Sa fii om e lucru mare

Pana sa vizionez Blade Runner 2049, reactiile pe care le intrezarisem, fara a cauta in mod deliberat sa ma expun la ele, erau din doua mari categorii, mai divizate ca Republicanii si Democratii din SUA: unii in extaz, altii spumegand.

Dupa ce l-am vazut, cred ca mi-am dat seama de unde izvoraste aceasta dihonie.

Filmul lui Denis Villeneuve nu stie niciodata daca vrea sa fie o continuare respectuoasa sau o creatie de sine statatoare. Aceasta indecizie a generat un scenariu slab, incorsetat de temele si stilistica predecesorului, pe care durata peliculei nu il ajuta deloc. Lipsit de textul stralucit al lui Ted Chiang, pe care construise cu migala atmosfera si povestea din Arrival, regizorul canadian nu mai poate aici decat sa-si exerseze uluitoarele abilitati creatoare.

Ajuns in acest punct, mai indulcesc tonul preponderent negativ si ma declar incantat de unele scene: lupta din cazino, intretaiata de holograme cu Elvis, statuile lascive din pustietatea monocroma, hologramele gigantice din urbea sufocanta sau corporatia pustie si reflexele amenintatoare din locul unde salasuieste seful ei.

Iar daca ne referim strict la vorbele care le rostesc protagonistii, replica din The Treasure Island cu care Harrison Ford isi face intrarea rascumparat desele platitudini la care fusesem expus pana atunci.

Limitele scenariului genereaza si limite ale interpretarilor. Ryan Gosling nu a fost o alegere neinspirata, insa nu exceleaza cu nimic in rolul androidului care isi descopera umanitatea treptat; ii lipseste o anume subtilitate a reactiilor, precum cea a lui Tommy Lee Jones in In the Valley of Ellah (un militar robotizat de rutina descopera traume abisale in randul camarazilor mai tineri). Jared Leto e inzestrat, dar nu i se acorda prea mult timp, iar Sylviei Hoekes ii revine premiul pentru cea mai ridicola partitura, cea a replicantei ucigase si devotate.

Harrison Ford e batran. Foarte batran. Nu e nimic ironic in ce spun, doar o constatare. Prezenta lui e puternica, dar e sprijinita de alura de legatura cu trecutul. Nu doar cu celalalt Blade Runner, ci un intreg trecut glorios, al sau si al Hollywood-ului. Sa-l vezi inca jucand, tragand cu pistolul, azvarlind cu pumnul si adoptand acel aer sfidator inimitabil e ca un mic privilegiu ce trebuie pretuit.

Interactiunea protagonistului jucat de Ryan Gosling cu partenera virtuala (o cocheta si voluptoasa Ana de Armas) este partea de Blade Runner 2049 cea mai apropiata de universul contemporan. Nu mai dureaza mult si vom conversa in mod similar cu alde Siri sau Alexa, iar aceste raporturile ale fiintei umane cu tehnologia mi-au atras atentia asupra unor interogatii pe care filmul, pe intreaga si lunga sa durata, le propune in mod aproape imperceptibil:

Sa fii om inseamna sa speri?

Sa fii om inseamna sa visezi?

Sa fii om inseamna sa te revolti?

Ne vom reintalni cu Blade Runner 2049 la Oscarurile din 2018, nu la masa principalelor categorii, ci la cele laturalnice ale realizarilor tehnice.

 

 

Istorie dansanta

Exista mutatii in natura care dau nastere unor exemplare aparte, sinistre sau uimitoare sau paradisiace. Asa se intampla si in cinematografie, iar din aceasta rara incrucisare a unor genuri altminteri putin compatibile a iesit Le Bal.

Foarte pe scurt, pe un ring de dans apar aceleasi personaje, combinate dansant si amoros in diverse feluri si pe diverse melodii, reflectand perioade succesive din istoria Frantei: iuresul interbelic, ororile razboiului, colaborationismul, euforia eliberarii, rastignirea colaborationistilor, liberalizarea moravurilor, interactiunile cu americanii, revolta tinerilor din 1968, discriminarea celor de culoare sau sclipiciul anilor disco (’80 adica).

Carevasazica, un documentar care ar dura cat un sezon de A Game of Thrones, redus la sub doua ore si exprimat doar prin muzica si dans.

Cu toate particularitatile exterioare domeniului cinematografic, pelicula dirijata de Ettore Scola ramane, fara doar si poate, un film, o creatie compacta a celei de-a saptea arte, iar aceasta este a doua cea mai mare performanta a sa.

Prima ramane faptul ca nu te plictisesti deloc, ba mai mult, traiesti sublima senzatie de a fi cu ochii pironiti pe ecran, in timp ce picioarele pornesc la tropait in mod autonom, iar degetele bat darabana independent.

Personajele nu vorbesc si nu au nume, insa fiecare figura se individualizeaza si o placere suplimentara e sa ii regasesti in ipostaze uneori diferite, uneori amuzant de perene in fiecare dintre episoadele istorice ilustrate.

De fiorul cvasi-patriotic de a sti ca fundalul sonor a fost compus sau ales de Vladimir Cosma, compozitor francez de origine romana, nu mai amintesc, mi se pare ca e la fel de jenant ca a te mandri cu Herta Muller, care a suferit in Romania, a scris in Germania si apoi a luat Nobelul.

Vedeti Le Bal, ascultati Le Bal, dansati pe Le Bal, faceti ce vreti, numai apropiati-va de el, e o raritate cum nu mai vedem cateva generatii de acum incolo.

 

Ecuatia fericirii

Decoruri somptuoase

+

Costume extravagante, dar cu gust

+

Un scenariu haios si ireverentios

+

Rosalind Russell la puterea a treia, punand in rolul matusii nonconformiste acea vitalitate care i-a fost crez de viata

=

Auntie Mame, un film despre o persoana fericita, care te face fericit.

 

Oscarurile in pruncie

In istoria Oscarurilor, Grand Hotel reprezinta un caz unic: filmul care a primit distinctia suprema, fara sa fi avut macat vreo alta nominalizare.

O situatie atat de inedita este explicata totusi de anul in care a aparut – 1932. Pe vremea aceea mecanismul Academiei era intr-o faza embrionara; daca stam si ne gandim bine, pelicula precede venirea la putere a lui Hitler.

Ce sa mai, vorbim despre o antichitate a cinematografiei.

Impresionant este ca, in ciuda varstei si a inevitabilelor limitari de expresie (primul film vorbit aparuse cu doar cinci ani inainte!), Grand Hotel reuseste sa tina atentia treaza si propune o naratiune complexa, care a servit drept prototip pentru multe nominalizari si statuete de atunci.

In spatiul eponim interactioneaza, sufera, mint, spera si se mantuie personaje de ambe sexe, jucate de o pleiada de actori formidabili.

De partea masculina ii avem pe John Barrymore in rolul unui cartofor seducator si venal, pe Wallace Beery in cel al unui director de companie fanfaron si concupiscent si pe Lionel Barrymore (personajul negativ din It’s a Wonderful Life) in cel al unui suferind in faza terminala care vreo s-o faca lata in stil mare inainte sa vina dumneaei sa-l ia.  Nume mai putin familiare celor care nu au o pasiune pentru epoca incipienta a Hollywood-ului, dar care merita redescoperite, chiar si numai pentru prestatiile de aici.

De partea feminina regasim doua nume grele: Greta Garbo, melancolica, dar si exuberanta in rolul unei balerine capricioase, si Joan Crawford, cu poate cea mai inchegata partitura din tot filmul – o tanara stenografa, care isi suplimenteaza serviciile oferite patronilor mai generosi, dar care tanjeste si dupa afectiune adevarata. A fost o placere sa le vad pe aceste doua dive in perioda lor de tinerete, in special pe Greta Garbo, care s-a impus in posteritate cu figura glaciala de mai tarziu.

Desi sunt destule momente cand varsta filmului Grand Hotel se vede mai ceva ca ridurile frontale ale premierului Tudose, sunt si unele cand caracterul surprinzator sau subtil al scenariului sau dinamismul montajului si al unghiurilor de filmare suspenda timpul si, dovedind ca magia celei de-a saptea arte s-a nascut odata mijloacele tehnice ale acesteia.

A vedea Grand Hotel e ca a interactiona cu un bebelus: nu iti spune prea multe, dar te incanta.

 

 

 

 

 

Bergman vs. Bergman

Nu cred sa fie cinefil pe lumea asta care sa nu se fi intrebat daca exista vreo legatura de rudenie intre regizorul Ingmar Bergman si actrita Ingrid Bergman.

Raspunsul este nu si ce pare si mai ciudat este ca acesti noi mari artisti nu s-au intalnit in cadrul vreunei creatii decat foarte tarziu si decat o data.

Dar asteptarea mapamondului a fost rasplatita pe deplin in Höstsonaten (Sonata de toamna).

O mama stralucitoare si egoista, pianista de clasa mondiala, isi viziteaza fiicele aciuate departe de lumea dezlantuita. Una dintre ele este paraplegica, iar cealalta este chinuita de retinere si de o copilarie defectuoasa, lipsita de afectiune materna. Nu dureaza mult si efuziunea sentimentala initiala lasa locul resentimentelor, refularilor si remuscarilor, specialitati ale lui Ingmar Bergman.

Pe langa scenariu, si in componenta stilistica il recunosti rapid pe regizorul suedez. Cadre prelungi, cu figuri in prim-plan si siluete pe fundal, interioare construite atent si, bineinteles, rosu. Nu asa mult ca in Viskningar och rop sau Fanny och Alexander, dar e acolo, suficient sa plaseze si aceasta pelicula in lunga sa serie de metafore cinematografice sanguine.

Elementul deosebit din Höstsonaten este Ingrid Bergman. Intotdeauna mi s-a parut ca interpretarile din filmele lui Ingmar Bergman sunt corecte, inspirate, dar supuse cineastului-demiurg, pioni slefuiti, dar cu raceala, care se misca dupa cum le ordona vointa regizorala.

Deloc surprinzator, Ingrid Bergman se sustrage acestei dominatii si isi faureste rolul potrivit valorii ei colosale. Nu trece mult de la prima ei aparitie pe ecran si se si instaleaza o stare de fascinatie dezaprobatoare fata de egoismul si malitiozitatea unei mame careia i-a placut sa aiba copii, dar nu si sa se deranjeze prea mult pentru ei.

Dincolo de modul cum Ingrid Bergman isi poarta personajul si reactiile (care ating uneori si parerea de rau rapid spulberata) si de faptul ca insufla filmului o energie mai putin intalnita in peliculele lui Ingmar Bergman, am fost uimit de evolutia ei ca artista.

 

Este aceeasi Ingrid Bergman din epoca de aur a Hollywood-ului, din Casablanca, Gaslight, Anastasia, Notorious sau Spellbound, dar este si o Ingrid Bergman a anilor ’70, cu o interpretare multidimensionala, fara tente moraliste, fara menajamente, izvorata dintr-o anume configuratie psihica, pe care o intelegem, dar o dezaprobam.

Este pecetea finala si cea mai complexa aplicata staturii ei de legenda.

Intre Bergman-El si Bergman-Ea a avut loc un troc favorabil: El i-a oferit ei un prilej sa isi desavarseasca monumentul, iar Ea i-a animat creatia cu un talent inimitabil.

 

Calvar contra cronometru

Ma asez confortabil in scaun si astept sa inceapa Dunkirk, pregatit fiind pentru cel putin un sfert de ora de expozitiune si acalmie.

Dupa maxim cinci minute, pulsul imi sare si acolo ramane.

Dunkirk nu este un film care se urmareste, ci se traieste si se construieste. Adevarul istoric este doar un pretext pentru regizor sa compuna o experienta traumatizanta si fascinanta, despre viata care atarna doar de un fir, despre antinomia datorie vs. dezertare si despre acel ceva pe care eu il numesc „poezia razboiului”.

A nu se intelege ca pelicula lui Christopher Nolan face vreo apologie a pornirilor belicoase ale omului; dimpotriva, cea mai mare parte a actiunii infatiseaza zbateri de protejare a existentei individuale, dar, in acele momente cand imi mai permiteam sa-mi trag sufletul, m-am delectat cu veritabile picturi cinematografice.

Cateva imagini imi trec prin minte fugitiv chiar acum: racursiul castilor aliniate pentru imbarcare, barcazuri luptand cu o mare involburata de parca ar fi iesit de sub penelul lui Ivan Aivazovski sau avionul in flacari proiectat pe un crespuscul impresionist.

Pana sa ajung sa vad Dunkirk, auzisem ca lui Christopher Nolan i se imputa faptul ca personajele nu sunt suficient reliefate, un repros despre care vreau sa fac cateva observatii. In primul rand, nu stiu daca asta i-a fost intentia, dar ideea ca in razboi individualitatile se estompeaza, iar fiinta umana nu pretuieste prea mult este o axioma dureroasa.

In al doilea rand, iti dai rapid seama ca Dunkirk nu e povestea cuiva anume si ma vad nevoit sa revin la ce am spus mai sus – nu este un film oarecare, ci o experienta care merge dincolo de intelectual.

Nu in ultimul rand, sunt actori care, prin aplecarea cu care isi abordeaza rolul, reusesc sa-si depaseasca conditia de pioni in acest haos perfect controlat de Nolan. Un exemplu graitor este Mark Rylance, care, ca simplu capitan de vaporas, impune cel putin la fel de mult ca figura cazona a lui Kenneth Branagh.

Ce au in comun Memento, The Prestige, Inception sau Interstellar? Acelasi gust al lui Nolan pentru o trama narativa care se asambleaza treptat, cu o innodare la final a unor ite aparent disparate. Dunkirk este inca un astfel de puzzle – scenele din aer sau din apa, de o parte si de alta a Canalului Manecii, par initial doar crampeie dintr-un conflict care depaseste putinta noastra de a-l cuprinde, dar gradual se dezvaluie ca elemente ale unei triangulatii care ne ofera o ilustrare a celebrului discurs al lui Churchill, amintit si in finalul acestui film si pe care vom avea ocazia sa-l auzim recitat de nemaipomenitul Gary Oldman spre finalul acestui an.

Ca Richard Burton, Peter O’Toole, Deborah Kerr sau Alfred Hitchcock nu au luat niciodata un Oscar sunt cateva dintre marile nedreptati ale cinematografiei pe care le-am acceptat volens nolens.

Insa in ruptul capului nu o sa accept ca acest magnific cineast care este Christopher Nolan nu are inca la activ o nominalizare ca regizor si sper ca inceputul lui 2018 sa rezolve aceasta colosala scapare a Academiei Americane de Film.

Iar Hans Zimmer nu a mai luat de mult o statueta, desi si aici, ca si in multe alte productii cinematografice, e unul dintre principalii responsabili pentru starile pe care le traim.

Da, puteti sa considerati ca am deschis sezonul Oscarurilor din 2018.

 

Tuse romanesti la Hollywood (Musical-ul)

Caracterul aventuros al lui Jean Negulescu s-a reflectat, tematic si stilistic, in filmele pe care a ajuns sa le regizeze, iar Daddy Long Legs reprezinta inca o incursiune revelatoare in personalitatea sa artistica.

Acest musical nu face parte din galeria marilor realizari ale genului, apartinand mai degraba esalonului doi, adica filme agreabile, cateodata si brazdate de idei interesante, care functioneaza mai mult ca pretexte pentru numere muzicale reusite. Un exemplu care imi vine in minte la o accesare fugitiva a memoriei este Lili, care, ca o coincidenta, o are ca protagonista tot pe Leslie Caron.

In ciuda tramei narative schematic construite, Daddy Long Legs atrage, totusi, atentia prin subiectul delicat si controversat chiar si in zilele noastre: relatia dintre o tanara si un barbat cu mult mai in varsta, precum si acuzele care i se aduc acestuia din urma, desi sentimentele sale sunt reale si intentiile dintre cele mai curate.

Cei doi actori din rolurile principale, Leslie Caron si Fred Astaire, se adauga la lunga galerie a numelor celebre care s-au gasit sub bagheta lui Jean Negulescu. Ingenuei Caron Negulescu n-a avut ce sa-i spuna, decat sa fie la fel de adorabila ca intotdeauna, sa danseaze cu aceeasi verva si sa-si rosteasca replicile in engleza cu acel merveilleux accent frantuzesc.

De cealalta parte, insa, avem un Fred Astaire lovit in timpul filmarilor de o mare tragedie: moartea sotiei. Cu atat mai impresionant este, insa, profesionalismul sau, care il ajuta sa aiba o prestatie consistenta, atat in scenele muzicale, cat si in cele dramatice.

Film de studio, Daddy Long Legs penduleaza intre cadre (multumitor construite) care redau apartamente de zgarie nori, campus universitar american si manastire provinciala franceza, insa scenele onirice, desfasurate in contrapunctul actiunii, sunt cele in care pictorul din Jean Negulescu se dezlantuie cu adevarat.

Colorate si dinamice, aceste bucati cinematografice sunt o incantare pentru ochi si pentru auz, iar ipostazele imaginare ale lui Fred Astaire sau peregrinarile lui Leslie Caron prin gigantice decoruri suprarealiste se agata de cotloanele memoriei la fel ca Gene Kelly cantand in ploaie sau Julie Andrews haulind pe dealuri.

Visteria filmelor vechi este atat de mare, incat nici nu stii ce sa alegi, insa eu tot ma incapatanez, din cand in cand, sa cotrobai in cautarea cate unui mic medalion care are gravat pe el numele lui Jean Negulescu.

 

La La Gang

Mi se intampla cateodata sa ma pun contra curentului. Nu e chestiune de teribilism, ci de pura preferinta.

Ati putea spune ca, intr-o societate fara restrictii, ca a noastra, nu e asa mare scofala si nu ati gresi prea mult, insa pentru mine, care analizez si corelez ce spune gura lumii, pentru a-mi alege experiente cinematografice reusite, este un efort sa ma opun frontului comun al fanilor pasionali si al criticilor extaziati.

Si, totusi, am s-o fac fara sa ezit si o sa spun ca adulatul Baby Driver se apropie asimptotice de o mare porcarie.

E plina industria hollywoodiana de filme de succes refacute pentru a stoarce bani cu nerusinare, mai ales de la generatiile prea tinere sa isi aminteasca originalele, iar pelicula regizata de Edgar Wright se inscrie in aceeasi meteahna, insa intr-un mod care se vrea mai smecher.

Se iau si se amesteca locuri comune din anii ’90 si ’00, adica masini feroce si urmariri aiuritoare, talhari charismatici, sefi criminali atotputernici, violenta gratuita impotriva personajelor episodice, jafuri de banca neverosimile si un personaj principal care participa la faradelegi impotriva vointei lui, baiat bun, care traieste cu si prin muzica (Blues Brothers?!), cronometrand-si operatiunile in functie de melodii (numele Hudson Hawk va spune ceva?).

Toate acestea sunt amestecate cu nerv hiperactiv, menit, probabil (spun „probabil”, pentru ca la mine nu a mers figura, dar se pare ca altfel a functionat de minune), sa acopere ineptia scenariului, care nu are nici macar superficialitatea simpatica dintr-un Gone in Sixty Seconds, bunaoara.

Cu o exceptie, nici distributia, in frunte cu pustanul in ascensiune Ansel Elgort, si din care mai fac parte altminteri captivantul Jon Hamm si senzationalul Kevin Spacey, nu mi-a cauzat vreo placere mai de doamne-ajuta.

Singurul care mi-a saltat putin psihicul din senzatia acuta ca pierd timpul a fost Jamie Foxx in rolul unui dezaxat; deloc subtil sau original, insa in mare verva a retoricii si manifestarilor psihotice, mi-a provocat acea fascinatie asociata cu disconfortul, pe care o resimt intotdeauna fata de o interpretare reusita a unui astfel de personaj.

Nu stiu daca vocea mea carcotasa se va face auzita in oceanul de entuziasm in care inoata Baby Driver, dar eu mi-am facut datoria si-am incalecat pe-o sa si v-am spus dezamagirea-asa.

 

 

Despre trup si suflet la Craiova

Mai trec cateodata prin fata cinematografului Patria din Craiova si ma incearca tristetea: locul care mi-a hranit copilaria, adolescenta si o buna parte din varsta adulta pe care am acumulat-o pana acum imi pare dezolant, lipsit de cozile masive de spectatori de odinioara, avand rivali nemilosi in tehnologie si in sali de cinema mai moderne de altundeva din oras.

M-am intrebat uneori cat va mai supravietui si cum, iar o stire ce mi-a parvenit de curand imi da o solutie si speranta:

Testrol es lelekrol (Despre trup si suflet), un film produs in Ungaria si marele castigator al Festivalului International de Film de la Berlin va rula la cinematograful Patria din Craiova pe 1 si 2 iulie, de la ora 16:00, si pe 2 si 3 iulie, de la ora 18:00.

Antologiile de specialitate descriu aceasta pelicula ca fiind o poveste de dragoste atipica, subtila si amuzanta, intre doi introvertiti care descopera ca, noapte de noapte, au aceleasi vise.

Eu, unul, mi-am organizat deja traseul astfel incat sa ajung sa iau bilete si am o banuiala ca o sa stau iar la coada.

Ca pe vremuri.

 

Incurcate sunt caile adevarului

Filmele americane ne-au proiectat o asa imagine asupra activitatii politiei, incat in momentul cand ajungi sa interactionezi cu organele legii din viata reala, esti crunt dezamagit, cum i s-a intamplat subsemnatului in cateva randuri de-a lungul existentei sale de pana acum.

Detective Story, o pelicula realizata in 1951(!), o perioada in care productiile erau oricum, numai fidele lumii materiale nu, reuseste performanta de a reda o atmosfera de viata politieneasca, daca nu reala, atunci macar autentica.

Interactiunile cu micii gainari, deoarece acestia sunt clientii fideli ai politiei, nu marii corupti, tracasantele operatiuni functionaresti si dramele personale care ii influenteaza in a fi maleabili sau neinduplecati sunt comprimate cu indemanarea-i obisnuita catre William Wyler, care nici macar nu are nevoie de decoruri somptuoase sau uluitoare curse de care pentru a-si demonstra abilitatea de a asambla o poveste consistenta.

O reusita perpetua a acestui mare regizor a fost ca a stors prestatii deosebite de la interpretii sai, iar Detective Story nu se abate de la aceasta linie.

De-a lungul carierei sale, Kirk Douglas a avut roluri mai mari, dar indraznesc sa spun ca nu avut niciunul mai adecvat ca acesta. Energia sa leonina si usor luciferica este intrebuintata la maxim in personajul unui om al legii dedicat, dar care se dezvaluie ca fiind ros de traume trecute si condamnat la o inflexibilitate dezumanizanta.

Exista un moment antologic, in care Douglas rosteste cel mai scrasnit „I love you” pe care l-am auzit vreodata. Nu stiu de ce, dar simt ca ma infior mai mult cand ma gandesc la acesta, decat la figura sa tumefiata din Champion.

Sotie pe ecran ii este eleganta Eleanor Parker, ce pare, initial, o simpla prezenta menita sa feminizeze decorativ o poveste preponderent masculina. Drama ce se adanceste, insa, ii da prilejul sa etaleze niste trairi de o superba diversitate si ambiguitate. O actrita mare, ce merita redescoperita, dincolo de rolul schematic, dar, ce-i drept, memorabil, din The Sound of Music.

Din tot restul distributiei, excelenta fara exceptie, Lee Grant intruchipeaza un personaj care ar fi putut foarte bine sa lipseasca, fara a aduce vreo atingere substantei filmului. Insa rolul sau de femeiusca nu prea bogata cu duhul, pe care a impins-o Aghiuta sa fure o geanta, serveste, precum bufonii lui Shakespeare, la a detensiona tragedia, la a sadi un dram de ridicol intr-o poveste grava si de a ne readuce aminte ca toti suntem muritori si ca toti facem prostii.

Unde mai pui ca tentativele ei de flirta cu unul sau cu altul sunt savuroase.

Detective Story ne spune un mare adevar si anume ca adevarul insusi este mai complicat decat ni se pare.