Cursa pentru Oscar in 2019 – Black Panther

Astazi s-au anuntat nominalizarile la Oscar pentru 2019 si tot azi incep si eu analiza peliculelor angrenate in cursa pentru statuete.

Pardalnica de curiozitate nu mi-a dat pace si, consultand previziuni variate, am stiut din timp care vor fi multe dintre acestea, asa ca pe unele le-am vazut deja si le-am trecut prin filtrul mintii (puteti gasi link-uri catre recenziile aferente la finalul acestui articol).

In mod oficial, deschid chibitatul pentru cursa Oscarurilor de anul acesta cu Black Panther, filmul care ma intereseaza cel mai putin, atat de putin, incat, desi l-am vazut primul, n-am considerat ca merita luat la puricat pana acum, cand am constatat ca este bagat in seama exagerat de mult.

Stiind ce istoric de tendinte socio-culturalo-politice au membrii Academiei, nu e chiar de mirare ca Black Panther si-a gasit un loc in galeria cea mai ilustra, a peliculelor nominalizate pentru Oscarul suprem. Asa cum se spunea despre A Gentleman’s Agreement, este un film mai degraba important, decat unul mare.

Vedem manifestandu-se o multipolizare a omenirii, in care valorile si universurile fictive ale albilor anglo-saxoni si europeni nu mai sunt general valabile si in care isi gasesc locul si expresii ale unor alte civilizatii.

Black Panther este expresia popcornizata a conceptului de „Négritude”, a redesteptarii Africii negre si a revendicarii de catre aceasta a contributiei pe care o are la civilizatia umana. Privit prin aceasta perspectiva, filmul regizat de Ryan Coogler este laudabil, dar sa nu uitam ca Oscarurile, controversate cum sunt ele, mai trebuie sa aclame si calitati estetice si intelectuale, iar aici am niste obiectii majore.

Nu plecati urechea la aceia care deplang lipsa nominalizarilor la unele categorii importante, precum regia sau scenariul. Black Panther este realizat ca orice film cu super-eroi, adica beneficiind de investitii masive in tot ce inseamna efecte speciale si alte briz-briz-uri (costume, decoruri), iar toate acestea si-au gasit recunoasterea. Insa Ryan Coogler nu e Alfonso Cuaron, sa te socheze, sau Pawel Pawlikowski, sa te incante. Treaba lui este sa puna in scena un spectacol colorat si exploziv si atat.

Cat despre scenariu, sa ma iertati, cu toate mesajele de critica si auto-critica, povestea din Black Panther este un talmes balmes anacronic de tehnologie si practici tribale, cu momente ale actiunii impecabil de conventionale.

Da, actorii sunt alesi bine si isi fac treaba, insa nici aici nu se pune problema de nominalizari. De apreciat ca, desi in societatile traditionale africane femeia are un status inferior barbatului, in film nu e nicio diferenta de charisma intre partea masculina – Chadwick Boseman si Michael B. Jordan – si cea feminina – Danai Gurira si Letitia Wright (careia ii revin cele mai haioase si inteligente replici). Mai titratii Lupita Nyong’o si Daniel Kaluuya sunt utilizati la un randament de 10% din potential, iar asta e inca un argument pentru subtirimea scenariului.

Pentru impatimitii de filme cu super-eroi, faptul ca Black Panther e acolo, printre filmele importante ale anului, trebuie sa fie ceva remarcabil.

Pentru mine este inca o dovada ca Oscarurile nu se dezmint si lasa si politica sa-si bage coada. Dar, pana la urma, unde nu se intampla asta?

Sa ne bucuram asadar, s-a dat startul oficial in cea mai tare intrecere cinematografica a mapamondului!

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Cand rusu’ dadea lovitura

Se spune ca presedintele Ronald Reagan a vizionat de mai multe ori Moskva slezam ne verit (Moscova nu crede in lacrimi), ca sa inteleaga mai bine sufletul rus.

Probabil ca nu avea prea mult timp sau dispozitie sau consilierii sai erau in dulcele stic clasic american, adica nu foarte in tema, deoarece nu acesta, oricat de agreabil ar fi, este filmul care explica esenta acestui popor remarcabil si inspaimantator.

Voina i mir al lui Serghei Bondarciuk ofera atatea, incat si cei mai exigenti esteti sau exegeti se vor simti coplesiti. In 7 ore (sapte!) ni se desfasoara in fata ochilor spectacolul ecranizarii fidele a monumentalului roman al lui Lev Tolstoi.

Cum alegi o scena minunata din acest film?

La intamplare.

Fie ca sunt de anvergura, iar aici gama este foarte ampla, de la baluri somptuoase la batalii cum nu s-a mai vazut pe planeta cinematografiei, fie ca sunt intime sau poetice, momentele care alcatuiesc aceasta capodopera (n-ai cum sa te feresti de un astfel de cuvant) incanta ochiul, delecteaza urechea si provoaca intelectul.

In Voina i mir gasim adanca pofta de viata a rusilor, abisul gandurilor negre, gustul pentru fastuos, credinta vecina cu superstitiile, curajul ruda cu inconstienta, aroganta aproape mesianica, dragostea cu accente de fetis fata de patrie si alte cate si mai cate trasaturi care l-ar fi ajutat poate pe Reagan sa inteleaga ca URSS e mai mult decat doctrina sovietica.

Insa filmul lui Serghei Bondarciuk nu este o simpla desfasurare de forte, facilitata de sprijinul autoritatilor si de bugetul incalculabil. Nu este o parada a rachetelor intercontinentale, menita a baga spaima in Apus, ci o opera de arta veritabila.

De pilda, scenele de amploare nu se concentreaza neaparat pe veridic, ci dobandesc o latura metaforica. As avea exemple nenumarate, insa o sa ma limitez la scena retragerii trupelor lui Napoleon prin cumplita iarna ruseasca. Nu are ambitie documentara, insa modul cum este elaborata si senzatia pe care o incerci vazand cum se subtiaza sirurile de oameni care infrunta troinele e cutremuratoare.

Apoi, destinele individuale pe care le urmareste romanul lui Tolstoi isi pastreaza importanta, nu sunt strivite de evenimentele la scara larga in care sunt angrenate.

Prestatia lui Serghei Bondarciuk ca Pierre Bezuvoh mi s-a parut limitata, insa, avand in vedere ca interpretul avea de dirijat si tot gigantescul spectacol, nu pot decat sa fiu indulgent. Veaceslav Tihonov, cu trasaturile-i parca daltuite in piatra, e desavarsit in rolul complexului print Andrei Bolkonski, iar Boris Zakhava, rotofei si greu la umblet, e un Kutuzov care n-are nimic eroic, dar este un comandant la fel de stralucit precum Napoleon.

Dar cred ca sunt in asentimentul tuturor acelora care au vazut acest film (si sper sa fie multi, din ce in ce mai multi) ca Liudmila Savelieva in rolul Natasei este particula sa elementara. Frumusetea-i ravasitoare si evolutia-i de la zgatie la femeie desavarsesc umanitatea acestei povesti, demonstreaza ca, dincolo de mari conflicte geopolitice, viata omenirii este animata de emotii, minuscule la scara planetara, dar esentiale pentru individ. Iar sublimul izvoraste din faptul ca aceste emotii nu sunt intotdeauna in consonanta.

Exista si un dram de tezism in filmul lui Sergei Bondarciuk, insa eu, unul, am trecut totul cu vederea, tocmai pentru ca vederea mi-era fermecata de acest moment aproape unic in istoria celei de-a saptea arte.

Spun „aproape”, pentru ca Voina i mir nu are decat un singur echivalent in lumea filmului: Citizen Kane. Doar atunci, creatorul a mai beneficiat de asemenea resurse, care sa-i permita sa se exprima conform preaplinului inspiratiei sale.

Cel mai mare film facut vreodata?

Pentru prima data in viata, ma simt ispitit sa raspund:

Poate.

Londra. Criza. Magia rezista

Seria Fantastic Beasts… a fost fara doar si poate o manevra cu finalitate financiara, executata cu sange rece asupra pasionatilor de Harry Potter.

La Mary Poppins Returns nu cred ca motivele au fost atat de cinice, deoarece ne despart peste 50 de ani de acel legendarul film originar, care s-a imprimat ireversibil in mentalul colectiv.

Noua incursiune in lumea reala tulburata de magia personajului eponim este o tentativa, reusita zic eu, de a resuscita atitudinea supercalifragilisticaepsialidociousiana (l-am scris dintr-o rasuflare, va rog sa ma credeti) pentru o noile generatii, care, desi bombardati cu productii de gen, merita la randul lor o Mary Poppins.

De aici rezulta o pelicula in care nostalgicii suficient de varstnici (si constat ca deja ma numar printre ei) vor recunoaste reinterpretarea creativa a tuturor momentelor si motivelor memorabile din Mary Poppins cel din 1964. De asemenea, tot ei, iar eu declar ca sunt in fruntea acestei opinii, vor aprecia calitatea si consistenta acestor pastise, rod al competentei incontestabile in domeniu a regizorului, Rob Marshall, acelasi care ne-a oferit magnificul Chicago.

Scurt si la obiect, Julie Andrews este si va ramane Mary Poppins, asa ca noua interpreta avea o sarcina foarte ingrata, insa Emily Blunt, talentata si frumoasa intr-un mod aparte, reuseste sa nu isi construiasca rolul pornind neaparat de la al predecesoarei, ci de la manierismele acelei Mary Poppins literare: cocheta, intransigenta si dedicata. Faptul ca ea insasi canta, si nu o face foarte rau, ii sporeste meritele si o pune chiar in cursa pentru o nominalizare la Oscar, desi bataia pe acele cinci locuri este acerba, mai ceva ca admiterea la medicina pe vremuri.

Daca Julie Andrews a fost minunat secondata de Dick Van Dyke in rolul lui Bert, Emily Blunt beneficiaza si ea de excelentul aport al lui Lin-Manuel Miranda, care, fiind interpret specializat in musical-uri de pe Broadway (face furori cu Hamilton, la care nici John Oliver nu prinde bilete, poate doar Lia Olguta Vasilescu), e ca pestele in apa drept Jack, nu cosar, ci lampagiu de data asta, dar la fel de inimos.

Restul distributiei (care include si cateva aparitii speciale, dar nu vi le divulg, nici sub tortura) este la fel de bine aleasa si se achita cu brio de sarcinile actoricesti, ba chiar mi s-a parut ca Meryl Streep si Colin Firth s-au distrat de minune in schematicele partituri care le-au fost alocate.

Despre poveste nu insist, pentru ca este in aceeasi nota agreabil-moralista ca a predecesorului, in care valorile umane si familiale triumfa in lupta cu mercantilismul.

Ma simt totusi dator sa precizez ca exista ceva ce nu i-a iesit acestui film: sa propuna melodii memorabile, pe care sa te pomenesti fredonandu-le te miri cand. Nu, nu cred ca, matur fiind, mi s-a tocit capacitatea de a le absorbi, una dintre trasaturile pe care mi le cultiv este neotenia intelectuala. O explicatie ar fi ca in jumatatea de secol scursa de atunci lumea cinematigrafiei s-a imbogatit constant cu numere muzicale remarcabile, iar a veni cu o noutate este din ce in ce mai dificil.

Prima data cand am vazut Mary Poppins eram mititel si ma ghemuiam langa mama mea. Ghiciti langa cine am stat cand l-am vizionat pe acesta?

Mary Poppins Returns este despre familie si merita vazut in familie.

Because she’s the heroine the world deserves, and also the one it needs right now. So we’ll follow her. Because she can lead. Because she’s not just our heroine. She’s a silent guardian, a watchful protector.

She is practically perfect in every way.

Nu va pripiti cu bilanturile pe 2018!

Inainte sa va repeziti sa faceti liste despre cele mai bune filme pe care le-ati vazut in 2018, aveti grija sa vedeti Spider-Man: Into the Spider-Verse si o sa fiti nevoiti sa le adjustati, precum rata inflatiei din Romaniei, adica masiv.

Aveti nevoie de motive?

Am nenumarate si, pentru ca imediat dupa Anul Nou incep sesiunile, o sa vi le prezint sub forma de note:

Idee generala – 10!

Realizare – 10 cu elogii!

Scenariu – 10 cu felicitari!

Replici inteligente – 10!

Momentele cand sunt folosite replicile inteligente – 10!

Aluzii pentru cunoscatori – 10!

Dinamism – 10!

Racordare la valorile contemporane – 10!

Coloana sonora – 10 atat de apasat, incat imi trece prin foaia de examen!

Accesibilitate pentru cei mici – F.B.!

Subtilitate pentru cei mari – 10 Magna cum laudae!

Implementare tehnologie 3D – 10!

Interpretarile actorilor care isi imprumuta vocile – 10!

Coerenta momente emotionale – 10!

Mai vreti si alte motive? Oricum, tot 10 vor avea, iar media e curat de bursa de merit.

Insa, odata cu distractia mare, vine si responsabilitatea mare, asa ca eu insumi am obligatia sa devin un fel de Spiderman si sa prind in panza-mi de paianjen pe cat mai multi, pe care sa ii pun sa vizioneze acest film.

O sa ma urasca pentru ca i-am imobilizat, dar o sa ma iubeasca dupa il vor fi vazut.

P.S. Imi pare rau, Pixar, Incredibles 2 v-a iesit minunat, dar anul asta pierdeti Oscarul pentru cel mai bun film de animatie.

We didn’t need sex, we had Tyrone Power

Vorbele de mai sus nu ii apartin oricui, ci Barbarei Cartland, prodigioasa scriitoare de romane siropoase, la care adaug si eu amanuntul ca Tyrone Power figureaza si la inceputul volumul Istoria frumusetii, editat de Umberto Eco, ca reprezentativ pentru cum a evoluat conceptul de aratos de-a lungul istoriei.

Iar daca va doriti o explicatie a unor astfel de elogii, avem filmul Nightmare Alley.

Pelicula regizata de Edmund Goulding urmareste traseul fulminant al unui mentalist (iluzionist specializat in citirea gandurilor), de la umila conditie de circar la vedeta prin cercuri inalte, unde bogatasi cu constiinte incarcate ii iau abilitatile de bune.

Traseul sau catre succes si hubrisul de care se lasa cuprins ii prilejuiesc lui Tyrone Power un veritabil tur de forta actoricesc, in care dovedeste ca, fara a fi fost cel mai mare interpret a vremurilor sale, beneficia de o doza de talent care n-a apucat sa dea roade pe deplin (s-a prapadit la doar 44 de ani).

Figura sa eleganta, dictia curgatoare si privirea intensa, usor hipnotica si luciferica, sunt perfect adecvate momentelor cand da reprezentatii. Il ajuta si scenariul inteligent, care dezvaluie detalii din culisele artei prin care unii oameni ii imbrobodesc pe altii.

Nightmare Alley prezinta si un superb paradox, pe care numai Hollywood-ul din Epoca sa de Aur il putea oferi: desi protagonistul si cele trei dame care ii marcheaza viata sunt situate de partea escrocheriei, asadar, macar teoretic, de partea cealalta a celei in care ne aflam noi, privitorii, sunt de o frumusete impecabila si de o expresivitate lipsita de grotesc, astfel incat spectacolul inselaciunii nu e deranjant, ci pasionant.

Filmul prezinta si o morala dureroasa, dar omniprezenta in cultura umana, de la vechii greci la paremiologia romaneasca:

Nu te intinde mai mult decat iti e plapuma.

Recomand vizionarea lui Nightmare Alley in pereche cu The Razor’s Edge, in care il regasim pe acelasi actor, intr-un rol de o foarte diferita factura.

Din amandoua veti ramane cu imaginea lui Tyrone Power intiparita in memorie.

Un tip al naibii de frumos, care nici nu juca rau.

Se incinge cursa Oscarurilor!

Nu scriu despre Roma sub influenta psihotropa a mancarii abundente de Craciun, ci bazandu-ma pe previziuni facute de experti, pe deja anuntatele nominalizari la Globurile de Aur si pe valoarea peliculei in sine.

Filmul lui Alfonso Cuaron este opera unui artist care se stie atat de stapan pe abilitatile sale, incat poate sa aleaga un subiect banal, ba chiar un non-subiect am putea spune, sa se joace in jurul lui si sa il ridice pe veritabile culmi estetice.

Povestea este viata, cu linearitatea, dar si pulsiunile ei, filtrata prin personalitatea unei servitoare de origine indigena, intr-o familie de albi dintr-un Mexic al anilor ’70 ai secolului trecut.

Personajul Yalitzei Aparicio este unul memorabil, dar, paradoxal, cel mai putin realist din Roma. Bonomia si cvasi-sfintenia, supusa unor inutile incercari de ambiguizare, ale acestei femei, sunt redate cu o extraordinara naturalete de aceasta actrita care pare iesita din cursul nemilos al timpului (are doar 25 de ani!). Din cate se aude, categoria cea mai buna actrita va fi cea mai disputata la Oscarurile de la anul, asa ca nu stiu daca Yalitza Aparicio va prinde vreo nominalizare, insa posteritatea ii va retine, fara indoiala, zambetul ingenuu si aerul serafic.

In jurul sau, insa, apar si dispar personaje care, prin ambivalenta manifestarilor, se apropie imperceptibil de realitate. Exemple sunt numeroase, insa cel mai marcant este al Marinei de Tavira in rolul mamei copiilor pe care protagonista ii ingrijeste cu abnegatie. Sunt momente cand manifestarile ei trimit Roma pe o panta ideologica socialista: stapanii sunt nevrozati, servitorii sunt senini, dar si altele cand simpatizezi cu dramele pe care le are de infruntat si chiar ii admiri vag puterea de a merge mai departe.

Toate aceste zbateri umane au un asa aer banal, incat nu e de mirare ca multi vad in Roma un film in care nu se intampla nimic consistent. Intr-un fel, asa si este, iar Alfonso Cuaron nu pare a ascunde faptul ca scopul sau este de fapt de a-si desfasura panoplia de calitati tehnice si estetice si sa se joace cu nerusinare cu emotiile noastre.

Am avut ocazia sa vad Roma in timp ma aflam in vizita intr-o mare capitala europeana si am fost condamnat sa remarc ca multe dintre statiile de metrou de acolo erau tapetate cu imagini din film. Inainte de vizionare, imi dadeau doar impresia unor reclame; dupa ce am trecut prin aceasta unica experienta cinematografica, fiecare dintre ele imi aparea ca un tablou din expozitia tematica a unui mare artist, fiecare imi trezea o amintire sau imi facea sa imi zvacneasca psihicul intr-un fel.

Insa Roma este mai mult decat o colectie de poze reusite. Ce m-a impresionat mai abitir este impecabila miscare scenica – intr-un cadru compus cu grija si filmat prelung au loc subtile deplasari, rotatii sau rearanjari, care confera delicii atat atentiei active, cat si celei contemplative.

Am niste cunostinte care au cazut victima lentorii deliberate si caracterului aparent nespectaculor al filmului si l-au lasat balta la jumatate, nestiind ca s-au vaduvit astfel de cateva scene care au loc in a doua parte, scene in care Cuaron isi bruscheaza cu buna stiinta spectatorul, atat prin imagini fara perdea, cat si prin oroare indusa. Le-am spus si nu m-au crezut si poate ca e mai bine pentru ei. Persoana alaturi de care am vazut Roma a plans un pic la un moment dat.

Se contureaza astfel marele duel de la anul la categoria cel mai bun regizor: de o parte a ringului, Bradley Cooper, avand drept sprijin vitalitatea actorului trecut de partea cealalta a camerei si interpretarile magnifice pe care le-a dirijat, de cealalta, Alfonso Cuaron, desavarsit estet si mare manipulator.

Unul dintre ei va pierde, din pacate, insa noi, privitorii, am castigat de doua ori.

Doua capodopere care se completeaza reciproc

Randurile de mai jos nu sunt o recenzie, ci mai degraba o constatare, pe care merita sa o impartasesc cu voi, deoarece experienta de la care porneste a fost extraordinara.

S-a intamplat ca la distanta mica in timp am citit povestirea The Old Man and the Sea de Ernest Hemingway si am vizionat documentarul The Blue Planet realizat de Sir David Attenborough.

Completarea dintre cele doua capodopere a survenit fara sa-mi fi propus neaparat asta: pe de o parte, descrierile alerte, dar si lirice ale marii, din cea scrisa nu ating doar desavarsirea literara, ci si pe cea a preciziei, asa cum au confirmat-o imaginile magnifice din seria televizata; pe de alta parte, intelegerea resorturilor biologice ale comportamentului unor creaturi precum rechinul sau tonul sporesc profunzimea pe care o dobandeste proza lui Hemingway.

Impreuna, The Old Man and the Sea si The Blue Planet ne ofera o poveste inaltatoare si trista, de deasupra si dedesubtul aceleia care a favorizat raspandirea si inflorirea vietii pe Pamant.

Ciorba cu un pistol in prosop

Nu este titlul unei poezii de Gellu Naum, ci esenta unui film georgian foarte reusit, intitulat Grzeli nateli dgeebi (traducere aproximativa – In floare).

Ce remarci dupa doar cateva minute este apasata asemanare cu filmele noastre postrevolutionare; nu numai mediul fizic in care se desfasoara actiunea, adica blocuri sfoiegite, sali de clasa invechite sau strazi peticite, dar si cel uman, cu familii disfunctionale, copii lasati de capul lor si traditii inchistate, totul intr-un Tbilisi al epocii imediat ulterioare caderii comunismului.

Nu e o intamplare, pentru ca antologiile prezinta peliula regizata de Nana Ekvtimishvili si Simon Gross drept inspirata direct de Noul Val al filmelor romanesti. Cum ar fi zis tataie: Minunea resteului!

Regret insa sa spun, dar Grzeli nateli dgeebi depaseste fara prea mari dificultati creatiile cinematografiei mioritice, atat din punct de vedere plastic, cat si ideatic.

Avem si aici aceleasi cadre prelungi (operator de imagine a fost Oleg Mutu, colaborator al lui Cristian Mungiu pentru 4 luni, 3 saptamani si 2 zile), dar, spre deosebire de filmele romanesti, unde le suporti, ca sa descoperi ca nu duc la nimic, aici fiecare scena evolueaza intr-o mica bijuterie de narativitate, emotie sau suspans.

Povestea filmului urmareste zbaterile inmuguririi adolecentei a doua fete, Eka (Lika Babluani) si Natia (Mariam Bokeria), similare in unele privinte, dar si cu laturi temperamentale diametral opuse. Una este introvertita si lucida, alta flirteaza deja cu masculii si le da peste nas cu aciditate. Fiecare dintre ele are conflicte interioare si exterioare de rezolvat, atat de precis redate de scenariul inteligent si lipsit de inflorituri al Nanei Ekvtimishvili, incat capata acea universalitate pe care numai un film mare o poate proiecta. Imaginati-va un Lady Bird la puterea a doua, plasat in blocuri de Craiovita (Militari, pentru bucuresteni si cei care nu sunt din Craiova).

Am citit undeva, insa astept sa-mi confirme cineva aceasta informatie, ca cele doua interprete nu sunt actrite de profesie. Pare credibil, avand in vedere varstele lor fragede, dar chiar si daca ar fi beneficiare de studii, prestatiile lor sunt excelente. In special Lika Babluani in rolul Ekai uimeste prin masca de placiditate pe care o spulbera cand si cand prin pusee de personalitate, totul culminand cu acel dans formidabil. Consistenta creatiei ei actoricesti nu e departe de a lui Casey Affleck in Manchester by the Sea, asa ca responsabilii cu Oscarurile ar cam trebui sa scormoneasca mai mult cinematogafia universala si sa pune bazele unor premii internationale pentru interpretare, nu doar pentru cel mai bun film strain.

Paradoxal, filmele romanesti se situeaza sub Grzeli nateli dgeebi deoarece le lipseste o trasatura anume, absenta altminteri imbucuratoare in viata reala – violenta. In pelicula georgiana, aceasta este prezenta la nivel aluziv si intruchipata de acel pistol care isi schimba posesoarele si care genereaza tensiune prin simpla sa existenta ipotetica.

Aici am fost din nou victima miracolului numit arta – un obiect fictiv, care de cele mai multe ori nici nu apare ca atare pe ecran, mi-a starnit mie, fiinta in carne si oase, emotii pe care le-am resimtit organic.

Le recomand, asadar, cineastilor romani, sa nu se impauneze cu faptul ca au lansat o noua moda in lumea filmului, ci sa ia aminte ca acestea se adreseaza unei multitudini de trairi, nu doar deznadejdii.

Mai multa vrajeala decat vrajitorie

Ca initierea unei noi serii in universul Harry Potter prin filmul Fantastic Beasts and Where to Find Them a fost in primul rand o incercare de a mai stoarce niste bani de la fani stiam.

Ca o continuare a unui astfel de film risca sa se dilueze si mai mult stiam.

Insa chiar si asa am fost un pic surprins cat de anost si de mantuiala a fost facut Fantastic Beasts: The Crimes of Grindelwald.

In primul rand, nu mai avem parte de acele lighioane simpatice de diverse dimensiuni decat pe ici, pe colo, servindu-ni-se in schimb o intriga de spionaj, pe care J.K. Rowling (a carei lipsa de chef se vede in fiecare replica) incearca sa mai grefeze si niste psihologie a orfanului, totul pe fundalul unei naratiuni turistice, gen Mission: Impossible – Fallout, care ne poarta prin locuri reale, precum cimitirul Pere Lachaise, stancile de creta de la Dover sau Saint Paul’s Cathedral, dar intr-un mult mai lipsit de subtilitate, care mai ca ni le indeasa in ochi.

Sunt multe personaje in Fantastic Beasts: The Crimes of Grindelwald, unele vechi, altele noi, care s-au zbatut sa imi castige atasamentul, fara mare succes. Eddie Redmayne are nevoie sa scape cat mai curand de rolul asta, il obliga sa stea in ipostaza de Stephen Hawking biped peste limita suportabilitatii. Chiar si simpaticul rotofei Dan Fogler e mai putin amuzant, desi este cel care mi-a smuls cateva zambete in mod autonom. Si tot asa cu ceilalti. Jude Law are o partitura in ton cu restul, insa prezenta sa mi-a relevat a nu stiu cata oara ca un actor mare scoate ceva si din piatra seaca; imi imaginez cum, peste ani, farmecul figurii si vocii sale vor insemna pentru generatiile mai tinere ce insemna pentru mine azi un Michael Caine, bunaoara.

Animal fantastic simbolizand deficitul bugetar al Romaniei, care intra la apa.

Filmul ar fi ramas in istoria-mi personala de cinefil drept un rasunator esec, daca, la un moment dat, nu as fi inceput sa vad paralele intre actiunea intortocheata si patetica si mizeriile care se intampla pe scena politica romaneasca. In felul acesta, toate au dobandit savoare, incepand cu Johnny Depp si maleficul sau Grindelwald, care mi-a aparut drept un Liviu Dragnea blond, cu aceeasi mustacioara si dictie mieroasa, la care se adauga si o creasta de papagal amazonian.

Mai vreti sa fiu presedintele vostru?

Prezenta sa la intrunirea cu adeptii a fost momentul de varf, leit Congresul PSD, in care i-a vrajit cu un discurs gen „Mai vreti sa fiu tartorul vostru?”, a inscenat ceva, ca sa dea vina pe aurorii din statul paralel si si-a castigat un ajutor intr-o blonda mai prostuta a.k.a. Viorica. Credence, in jurul caruia se invarte asa-zisa actiune, e un fel de Grindeanu mai bosumflat, iar adversarii sai sunt niste tineri idealisti si naivi (USR), precum si un Dumbledore mai fel de inactiv ca Iohannis.

Jude Law demonstrand ca poate sa imite si zambetul lui Ion Iliescu.

Noroc cu politica din Romania, ea poate salva chiar si un film slab.

Pentru ca exact asta este Fantastic Beasts: The Crimes of Grindelwald.

Asa arata niste oameni prinsi cu OUG in sac.

Fundatiile monumentului (Richard Burton)

Cine se apleaca asupra istoriei Oscarurilor va remarca unele nume care au fost deseori aproape, insa n-au reusit niciodata sa inhate statueta. Printre acestea, Richard Buron, pe care nesansa l-a urmarit de sapte ori.

Actor de factura olimpiana, cu o figura parca sculptata de Michelangelo, cu magnifici ochi albastri si voce patrunzatoare, fara a fi grava, Burton a marcat cinematografia secolului al XX-lea si i-a oferit roluri grandioase.

Printre primele aparitii notabile este si cea din My Cousin Rachel (inspirat de un roman de Daphne de Maurier), unde interpreteaza pe un tanar care este furios nevoie mare pentru ca varul mai in varsta, care i-a fost parinte si prieten dupa ce a ramas orfan, a murit in conditii dubioase si departe de locurile natale, dupa ce se insurase cu o misterioasa dama pe nume Rachel. Cand o intalneste, insa, sentimentele sale fata de aceasta iau viraje mai ceva ca pe Transalpina.

Initial, duritatea trasaturilor lui Richard Burton nu mi s-au parut prea potrivite cu imaginea unei persoane de-abia iesite din adolescenta, insa reactiile pe care le revarsa pe ecran sunt universal recognoscibile ca apartinand unuia fara prea multa experienta de viata: maniosul care se considera justitiar, indragostitul care nu vede ca e victima unui delir, suspiciosul care nu cauta decat dovezi pentru ce vrea sa creada.

In apararea sa, aceea care ii suceste mintile este o Olivia de Havilland minunat de derutanta si seducatoare. Cand inofensiva, cand insidoasa, cand materna, il domina intr-un mod cum numai o femeie poate face. Sunt momente cand o detesti, insa chiar si atunci se strecoara un strop de admiratie pentru subtilitate.

Drama care incheaga si care, hai s-o zicem pe-a dreapta, nu e prea veridica sau macar consistenta in desfasurarea ei, e plasata intr-un cadru de roman gotic excelent construit sub bagheta regizorului Henry Coster: conac cu usi de lemn si trepte care scartaie, lumini si umbre, faleze pitoresti, dar amenintatoare. Apar inevitabilele comparatii cu un alt mare film inspirat de o carte a lui Daphne de Maurier, Rebecca, insa aici suntem departe de psihologia nuantata si multifatetata si tenebrosul peliculei lui Alfred Hitchcock.

Rezista insa intru posteritate imaginea energica si luciferica a lui Richard Burton, care a primit prima sa nominalizare la Oscar, insa, lucru ciudat, pentru actor in rol secundar, desi sunt rare momentele cand nu il vedem pe ecran.

Se poate ca aceasta fractura logica in modul cum i-a fost catalogat rolul sa-l fi bantuit pentru tot restul carierei sale, insa Apollinaire spunea intr-una dintre caligramele sale ca „regii care pierd castiga in inima poetilor”.

Iar Richard Burton va ramane de-a pururi una dintre figurile monarhice ale cinematografiei.