Un film care a îmbătrânit ca vinul

Există filme care acresc odată cu trecerea timpului, însă The Truman Show nu este unul dintre ele.

Când a apărut, acum mai bine de douăzeci de ani, avea un gust tare şi înţepător, de Tămâioasă cu un grad ridicat de aciditate, recomandat pentru consum imediat, ca orice vin alb.

După două decade în care tehnologia şi mentalităţile au evoluat (sau involuat, după preferinţe), filmul, regizat de Peter Weir cu măiestria unui oenolog de cea mai înaltă clasă şi îmbogăţit precum minunata licoare de Porto de scenariul strălucit al lui Andrew Niccol, se prezintă precum un vin roşu grandios, cu un buchet de sensuri atât de actuale şi pregnante, încât te înfiori ca şi cum taninurile ţi-ar invada nemilos cavitatea bucală.

Dezgolirea existenţei cotidiene, publicitatea insidios integrată acesteia, irezistibila atracţie faţă de vieţile altora, dispariţia intimităţii, bugete incomensurabile alocate divertismentului sunt arome foarte familiare, nu-i aşa?

Trăirile gustative imediate sunt potenţate de antiteza celor doi actori principali: nevrotismul hilaro-trist al lui Jim Carrey şi caracterul demiurgic reţinut al lui Ed Harris, la care adăugăm subtila manifestare a Laurei Linney.

Post-gustul este acela care copleşeşte, însă. Să simţi că, şi după o perioadă de maturare considerabilă, o peliculă a intuit cu atâtă înfricoşătoare claritate mecanismul iluziilor care ne compun existenţa este un gând care persistă, nu pe limbă, ci direct în cortex.

Latinii aveau o vorbă mare:

In vino veritas.

The Truman Show este un astfel de vin.

Scoateţi-l din beciul uitării, lăsaţi-l să respire pe noile ecrane şi delectaţi-vă cu gustu-i vizionar.

Mintea n-are voie să-şi ia vacanţă

Aşa cum se stabileşte vârsta unui copac măsurându-i cercurile dendrologice, aşa îmi dau şi eu seama cât am înaintat în etate, gândindu-mă câte versiuni şi generaţii de Spider-Man mi-au trecut prin faţa ochilor.

Acum am ajuns la epoca Tom Holland, iar noua aventura care îl are drept protagonist, Spider-Man: Far from Home, ar fi putut foarte bine să se piardă în marea de ecranizări care îmi însoţesc traseul spre senectute.

Însă a reuşit să nu o facă, ba chiar să se impună ca o peliculă adusă la zi, atât din punct de vedere al situaţiilor care te fac să pufneşti în râs, cât şi al celor care îţi smulg câte un „Ahaaa!”.

Ca şi la Shazam!, trăirile adolescentine sunt baza emoţională a filmului şi generează situaţii haioase şi hilare. Umorul este augmentat şi de curajul remarcabil al aluziilor în răspăr la sacrosancta saga Avengers, exemplul cel mai elocvent fiind Nick Fury de aici, jucat cu o simpatică tuşă ridicolă de acelaşi pururea pitoresc Samuel L. Jackson.

Despre Jake Gyllenhaal nu vă spun mare lucru, din raţiuni de decenţă pentru care îmi veţi mulţumi, după ce veţi fi vizionat filmul, însă nu mă împiedică nimeni să remarc încă o dată cât talent are în a-şi altera privirea. Vedeţi voi ce şi cum.

Există o modă în rândul producţiilor cinematografice ale căror subiecte depăşesc graniţele naturalului – utilizarea unor destinaţii celebre. Spider-Man: Far from Home o urmează întocmai şi ne poartă prin Veneţia, Praga, Berlin sau Londra, iar dacă aţi avut privilegiul de a le fi vizitat pe unele dintre ele, veţi simţi o încântarea aparte văzându-l pe Omul-Păianjen ţopăind şi sărind prin locuri pe unde v-au purtat paşii în realitate.

Iar vizionarea de pe scaunele ca nişte veritabile şezlonguri de la sala VIP a Inspire Cinema Craiova potenţează experienţa de loisir.

Dincolo de experienţa agreabilă şi relaxantă, Spider-Man: Far from Home atrage atenţia asupra unui fenomen de o acută actualitate: distorsionarea realităţii pe care o percepem prin intermediul tehnologiei tot mai performante.

În film, binele învinge, însă oare se va întâmpla tot aşa şi în rândul nostru, al celor care nu beneficiem de aportul vreunui supererou?

Da, cu o condiţie:

Mintea n-are voie să-şi ia vacanţă.

Cu dragostea vine şi cetăţenia

Pe 1 iulie 2019, Olivia de Havilland împlineşte 103 ani.

Da, vă las un moment să contemplaţi gândul că o reprezentantă a Epocii de Aur a Hollywood-ului, o actriţă care a jucat în filme legendare, inclusiv în Gone with the Wind, este contemporană cu noi.

În onoarea acestei longevităţi şi a unei cariere care ne-a dăruit creaţii de neuitat, vă propun să ne aplecăm asupra unui rol important (pentru care are o nominalizare la Oscar), dar, probabil, mai puţin cunoscut.

Mai precis acela din Hold Back the Dawn, în care este o profesoară candidă şi politicoasă, sedusă undeva la graniţa Mexicului cu Statele Unite de către un oportunist galant (Charles Boyer), care urmăreşte astfel să obţină viza şi permisiunea mult dorită de a intra pe teritoriul ţării tuturor posibilităţilor.

Conform modelului narativo-emoţional care va face carieră în filmele romantice, cinismul lui iniţial e neputincios în faţa sincerei şi curatei ei afecţiuni, chiar dacă apariţia unei foste amante a lui Boyer, afurisită şi răzbunătoare (Paulette Goddard, partenera lui Charlie Chaplin din Modern Times sau The Great Dictator), duce la complicaţii în această urzeală amoroasă.

Regizat de Mitchell Leisen cu mare atenţie pentru decorurile care redau sugestiv zona de graniţă, Hold Back the Dawn îi are drept scenarişti pe Charles Bracket şi Billy Wilder, iar inteligenţa şi ironia legendare marcă înregistrată ale acestuia din urmă, la care se adaugă propria experienţă de imigrant, conferă filmului o valoare care depăşeste perioada în care a fost realizat.

Pe lângă idila centrală, se conturează drame diverse, ale dezrădăcinaţilor, dar şi ale celor care îşi păstrează cultura oriunde i-ar purta valurile vieţii. Acel orăşel mexican de graniţă devine un microcosmos al speranţelor şi aşteptării, uneori optimiste, alteori zadarnice, precum cele din Deşertul Tătarilor de Dino Buzatti.

Olivia de Havilland are (ce frumos este că pot să folosesc încă prezentul) o blândeţe naturală a figurii, pe care a ştiut să o exploateze şi să o direcţioneze, rezultând astfel roluri minunate, dar diverse, precum cel al Melaniei din Gone with the Wind, al lui Catherine din The Heiress sau al verişoarei Rachel din My Cousin Rachel.

Aici, această bândeţe are forme imaculate, încât diversiunile altminteri amuzante ale peţitorului interesat ni se par aproape infame.

Cu voia marii doamne a cinematografiei, mă voi abate puţin de la elogiul pe care i-l aduc şi voi dezvolta o supoziţie referitoare la personajul lui Charles Boyer.

În film, acesta se numeşte Georges Iscovescu, este din Bucureşti şi aflăm că şi-ar fi câştigat existenţa la un moment dat ca gigolo.

Fără a mă fi documentat în prealabil, mă încumet să spun că este inspirat din povestea similară a lui Jean Negulescu (până şi numele au rezonanţe similare), românul născut în Craiova şi ajuns regizor respectat la Hollywood, care, în anii de tinereţe de pe Riviera franceză, făcea pe dansatorul de companie (dacă nu şi mai mult) şi care s-a căsătorit cu o americancă, de care a divorţat destul de repede după ce a ajuns în SUA.

Dacă ştiţi sau aflaţi ceva care să confirme sau infirme această ipoteză, vă rog să îmi împărtăşiţi şi mie.

Până atunci, să ne îndreptăm încă o dată atenţia asupra acestei grandioase actriţe care este Olivia de Havilland şi să ne bucurăm că, acum vreo optzeci de ani, lumea filmului îşi deschidea porţile în faţa talentului ei.

Vă repet, ca să simţiţi uimirea o dată cu mine:

Pe 1 iulie 2019, Olivia de Havilland împlineşte 103 ani!

The Day the Earth Didn’t Stand Still

Pentru că acum nu mult timp s-au împlinit 75 de ani de la Debarcarea din Normandia, eveniment de răscruce al celui de-al Doilea Război Mondial, merită să evocăm producţia cinematografică care, răspunzând cu aceeaşi măsură a anvergurii, a redat această încleştare epopeică.

The Longest Day a fost un film ambiţios, care şi-a propus să redea stările de spirit premergătoare, precum şi evenimentele din D-Day de pe fronturi multiple, adică şi din taberele Aliaţilor, şi din cea a nemţilor, dar şi din rândul populaţiei franceze, care nutrea speranţe şi lucra subversiv la a-i ajuta pe cei dintâi.

Din această grandioasă viziune rezultă un film captivant, dar inegal, mai ales că scenele de fiecare parte au fost realizate de regizori diferiţi; şi scenariul a avut parte de acelaşi tratament, efectul la fel de mozaical, variind de la replici şi atitudini convenţional patriotarde (inevitabil întrucâtva, având în vedere că pelicula e, totuşi, hollywoodiană) la unele lirice sau chiar amuzante.

Un detaliu care mi-a atras atenţia: printre scenarişti se numără şi Romain Gary, acel romancier francez dublu câştigător de Goncourt (povestea aceasta este în sine demnă de un film), şi, fără a mă fi afundat prea mult în documentare, mă încumet să afirm că intuiesc măcăr una dintre scenele care îi revin, una pe care Richard Burton, cu superba sa morgă shakespeariană, o transformă într-o parabolă a ridicolului războiului.

Ca orice producţie de acest gen, The Longest Day se bazează masiv pe efecte speciale, iar acestea n-au îmbătrânit prea bine. Dată fiind şi distanţa în timp, e greu să găseşti vreo scenă comparabilă ca execuţie cu acele douăzeci de minute coşmăreşti la care ne supune Steven Spielberg în debutul lui Saving Private Ryan. Există, însă, altele, impresionante mai ales ca îndrăzneală a concepţiei şi tulburătoare ca ilustrare a carnagiului şi distrugerii, precum aterizarea paraşutiştilor sau oraşul devastat, filmat de la înălţime.

Ce rezistă fără clintire în faţa trecerii timpului este încântarea de a descoperi ce pleiadă de actori gigantici a populat acest film, chiar şi prin apariţii episodice. Îi menţionez din memorie pe cei pe care am reuşit să-i remarc, lucru nu foarte uşor, pentru că ritmul desfăşurării acţiunii nu prea lăsa loc de luat aminte la figuri fugitive: John Wayne, Robert Mitchum, Richard Burton, Henry Fonda, Rod Steiger, Edmond O’Brien, Robert Ryan, Sean Connery, Bourvil, Red Buttons, Leo Genn.

Chiar şi cu micile sale scăderi, The Longest Day rămâne un omagiu demn şi nu lipsit de simţ artistic faţă de o zi în care istoria omenirii a apucat-o pe un alt făgaş.

Lacrimi la generic

În lipsă de un cuvânt mai bun, Human al lui Yann Arthus-Bertrand este categorisit drept documentar, însă doar câteva cadre sunt suficiente pentru a-l poziţiona în sfere mult mai înalte.

Structura este una simplă şi repetitivă: scene de anvergură, naturale sau antropice, care alternează cu prim-planuri de persoane din diverse părţi ale lumii, răspunzând unor întrebări nevăzute despre fericire, dragoste, bani, război, moarte şi alte coordonate ale existenţei.

Demersul este copleşitor şi, cu fiecare capitol care se succede, simţi cum freamătă ceva în tine, pe măsură ce te confrunţi cu păreri contrare sau surprinzător de apropiate, de la semeni din diverse părţi ale mapamondului.

Deşi lasă loc varietăţii de opinii, Human îşi relevă o anumită ideologie: libertarianism, egalitarism, pacifism, deplângerea consumerismului şi a degradării naturii.

Nu întâmplător, din acest film provine faimosul mini-discurs al lui José Mujica, remarcabilul preşedinte ale Uraguayului, în care sunt trasate, apăsat, tarele societăţii de consum. Simplă apologie a unui socialism frugal? Poate, dar e încântător să vezi că arta retoricii nu a murit şi şi-a găsit o expresie atât de puternică şi de un autentic rarisim.

Aş avea un beteşug de semnalat la Human: mi s-a părut că lipsesc anumite zone ale globului şi că unele au fost mai slab reprezentate decât altele. Triere în scopuri de a culege doar acele opinii care servesc mesajului? Sau obstacole dintr-acolo? Nu m-am documentat atât de temeinic, însă, cred că
Yann Arthus-Bertrand ar aproba o viziune lucidă şi complexă asupra propriei creaţii.

Scenele de amploare, filmate de la distanţe şi unghiuri care impresionează când începi să le conştientizezi, apropie Human de grandioasele componente ale trilogiei Qatsi sau de suratele lor Baraka şi Samsara. Ca şi în cazul ilustrelor predecesoare, şi aici coloana sonoră sporeşte trăirea şi reflectă diversitatea culturală înfăţişată de vizual.

Cât despre cele intime, spuneam că am simţit un angajament emoţional ascultându-i şi văzându-i pe toţi acei fraţi şi surori din specia umană, însă nu am putut ocoli nici senzaţia că a existat un intervievator nevăzut care a ştiut ce şi cum să întrebe, precum şi o echipă de montaj care le-a decupat declaraţiile într-un anume fel.

La genericul de final, însă, Yann Arthus-Bertrand lasă chingile ideologice şi le dă cuvântul în mod liber, iar acele câteva minute am simţit umanitatea în cea mai pură şi frumoasă expresie a ei.

Atunci mi s-au umezit ochii şi nu mi-e ruşine să spun asta.

Şi eu sunt om.

A Star Was Born

Plăcutul şoc pe care l-a avut generaţia noastră constatând ce potenţial actoricesc a relevat Lady Gaga în A Star Is Born trebuie să fi fost înzecit pentru oamenii anilor ’60 descoperind-o pe Barbra Streisand în Funny Girl.

Ca şi în cazul partenerei de ecran a lui Bradley Cooper, nici Barbra Streisand nu este vreo frumuseţe absolută, însă are o figură inubliabilă şi o voce desăvârşită, pe care o pune în valoare împreună cu o etalare de calităţi actoriceşti incredibile.

Povestea din Funny Girl e cumva a unui alter ego al actriţei: o tipă cu aspiraţii de artistă ajunge cumva să lucreze pentru faimosul teatru de varietăţi al lui Florenz Ziegfeld (interpretat aici cu superba-i reţinere de un Walter Pidgeon la o vârstă venerabilă) şi reuşeşte să-şi impună un stil parodic, care constrastează cu panoplia de fotomodele din trupa acestuia.

Bucata de film în care are loc ascensiunea-i pe scenă şi numerele muzicale care o însoţesc este cea mai savuroasă şi mi-a demonstrat încă o dată ce meseriaş a fost regizorul William Wyler, deja în etate la momentul realizării acestei producţii, deşi unele tăieturi mai alerte şi un pic stângace mi-au arătat că cineastul veteran nu se sfia să experimenteze cu tehnicile şi tendinţele care cotropeau Hollywood-ul care îşi lua rămas bun de la Epoca sa de Aur.

Principalul fir narativ care o urmăreşte pe protagonistă este cel al relaţiei cu un seducător levantin, rafinat şi chipeş, interpretat de Omar Sharif, unul dintre cei mai arătoşi actori care s-au perindat prin Cetatea Filmului şi care şi-a păstrat distincţia şi farmecul masculin chiar şi în amurgul vieţii.

De la un punct, povestea celor doi este, fără doar şi poate, construită pe acelaşi schelet ca A Star Is Born (oricare dintre ecranizări). În timp ce ea e într-o perpetuă ascensiune, el o ia în jos, tras şi de viciul care aici nu mai este băutura, ci jocurile de noroc. Tragismul e atenuat, însă vă invit să fiţi atenţi la melodia de final, a cărei idee şi interpretare e aidoma celei din filmul din 2018. Bine le mai zicea Nietzsche:

De la Platon încoace, toţi filozofii şi teologii bat acelaşi drum.

Lentoarea treimii finale a peliculei şi aerul familiar al poveştii nu sunt neajunsuri suficient de mari să umbrească debordanta prestaţie muzicalo-actoricească a Barbrei Streisand, recompensată cu un Oscar, obţinut la egalitate cu Katharine Hepburn din The Lion in the Winter.

La ce carieră minunată a avut Barbra Streisand ulterior, nu pot decât să îi urez lui Lady Gaga să încerce măcar să se apropie de ea, pentru că aşa va deveni o legendă.

Între scriitură şi audio-vizual

Cei de la Librăria Cărtureşti Craiova mi-au adresat o provocare căreia nu i-am putut rezista:

Să vizionez filmul Beoning (În flăcări) al lui Chang-dong Lee şi să citesc povestirea pe care se bazează, Arderea hambarelor a lui Haruki Murakami.

De obicei, ordinea este inversă, însă aşa s-au petrecut lucrurile în cazul meu şi mă bucur că aceasta a fost sintaxa potrivit cărei am fost pus în situaţia de a examina transferul dinspre livresc către cinematografic.

Proza japonezului are acea particularitate de a te duce de nas şi de a vira în direcţii nebănuite, fără vreun aparent din partea autorului. Pentru că inexpicabilul se strecoară în realismul cu care îşi compune poveştile utilizând acelaşi mediu, cel scris, efectul este subtil.

Nu la fel stau lucrurile şi în cazul filmului. Aici, mijloacele ţin de aranjare a succesiunii, iar apariţia unui element care tulbură ordinea firească a lucrurilor sau care îţi direcţionează atenţia are ceva mai apăsat, pentru cei cu simţ de observaţie, bineînţeles.

Aceasta ar fi deosebirile de ordin general între carte şi film, dar în cazul lui Beoning (producţie coreeană, nu japoneză, universul cultural fiind însă acelaşi, aşa că această distincţie nu contează) acestea sunt şi mai profunde.

În primul rând, personalitatea celor două personaje masculine (pentru că protagonista care se află între cei doi are o caracterizare filmică apropiată de cea literară): personajul principal nu este un om matur şi cu posibilităţi financiare, ci un tânăr cam gângav şi lent (altminteri des întâlnit în proza lui Murakami), care se zbate cu slujbe de condiţii joase şi are vagi ambiţii de scriitor (alt lait motiv murakamian); de cealaltă parte, pasionatul de incendii provocate are ceva abstract în nuvelă, pe când în film este un monument de farmec amoral şi are aer de psihopat finuţ, la care se adăugă ostentativa potenţă financiară.

Din acest surd conflict rezultă o deplasare a sensului peliculei spre o tematică de tip social (cum este în Us), chiar dacă trama narativă a producţiei cinematografice bifează destule din momentele descrise de Murakami în Arderea hambarelor.

Filmul devine întrucâtva mai uşor de desluşit, tocmai mulţumită calităţii realizării sale. Scene aparent absurde sau asupra cărora se insistă derutant de mult sunt piese ale unui puzzle macabru pe care regizorul îl construieşte cu o măiestrie care îl plasează în galeria iluştrilor succesori ai lui Hitchcock.

Cu toate diferenţele inerente sau survenite ca urmare a abordării filmice, există un punct în care creaţia literară şi cea audio-vizuală se apropie infinitezimal de mult.

Imaginaţi-vă că neliniştea este o coardă interioară.

Şi la Arderea hambarelor, şi la Beoning am simţit-o vibrând permanent.

Odisee la senectute X 2

Luate separat, cele două filme despre care vă voi vorbi mai jos sunt remarcabile, însă a le aduce împreună mental a fost o experienţă care depăşeste simpla sumă a încântărilor.

În primul rând, The Trip to Bountiful şi The Straight Story se aseamănă prin subiect: personajul principal, persoană vârstnică, porneşte într-o călătorie pentru a reînnoda legătura cu trecutul îndepărtat.

În cazul lui Geraldine Page este vorba despre a revedea casa părintească, iar în a lui Richard Farnsworth despre a se reconcilia cu fratele cu care nu mai schimbase o vorbă de ani buni.

Ambii au parte de întâlniri revelatoare, benefiază de ajutor şi împărtăşesc altor din experienţa lor de viaţă, astfel încât putem vag reconstitui existenţe brăzdate de suferinţă şi ocazii pierdute, dar şi de o voinţe de a merge mai departe care pot servi drept modele pentru plictisiţii suferinzi ai zilelor noastre.

Ambele odisei ne poartă printr-o America din afara metropolelor, una a oraşelor mici şi pitoreşti, dar şi a unor peisaje ample şi câmpuri nemărginite (aici The Straight Story punctează mai mult, graţie regiei lui David Lynch), care invită la a purcede la drum. Aşa cum, pentru a înţelege România, e nevoie să ieşi din Bucureşti, şi pentru a pătrunde în sufletul Americii e cazul să ne scuturăm de exclusivitatea imaginilor din New York sau Los Angeles.

Însă factorul care a contribuit cel mai mult la unificarea acestor două pelicule în mintea mea este sublimul interpretărilor protagoniştilor.

Geraldine Chaplin este volubilă şi, sub aparenta sărăcie cu duhul, lasă să se întrevadă o mare înţelepciune. Şi Richard Farnsworth oferă aceeaşi stratificare a personalităţii – sub aerul antisocial se ascunde o perceptivitate ascuţită şi o capacitate de o oferi poveţe în forme comprimate.

Reunoaşterea pentru aceste creaţii de neuitat are frumuseţea ei tristă.

După o carieră căreia epitetul de legendară o descrie doar superficial, Geraldine Page a primit într-un final Oscarul pentru cea mai bună actriţă, cu scurt timp înainte de a fi răpusă de o boală de inimă.

La aproape 80 de ani, Richard Farnsworth şi-a văzut rându-i activitatea de peste o jumătate de secol din domeniul filmului încununată de o nominalizarea la Oscarul pentru cel mai bun actor într-un rol principal. Câştigătorul din acel an a fost Kevin Spacey pentru American Beauty şi nu mă sfiesc să spun că, dacă membrii Academiei au vrut să evite controversa în acel an şi să nu îi dea statueta lui Denzel Washington pentru The Hurricane, ar fi putut foarte bine să i-o acorde lui Richard Farnsworth. Posteritatea le-ar fi fost recunoscătoare, pentru că acesta a fost ultimul său rol.

Geraldine Page şi Richard Farnsworth nu se mai află printre noi de mult, însă personajele cărora le-au dat viaţă şi poveştile lor extraordinare merită păstrate acum şi de-a pururi.

Ce nu i-a ieşit nici lui Hitchcock

După ce îmi declaram neputinţa de a rezista grandorii din Voina i mir, acum mă văd iar nevoit să accept că ruşii au un har aparte de a se înhăma la proiecte nebuneşti, pe care, şi mai înfricoşător, le şi duc la îndeplinire.

Russkiy kovcheg (Arca rusească) al lui Aleksandr Sokurov ar fi fost o experienţă extraordinară prin simpla idee: un narator-observator, care ne împrumută ochii sai pentru acest periplu, parcurge sălile Palatului de Iarnă al Muzeului Ermitaj din Sankt Petersburg în compania unui personaj de epocă (alias Marchizul de Custine, autor al unei celebre cărţi despre Rusia secolului al XIX-lea) şi întâlneşte personaje emblematice precum Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare sau nefericitul Nicolae al II-lea.

Filmul se fereşte de o categorisire anume prin ambiguitate: uneori pare a fi docudramă, alteori e documentar în toată regula, însă nu rare sunt momentele când aerul oniric şi reflecţiile acestui companion îl apropie de poezia lui Tarkovski. Fascinaţia rămâne însă aceeaşi şi explodează în ultima treime a peliculei, odată cu fastuoasa scenă a primirii ambasadorilor.

Ce urmează de aici are un crescendo constant din punct de vedere al grandorii, iar bucata balului, pe care nu îl trăim de o înălţime demiurgică, precum în filmul lui Bondarciuk, ci din interior, m-a lăsat cu gura căscată larg pe toată durata lui.

Acum, mai mult ca oricând, somptuosul decorurilor şi costumelor şi mulţimea personajelor contribuie la a sublinia suprema ambiţie a regizorului:

Aceea de a realiza Russkiy kovcheg ca o unică şi neîntreruptă scenă, fără vreo forfecare de montaj sau truc de editare, la care a recurs până şi Hitchcock pentru a reda aceeaşi impresie în Rope.

La capătul acestei incursiuni nemijlocite în spiritul şi materialul unei epoci pe care mulţi o regretă, contrapunând-o bestialităţii comunismului (deşi sunt multe de discutat aici), pot afirma din nou, cu îndoită convingere:

Rusului îi place să uimească şi să înspăimânte.

E bine să ai prieteni

E bine să ai prieteni alături de care să mergi la film.

E bine să ai prieteni care, în timpul filmului, să-ţi explice toate relaţiile dintre personaje, pe care tu, ca prea puţin pasionat de universul Marvel, nu le ştii decât lacunar.

E bine să ai prieteni pe care nu îi mai văzusei de mult, dar care înţeleg că trebuie să pleci mai devreme, ca să mergi la film.

E bine să ai prieteni care să fi văzut filmul, dar care nu îţi strică plăcerea dezvăluindu-ţi finalul.

E bine să ai prieteni care sunt atât de petrecăreţi, încât să mai fie disponibili când te întorci după trei ore de film, dintre care jumătate au fost scene cu dialoguri pline de platitudini.

E bine să ai prieteni care te întreabă pe şleau: Bă, care moare?

E bine să ai prieteni.

Aceasta este esenţa lui Avengers: Endgame, altminteri încă un efort titanic de a mai mulge nişte bani din mitologia construită de-a lungul anilor, ea însăşi mare generatoare de venituri.

Dacă vi se pare că v-am divulgat ceva astfel şi vreţi să mă băteţi, nu mi-e teamă:

Am prieteni.

P.S. Nici acum nu-mi vine să cred că vocea ratonului Rocket e a lui Bradley Cooper!