Studiu de caz asupra răutăţii

În curând vom viziona în cinematografe A Beautiful Day in the Neighbourhood, în care ni se va înfăţişa bunătatea într-una dintre cele mai înalte forme ale ei.

Însă tot atât de necesar este şi un film precum Mientras duermes, în care ne situăm la polul opus şi urmărim desfăşurându-se răutatea în formă distilată.

Cesar (interpretat de Luis Tosar, pe care l-am mai întâlnit în Celda 211 şi pe care îl ajută şi fizicul, şi talentul la astfel de roluri) este administratorul unei clădiri de locuinţe şi, deşi pare serviabilitatea în persoană, nutreşte o aşa aversiune faţă de tot şi toate, încât le sabotează locatarilor existenţa în moduri subtile, de fiecare dată când are ocazia.

Ţinta sa predilectă este frumoasa Clara (Marta Etura), pentru care execută, noapte de noapte, operaţiunea migăloasă de a se ascunde sub patul acesteia (de aici şi titlul peliculei).

Cum evoluează evenimentele nu o să vă spun, pentru că m-aş face vinovat de o răutate comparabilă cu a protagonistului.

Acţiunea este concentrată asupra acestuia şi, graţie regiei foarte bine strunite a lui Jaume Balagueró şi a scenariului de thriller pur-sânge al lui Alberto Marini, ne găsim în postura de victime ale acestui miracol numit paradoxul artei: deşi îl detestăm pe Cesar, nu ne putem nega curiozitatea de a vedea ce are de gând mai departe şi cum va ieşi din laţul care se strânge treptat asupră-i. Mai mult, ajungem şi să ignorăm neverosimilul anumitor situaţii.

Contribui la interesul nostru vinovat şi prestaţia lui Luis Tosar, care alternează binevoitorul cu maleficul în doze excelent măsurate şi chiar foarte didactice. Micro-expresiile sale sunt atât de elocvente, încât se pot constitui într-un fel de amplă demonstraţie pentru detectarea unor astfel de prădători.

Mientras duermas nu este genul de film care să provoace plăcere. Dimpotrivă, sadismul fără menajamente care îl străbate de la un cap la altul poate strica somnul multora.

Brânciul prin care suntem aruncaţi în miezul resorturilor intime ale răutăţii umane, pentru care orice explicaţie logică sau psihologică este insuficientă, poate fi, însă, un exerciţiu salvator.

Demonii nu sunt cantonaţi în iad. Sunt printre noi, însă, oricât de bine s-ar ascunde, tot le putem dibui ghearele şi colţii, cu o condiţie:

Să fim atenţi la cei din jur şi să scoatem naibii căştile din urechi şi nasul din telefon!

Carmen Brună

Mărturisesc, jocul de cuvinte din titlu este searbăd, dar, după cum veţi constata, ilustrativ pentru filmul despre care vă voi vorbi.

Carmen Jones este un musical care urmează osatura operei lui Bizet, însă cu diferenţa că regizorul Otto Preminger plasează acţiunea în rândul populaţiei de culoare din America anilor ’50, un act de mare curaj pentru acea perioadă, în care segregarea înfăţişată în Green Book era la apogeu.

Povestea este idila damnată între un soldat iniţial serios, interpretat de un Harry Belafonte înalt şi chipeş, condus spre damnare de patima pentru o tipă cu apucături luciferice, deşi nu lipsită de sentimente, adică o Carmen în toată regula, jucată cu mare aplomb de Dorothy Dandrige (nominalizată la Oscar pentru acest rol).

Ea este văpaia care animă un film altminteri convenţional, în care personajele sunt arhetipuri care ar nemulţumi azi pe adepţii corectitudinii politice, dar, care tocmai pentru că sunt îngroşate, relevă adevăruri valabile atunci şi acum.

În tot ce face, Dorothy Dandrige străluceşte ca o perlă neagră montată pe o diademă de platină. În ea o recunoşti pe scorpia manipulatoare, pe materialista alunecată pe panta amorului, pe femeia supusă unor impulsuri contradictorii, pe care le conciliază pe termen scurt, cu efecte nocive pentru mai târziu.

Carmen Jones este femeia căreia îi cazi pradă, dacă eşti prea băţos.

Numerele muzicale le combină pe câteva dintre cele nemuritoare, la care eu unul reacţionez în cel mai pur stil pavlovian, cu altele specifice musical-ului din epocă, câteva prilejuindu-i lui Harry Belafonte etalarea calităţilor vocale. Versurile sunt schimbate, iar asta a generat mari critici la vremea lansării filmului, însă mi s-au părut hazlii şi bine întoarse din condei, aşa cum sunt alte producţii ale lui Oscar Hammerstein II, precum The King and I sau The Sound of Music.

În ciuda schematismului său, Carmen Jones oferă o dublă recompensă – divertisment de calitate şi o morală la care merită luat aminte:

Dragostea care începe cu nişte comportamente anti-sociale n-are cum să se sfârşească decât cu unele şi mai şi.

Să purcedem către Oscarurile din 2020

Ultimele două filme ale lui Quentin Tarantino, Django Unchained şi The Hateful Eight mi-au relevat un cineast care îmbătrâneşte şi îşi pierde direcţia, de parcă i-ar ţiui urechea artistică interioară.

Once Upon a Time in… Hollywood păstrează aceleaşi semne ale senectuţii care avansează, însă are şi răbufnirile geniului care ne-a oferit Pulp Fiction sau Inglorious Basterds.

Tarantino încearcă aici să îşi împace eterna nostalgie pentru cultura trecutului cu gustul pentru macabru şi violenţă paroxistică, dar parodică.

Impresia generală e că s-a întins mai mult decât i-a fost plapuma, iar ansamblul său de referinţe şi medii în care are loc acţiunea este şubred, însă, dacă ne referim doar la modul cum răsuceşte tropii western-ului, îi iese excepţional. Nu numai că pătrunde în spatele unui gen cinematografic care a avut o influenţă asupra mentalului colectiv asemănătoare cu a basmelor (titlul are mult tâlc, după cum veţi constata treptat), dar îşi mai şi compune propriul western.

Bucata în care Brad Pitt (a cărui interpretare este ea în sine o expresie a eroului acestui tip de filme) pătrunde în comunitatea aridă şi sinistră de hippioţi are toate ingredientele unui western: praf mult, tensiune, un protagonist care înfruntă un oraş ameninţător şi tăcere tulburată de rafale de vânt.

În aceste momente, ca regizor de sintaxă, Quentino îşi atinge vârful în Once Upon a Time in… Hollywood.

Cât despre ipostaza de regizor de actori, îmi face o deosebită plăcere să spun că este cea peste care nu se văd anii care au trecut.

Foarte simplu spus, Leonardo DiCaprio şi Brad Pitt sunt încântători.

Primul are un rol care îl poartă de o parte şi de alta a artei actorului, de la sevrajul alcoolului şi gloriei trecute la puseele de talent în faţa camerei de filmat, rezultatul fiind o creaţie de o complexitate formidabilă, ca să nu mai zic de savoare, demnă de Oscar mai dihai decât cea din The Revenant.

De cealaltă parte, Brad Pitt n-are o partitură care să impresioneze scenă cu scenă, ci ca un întreg. Până la ultima jumătate de oră, când lasă zăgazul expresivităţii să cadă într-un mod delirant de amuzant, rolul său este al arhetipului eroului de western. Taciturn, gonind peste munţi şi câmpii (nu pe cal, ci pe cai putere), puternic fizic, dar şi integru psihic, măsurat în vorbă şi faptă, Pitt reuşeste să ni-i trezească în amintire pe grei precum John Wayne sau Clint Eastwood. Bate vânt de Oscar şi în cazu-i.

Până la un moment dat, despre preafrumoasa Margot Robbie eram pregătit să spun că este un bibelou umblător, însă îi revine o scenă-cheie, menită a ne face să înţelegem că, dincolo de bănet, glorie şi huzur, un actor trăieşte şi pentru plăcerea, aprobarea şi dragostea spectatorilor.

Am deja câţiva ani de când urmăresc previziuni avizate, aşa că, bazându-mă pe acestea şi pe fleru-mi de cinefil, vă declar:

Am pornit-o spre Oscarurile din 2020!

Cinematografie clinică

Când urmam nişte cursuri de consilier de dezvoltare personală, cele mai multe dintre colege (căci erau toate femei) studiau sau absolviseră Psihologia şi se plângeau de cât de puţină practică reală avuseseră parte în privinţa unor cazuri reale de afecţiuni mintale.

Nu mi-a dat prin cap atunci să le spun să se îndrepte spre cinematografie, unde pot găsi o suită numeroasă de personaje remarcabile, suferind de tulburări de personalitate de diverse intensităţi, redate cu un aşa simţ al plauzibilului, încât nu cred că greşesc când spun că ar fi materiale didactice excelente.

Între aceste roluri se distinge prin claritatea aproape clinică a manifestărilor cel al Isabellei Adjani din L’histoire d’Adèle H.

O tânără din Franţa traversează Oceanul Atlantic până în Canada, pentru a fi pe urmele ofiţerului pe care îl iubeşte până la fetişism. Acolo cade pradă dezamăgirilor, privaţiunilor şi, mai ales, propriului psihic distorsionat.

Regizorul Francois Truffaut e grijuliu cu decorurile şi costumele, însă e limpede că principala sa preocupare este să-şi urmăreasca protagonista şi să-i pună în valoarea înspăimântător de vastul arsenal interpretativ.

Este greu să spui despre o persoană care coboară treptele nebuniei încet, dar sigur, că este magnifică. Însă Isabelle Adjani, cu frumuseţea-i misterioasă şi un pic neliniştitoare, exact aşa este în acest film. Reacţii faciale, postură, dar şi vocea gândurilor sunt puse în slujba construirii acestui trist monument. Chiar şi în cele mai neplăcute momente, e ceva artistic în creaţia ei.

Construit fragmentar, adică fără prea multă cursivitate din punct de vedere narativ, L’histoire d’Adèle H. lasă loc de analiză a factorilor care favorizează această scufundare în genunile maladiei mintale.

Sigur, predispoziţia pentru trări extreme, iluzii nefondate şi decizii proaste este acolo, în spatele acelei priviri căreia Adjani îi conferă o fixitate elocventă în sine. Însă tot atât de adevărat este că Adèle este bântuită de amintirea surorii moarte, strivită de ipostaza de fiică a marelui Victor Hugo), încorsetată de condiţia de femeie (incluzând aici şi dependenţa financiară) în secolul al XIX-lea (vezi şi Thérèse Desqueyroux) şi, mai presus de toate, lipsită de afecţiunea celui pe care îl iubeşte.

Aşa că, în timp ce că delectaţi cu minunata interpretare a Isabellei Adjani, luaţi aminte.

Unde întâlniţi o similară configuraţie comportamental-situaţională, procedaţi cu grijă.

Persoana aceea poartă înăuntru-i o bombă cu ceas.

Ficţiune depărtată şi, totuşi, apropiată

Întotdeauna e o plăcere să scriu despre filme, chiar şi când subiectul acestora este neplăcut.

Însă, pentru La isla mínima (2014) apăs pe literele tastaturii cu inimă grea, deoarece tragedia de la Caracal din România îşi găseşte nu ecoul, ci o veritabilă frescă în trama narativă a acestei pelicule.

Doi poliţişti din capitală vin în sudul mlăştinos şi rural al Spaniei pentru a ancheta dispariţia mai multor tinere (presupuse moarte) şi descoperă treptat un angrenaj de corupţie, proxenetism şi dereglaţi mintal.

Familiar, nu?

De remarcat că personajele principale pot suscita analogii la rândul lor. Poliţistul cel tânăr (Raúl Arévalo) este neînduplecat, dar naiv. Cel mai în vârstă (Javier Gutiérrez) e uns cu toate alifiile, ştie exact cum să dozeze brutalitatea şi subtilitatea în investigaţie, mai ales că se vădeşte treptat a avea un trecut pe care noi l-am numi asociat cu Secu, un trecut pe care Spania încă se străduieşte să îl exorcizeze (vezi Floarea-soarelui oarbă de Alberto Mendez).

De aici ambivalenţa atitudinii privitorului, care e nevoit să constate că, pentru a prinde un nenorocit, e nevoie de un alt nenorocit care, printr-un joc al circumstanţelor, se află de partea dreptăţii.

Dacă vă înduraţi să vedeţi La isla mínima (iar asta nu-i uşor, mi-au spus diverse persoane că de la avalanşa de dezvăluiri din ultimele zile n-au mai avut linişte), veţi constata că scenariile care se urzesc în legătura cu nemernicia mematorfozată în aparentă delăsare a organelor legii din România par măcar plauzibile.

Altminteri, filmul regizat de Alberto Rodríguez are ritm, tensiune, imagini superbe şi o coloană sonoră ca la carte.

Spun acestea pentru aceia care nu se sinchisesc de ce se întâmplă în România şi vor doar să-şi umple timpul cât mai cu folos.

Drama omului vs. drama istoriei

Există o scene celebră în From Here to Eternity, cu Deborah Kerr şi Burt Lancaster pe o plajă, sărutându-se cu foc şi măturaţi de valurile care vin şi pleacă.

O scenă care a făcut senzaţie, care a fost copiată şi parodiată apoi până la saţietate.

Timpul a acţionat asupra acestui film al lui Fred Zinnemann (care îl regizează cu aceeaşi migala un pic rece precum A Man for All Seasons sau The Nun’s Story) exact ca acel flux şi reflux maritim: l-a curăţat de anumite îndrăzneli (care acum ar părea desuete) şi i-a mai dezgolit anumite clişee, însă, monumentală realizare a cinematografiei, rămâne neclintit în povestea celei de-a şaptea arte prin nenumărate alte motive.

Acestea se întrupează în actorii care populează un loc cu un nume cu rezonanţă imediată: baza de la Pearl Harbour.

Montgomery Clift lasă aici încă o mărturie a imensului său talent, de care ne-a văduvit prematur, graţie unei vieţi neliniştite, materializat acum în rolul soldatului care încearcă să îşi reprime pornirile violente şi să adopte o atitudine stoică, sabotată de marele inamic al acestei atitudini, dragostea.

Destinatara afecţiunii sale este Dona, Reed, o fată de cabaret care îşi doreşte să iasă din această lume şi să devină o persoană respectabilă, iar superba sa ambivalenţă mi-a adus aminte de mecanismul iluziilor din Of Mice and Men.

Burt Lancaster uzează şi aici de statura sa impozantă şi cazonă, însă îi adaugă o nunaţă interesantă, a puterii din spatele tronului. Ca adjunct al unui superior lipsit de autoritate şi charismă, personajul său trebuie să asigure ordinea în unitate, fără a ştirbi aparenţele ierarhice.

Aerul său viril nu scapă soţiei deziluzionate a comandantului, jucată de minunata Deborah Kerr, într-un rol atipic pentru suita de personaje serafice pe care le-a interpretat de-a lungul carierei (Heaven Knows, Mr. Allison, Black Narcissus sau The King and I).

Pentru mulţi, de atunci şi de acum, marea revelaţie din From Here to Eternity rămâne Frank Sinatra în rolul unui soldat italo-american arţăgos şi nesupus. Marele cântăreţ, care a mai dovedit calităţi actoriceşti şi cu alte ocazii (The Man with a Golden Arm), e aceeaşi expresie a arhetipului rebelului fără cauză, care făcea carieră în epocă, însă într-o cheie mai puţin lirică, dar, aş îndrăzni să spun, mai umană.

Apucăturile-i deloc recomandate într-o lume a milităriei îl pun în conflict cu personajul lui Ernest Borgnine, acelaşi bonom Marty de mai târziu, care aici redă agresivitatea doar din câteva tuşe faciale.

Toate aceste figuri umane se ceartă, se bat, se amorezează, se revoltă, însă, când are loc atacul japonez asupra bazei, toate aceste pasiuni omeneşti devin neînsemnate în comparaţie cu drama care va cataliza evenimente epocale la nivel planetar.

De indivizi precum ei istoria va uita, însă nu şi de acest film grandios numit From Here to Eternity.

Un film care a îmbătrânit ca vinul

Există filme care acresc odată cu trecerea timpului, însă The Truman Show nu este unul dintre ele.

Când a apărut, acum mai bine de douăzeci de ani, avea un gust tare şi înţepător, de Tămâioasă cu un grad ridicat de aciditate, recomandat pentru consum imediat, ca orice vin alb.

După două decade în care tehnologia şi mentalităţile au evoluat (sau involuat, după preferinţe), filmul, regizat de Peter Weir cu măiestria unui oenolog de cea mai înaltă clasă şi îmbogăţit precum minunata licoare de Porto de scenariul strălucit al lui Andrew Niccol, se prezintă precum un vin roşu grandios, cu un buchet de sensuri atât de actuale şi pregnante, încât te înfiori ca şi cum taninurile ţi-ar invada nemilos cavitatea bucală.

Dezgolirea existenţei cotidiene, publicitatea insidios integrată acesteia, irezistibila atracţie faţă de vieţile altora, dispariţia intimităţii, bugete incomensurabile alocate divertismentului sunt arome foarte familiare, nu-i aşa?

Trăirile gustative imediate sunt potenţate de antiteza celor doi actori principali: nevrotismul hilaro-trist al lui Jim Carrey şi caracterul demiurgic reţinut al lui Ed Harris, la care adăugăm subtila manifestare a Laurei Linney.

Post-gustul este acela care copleşeşte, însă. Să simţi că, şi după o perioadă de maturare considerabilă, o peliculă a intuit cu atâtă înfricoşătoare claritate mecanismul iluziilor care ne compun existenţa este un gând care persistă, nu pe limbă, ci direct în cortex.

Latinii aveau o vorbă mare:

In vino veritas.

The Truman Show este un astfel de vin.

Scoateţi-l din beciul uitării, lăsaţi-l să respire pe noile ecrane şi delectaţi-vă cu gustu-i vizionar.

Mintea n-are voie să-şi ia vacanţă

Aşa cum se stabileşte vârsta unui copac măsurându-i cercurile dendrologice, aşa îmi dau şi eu seama cât am înaintat în etate, gândindu-mă câte versiuni şi generaţii de Spider-Man mi-au trecut prin faţa ochilor.

Acum am ajuns la epoca Tom Holland, iar noua aventura care îl are drept protagonist, Spider-Man: Far from Home, ar fi putut foarte bine să se piardă în marea de ecranizări care îmi însoţesc traseul spre senectute.

Însă a reuşit să nu o facă, ba chiar să se impună ca o peliculă adusă la zi, atât din punct de vedere al situaţiilor care te fac să pufneşti în râs, cât şi al celor care îţi smulg câte un „Ahaaa!”.

Ca şi la Shazam!, trăirile adolescentine sunt baza emoţională a filmului şi generează situaţii haioase şi hilare. Umorul este augmentat şi de curajul remarcabil al aluziilor în răspăr la sacrosancta saga Avengers, exemplul cel mai elocvent fiind Nick Fury de aici, jucat cu o simpatică tuşă ridicolă de acelaşi pururea pitoresc Samuel L. Jackson.

Despre Jake Gyllenhaal nu vă spun mare lucru, din raţiuni de decenţă pentru care îmi veţi mulţumi, după ce veţi fi vizionat filmul, însă nu mă împiedică nimeni să remarc încă o dată cât talent are în a-şi altera privirea. Vedeţi voi ce şi cum.

Există o modă în rândul producţiilor cinematografice ale căror subiecte depăşesc graniţele naturalului – utilizarea unor destinaţii celebre. Spider-Man: Far from Home o urmează întocmai şi ne poartă prin Veneţia, Praga, Berlin sau Londra, iar dacă aţi avut privilegiul de a le fi vizitat pe unele dintre ele, veţi simţi o încântarea aparte văzându-l pe Omul-Păianjen ţopăind şi sărind prin locuri pe unde v-au purtat paşii în realitate.

Iar vizionarea de pe scaunele ca nişte veritabile şezlonguri de la sala VIP a Inspire Cinema Craiova potenţează experienţa de loisir.

Dincolo de experienţa agreabilă şi relaxantă, Spider-Man: Far from Home atrage atenţia asupra unui fenomen de o acută actualitate: distorsionarea realităţii pe care o percepem prin intermediul tehnologiei tot mai performante.

În film, binele învinge, însă oare se va întâmpla tot aşa şi în rândul nostru, al celor care nu beneficiem de aportul vreunui supererou?

Da, cu o condiţie:

Mintea n-are voie să-şi ia vacanţă.

Cu dragostea vine şi cetăţenia

Pe 1 iulie 2019, Olivia de Havilland împlineşte 103 ani.

Da, vă las un moment să contemplaţi gândul că o reprezentantă a Epocii de Aur a Hollywood-ului, o actriţă care a jucat în filme legendare, inclusiv în Gone with the Wind, este contemporană cu noi.

În onoarea acestei longevităţi şi a unei cariere care ne-a dăruit creaţii de neuitat, vă propun să ne aplecăm asupra unui rol important (pentru care are o nominalizare la Oscar), dar, probabil, mai puţin cunoscut.

Mai precis acela din Hold Back the Dawn, în care este o profesoară candidă şi politicoasă, sedusă undeva la graniţa Mexicului cu Statele Unite de către un oportunist galant (Charles Boyer), care urmăreşte astfel să obţină viza şi permisiunea mult dorită de a intra pe teritoriul ţării tuturor posibilităţilor.

Conform modelului narativo-emoţional care va face carieră în filmele romantice, cinismul lui iniţial e neputincios în faţa sincerei şi curatei ei afecţiuni, chiar dacă apariţia unei foste amante a lui Boyer, afurisită şi răzbunătoare (Paulette Goddard, partenera lui Charlie Chaplin din Modern Times sau The Great Dictator), duce la complicaţii în această urzeală amoroasă.

Regizat de Mitchell Leisen cu mare atenţie pentru decorurile care redau sugestiv zona de graniţă, Hold Back the Dawn îi are drept scenarişti pe Charles Bracket şi Billy Wilder, iar inteligenţa şi ironia legendare marcă înregistrată ale acestuia din urmă, la care se adaugă propria experienţă de imigrant, conferă filmului o valoare care depăşeste perioada în care a fost realizat.

Pe lângă idila centrală, se conturează drame diverse, ale dezrădăcinaţilor, dar şi ale celor care îşi păstrează cultura oriunde i-ar purta valurile vieţii. Acel orăşel mexican de graniţă devine un microcosmos al speranţelor şi aşteptării, uneori optimiste, alteori zadarnice, precum cele din Deşertul Tătarilor de Dino Buzatti.

Olivia de Havilland are (ce frumos este că pot să folosesc încă prezentul) o blândeţe naturală a figurii, pe care a ştiut să o exploateze şi să o direcţioneze, rezultând astfel roluri minunate, dar diverse, precum cel al Melaniei din Gone with the Wind, al lui Catherine din The Heiress sau al verişoarei Rachel din My Cousin Rachel.

Aici, această bândeţe are forme imaculate, încât diversiunile altminteri amuzante ale peţitorului interesat ni se par aproape infame.

Cu voia marii doamne a cinematografiei, mă voi abate puţin de la elogiul pe care i-l aduc şi voi dezvolta o supoziţie referitoare la personajul lui Charles Boyer.

În film, acesta se numeşte Georges Iscovescu, este din Bucureşti şi aflăm că şi-ar fi câştigat existenţa la un moment dat ca gigolo.

Fără a mă fi documentat în prealabil, mă încumet să spun că este inspirat din povestea similară a lui Jean Negulescu (până şi numele au rezonanţe similare), românul născut în Craiova şi ajuns regizor respectat la Hollywood, care, în anii de tinereţe de pe Riviera franceză, făcea pe dansatorul de companie (dacă nu şi mai mult) şi care s-a căsătorit cu o americancă, de care a divorţat destul de repede după ce a ajuns în SUA.

Dacă ştiţi sau aflaţi ceva care să confirme sau infirme această ipoteză, vă rog să îmi împărtăşiţi şi mie.

Până atunci, să ne îndreptăm încă o dată atenţia asupra acestei grandioase actriţe care este Olivia de Havilland şi să ne bucurăm că, acum vreo optzeci de ani, lumea filmului îşi deschidea porţile în faţa talentului ei.

Vă repet, ca să simţiţi uimirea o dată cu mine:

Pe 1 iulie 2019, Olivia de Havilland împlineşte 103 ani!

The Day the Earth Didn’t Stand Still

Pentru că acum nu mult timp s-au împlinit 75 de ani de la Debarcarea din Normandia, eveniment de răscruce al celui de-al Doilea Război Mondial, merită să evocăm producţia cinematografică care, răspunzând cu aceeaşi măsură a anvergurii, a redat această încleştare epopeică.

The Longest Day a fost un film ambiţios, care şi-a propus să redea stările de spirit premergătoare, precum şi evenimentele din D-Day de pe fronturi multiple, adică şi din taberele Aliaţilor, şi din cea a nemţilor, dar şi din rândul populaţiei franceze, care nutrea speranţe şi lucra subversiv la a-i ajuta pe cei dintâi.

Din această grandioasă viziune rezultă un film captivant, dar inegal, mai ales că scenele de fiecare parte au fost realizate de regizori diferiţi; şi scenariul a avut parte de acelaşi tratament, efectul la fel de mozaical, variind de la replici şi atitudini convenţional patriotarde (inevitabil întrucâtva, având în vedere că pelicula e, totuşi, hollywoodiană) la unele lirice sau chiar amuzante.

Un detaliu care mi-a atras atenţia: printre scenarişti se numără şi Romain Gary, acel romancier francez dublu câştigător de Goncourt (povestea aceasta este în sine demnă de un film), şi, fără a mă fi afundat prea mult în documentare, mă încumet să afirm că intuiesc măcăr una dintre scenele care îi revin, una pe care Richard Burton, cu superba sa morgă shakespeariană, o transformă într-o parabolă a ridicolului războiului.

Ca orice producţie de acest gen, The Longest Day se bazează masiv pe efecte speciale, iar acestea n-au îmbătrânit prea bine. Dată fiind şi distanţa în timp, e greu să găseşti vreo scenă comparabilă ca execuţie cu acele douăzeci de minute coşmăreşti la care ne supune Steven Spielberg în debutul lui Saving Private Ryan. Există, însă, altele, impresionante mai ales ca îndrăzneală a concepţiei şi tulburătoare ca ilustrare a carnagiului şi distrugerii, precum aterizarea paraşutiştilor sau oraşul devastat, filmat de la înălţime.

Ce rezistă fără clintire în faţa trecerii timpului este încântarea de a descoperi ce pleiadă de actori gigantici a populat acest film, chiar şi prin apariţii episodice. Îi menţionez din memorie pe cei pe care am reuşit să-i remarc, lucru nu foarte uşor, pentru că ritmul desfăşurării acţiunii nu prea lăsa loc de luat aminte la figuri fugitive: John Wayne, Robert Mitchum, Richard Burton, Henry Fonda, Rod Steiger, Edmond O’Brien, Robert Ryan, Sean Connery, Bourvil, Red Buttons, Leo Genn.

Chiar şi cu micile sale scăderi, The Longest Day rămâne un omagiu demn şi nu lipsit de simţ artistic faţă de o zi în care istoria omenirii a apucat-o pe un alt făgaş.