans şi horror (atât Alfred Hitchcock sau Henri-Georges Clouzot, cât şi John Carpenter ar surâde aprobator), într-un mod dinamic, închegat şi presărat cu umor, cu atât mai meritoriu, având în vedere că apare în momente de violenţă extremă.

Familia protagoniştilor şi echivalenţii lor malefici beneficiază de patru interpreţi cărora dedublarea le-a ieşit minunat, indiferent de vârstă. Lupita Nyong’o beneficiază de mai multe nuanţe, aparent îngroşări inutile, dar, de fapt, foarte relevante în contextul revelaţiilor din partea finala a acestei parabole.

Care parte finală demonstrează că, şi dacă îi negăm lui Jordan Peele originalitatea în sens absolut, tot îi rămâne meritul de a pune în scenă un spectacol grotesc, tulburător, de la care nu-ţi poţi dezlipi primirea şi gîndul. După The Favourite, iată încă un film în care pufoşii şi simpaticii iepuraşi îţi dau fiori.

Spuneam că Get Out este cumva superior acestei pelicule, insa exista un aspect prin care aceasta din urma provoaca mai mult: titlul.

Acest Us (traducerea în română îi atenuează cumva multivalenţa) poate fi interpretat in multe feluri, privit din multe direcţii şi extins în felurite moduri, dintre care vă las doar cu unul, pe care poate îl ştiţi:

They don’t really care about Us.