Incurcate sunt caile adevarului

Filmele americane ne-au proiectat o asa imagine asupra activitatii politiei, incat in momentul cand ajungi sa interactionezi cu organele legii din viata reala, esti crunt dezamagit, cum i s-a intamplat subsemnatului in cateva randuri de-a lungul existentei sale de pana acum.

Detective Story, o pelicula realizata in 1951(!), o perioada in care productiile erau oricum, numai fidele lumii materiale nu, reuseste performanta de a reda o atmosfera de viata politieneasca, daca nu reala, atunci macar autentica.

Interactiunile cu micii gainari, deoarece acestia sunt clientii fideli ai politiei, nu marii corupti, tracasantele operatiuni functionaresti si dramele personale care ii influenteaza in a fi maleabili sau neinduplecati sunt comprimate cu indemanarea-i obisnuita catre William Wyler, care nici macar nu are nevoie de decoruri somptuoase sau uluitoare curse de care pentru a-si demonstra abilitatea de a asambla o poveste consistenta.

O reusita perpetua a acestui mare regizor a fost ca a stors prestatii deosebite de la interpretii sai, iar Detective Story nu se abate de la aceasta linie.

De-a lungul carierei sale, Kirk Douglas a avut roluri mai mari, dar indraznesc sa spun ca nu avut niciunul mai adecvat ca acesta. Energia sa leonina si usor luciferica este intrebuintata la maxim in personajul unui om al legii dedicat, dar care se dezvaluie ca fiind ros de traume trecute si condamnat la o inflexibilitate dezumanizanta.

Exista un moment antologic, in care Douglas rosteste cel mai scrasnit „I love you” pe care l-am auzit vreodata. Nu stiu de ce, dar simt ca ma infior mai mult cand ma gandesc la acesta, decat la figura sa tumefiata din Champion.

Sotie pe ecran ii este eleganta Eleanor Parker, ce pare, initial, o simpla prezenta menita sa feminizeze decorativ o poveste preponderent masculina. Drama ce se adanceste, insa, ii da prilejul sa etaleze niste trairi de o superba diversitate si ambiguitate. O actrita mare, ce merita redescoperita, dincolo de rolul schematic, dar, ce-i drept, memorabil, din The Sound of Music.

Din tot restul distributiei, excelenta fara exceptie, Lee Grant intruchipeaza un personaj care ar fi putut foarte bine sa lipseasca, fara a aduce vreo atingere substantei filmului. Insa rolul sau de femeiusca nu prea bogata cu duhul, pe care a impins-o Aghiuta sa fure o geanta, serveste, precum bufonii lui Shakespeare, la a detensiona tragedia, la a sadi un dram de ridicol intr-o poveste grava si de a ne readuce aminte ca toti suntem muritori si ca toti facem prostii.

Unde mai pui ca tentativele ei de flirta cu unul sau cu altul sunt savuroase.

Detective Story ne spune un mare adevar si anume ca adevarul insusi este mai complicat decat ni se pare.

 

Aceleasi garduri, aceleasi drame

Nu e greu sa vezi asemanari intre recentul Fences si o pelicula care a precedat-o cu aproape o jumatate de secol, I Never Sang for My Father.

Ambele au la baza piese de teatru, astfel ca dialogul e principala sursa de expresie, ambele au in centru un personaj impozant, dar care alieneaza prin lipsa de empatie si apetitul pentru dominatie si ambele exceleaza la capitolul interpretari.

Spre deosebire, insa, de filmul lui Denzel Washington, cel regizat de Gilbert Gates nu este structurat in jurul unui singur personaj central, ci penduleaza intre cei doi protagonisti.

Fiecare dintre actori are aportul sau la un conflict dureros, cu valente universale: influenta parintilor defecti asupra copiilor si zbaterea acestora intre datorie si nazuinta spre o viata proprie.

Melvyn Douglas este magnific, chiar si in momentele cand este detestabil. Aceeasi copilarie nefericita ca a protagonistului din Fences l-a calit, dar l-a si impietrit, iar gloria obtinuta la un moment dat ca persoana publica este apusa acum. Acest actor deosebit, care a stralucit in perioade succesive si diverse ale Hollywood-ului (sa nu uitam ca in 1939 o facea pe Greta Garbo sa rada!) ne serveste farame de trauma si maretie cu un dozaj controlat pana la cea din urma grimasa, indemandu-ne astfel sa recompunem mental o viata greu de judecat.

De cealalta parte, Gene Hackman intruchipeaza o fragilitate psihica surprinzatoare, stiind ce galerie impresionanta de personaje dure si cinice a jucat de-a lungul carierei (va mai amintiti de seriful din Unforgiven?). Si pe el il nuanteaza scenariul, care este o ampla suita de dezvaluiri subtil structurate, astfel ca simpatia fata de ipostaza sa de dominat se nuanteaza treptat.

Dincolo de prilejurile de a-si manifesta calitatile pe care le ofera actorilor, materialul dramaturgic transpus in I Never Sang for My Father nu obliga la o concluzie partinitoare: m-a impresionat un personaj, m-am solidarizat virtual cu celalalt, dar tristetea din final a avut limpezimea unui lac in rarele momente cand nu adie nici macar o boare de vant.

Parinti imperfecti, copii imperfecti, o samsara care tine de cand lumea si se va sfarsi odata cu lumea.

 

 

 

Amuzanta usuratate continua

Despre Guardians of the Galaxy scriam in felul urmator acum ceva timp:

(aici se poate da click in cazul in care va da ghes pardalnica de curiozitate)

Asa ca despre Guardians of the Galaxy Vol. 2 voi recidiva stilistic:

Sunt continuari care te fac sa detesti Hollywood-ul.

Sunt continuari care iti strica parerea despre regizorul pe care il admirai pana atunci.

Sunt continuari care se reduc la binomul „mai mult, mai mare”.

Sunt continuari care sunt simple vaci de muls.

Sunt continuari care n-ar trebui sa existe.

Acest al doilea episod din peripetiile acestor personaje defecte si simpatice reuseste sa evite toate pacatele de mai sus si nu oricum, ci printr-o admirabila abilitate: ce a fost bun a fost pastrat, iar ce a intrigat in prima pelicula a fost extins, cum ar fi timpul si replicile alocate pitorescului talhar albastru Yondu, cel care are o sageata devastatoare si o dantura execrabila.

Unde mai pui ca doi actori veterani, care mie unuia mi-au imbogatit copilaria cu practici violente, onoreaza ecranul cu figurile lor. Vorba aia: Cine n-are batrani, sa-l sune pe responsabilul cu casting-ul.

La sfarsit, amicul care m-a insotit la Inspire Cinema se delecta cu o perspectiva malitioasa: Sa vezi ce le divulg maine celor de la birou ce se intampla in film!

Nu cred ca o sa reuseasca, deoarece actiunea din Guardians of the Galaxy Vol. 2 e adorabil de conventionala, punctele culminante se intrevad fara dificultate, iar morala e simpla si, de ce sa ma feresc de cuvinte, frumoasa.

Placerea resimtita neintrerupt pe parcursul a doua ore consta de fapt in poantele pe care le produc personajele, imposibil de redat, copiat, pastisat, imitat, iar aici ma vad sa fac o digresiune de ordin literar, care, oricat de pedanta ar parea la prima vedere, e intemeiata, daca veti avea putintica rabdare.

In 1984 de George Orwell, exista acele pagini despre minutele urii, in care indivizi adunati intr-un colectiv se manifesta si se antreneaza unul pe altul impotriva unui dusman imaginar.

La Guardians of the Galaxy Vol. 2 a trait senzatia inaltatoare de a ma prapadi de ras alaturi de o sala de Cinema 3D Craiova, plina cu oameni pe care, altminteri, nu-i cunosc si cu care poate ca nu am prea multe in comun.

Am sa numesc aceasta experienta „Orele de comuniune prin umor”, dar sunt deschis si la alte titluri, chiar si mie mi se pare ca asta nu e prea reusit.

Un moment aparte a fost o gluma senzationala care facea referire la Mary Poppins, la care au hohotit surprinzator de multi membri ai publicului, dovada ca romanu’ e citit, dar nu se arata.

Ati primit evaluarea anuala si nu v-a dat sefu’ mai mult de 70% la KPI?

Mergeti de vedeti Guardians of the Galaxy Vol. 2.

Nu o sa va creasca punctajul, dar o sa va sara serotonina la nivel de euforie.

 

 

 

Escrocii nu au odihna

Contrar asteptarilor, titlul nu se refera la activitatea membrilor actualului legislativ, ci la actiunea unui film argentinian intitulat Nueve reinas, care demonstreaza, inca o data, ca Hollywood-ul nu mai e unicului depozitar al divertismentului de calitate in film.

Pelicula scrisa si regizata de Fabian Bielinsky intra rapid in paine si nu slabeste ritmul pana la distributia alb pe negru de la final: un tip incearca o smecherie intr-un magazin de cartier, e prins si scapa in extremis gratie unui alt escroc, care il coopteaza pentru o zi de potlogarii. In cursul acesteia, apare oportunitatea unei lovituri colosale, vinderea catre un afacerist veros a unor falsuri fara cusur ale unor timbre rare.

Smecheriile si prefacatoriile se tin lant, surprizele asemenea, iar replicile le insotesc cu inteligenta si umor. Retrospectiv, as putea gasi multe fisuri in constructia logica a scenariului, insa atunci am fost captivat exact ca o victima a unei pacaleli: iuresul evenimentelor si retorica protagonistilor mi-au anesteziat simtul critic si m-au dus de nas cum au poftit. Spre deosebire de viata reala, insa, acum nu mi s-a furat nimic, ci mi s-au oferit doua ore de distractie extravirgina.

Toata urzeala venal-instructiva (da, da, sunt si lucruri de invatat din Nueve Reinas, dar nu le divulg, ca nu se stie cand si asupra cui le voi folosi) n-ar functiona fara interpretarile reusite ale celor doi actori principali: Ricardo Darin, memorabil in El secreto de sus ojos si nevrotic rau in Relatos Salvajes, este simpatic in modul sau detestabil, iar Gaston Pauls, cu figura-i placida si bonoma, pacaleste pe toata lumea, in frunte cu mandea spectatorul.

Ca barbat, nu pot sa nu remarc si eu, ca alti cativa masculi din film, fataitul din solduri al Leticiei Bredice, care ar avea darul de a narui piosenia de-o viata a unui stalpnic.

Nueve Reinas ii poate invata pe oameni la prostii, dar o face intr-un mod incantator.

Avertisment din Iran

Nu stiu ce isi pun in mancare cineastii iranieni, dar le ies niste scene de debut atat de puternice, incat te imobilizeaza mental pentru tot ce urmeaza sa iti arate.

Aceeasi senzatie de la A Separation a revenit in primele minute din Talaye Sorkh (Aurul rosu): aceeasi pozitionare statica a camerei, aceeasi intrare abrupta in actiune, aceleasi reactii tari, menite a te arunca in valtoarea unei drame.

O spargere de magazin de bijuterii iese prost, iar urmatoarea ora si jumatate a filmului ne infatiseaza procesul psihologic care il conduce pe protagonist catre faradelege.

Daca nu l-as fi vazut de curand pe Cassey Affleck si magnifica sa retinere din Manchester by the Sea, as fi zis ca interpretarea actorului principal Hossain Emadeddin, cu aerul sau masiv si flegmatic, este un anti-joc; dar nu, ca si in cazul oscarizatului de anul acesta, si aici exista momente discrete de variatie care sparg platosa placiditatii si lasa sa se intrevada o mare interioara de traume si durere inchistata.

Ca orice opera de fictiune remarcabila, Talaye Sorkh reuseste sa armonizeze specificul culturii din care a izvorat cu universalitatea mesajului.

Discrepantele sociale si economice nu sunt simple statistici, sunt taieturi in structura societatii, iar daca nu sunt cusute si oblojite, dau in gangrena si conduc la tragedii, pentru ca penuria materiala combinata cu desconsiderarea personala sunt o veritabila bomba cu ceas.

Urmarind silueta rubiconda si tacuta a protagonistului, regizorul Jafar Panahi si scenaristul Abbas Kiarostami compun si un tablou surprinzator de onest al Iranului contemporan: o tara care se zbate intre traditionalismul religios si modernizarea capitalista, cu politisti care pandesc tineri petrecareti si cu emigranti repatriati dezradacinati sau cu femei care poarta voal, dar isi cumpara haine de soi si bijuterii scumpe.

Socotind si ca anul acesta Asghar Farhadi a luat din nou Oscarul cu Forushande, cred ca e cazul sa nu mai consideram cinematografia iraniana drept una exotica, despre care auzim cand si cand.

Acolo se face treaba consistenta si nu de ieri, de alaltaieri.

 

 

Sezon de Oscar 2017 – Nocturnal Animals

Da, s-a terminat oficial sezonul Oscarurilor, si inca intr-un mod de pomina, insa, ca si in alti ani, vizionari tardive imi releva pelicule care ar fi meritat mai mult atentie din partea Academiei.

In cazul de fata, mi se pare aproape insultator ca Nocturnal Animals n-are decat o amarata de nominalizare, pentru actor in rol secundar, in timp ce pelicule inferioare din punct de vedere estetic, precum Hacksaw Ridge sau Hidden Figures, au fost blagoslovite cu mai multe.

Era greu pentru regizorul Tom Ford sa se strecoare in categoria dirijorilor, insa chiar l-au nedreptatit nefacandu-i loc la scenariu adaptat, unde s-au regasit Lion si Hidden Figures.

Argumentul care imi sustine revolta este ca Nocturnal Animals opereaza pe trei planuri narative, impecabil imbinate intru nelinistea privitorului: o patroana de galerie de arta, cu o viata goala si casnicie muribunda, primeste un manuscris de la primul sot, iar povestea macabra pe care o lectureaza o impinge sa rememoreze traseul dureros al relatiei cu respectivul consort.

Inteligenta scenariului consta in faptul ca o impinge atat pe protagonista, cat si pe tine, spectatorul teoretic detasat, spre eroarea euristica a narativitatii, despre care au scris Daniel Kahneman et comp.

Un construct fictiv – romanul scris de sot – capata sensuri, pe masura ce genereaza anamneza cititoarei, iar noi acceptam succesiunile de amintiri si de evenimente imaginare ca pe ceva natural si le conferim sensuri la randul nostru. Satisfactia de final (eu, unul, am simtit-o si va invit si pe voi sa fiti la fel de sinceri) este, insa, iluzorie si nu demonstreaza decat ca suntem un lector in fabula ascultator, care s-a lasat prada unei manipulari de manual.

Aceasta este cinematografia de calitate: iti ofera lectii practice despre limitele auto-controlului emotional si cognitiv.

Scenariul functioneaza si pentru ca beneficiaza de un montaj elaborat cu precizie, precum si de imagini si decoruri care sustin alternanta planurilor narative (luxul impersonal din cel real vs. desertul amenintator-poetic din cel fictiv). Si aici ar fi fost loc de niste nominalizari.

Cei doi actori principali, Amy Adams si Jake Gyllenhaal nu aveau ce pretentii sa emita, au prestatii corecte, dar departe de potentialul pe care l-au etalat cu alte ocazii. De foarte mare efect sunt aparitiile episodice ale lui Michael Sheen (care are un minunat discurs despre beneficiile absurditatii) si Laura Linney, odioasa si lucida in rolul mamei.

Nominalizarea pentru rol secundar al lui Michael Shannon ii mai mantuieste pe cei din Academie. S-a vorbit mult despre faptul ca a fost preferat lui Aaron Taylor-Johnson, aureolat de castigarea Globului de Aur la aceeasi categorie. Acesta din urma face un rol detestabil, adecvat mecanismului psihologic pe care filmul vrea sa il puna in miscare, e un dezaxat imprevizibil si sfidator, cu reactii ample, care prind usor la public.

De cealalta parte, Michael Shannon, cu figura-i brazdata, vocea hipnotica si glasul de tabagist, reuseste sa se intrupeze intr-un personaj mai palpabil decat toate celelalte si sa fure, fara exceptie, prim-planul in fiecare scena in care apare. Intr-un fel, duelul actoricesc dintre el si Aaron Taylor-Johnson este, in miniatura, acelasi precum cel dintre Denzel Washington si Cassey Affleck – interpretarea ce mosteneste teatrul si cea pe care numai filmul, cu specificul sau, o poate genera si exploata.

Nocturnal Animals mi-a readus aminte de ce e indicat ca la Oscaruri sa luam aminte nu numai la favoriti, ci si la marginalizati.

Arrival

Hell or High Water

La La Land

Fences

Hacksaw Ridge

Moonlight

Manchester by the Sea

Hidden Figures

Lion

 

 

Sezon de Oscar 2017 – Cui dam statuetele?

Din punct de vedere al cronobiologiei, sunt privilegiati cei de tip „bufnita”, pentru ca pot sta in noaptea aceasta sa vada decernarea premiilor Oscar in direct. Pentru „ciocarliile” care infrunta o noua saptamana de lucru exista stirile de a doua zi, precum si previziuni si pareri precum cele de mai jos:

Cel mai bun actor intr-un rol principal – Cassey Affleck e preferatul meu si al premiilor de pana acum, desi aud ca Denzel Washington ar fi in revenire in preferintele votantilor.

Cea mai buna actrita intr-un rol principal – Din nou, favorita mea, Emma Stone, e si rasfatata ceremoniilor care preced Oscarurile, asa ca sunt slabe sanse sa o vedem pe Meryl Streep bestelindu-l din nou pe Donald Trump pe scena.

Cel mai bun actor intr-un rol secundar – In sufletul meu se da o mare batalie, si cred ca multi dintre cei care au participat la scrutin au avut simtaminte similare; Jeff Bridges este fenomenal de comic, Mahershala Ali innobileaza scenele cu retinerea-i profunda, iar eu, unul, il adaug in cursa si pe Michael Shannon in Nocturnal Animals, film pe care l-am vazut de curand si asupra caruia voi reveni.

Cea mai buna actrita intr-un rol secundar – Gratie unei manevre la limita eticii, Viola Davis e detasat in fruntea aceastei competitii, insa, daca nu ar fi fost incadrata la aceasta categorie, favorita as fi vazut-o pe Nicole Kidman.

Cel mai bun regizor – Ca sa iti iasa un musical, e nevoie sa pui dragoste in ce faci, iar asta razbate din fiecare cadru compus de Damien Chazelle, motiv pentru care Oscarul merge catre el, din partea mea, dar si a Academiei, sper; daca ar fi avut un dram de noroc si ar fi picat intr-alt an, pentru statueta s-ar fi intrecut Kenneth Lonergan sau David Villeneuve.

Cel mai bun scenariu original – O inclestare crancena, in care, culmea, La La Land, e de-abia pe locul al treilea, primele doua locuri fiind disputate de Hell or High Water si Manchester by the Sea.

Cel mai bun scenariu adaptat – Lupta mea interioara se da intre Arrival si Fences, iar balanta inclina spre al doilea.

Cea mai buna imagine – La La Land e in frunte, dar simt ca Arrival vrea sa atace pozitia de lider.

Cel mai bun montaj – E greu sa-i contesti dominatia lui La La Land din acest punct de vedere, dar invalmaseala bataliei din Hacksaw Ridge merita macar o mentiune.

Cel mai bun film de animatie – O alta dilema careia i-am gasit rezolvarea in categoria de mai jos: Zootopia isi adjudeca acest Oscar, iar Kubo and the Two Strings pe urmatorul.

Cele mai bune efecte vizuale – Vezi mai sus; nu, nu mi s-au parut mai bune cele din The Jungle Book, iar Rogue One: A Star Wars Story avea un blazon de aparat, asa ca realizarea sa e ceva firesc, nu o performanta.

Cea mai buna coloana sonora – Ar fi culmea sa nu castige La La Land, nu credeti?

Cel mai bun film – Nu cred ca ajunge la recordul de 11 Oscaruri, dar La La Land il ia sigur pe cel mare.

Arrival

Hell or High Water

La La Land

Fences

Hacksaw Ridge

Moonlight

Manchester by the Sea

Hidden Figures

Lion

 

 

 

 

 

Sezon de Oscar 2017 – Lion

Daca tot s-au intors la lista lunga de nominalizari, asa cum se facea prin anii ’40 ai secolului trecut, cei de la Academia Americana de Film ar putea sa reinvie si Oscarul onorific pentru interpretari remarcabile ale unor copii.

In 1935 i-l decernau lui Shirley Temple, in 1949 lui Ivan Jandl pentru The Search, iar in anul de gratie 2017 il merita negresit Sunny Pawar in rolul protagonistului celui mititel din Lion, cel care se rataceste de familie si infrunta pericole de tot felul pana ajunge sa fie adoptat de niste australieni cu inima mare. Cu asa naturalete isi poarta dragalasenia, inteligenta si candoarea, incat te incarca emotional in bucata de film care ii urmareste avatarurile si care, prin zugravirea aproape poetica a mizeriei din spatele stralucirii Indiei contemporane, te trimite inevitabil cu gandul la Slumdog Millionaire.

Din acest capital afectiv se hraneste interesul pe care reuseste sa-l mentina Lion in a doua jumatate, cand, in ciuda unor interpretari meritorii ale lui Dev Patel si Nicole Kidman, se impotmoleste narativ, aluneca din drama in melodrama si se solutioneaza nesatisfacator in stil deux ex machina.

Prestatia lui Dev Patel este laudabila mai ales prin faptul ca ilustreaza o trecere de la adolescentul naiv din capodopera lui Danny Boyle la actorul in toata firea din prezent, facand uitat accidentul numit The Last Airbender.

Dincolo de lirismul dezolant al primei parti a filmului, meritul suprem al regizorului Garth Davis este ca o pune in valoare pe Nicole Kidman in cel mai simplu si eficient mod cu putinta: o imagine in prim-plan si un monolog curajos ideatic, care demonstreaza ce inseamna o actrita mare.

Finalul din Lion recupereaza conexiunea emotionala pe care o stabilise initial cu privitorul si pe care mijlocul peliculei o terfelise prin ambiguitate. Atat deznodamantul fictiv, cat si imaginile reale sunt veritabile storcatoare de lacrimi de la cei sensibili, avand potential sa umezeasca ochii si la ciufuti.

Mama e numai una.

Lion contrazice axioma asta intr-un mod induiosator.

P.S. Nu stiu daca s-o concretiza ideea cu Oscarul juvenil, dar poza de mai jos e o compensatie frumoasa:

Arrival

Hell or High Water

La La Land

Fences

Hacksaw Ridge

Moonlight

Manchester by the Sea

Hidden Figures

 

Sezon de Oscar 2017 – Hidden Figures

Pentru ca n-au fost multumiti cu modul cum au bifat corectitudinea politica fata de afro-americani in filme precum Moonlight sau Fences, ambele mai gri din punct de vedere al valorilor morale infatisate, cei din Academie s-au gandit sa mearga la sigur cu Hidden Figures.

Daca peliculele mai sus amintite au subiecte la care as intampina oarece dificultati in a le rezuma, in cazul de fata rezolv chestiunea in doi timpi si trei cuvinte: The Help cu ecuatii.

Adica femei de culoare din anii ’50-’60, luptand pentru emancipare printre albi inchistati in discriminare, dar beneficiind de ajutorul catorva dintre acestia, mai deschisi la minte.

Singura diferenta este ca, de data aceasta, nu mai este vorba despre patura servitoarelor, ci de a matematicienelor de la NASA in plina cursa de cucerire a spatiului.

Cele trei eroine sunt Taraji P. Henson, vaduva si mama cu intelect stralucit, Janelle Monae (care a mai bifat un rol reusit si in Moonlight), inginera aspiranta, ambitioasa si locvace, si adorabila Octavia Spencer (un argument suplimentar in favoarea paralelei cu The Help), mama inteleapta si supervizoare informala cu nas pentru informatica si schimbarile ce le va aduce.

Fiecare beneficiaza de un fir narativ, pe cat de inaltator, pe atat de conventional; momentele de afirmare ale celor trei sunt atat de previzibile, incat le intuiesti cu minute bune inainte. Taraji P. Henson are parte si de o dezvoltare amoroasa, vajnicul si neabatutul pretendent fiind Mahershala Ali, la fel de charismatic aici ca si in Moonlight, chiar si intr-un rol ∞ mai schematic.

Nu desconsider povestea reala pe care se bazeaza Hidden Figures, ba chiar am fost miscat sa vad la final imagini cu cele trei doamne din realitate, insa, ca intreg, scenariul este un enorm cliseu. Luat cu de-amanuntul, in schimb, ofera nenumarate momente memorabile, unele amuzante, altele induiosatoare.

Cat despre cele care descriu cat de apasatoare era discriminarea la care erau supuse persoanele de culoare, nu prin cartiere de snobi, ci intr-un mediu cu oameni despre care ai crede ca aveau ceva in cap, chiar si daca extragem radacina patrata din exagerarea hollywoodiana, tot au avut darul sa ma faca pe mine, fata palida, sa ma simt stanjenit de cat de incuiati erau semenii mei acum doar cateva decenii.

Printre personajele secundare ii regasim pe Kevin Costner, intr-un rol supus aceluiasi pacat al conventionalitatii ca restul filmului, dar pe care il abordeaza cu o energie pe care nu i-am mai vazut-o de ani buni, precum si pe Kirsten Dunst, care reuseste fara dificultati sa se faca nesuferita, asa cum ii impune ipostaza de sefuta cu prejudecati.

Costumele si decorurile sunt realizate cu grija pentru detaliu, rezultand astfel un cadru istoric bine conturat, in care aceasta naratiune motivationala se poate desfasura in voie.

Hidden Figures + 1 limonada = 2 h petrecute placut

Arrival

Hell or High Water

La La Land

Fences

Hacksaw Ridge

Moonlight

Manchester by the Sea

 

 

Sezon de Oscar 2017 – Manchester by the Sea

Mai intotdeauna imi stabilesc un favorit dintre peliculele care concureaza la Oscar. Si, fara exceptii, apare o alta care ii ataca pozitia. La La Land sedea confortabil in fotoliul de lider pana am vazut Manchester by the Sea. Ce frumoasa e o competitie acerba in comparatie cu o cursa castigata detasat!

Filmul regizat si scris de Kenneth Lonergan, caruia ii multumesc pe aceasta cale pentru o dubla postura fenomenala, e si mai pregnant in a demonstra ca existenta umana e un amalgam de durere si incantare, iar suita de reactii, evenimente si amintiri la care esti martor exact asta livreaza. Sunt momente cand ti se pune un nod in gat, iar dupa cateva minute il eliberezi, pufnind in ras.

Ce ma fac? Am epuizat deja concluzia „Viata, asa cum e ea” cand am scris despre La La Land.

Daca m-am procopsit cu o dilema, macar am solutionat-o pe alta. Duelul Denzel Washington – Cassey Affleck nu este numai inclestarea a doi artisti de calitate, ci duelul a doua moduri fundamental diferite de a interpreta. Protagonistul din Fences duce pe culmi himalayene arta actoriceasca derivata din cea teatrala, cu manifestari puternice si vizibile, conturate in asa fel incat sa fie facil de decelat.

De cealalta parte, Cassey Affleck exploateaza cinematografia si libertarea ei de expresie. In cadrele compuse anume, in prim-planuri si imagini in care apare din cap pana in picioare, filmat din spate sau din lateral, cu taceri prelungi si vorbe scoase cu mare efort, dar care te taie pana in adancul sufletului, se compune un om sfarsit, care mai fiinteaza doar din inertie si din bruma de afectiune pe care o primeste de la cativa apropiati.

Ati putea obiecta ca nu e mare lucru sa intepretezi cand n-ai cine stie ce de spus, insa marea subtilitatea a jocului sau e strans legata de finetea introducerii momentelor de dinainte de marea tragedie care il apasa si pe care o simtim pana si din modul cum isi tine umerii. Fara a fi semnalate prin decupaje anume, in acele cateva scene vedem un personaj cu manifestari faciale si verbale similare, dar cu o scanteie care in planul principal al naratiunii nu mai exista. E opusul Genezei din Capela Sixtina a lui Michelangelo.

As mai putea avansa o sumedenie de elucubratii, insa imi staruie in minte o idee minora, dar ilustrativa: replicile colosal de amuzante din Hell or High Water ma distreaza si cand doar le citesc, pe cele de o simplitate dezarmanta ale lui Cassey Affleck mi le amintesc indisolubil legate de figura si tonul sau inexpresiv.

Da, Oscarul merge la Cassey Affleck.

La umbra titanicei sale interpretari se mai distinge si a pustanului Lucas Hedges, care, pe langa o gama surprinzator de larga de reactii emotionale, beneficiaza si de unele replici savuroase. Michelle Williams nu m-a impresionat defel, poate si pentru ca putinele momente in care e prezenta pe ecran sunt prea departe unul de celalalt, pentru a inchega un personaj palpabil. Mai degraba mi-a atras atentia Gretchen Mol, in rolul deranjatei mame a personajului lui Hedges. Reaparitia ei la un moment dat ii prilejuieste lui Cassey Affleck, in stilu-i placid, cea mai tare poanta a filmului.

Referitor la realizare, exista un amanunt pe care l-am vazut criticat in alta parte, dar pe care il consider un argument suplimentar pentru valoarea productiei semnate de Kenneth Lonergan. Bucatile muzicale din Messiah de Handel sunt desavarsit alese pentru a insoti aceasta drama; trairile pe care le-au inspirat contemporanilor compozitorului, pe care ni le inspira noua la vederea unei povesti plasate intr-un orasel american si pe care le vor inspira generatiilor viitoare sunt aceleasi, pentru ca noi suntem aceiasi.

Si, ca sa ies din incurcatura concluziei pe care am utilizat-o deja, recurg din nou la o frantura de universalitate:

Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri.

Arrival

Hell or High Water

La La Land

Fences

Hacksaw Ridge

Moonlight