Dali, Magritte, Chirico, faceți loc, vă rog!

Întotdeauna m-am simțit ca acasă printre suprarealiști. Am fost în elementul meu în Espace Dali și ca peștele în apă în Musée Magritte.

Mă fascinează aparenta simplitate a tablourilor lui Chirico și mă dau în vânt după peisajele nepământene ale lui Yves Tanguy.

Acum, însă, îi rog pe toți acești artiști să facă un pic de loc în mintea mea pentru Mamoru Oshii și al său Tenshi no tamago (Ou de înger).

O fetiță cu un aer imaterial și atemporal poartă cu duioșie maternă un ou, străbătând peisaje coșmărești, aproape monocrome și izvorâte din abisurile unui subconștient tulbure.

La un moment dat, i se alătură un personaj masculin impozant și imperturbabil, care poartă un instrument de o formă familiară.

Tenshi no tamago nu propune narațiune și nici simboluri accesibile.

Nu are îngăduință față de privitor.

De fapt, nici nu îi pasă de el.

Însă, acesta, claustrat în propria locuință și captiv al propriei minți, se lasă înrobit de atmosfera lugubră, imaginile hipnotice și coloana sonoră tulburătoare.

Ca și restul mapamondului, și eu simt în această perioadă atingerea neliniștii, inamic insidios, care îmi subminează plăcerea existenței.

Tenshi no tamago e receptaculul în care această neliniște devine benefică.

Numai sub imperiul ei poate fi această operă de artă trăită în plenitudinea ermetismului ei.

Numai astfel imperceptibila acumulare emoțională poate ecloza dureros la final.

Care este sensul acestei opere de artă?

Puteți foarte bine să întrebați:

Care este sensul vieții?

Și, într-un caz, și într-altul, fiecare are propriul răspuns.

Prin Tenshi no tamago, eu le-am întrezărit pe amândouă.

Dacă nu mai vine Shakespeare la noi, mergem noi la Shakespeare

O veste tristă, dar previzibilă, în contextul acestei epidemii care ne pune la încercare, materialicește și spiritualicește, a fost amânarea (nu voi să spun anulare, nu voi și gata) Festivalului Shakespeare de la Craiova de anul acesta.

Din durerea de a ști că nu voi mai avea parte de extraordinara diversitate a întruchipării universului shakespearian pe scenă am extras forța de a mă reorienta către creațiile celei de-a șaptea arte.

Astfel, periodic mă voi apleca asupra câte unei pelicule care reprezintă o ecranizare a unei piese a Marelui Will sau atinge în mod inedit substanța acesteia.

***

Prima dintre aceste reconversii dinspre teatru spre film este transpunerea cea mai apropiată de desăvârșire a poveștii care se sustrage termenului de tragedie – Romeo și Julieta.

Abordarea lui Franco Zeffirelli, cu o deosebită grijă pentru decoruri, costume și recompunere (pentru că nu-i chiar reconstituire) istorică, n-are egal. Scenele sunt compuse cu grijă teatrală, însă se înlănțuie cu meșteșug filmic.

Momentul când cei doi tineri își ating privirile și sufletele prima dată în timpul petrecerii este de o frumusețe care poate alina chiar și efectele întunericului care ne învăluie psihicul în aceste vremuri de restriște.

Ca o paranteză, într-o superbă prelegere pe ted.com, arhitectul italian Renzo Piano spunea:

Well, this beauty – this universal beauty, I should say – is one of the few things that can change the world. Believe me, this beauty will save the world. One person at a time, but it will do it.

Nici coloană sonoră sublimă a lui Nino Rota, nici cea mai frumoasă țară din lume, care își împrumută bijuteriile arhitectonice pentru a sluji drept cadru narațiunii emoțional-dramaturgice, n-ar fi fost, însă, suficiente, pentru ca această versiune de Romeo and Juliet să capete valoare de simbol.

Cei doi actori din rolurile principale sunt viața însăși a filmului. Leonard Whiting și Olivia Hussey au energia tinereții, prospețimea primei iubiri adevărate și energia artistică, nu de a-i interpreta pe Romeo și Julieta, ci de a deveni Romeo și Julieta.

Împreună sunt un etalon. N-am cum să nu judec alte cupluri, din teatru sau film, decât prin prisma comparației cu acesta.

Romeo and Juliet al lui Franco Zeffirelli nu este perfect. Partea a doua, cea în care se conturează tragedia, mi s-a părut un pic grăbită, față de ascensiunea ritualică a iubirii din debut.

Dar, până la urmă, nu asta este esența din Romeo și Julieta?

Că dragostea triumfă împotrivă morții?

Death, that hath sucked the honey of thy breath,

Hath had no power yet upon thy beauty.

Thou art not conquered. Beauty’s ensign yet

Is crimson in thy lips and in thy cheeks,

And death’s pale flag is not advancèd there.

Pe alte aripi ale vântului

Deși produs al cinematografiei, Gone With the Wind e dincolo de ea.

Este o legendă de sine stătătoare, îmbogățită de poveștile țesute în jurul ei.

E greu să înfrunți un așa monument, însă, în epocă, Jezebel al lui William Wyler a avut această îndrăzneală.

Subiectul e familiar: o frumoasă nesupusă, intrigantă și sfidătoare din New Orleans își pierde logodnicul din partea apucăturilor ei și se zbate să îl recâștige, totul pe fundalul iminentului Război Civil.

Se spune că Bette Davis și-a dorit enorm rolul lui Scarlett O’Hara, care i-a revenit până la urmă lui Vivien Leigh, iar cel de față a venit ca o compensare, pe care și-a însușit-o cu mare vervă, câștigând Oscarul cu un an înainte față de interpreta din Gone With the Wind.

Se vede în interpretarea lui Davis această dorință de a bifa și etala tot ce ar fi însemnat o Scarlett O’Hara a ei. În abordarea unei actrițe mai puțin talentate, această cursă de a dovedi de ce e în stare ar fi părut stridentă, însă marea divă reușește să impresioneze chiar și când ești condamnat să operezi paralele mentale.

Pe Bette Davis o ajută și faptul că, deși nu se poate măsură cu Gone With the Wind în materie de anvergură, Jezebel este un film excelent realizat.

Nimic suprinzător, deoarece în scaunul regizoral s-a aflat William Wyler, cineastul care a îmbinat ca nimeni altul meșteșugul tehnic cu cravașa de mânat actori. Numai un asemenea regizor îi putea impune lui Henry Fonda, generos prin însăși figura sa, un aer scorțos care se contrapune minunat celui zglobiu malițios al lui Bette Davis.

Cadrul pe care îl plăsmuiește este o societate ajunsă la un zaharisit nivel de rafinament, după care americanii par a avea încă o nemărturisită nostalgie, așa cum rușii privesc spre perioada țaristă. Și, tot ca acolo, această opulență este construită pe o crasă inechitate socială.

Aici mă voi aventura să emit un verdict: deși Gone With the Wind a dat prima actriță de culoare nominalizată și câștigătoare de statuetă a Academiei (Hattie McDaniel), Jezebel emană mai multă compasiune și simpatie față de populația de culoare. Poate că acesta a fost încă un mod prin care filmul a încercat să concureze cu grandiosul adversar.

Și n-aș putea încheia fără a vă aminti că acțiunea din Jezebel are loc în parte și în timpul izbucnirii unei molime, despre care vigurosul personaj al lui Donald Crisp avertizează încă de la început. Sub foarte capabila baghetă a lui William Wyler, au loc scene voit cutremurătoare, dar și unele din care putem desluși cum se desfășurau măsurile de carantină sau auto-izolare și cum reacționau autoritățile în a le aplica și veghea că sunt respectate.

Pe lângă valoarea artistică, dar și cea documentară, Jezebel ne mai oferă ceva.

Dacă îl vedem, înseamnă că stăm acasă.

Iar asta e cel mai important lucru pe care îl putem face ca să scăpăm de molima de-acum.

Tinerețea unui președinte

Până la Donald Trump, președintele american cu un trecut marcant în showbiz era Ronald Reagan, care a cochetat cu actoria până la a intra în politică. Nu adâncesc discuția despre diferența de competență dintre cei doi, pentru că n-are rost.

Pe actualul șef de stat vi-l aduceți probabil aminte din seria The Apprentice, însă câți au avut oare ocazia să îl urmărească pe Reagan jucând într-un film?

Kings Row ne oferă șansă de a-l vedea pe acela care a dat bobârnacul decisiv Uniunii Sovietice în poate cea mai reușită ipostază a sa hollywoodiană.

Filmul urmărește evoluția unor copii din orășelul american cu același nume, urbe de provincie în care diferențele de clasă socială sunt încă apăsate, moravurile încă supuse unor convenții, iar ororile trecute sub o tăcere respectabilă.

Toate acestea ni se dezvăluie pe măsură ce protagoniștii avansează în vârstă și se lovesc de adevărurile crude ale maturității.

Spun protagoniștii pentru că, deși personajul lui Robert Cummings pare a avea întâietate, cel al lui Ronald Reagan beneficiază de o bucată care îl ridică peste simpla condiție de rol secundar.

Evident, a fost peste medie de atent la orice scenă la avut în prim-plan pe fostul președinte american, iar constatarea a fost că, deși nu mustea de talent, știa să joace. Spiritul său locvace, pe care l-a manifestat apoi plenar în timpul congreselor internaționale când spunea bancuri cu ruși, îl ajută aici să construiască un personaj dinamic, dar nu unilateral.

Scenariul îi rezervă o drastică întorsătură psihologică, așa că are ce ronțăi din punt de vedere interpretativ, reușind chiar performanța de a părea mai natural decât Robert Cummings, bonom, dar cu grimase de actor de film mut.

Filmul e un pic neomogen la capitolul coerență narativă, însă, pentru o peliculă a anilor ’40, perioadă de apogeu a producțiilor de studio, Kings Row etalează alte calități surprinzătoare.

Din punct de vedere al montajului, este foarte alert, scenele se succed cu o rapiditate atipică erei respective, iar tranzițiile temporale au loc cu mult stil.

Acest dinamism este jumătate din meritul regizorului Sam Wood (care ne-a mai oferit și Kitty Foyle, în care strălucește Ginger Rigers), nominalizat la Oscar, cealaltă îndreptându-se spre modul cum a condus o distribuție care acoperă un spectru larg, de la actorii-copii la veterani precum Claude Rains (tulburător în întruchiparea celui mai ambiguu personaj al filmului), Charles Coburn, Judith Anderson sau Maria Ouspenskaya.

Mai mult decât orice, Kings Row se remarcă prin îndrăzneala cu care tratează subiectul tulburărilor mintale, nu doar ca manifestări ale celor suferinzi (Louise Gordon și Betty Field au fiecare momente șocante prin veridic), dar și ca efecte asupra celor din jur.

De aceea, merită să închei cu un diagnostic emis de personajul lui Claude Rains, înfricoșător prin familiaritatea pe care o degajă:

But in this modern complicated world, man breaks down under the strain, the bewilderment, disappointment, and disillusionment. He gets lost, goes crazy, commits suicide. I don’t know what’s going to happen to this world in the next hundred years or so, but I can guarantee you life isn’t going to get any simpler. Worry and doubt bring on a bellyache. Mankind’s building up the biggest psychic bellyache in history.

Lawrence cel mic

Calitatea în cinematografie se răspândește precum coronavirusul, adică în toate părțile lumii.

De fapt, ca un gând fugar și malițios, de-aia n-am avem noi prea multe cazuri, nici de-una, nici de-alta.

Așa cum maladia a ajuns și în minunata Iordanie (sora mea știe de ce), tot de acolo provine un film deosebit, intitulat Theeb.

Povestea este plasată în același cadru temporal și geografic din Lawrence of Arabia, adică ținuturile stâncoase și aride din Siria istorică în timpul Primului Război Mondial, populate de beduini care se văd prinși în revolta împotriva stăpânirii otomane.

Personajul eponim este un băiețel din partea locului care, împreună cu fratele mai mare, îl acompaniază pe un ofițer britanic spre o destinație de pe linia de cale ferată Hedjaz.

Similaritățile cu epopeea regizată de David Lean se cam opresc aici, pentru că trama narativă nu se concentrează asupra europeanului, ci îi vizează pe indigeni și modul cum transformările și conflictele lumii înconjurătoare le ating valorile și modul de viață.

De aceea, din punct de vedere al caracterizării, micuțul Theeb este mai degrabă o figură tezist-simbolică, însă acestea sunt niște aspecte care pălesc în comparație cu extraordinara naturalețe a foarte fragedului interpret Jacir Eid Al-Hwietat. Ales, precum cea mai mare parte a distribuției, dintre oameni ai deșertului, fără experiență actoricească, protagonistul ne absoarbe atenția, precum solul arid care devorează o vremelnică perioadă de umiditate.

Iar această performanță de direcționare a câmpului nostru cognitiv este cu atât mai meritorie, cu cât cadrul natural în care are loc acțiunea este de o frumusețe răpitoare. De la Lawrence of Arabia, turiștii s-au îngrămădit nu doar spre magnifica Petra, ci și spre Wadi Rum, unde s-au filmat The Martian sau Star Wars: Episode IX – The Rise of Skywalker, însă, chiar și așa, peisajele acestui comori a naturii mi-au părut de o splendoare neștirbită.

Există o zicală arabă:

Când Dumnezeu a făcut timpul, a făcut mult.

Ca urmare, Theeb ne propune o pendulare între perioade de acalmie și unele de intensă și meșteșugit realizată acțiune. În primele, ne delectăm cu expresivitatea tânărului Jacir Eid Al-Hwietat, iar cele din urmă, regizorul Naji Abu Nowar ne supune la tensiune și dinamism de western veritabil.

Filmul iordanian a fost nominalizat la Oscar, această Fata Morgana pentru cinematografia românească.

Dar, înainte să scrâșniți din dinți, nu uitați că piesaje frumoase avem, istorie zbuciumată avem, actori înzestrați avem.

Așadar, ce ne mai trebuie?

Nu să vă vină să credeți, dar tocmai o producție porcoasă precum Miami Bici are răspunsul:

Realizarea tehnică impecabilă.

Fundațiile monumentului (Robert Duvall)

Robert Duvall a fost Boo, a fost colonelul îndrăgostit de napalm, a fost taciturnul și eficientul Tom Hagen din seria The Godfather.

Are deja un monument maiestuos ca un grup statuar, în mijlocul căruia tronează și Oscarul pentru Tender Mercies.

Însă merită menționat rolul din The Great Santini, pentru că rar se poate găsi vreo mai ilustrativă mostră a ce e în stare să facă un actor mare dintr-un personaj altminteri schematic.

Protagonistul eponim e militar până în măduva oaselor, un războinic care extinde spiritul cazon și competitiv (bun în perioadă de război, nociv în vreme de pace) în toate sferele vieții, mai ales într-a familiei.

Acest teren de bătălie îl aduce într-un inevitabil conflict cu fiul cel mare, jucat cu deosebită expresivitate de Michael O’Keefe, care își trage o porție masivă din film, așa cum Niculaie deturnează interesul din Moromeții 2.

Lupta dintre un tată remarcabil și asupritor și odrasla care râvnește la libertate nu era o noutate la data realizării peliculei și n-a rămas neexploatată de atunci.

The Great Santini nu se distinge prin inedit și nici prin vreo mare coerență. Pe lângă pendularea cursorului dinspre Duval spre O’Keefe, scenariul mai atinge și vechea nevralgie a societății americane, discriminarea și segregarea persoanelor de culoare, prilej cu care îl descoperim pe excelentul actor de compoziție Stan Shaw într-un reușit și chiar complex rol de tinerețe.

Lui Robert Duvall i-am închinat însă acest omagiu și la el mă voi întoarce. Partitura îi este construită cu ambivalență, reliefând atât calitățile, cât și defectele unui om care respiră militărie și care nu se poate dezbăra de ea și ar fi putut foarte lesne aluneca fie pe panta caricaturalului, fie pe pe patriotismului deșănțat.

Însă Duvall pune calitate și vervă interpretativă în fiecare gest și replică, astfel încât nu m-ar mira să aflu că, în SUA, e dat exemplu de Democrați drept întruchipare a belicosului odios, iar de Republicani drept ilustrare a supremației americane într-ale apărării lumii libere.

Acest măreț și ridicol Santini mi-a adus aminte de Căpitanul Conan al lui Roger Vercel sau de un alt soldat pe care îl admiri și detești deopotrivă, Patton al lui George C. Scott.

Dracu’ de care avem nevoie când șubreda civilizație pe care am construit-o este în pericol să sucombe în fața lui tac-su, dar pe care l-am trimite pe pustii pe timp de pace.

Ce facem cu asemenea ipochimene?

Încercăm să le ținem de partea decenței cât se poate și le admirăm când le regăsim întrupate de actori magnifici precum Robert Duvall.

Dă, madre, cu beachu-n mine!

În seara de 22 ale lui Făurar, leat douăzeci-douăzeci, soarta mi-a surâs.

Nu numai că am fost invitat de cei de la Cinema Inspire să vizionez Miami Bici în condițiile de răsfăț ale sălii VIP, dar, pe drumul peripatetic de întoarcere spre casă, zeița Fortuna mi l-a scos în cale pe acest cetățean.

Când l-am întâlnit, era în plin proces de negociere cu doamnele de la un fast-food, miza fiind o bere. L-am rugat să îmi permită să îi fac o poză, ca s-o pun pe blog, moment în care și-a luat această figură solemnă, care nu relevă faptul că acțiunile nefaste asupra propriei biologii l-au văduvit de câțiva dinți din față:

– Pune, fata mea, să ajung celebru!

Aceeași sete de succes și faimă îi duce pe protagoniștii filmului în Miami, unde se lasă antrenați în aventuri picarești-golănești.

Ce se observă rapid la Miami Bici este realizarea impecabilă. Decupaje, imagine, sonor, toate calitatea-ntâia. Gata cu cadrele prelungi din Polițist, adjectiv sau bolboroselile din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Asta e, bagi banu’, iei regizor străin – Jesús del Cerro – şi nu mai agasezi senzorial spectatorii.

Grație acestei producții fără cusur, osmoza tropilor și vulgarităților românești cu structura narativă hollywoodiană funcționează.

E Miami Bici vreo capodoperă?

Cum ar spune un cursant de-ai mei, pe care mă lupt să-l dezvăț de nigga talk:

Well, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri it ain’t.

E mai degrabă un smoothie de Dumb and Dumber, Hungover şi American Pie, la care se adaugă buttocks, spice and everything nice, peste care se toarnă CHEMICAL X!!!

Înjurăturile noastre româneşti.

N-are sens să cad în păcatul fariseismului şi să nu recunosc că, auzindu-le scăldate în lumina orbitoare a Floridei, mi s-au părut că sună şi mai bine şi am râs cu poftă la multe dintre ocaziile în care au fost proferate.

Interpretările se împart precum venitul la nivel global: 90% din umorul real vine de la Matei Dima, despre care nu mă sfiesc să spun că are un potenţial comic veritabil, cu grimase reduse la minimul esenţial, pe când restul de 10% sunt scălâmbăieli ale lui Codin Maticiuc.

Restul distribuției, românești sau internaționale, se achită de arhetipurile alocate, iar cele două ore ale filmului trec fără ca răbdarea să fie agresată.

Dacă și simțul calității intelectuale vine relaxat, Miami Bici este experiența cinematografică agreabilă de care avem nevoie după atâtea ciorbe sorbite zgomotos prin filmele post-revoluționare.

Sursă imagini: www.cinemagia.ro

Spintecarea butaforiei

Profit de faptul că Parasite este în atenția tuturor și vă semnalez un film japonez mai vechi, Harakiri, care împărtășește cu acela al lui Bong Joon Ho mai multe decât simpla apropiere geografică.

În anii de după instaurarea shogunatului Tokugawa, un ronin (samurai fără stăpân) apare la poarta unui clan feudal nipon și solicită să îi fie permis să comită harakiri (sau seppuku) în curtea acestuia.

De la această solicitare se dezvoltă o tragedie complexă, centrată în jurul ideii de captivitate în față unor cutume și aparențe care anihilează conduita rațională și empatică.

Mizanscena este construită de regizorul Masaki Kobayashi cu precizie geometrică, detaliile arhitecturale și vestimentare japoneze sunt impecabile, astfel că, rapid, dispar din planul nostru conștient, liber astfel a se îndrepta către componentele psihologice și către procesarea revelațiilor ideatice.

Peisajul samurailor care își văd viața ruinată și nu își mai găsesc locul în societate, ca urmare a disparițiilor formelor tradiționale ale acesteia, nu este foarte depărtat de zbaterile unei jumătăți a personajelor din Parasite.

Ca și în surprinzător de oscarizata producție coreeană, protagoniștii din Harakiri par a deține controlul asupra propriilor vieți, până când viraje ale acțiunii le contrazic flagrant.

Și, ca și omologul Bong Joon Ho, Masaki Kobayashi alege cu efect maxim momentele când apasă pe pedala visceralului, spulberând linearitatea și detașarea care ni se acordaseră, tot prin voia lor demiurgic-regizorală.

Actorii din Harakiri sunt aleși astfel încât să fie caracterizați de simpla lor înfățișare: liderul arogant, aghiotantul cam nătâng, spadasinul răutăcios. Puțina personalitate pe care o dobândesc unii dintre ei este pusă în slujba reliefării protagonistului.

Interpretat de marele Tatsuya Nakadai, care mai târziu îl va servi grandios pe Akira Kurosawa în Ran și Kagemusha, personajul principal se prezintă sub două variante, corespunzătoare câte unui plan temporal, care evoluează organic către a se contopi în antologica secvență de final.

De remarcat faptul că Harakiri nu demontează mitul samuraiului. Dimpotrivă, procedează la a-l curăță de butaforie și de caracterul idolatru și la a-l reduce la chintesență, reconciliindu-l cu pacifismul la care această țară s-a convertit după al Doilea Război Mondial.

Roninul din Harakiri nu este Samurai Jack.

Însă are mult din acel ceva din care sunt plămădiți eroii.

CFR-ul ar ajuta gangsterii

Când vorbeam despre Knives Out, enunțam ideea că nominalizările pentru scenariu pot dezvălui filme excelente care, în lipsa altor nominalizări și implicit, a vâlvei care se face în jurul lor, pot trece neobservate.

Nebăgarea în seama a unor pelicule de calitate se acutizează odată cu trecerea timpului, așa că bucuria de a descoperi The Narrow Margin a fost amplificată exponențial.

Povestea este simplă, dar eficace: un polițist are misiunea de a o escorta și proteja pe văduva unui gangster, martor-cheie în procesul împotriva altor tipi certați cu legea. Lucrurile sunt îngreunate de faptul că deplasarea de la Chicago la Los Angeles trebuie să se realizeze cu trenul, ceea ce necesită discreție, vigilență, dar și răbdare din partea însoțitorului-străjer, deoarece dama în chestiune este cam tare-n gură, iar urmăritorii neostoiți în hotărârea de a-i face de petrecanie.

Regizat de Richard Fleischer (care ne-a mai oferit Soylent Green sau 20,000 Leagues Under the Sea), The Narrow Margin este unamim lăudat ca un model de film de categorie B.

Probabil că această etichetă se referă la economia de mijloace filmice folosite, însă tocmai caracterul limitat al decorurilor și spațiilor unde se desfășoară acțiunea îi conferă suspans, dinamism și chiar valenţă estetică.

Cușete, culoare și vagoane-restaurant, cu huruitul trenului pe șine drept sunet de fundal, sunt un cadru impecabil înghesuit, menit a comprima tensiunea și a concentra atenția privitorului asupra personajelor, fiecare conturat cât e nevoie, astfel încât ansamblul devine o partidă de șah cu potențial funest.

Nu lipsesc întorsăturile de situație, dozate cât să nu lase să se scurgă inutil niciunul din cele 70 de minute (!) ale filmului, care poate reprezenta un veritabil material didactic la materia „Eficienţă narativă şi compoziţională”.

O remarcă se impune de la sine: personajele aflate de partea legalității au mare noroc că acest joc de-a șoarecele şi pisica nu are loc în vreun tren din România, iar răufăcătorii nu beneficiază chiar de tot timpul din lume.

Deși cele mai multe scene se petrec în timpul zilei, The Narrow Margin este fără doar și poate un merituos reprezentant al genului noir, așa că are nevoie de un protagonist masculin dur și integru, pe care îl găsește întocmai în persoana lui Charles McGraw. Conform canoanelor, femeile din juru-i au personalități diferite, iar de asta se ocupă Jacqueline White și Marie Windsor, în timp ce răii au metode și costume diverse, care le slujesc drept caracterizări.

Să cotrobăi prin lumea filmelor vechi este una dintre marile mele plăceri. Cu The Narrow Margin am învățat că merită să îmi cufund mână adânc, până la cot, și să nu-mi fie frică de praful depus de ani, pentru că astfel pot extrage artefacte de o valoare nebănuită.

Pretendenți la Oscar în 2020 – Epilog

Nu mai este mult până când vom afla câștigătorii Oscarurilor din 2020, așa că vă invit să explorăm cum au reușit pretendenții la aceste mult râvnite statuete să rezoneze cu mintea și sufletul meu:

Cel mai bun regizor – fiecare dintre nominalizați are merite, dar se pare că pronosticurile se îndreaptă preponderent către Sam Mendes și al său aparent continuu 1917, a cărui realizare nu este de lepădat din punct de vedere tehnic, însă mai impresionat am fost de Bong Joon Ho, principal artizan al foarte importantului Gisaengchung și chiar de către Quentin Tarantino, care face și desface westernul în Once Upon a Time …in Hollywood.

Cel mai bun actor într-un rol principal – Joaquin Phoenix suferă prea amarnic în Joker, ca și Leo în The Revenant, încât să nu câștige, într-un final, Oscarul, dar nu mi-ar displăcea să mă trezesc luni dimineața și să aflu că i l-a suflat Antonio Banderas, mai ales că am și avut un parfum de-al lui odinioară.

Cea mai bună actriță într-un rol principal – toti sunt chitiți să îi dea statueta lui Renée Zellweger pentru Judy (ironia e că Garland și-a dorit-o foarte mult, dar n-a apucat s-o ia), așa că Scarlett Johansson și Saoirse Ronan mai au de muncit în privința asta, fapt de care vom beneficia în primul rând noi, spectatorii.

Cel mai bun actor într-un rol secundar – un singur lucru îl rog pe Brad Pitt: înainte de a urca pe scenă să-și primească premiul, să meargă la fiecare dintre nominalizații de la această categorie și să le strângă mâna respectuos, deoarece a câștiga Oscarul (justificat, pentru că rolul său este unul subtil, așa cum opinam aici) într-o astfel de companie este o onoare cum puțini au parte.

Cea mai bună actriță într-un rol secundar – dacă Marriage Story, preferatul meu de la această ediția a Oscarurilor, nu are șanse la alte premii, măcar să ia Laura Dern la această categorie, iar eu o păstrez ca variantă de rezervă pe Scarlett Johansson pentru Jojo Rabbit.

Cel mai bun scenariu original – rațiunea merge către Gisaengchung, pentru a-i spori șansele în cursa pentru premiul cel mare, iar simțirea către Marriage Story, în timp ce păstrez câteva sinapse de simpatie și pentru Rian Johnson și savurosul său Knives Out.

Cel mai bun scenariu adaptat – mă pot delecta cu gândul că favoriții mei de la această categorie – Jojo Rabbit al lui Taika Waititi și Little Women al Gretei Gerwig – sunt cotați cu cele mai mari șanse, așa că mă simt precum Nastratin Hogea când și-a măritat fetele.

Cea mai bună imagine – pot spune că aici nu mă sfiesc să mă îndrept către 1917, care nu m-a zdruncinat nici intelectual, nici emoțional, dar mi-a oferit spre contemplare o suită amplă de imagini memorabile, dintre care cea mai intensă a fost a cea a ruinelor orașului scăldat în lumina demoniacă a bombardamentelor nocturne.

Cel mai bun montaj – favorit la cusături nevăzute este Ford v Ferrari, însă eu îmi declar endorsment-ul (că tot se zbat democrații americani să nominalizeze și ei pe cineva să îl înfrunte pe Donald Trump) pentru Gisaengchung, pentru că merită și pentru a-i spori șansele în lupta cu 1917.

Cele mai bune decoruri – întrecerea dintre 1917 și Gisaengchung se dă și în acest mic, dar semnificativ domeniu, iar aici îmi pot permite să acord un premiu ex aequo.

Cele mai bune costume – dacă am fost eu, bărbat și nu prea elegant din fire, impresionat de costumele din Little Women, bănuiesc că și majoritatea Academiei Americane de Film va fi la fel, dacă nu cumva mai oferă ceva frescei hollywood-iene a lui Tarantino.

Cel mai bun machiaj – o să câștige Bombshell, care o metamorfozează iar pe Charlize Theron și îl sluțește nasol de tot pe John Lithgow.

Cea mai bună coloană sonoră – muzica care însoțește discret Marriage Story a contribuit la seducția pe care a exercitat-o asupra mea, dar se pare că premiul se va îndrepta către Joker, un film nu atât de bun pe cât spun mulți, nu atât de prost pe cât spune CTP-ul, doar un film mediocru realizat fără greșeală.

Cele mai bune efecte speciale – N-am nimic împotrivă să câștige 1917, deși modul cum sunt întineriți Robert De Niro, Joe Pesci și Al Pacino în The Irishman este atât de bine lucrat, încât nu se simte decât rareori atingerea tehnologiei.

Cel mai bun film de animație – Toy Story 4, dovada vie a faptului că există colțișoare pe lumea asta unde calitatea nu scade nici la a nu știu câta poveste dintr-o serie. Bravo, Pixar!

Cel mai bun film internațional (noua titulatură a filmului străin) – ce a fost Roma în 2019 e Gisaengchung în 2020, adică favoritul nemilos, iar anul acesta, pentru că nu e vreun Green Book prin preajmă, îmi doresc un eveniment epocal (vezi mai jos).

Cel mai bun film – vă pot enumera o puzderie de filme de război care ar fi meritat mai mult Oscarul suprem decât 1917, așa că îmi direcționez speranțele către firava, dar înălțătoarea posibilitate ca Gisaengchung să câștige și distincția cea mare, nu numai pentru că spune ceva despre lumea noastră ce mulți ar trebui să ia aminte, dar și pentru că imi imaginez asta l-ar irita enorm pe Donald Trump.

În 2019 invocam așteptarea lui 2020. Acum reiau expectativa, dar, în dulcele stil clasic al societății informaționale, schimb 0 cu 1.