Amara pasare a captivitatii

Dupa El abrazo de la serpiente, Ciro Guerra avea la mine credit nelimitat, precum Marlon Brando in restaurantele mafiotilor italieni carora le-a proiectat o imagine atat de glorioasa.

Nu a trebuit decat sa aflu ca, alaturi de Cristina Gallego, a mai dat lumii o creatie, Pajaros de verano (Pasari calatoare), ca m-am si infiintat sa o vizionez.

Fata de sublimul inaintas, acest film se remarca initial printr-o estetica mai apropiata de realism, mai concentrata pe figura umana, nu pe coplesitoarea imensitate a naturii, nelipsindu-i, insa, un anume lirism.

Rapid observi ca doua dintre caracteristicele anterioare se mentin: alternanta lingvistica (desi diversitatea este mai redusa decat in El abrazo de la serpiente, si aici tranzitia dintre spaniola si limbile bastinase e naturala) si conflictul dintre modernitate si cutume.

Prima jumatate a filmului are un aer cunoscut si, intr-un mod liniar, inevitabil violent, dar impecabil construit, prezinta cronica unui clan din desertul columbian, care abandoneaza treptat caile traditionale si se deda la traficul de droguri, urmand un traseu ascendent din punct al avutiei, dar descendent din punct de vedere al moralitatii.

In stanga il puteti vedea pe Hermes

In aceasta parte, succesiunea oarecum conventionala a evenimentelor iti permite sa examinezi figurile minunat alese ale actorilor, autentice, dar si expresive in sens pur actoricesc, subtilele schimbari de decor si poezia unor imagini.

La un moment dat, insa, raportul pur antitetic dintre pofta de avere si traditii se estompeaza, iar Pajaros de verano dobandeste o ambivalenta inteligenta, care te scutura de impresia ca este cativa pasi in spatele ilustrului predecesor.

Personajele nu sunt robii unei singur zeu, banul, ci si ai conditionarii mentale pe care o impun onoarea, relatiile de familie si practicile ancestrale. Rationalul si irationalul, idealul si materialul se dedubleaza si schimba intre ele intr-un mod care ar ilustra foarte bine principiile fizicii cuantice.

Treptat, se regaseste si alta calitate a lui Ciro Guerra – faptul ca, desi isi extrage magma creatiilor din cadrul cultural caruia ii apartine, forma pe care le-o da e inspirata de monumente universale.Daca in El abrazo de la serpiente vedeam influente din Apocalypse Now, aici naratiunea ii apartine unui batran orb, este structurata pe canturi si reda fatalitatea unui conflict intre doua familii, curat Iliada.

Cine a vazut filmul si a citit Iliada va recunoaste in aceasta scena pe aceea cand Priam se duce sa ii ceara lui Ahile trupul lui Hector

Trairile omului si, mai ales, scaderile lui, sunt o constanta a existentei, de la inceputurile ei pe acest pamant.

In Craiova, Pajaros de verano va asteapta cu aripile deschise atat la Cinematograful Patria, cat si la salile retelei Inspire.

Cand il vedeti, va va fi un pic rau.

Dar, daca nu-l vedeti, va va parea si mai rau.

Uitati-va la figura lui: Ahile, Paris si Agamemnon in aceeasi persoana

Gigantii in adancuri

Filme cu si despre submarine sunt destule, dar indraznesc sa spun ca nu e niciunul cu un titlu care sa redea atat de sugestiv specificul luptelor care includ acest vehicul de razboi precum Run Silent, Run Deep.

Dincolo de titlu, insa, pelicula dezvaluie o panoplie de multe alte calitati, care o transforma intr-o creatie care merita sa fie scoasa din adancurile uitarii si pusa in formatie alaturi de multi-decoratul Das Boot.

Povestea are ceva din poezia obsesiei damnate din Moby Dick: in al Doilea Razboi Mondial, un comandant isi pierde vasul subacvatic ca urmare a dibaciei unei nave inamice si ramane cu dorinta de a-si lua revansa, pe care o pune in aplicare dupa ceva timp, cand primeste capitania unui alt submarin, pe care il indreapta tot spre zona cu pricina, ignorand ordine si atragandu-si revolta tacita a echipajului, in frunte cu foarte charismaticul secund.

Robert Wise, acelasi care ne-a oferit grandioasele The Sound of Music si West Side Story, isi dovedeste si aici, pe un taram tematic foarte diferit, iscusinta regizorala. Realizat cu peste sase decade in urma, Run Silent, Run Deep tot mai reuseste sa ne traspuna in atmosfera inghesuita si metalica din interiorul unui submarin, iar a treia parte a filmului, in care conflictul psihologic lasa loc celui armat, genereaza palpitatii veritabile, in ciuda unor efecte speciale care isi vadesc varsta.

Mai presus de toate aceste insa, Run Silent, Run Deep este infruntarea unor doi mari giganti ai cinematigrafiei.

Clark Gable, pe care rolurile din Gone with the Wind si It Happened One Night l-au proiectat in posteritate de-a pururi tanar, ne apare aici imbatranit, dar impozant, autoritar intr-un mod usor neplacut, dar coplesitor prin viziunea pe care si-o urmeaza neabatut.

De cealalta parte, Burt Lancaster, in floarea varstei, aratos, e acelasi lider cu voce domoala, dar capabil sa izbucneasca precum un tunet.

Scenele cand cei doi impart ecranul, mai ales ca spatiul claustrofobic al submarinului ii obliga sa stea aproape, sunt o desfatare pentru oricine priveste cu nostalgie spre epoca de aur a Hollywood-ului.

Acum trag aer in piept si ma cufund in marea de creatii a acelei perioade, pentru a descoperi in adancimile ei si alte comori uitate precum Run Silent, Run Deep.

Cursa pentru Oscar in 2019 – First Reformed

Da, stiu, Oscarurile s-au dat deja, am avut parte si de surprize, insa First Reformed a figurat intr-o coltisor al acestei intreceri, iar vizionarea lui m-a convins ca merita infinit mai multa atentie.

Scris de regizat de Paul Schrader (cineast remarcabil, care a primit tocmai acum, la senectute, prima sa nominalizare la Oscar pentru scenariu), pelicula urmareste evolutia psihologica a unui preot american (Ethan Hawke), asaltat de o monstruoasa coalitie formata din traume ale trecutului, crescande probleme de sanatate si spectrul nimicului sufletesc.

Filmul este realizat cu o claritate nemiloasa a cadrelor, care aminteste de o zi insorita si geroasa, iar scenele sunt construite in asa fel incat rareori includ mai mult de doua persoane, de multe ori doar pe protagonist, astfel incat transmit o senzatie de solitudine apasatoare, teren propice pe care restul acestei experiente cinematografice deranjante si fascinante se va putea desfasura in voie.

In aceasta lume parca imaginata de Giorgio de Chirico prabusit in genunile depresiei se misca, patimeste si monologheaza un Ethan Hawke coplesitor. Acelasi actor jovial si lipsit de fasoane pe care l-am urmarit in interviul captivant de la Garantat 100%, adorabil de neserios in rolul din Boyhood sau integru si naiv in Training Day este aici un om macinat de suferinta.

Dar nu una sforaitoare si declamativa (asa cum i-ar iesi lui Al Pacino), ci reprimata, a cuiva care incearca sa isi ascunda o convulsie interioara sub masca respectabilitatii. Durerile fizice si psihice pe care le reda Ethan Hawke pare a se transmite dincolo de ecran sub acea forma de nevralgie pe care nu o poti identifica, dar de care nu te poti ascunde.

Interactiunile in care il vedem angajat pe protagonist forteaza privitorul in a se confrunta cu doua aspecte ale contemporaneitatii, surprinse cu egala acuitate: corporatismul institutiilor religioase si escatologia ecologista.

Alunecarea lui Ethan Hawke dintr-una intr-alta apare ca un proces credibil, insa regizorul-scenarist cade victima propriei maiestrii in acumularea tensiunii, astfel ca ultimul sfert alt filmului incalca acea fina linie de demarcatie care separa psihologia aproape clinica de hiperbola si simbolism.

Ca si in cazul lui mother! al lui Darren Aronofsky, si aici avem un film realizat in stil personal, asa ca nu ma simt vrednic de a-i imputa ceva lui Paul Schrader.

Asa a vrut sa-l faca, asa l-a facut.

Oricum, eu ii multumesc.

Cateodata avem nevoie sa privim abisul in fata.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Black Panther

BlacKkKlansman

Green Book

The Favourite

Vice

If Beale Street Could Talk

Can You Ever Forgive Me?

Zimna wojna

Cursa pentru Oscar in 2019 – Cine trece linia de sosire?

In noaptea aceasta o noua cursa catre Oscaruri isi va afla castigatorii, asa ca nu puteam sa ratez ocazia de a-mi dezvalui melanjul de preferinte si previziuni, pentru ca tocmai in discrepantele dintre acestea si rezultatele reale rezida placerea.

Cel mai bun actor in rol principal – Rami Malek e favorit, insa nu si al meu, desi i-am savurat interpretarea, care ridica Bohemian Rhapsody din apele tulburi ale mediocritatii; tot mai trag speranta ca i se va recunoaste lui Bradley Cooper meritul pentru tot ce a facut in A Star Is Born, unde canta chiar el, spre deosebire de rivalul din pole position.

Cea mai buna actrita in rol principal – Oscarurile decernate un pic onorific sunt subiect de controversa, insa lui Glenn Close merita sa ii fim recunoscatori pentru o cariera formidabila; altminteri, aceasta categorie este cea mai disputata, oricare concurenta fiind demna de o statueta, desi, daca e sa o aleg doar pe una dintre ele, in mod cert aceea ar fi Melissa McCarthy.

Cel mai bun actor in rol secundar – aici sunt impacat cu orice rezultat, pentru ca, daca nu e Mahershala Ali, superb in Green Book, poate fi Richard E. Grant, asijderea in Can You Ever Forgive Me? sau chiar Sam Eliott, grav si emotionant in fiecare scena din A Star is Born in care apare.

Cea mai buna actrita intr-un rol secundar – Regina King porneste cu prima sansa, insa eu tot pentru Amy Adams trag nadejde, socotind ca Emma Stone si Rachel Weisz isi fura una alteia sansele, asa cum si-o trag la gioale si in The Favourite.

Cel mai bun regizor – aici voi face alegerea inedita de a nu da niciun nume, pentru ca fiecare dintre cei nominalizati are merite anume si propune o stilistica aparte.

Cel mai bun scenariu original – se spune ca bataia ar fi intre The Favourite si Roma, insa a mea interioara este intre cel savuros pana la beatitudine din Green Book si cel intepator pana la aciditate vitriolanta din Vice.

Cel mai bun scenariu adaptat – aici sustin doua filme, Can You Ever Forgive Me? si A Star Is Born, dar nu voi avea nimic de comentat cand statuteta ii va reveni veteranului Spike Lee pentru BlacKkKlansman.

Cea mai buna imagine – probabil ca v-ati prins ca Roma, desi potential campion absolut, nu este si al meu personal, insa la ceasta categorie premiul ii revine fara doar si poate.

Cel mai bun montaj – initial nu ma puteam hotari intre cel putin trei filme care mi-au placut, insa Vice imi tot reapare aminte, asa ca ma indrept catre el.

Cele mai bune efecte speciale – hai sa premiem si pe First Man cu ceva, pentru ca este un film remarcabil, iar astfel il incurajam pe Damien Chazelle sa isi continue fulminanta cariera.

Cel mai bun cantec – asta e mai mult o gluma, bineinteles ca o sa castige Shallow, in care Lady Gaga si Bradley Cooper (vezi mai sus) canta minunat.

Cel mai bun film strain – nu o sa spun ca Roma este castigator, pentru ca mai avem Zimna wojna, tot alb-negru, tot cu regizor nominalizat, dar, indraznesc sa spun, cu mai multa viata, iar sora mea, in ale carei gusturi am incredere, a fost incantata de Manbiki kazoku (Shoplifters/ O Afacere de familie).

Cel mai bun film de animatie – cititi ce scriam despre Spider-Man: Into the Spider-Verse si discutie e cam gata.

Cel mai bun film – probabil o sa ia Roma, as vrea sa ia Green Book, iar pardalnica de imaginatie ma ispiteste cu un premiu ex-aequo intre Vice si BlacKkKlansman, care ar face America great again.

2019 a fost un an interesant, variat ca o metropola cosmopolita, sa vedem ce ne va aduce douazeci-douazeci.

Cursa pentru Oscar in 2019 – Zimna wojna

Am intrat in linie dreapta catre Oscarurile din 2019, asa ca haideti sa vedem cum de a reusit Pawel Pawlikowski sa se strecoare la categoria Cel mai bun regizor, in dauna unora precum Bradley Cooper sau Peter Farrelly.

Dupa ce am vazut Zimna wojna (Razboiul Rece) nedumerirea mi s-a risipit: pentru ca merita.

Filmul este o constructie estetica desavarsita, asa cum a fost si Ida, insa spre deosebire de acela, aici umanitatea este predominanta si nu doar incidentala.

Actiunea urmareste povestea de dragoste veritabila (accentuez acest cuvant) dintre un pianist si o cantareata, ambii dintr-o trupa culturala a Poloniei la inceputurile comunismului. Cand zic dragoste, chiar dragoste e, pentru ca modul cum cele doua particule elementare ale acestei relatii se atrag si se resping, infrunta obstacole pe care uneori singuri si le-au aruncat in fata sunt expresiile acestui sentiment si numai ale lui.

Alegerea intepretilor a fost de o superba inteligenta: placiditatea (deliberata, banuiesc) a lui Tomasz Kot ii pune in valoare bogatia de expresii Joannei Kulig, frumoasa atat in sens absolut, cat si voluptuos, incisiva, dar si tandra. Bine spunea cineva, undeva pe Internet, ca, daca aceasta actrita ar fi anglo-saxona, ar avea Hollywood-ul la picioare.

Avatarurile celor doi si sinusoidala lor afectiune se manifestat atat in mediile socialiste ale vremii, cat si in cele capitaliste, iar abilitatea cu care regizorul polonez le reconstituie pe toate, de la limbajul de lemn si proslavirea traditiilor ca mijloc de propaganda la atmosfera boema a Parisului, cu retusuri exact acolo unde e mai graitor, este intr-adevar demna de o nominalizare la Oscar.

Cand vorbeam despre Vice, m-am referit la titlu sau (de o foarte sugestiva ambivalenta) la inceput. Acum voi incheia cu o digresiune tot despre un titlu – Zimna wojna.

Razboiul Rece n-a fost doar o inclestare de nivel geopolitic, ci si o falie in care au alunecat si din care s-au zbatut sa iasa destine individuale, care, intr-o alta lume, ar fi cunoscut poate fericirea.

Sau este Razboiul Rece o metafora pentru relatia dintre un barbat si o femeie?

Multe pareri se pot emite in privinta aceasta, insa una va fi unanima:

Ca Zimna wojna este creatie minunata.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Black Panther

BlacKkKlansman

Green Book

The Favourite

Vice

If Beale Street Could Talk

Can You Ever Forgive Me?

Cursa pentru Oscar in 2019 – Can You Ever Forgive Me?

Daca intrecerea pentru Oscarurile de anul acesta ar fi o vinoteca, am fi avut multe licori foarte dulci, dedicate discriminarii, si vreo doua cupaje demi-seci cu buchet de politica.

Intre acestea, Can You Ever Forgive Me? ar fi un Cabernet Sauvignon vinificat in sec, foarte sec, cu taninuri care iti pungesc psihicul intr-un mod pe care il apreciezi doar daca esti un pic cunoscator.

Nu imi arog vreun merit aparte in acest sens, insa sunt convins ca nu gresesc cu nimic spunand ca filmul regizat de Marielle Heller nu are cum sa placa oricui, pentru ca nu este propune nimic placut in primul rand.

Protagonista este o scriitoare scapatata, antisociala si alcoolica, iar Melissa McCarthy, deloc sfioasa in a-si etala gabaritul, desfasoara un ansamblu superb de reactii care o fac aproape detestabila.

Partenerul de ecran, un la fel de magnific Richard E. Grant (ma apuca nostalgia gandidu-ma ca mi l-aduc aminte din Hudson Hawk, unde juca un maladiv rol negativ), este alunecos, concupiscent, la fel de dedat bauturii si amuzant doar pana cand nu devine la randu-i detestabil.

Trama narativa a peliculei o urmareste pe anti-eroina intr-o epopee a falsului (plastografiaza scrisori ale unor personalitati si exploateaza credibilitatea unor naivi), care ii sporeste aura luciferica.

Si, totusi, in ciuda acestor ample motive sa ne displaca personajele si actiunile lor, Can You Ever Forgive Me? nu repugna, ci ofera o dureroasa lectie despre singuratate si amaratele ei remedii, despre ambitia condeierului si precara sa conditie intr-o lume care pune profitul pe primul loc si despre ce inseamna un film bun.

Nu mare, nu coplesitor, ci doar bun.

Bun si necesar.

Poate o sa vi se para ciudat, insa si pe acest film o sa-l scot din cursa Oscarurilor si o sa-l bag in aceeasi categorie cu Green Book – de pus pe rana.

Dar exista o deosebire mare intre ele: inainte sa punem balsamul reprezentat de duo-ul Viggo Mortensen – Mahershala Ali, avem nevoie sa sa facem infectia sa supureze cu tandemul alcoolic Melissa McCarthy – Richard E. Grant.

Insa exista si o asemanare, suprinzatoare: la ambele razi si te gandesti.

Umorul si reflectia, doua trasaturi care ne fac oameni, tocmai pentru ca le gasim de la zenitul la nadirul manifestarilor noastre.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Black Panther

BlacKkKlansman

Green Book

The Favourite

Vice

If Beale Street Could Talk

Cursa pentru Oscar in 2019 – If Beale Street Could Talk

Ma pot numi rabdator in mod oficial. Nu numai ca am vizionat inca un film referitor la discriminare, dar a mai fost si unul care a excelat prin lentoare.

Ce-i drept, un cineast priceput, precum Barry Jenkins (Moonlight si tevatura de care sigur va aduceti aminte), stie cum sa organizeze si sa o dozeze, astfel incat sa nu ai senzatia acuta de pierdere de vreme, ci sa o percepi ca pe o invitatie la a studia fiecare coltisor al ecranului, fiecare subtila miscare corporala si fiecare micro-expresie.

Chiar si recunoscandu-i regizorului aceasta calitate, If Beale Street Could Talk tot exagerat de incet este.

Povestea care inainteaza cu pasi de melc prin intermediul stilisticii lui Jenkins este a unei tinere de culoare insarcinate, care se zbate, impreuna cu unii membri ai familiei, sa dovedeasca nevinovatia partenerului, incarcerat pentru un presupus viol.

Mai sunt si niste momente de tip flashback intercalate, in care apetenta pentru mers cu viteza I pe autostrada a regizorului atinge zenitul. Exista si niste monologuri, inevitabile, care iti testeaza rezistenta la randul lor.

O singura data pe tot parcursul filmului, umerii mei cazuti a relaxare vecina cu apatia s-au ridicat, odata cu interesu-mi crescut. Este acea scena a reunirii celor doua familii, in care vestea sarcinii protagonistei genereaza reactii si conflicte mocnite de o intensitate care mi-a adus aminte de Who’s Afraid of Virginia Woolf.

Singurul aspect care impiedica If Beale Street Could Talk sa se poticneasca in propriul lirism este ca beneficiaza de prezenta serafica si luminoasa a lui Kiki Layne in rolul central al filmului. Frumusete, candoare, fragilitate si multe alte manifestari ale feminitatii emana din chipul ei, singurul aspect in raport cu care incetineala peliculei apare ca o virtute, deoarece ni-l ofera spre contemplare mai mult.

In rolul mamei, Regina King a ras tot pana acum in materie de premii pentru cea mai buna actrita in rol secundar. Beneficiind de cea mai ampla gama de trairi si de privilegiul de a avea cele mai multe scene independente de figura protagonistei, pot sa inteleg de ce iese atat de pregnant in evidenta, dar, din punct de vedere strict al interpretarii, o prefer pe Amy Adams drept consoarta ultra-ambitioasa din Vice.

Faptul ca If Beale Street Could Talk nu participa decat colateral la aceasta cursa a Oscarurilor este un semn ca, daca tot sunt politice, macar mai e un dram de simt al calitatii pe-acolo.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Black Panther

BlacKkKlansman

Green Book

The Favourite

Vice

Cursa pentru Oscar in 2019 – Vice

Da, asa cum va imaginati, Vice are legatura cu politica. De fapt, este cel mai politic film de la aceasta editie a Oscarurilor, cel mai fatis partinitor si, ca urmare, cel mai important.

Inainte de a va explica de ce merg in contra curentului, adica de ce nu ma raliez dezaprobarii larg raspandite fata de abordarea scenaristului-regizor Adam McKay, dati-mi voie sa aduc elogii afisului acestei creatii cinematografice.

Uitati-va la el; nu doar ca titlul are o minunata si veninoasa ambivalenta, dar figura stilizata trimite cu gandul atat la protagonistul prezentei pelicule, taciturnul Dick Cheney, dar si la un personaj mai sinistru decat toate cele sinistre din Sin City, un criminal in serie care actioneaza in tacere.

Diatriba atat de frumos comprimata in aceasta imagine este doar varful de lance dintr-un ampla desfasurare de forte intertextuale, de care uzeaza cineastul pentru a-si expune opinia (Nota bene!) despre evolutia neplacuta a istoriei recente. Pe parcursul filmului, Adam McKay nu ezita sa apeleze la monologuri shakespeariene, la metafore culinare (ce scena!), la conditii contrafactuale si la voci narative gen Sunset Boulevard, totul culminand cu senzationalele imagini de pe genericul de final.

Americanii, carora evenimentele si personajele respective le sunt mai apropiate si le trezesc conexiuni mai neplacute, au tot dreptul sa reactioneze negativ la o asa indrazneala artistica, insa mie, spectator mai detasat, demersul mi s-a parut infinit mai reusit decat Bohemian Rhapsody, tot biografie, dar mustind de platitudini.

Adam McKay nu vrea sa fie obiectiv, vrea sa fie acid. Are ideile lui si nu se sfieste sa le dea forma. Bunul simt il indeamna sa-si recunoasca orientarea doctrinara, fara sa faca mare caz si bravura din echidistanta, dar si sa recunoasca anumite tuse de umanitate ale lui Dick Cheney, motiv pentru care i-a suparat si pe cei din partea cealalta.

Sa faci un film asa cum iti vine la socoteala si sa te expui la oprobriul general este un act de curaj pentru care Adam McKay are toata stima mea.

Care stima sporeste exponential gandindu-ma ce interpretari a dirijat.

Christian Bale este uimitor prin disponibilitatea la a-si adapta masa corporala la necesitatile unui rol (vezi The Fighter vs. filmul de fata). Mai mult de-atat, caracterul secretos si retinut al realului Dick Cheney este superb punctat de actor cu un ansamblu de grimase reduse la minim si de o voce domoala, pe care numai un expert in combinatii politice impinse pentru limita legalitatii le poate avea.

In rolul sotiei cel putin la fel de ahtiate de putere, Amy Adams isi face simtita prezenta cu precadere in prima parte a filmului, cand are cateva momente demne de o Lady Macbeth. Nu o vad, insa, castigatoare la categoria ei, cea mai buna actrita in rol secundar, asa ca incep sa cred ca o paste soarta lui Deborah Kerr.

O veritabila surpriza a fost Sam Rockwell in rolul catastrofalului George W. Bush. Dupa partitura savuroasa din Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, m-as fi asteptat sa se dezlantuie si aici si sa il creioneze pe fostul presedinte ca pe un bufon. Dar nu, Rockwell il reda pe Bush Jr. fara ingrosari satirice, mai degraba ca pe o marioneta a masinatiunilor tartorilor din jur, desi intelectu-i redus transpare din destule dialoguri.

Politica e un joc murdar?

Da.

Avem nevoie de filme care sa ne reaminteasca asta?

Iar da.

Reuseste Vice asta?

Sigur da.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Black Panther

BlacKkKlansman

Green Book

The Favourite

Cursa pentru Oscar in 2019 – The Favourite

Bineinteles, politica de la Oscaruri este la locul ei si in ceea ce priveste The Favourite, insa acum sub-tema nu este discriminarea, ci ambivalenta sex-putere, doua pulsiuni umane care se confunda adeseori.

Yorgos Lanthimos si-a faurit in timp o stilistica pe care o vad foarte similara celei a lui Alejandro Gonzalez Innaritu: stralucit tehnician si sadic inteligent, care reliefeaza laturi neplacute ale naturii umane, unele pe care nu prea le agreem, tocmai pentru ca ne recunoastem in ele.

The Favourite ar fi putut foarte bine sa se intituleze All about Eve, nu doar pentru ca protagonistele sunt niste aprige urmase ale consoartei lui Adam si uzeaza de acel arsenal care le este specific numai lor, dar si pentru ca intriga o urmeaza pe aceea a peliculei lui Joseph L. Manckiewicz: femeia consacrata ia sub obladuire pe una mai tanara si aparent ingenua, dar care nutreste o mare ambitie si care i se substituie treptat in ierarhia pe care cea dintai o domina.

Triunghiul concupiscento-politic pe care se construieste aceasta macabra parabola a puterii este compus din Olivia Colman drept maladiva Queen Anne, Rachel Weisz drept autoritara Lady Sarah si Emma Stone drept
scorpia camuflata Abigail. Initial, categorisirea rolului Oliviei Colman drept principal fata de cele ale partenerelor de ecran, trecute la secundar, mi s-a parut doar o gaselnita pentru a nu se submina una pe alta in lupta pentru Oscar, asa cum o fac si in universul fictiv.

Insa partitura reginei se dezvaluie treptat, iar caracteru-i caricatural initial capata nuante, pe care suntem lasati sa le ghicim de excelenta retinere in mijloace de expresie a Oliviei Colman.

Cei doi poli de putere au exprimari artistice diferite; e lesne de observat ca Emmei Stone ii revine bucata mai suculenta si mai bogata in scene adorabil de odioase, insa asta nu ii scade din merite lui Rachel Weisz. Dimpotriva, aceasta ne ofera o interesanta pendulare intre feminitate si ipostaza vag androgina, spre deosebire de rivala, care uzeaza exclusiv de tertipuri femeiesti.

Scenariul lui Deborah Davis si Tony McNamara le ofera replici acide, insidioase si inteligente la tustrele, dar si celor cateva personaje masculine care, de remarcat, nu par niciodata a fi stapanii acelei lumi, asa cum ne-a invatat istoria ca s-ar fi petrecut lucrurile in acea perioada. The Favourite devine astfel si un manifest feminist revizionist si, de ce nu, necesar.

La inceput l-am asemuit pe Yorgos Lanthimos cu Alejandro Gonzalez Innaritu, insa, daca ma refer strict la modul cum a regizat acest film, o alta comparatie devine inevitabila: cu Barry Lyndon, acea capodopera injust ignorata a lui Stanley Kubrick. Si perioada istorica este similara, dar si preocuparea pentru lumini si umbre, aici uneori prea apasata, dar care si genereaza momente memorabile, precum silueta fantomatica a lui Rachel Weisz, invaluita de un clar-obscur a la Georges de la Tour. Ca si in cazul marelui rival de anul acesta, Alfonso Cuaron, se simte si la Lanthimos dorinta a arata ce meserias este. Si este, n-ai ce spune.

The Favourite este campion la nominalizari (are zece, egalat fiind doar de Roma), insa ramane de vazut cate se vor concretiza. Depinde de cat de tare au stomacul membrii Academiei.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Black Panther

BlacKkKlansman

Green Book

Cursa pentru Oscar in 2019 – Green Book

In caz ca n-ati aflat ca Oscarurile au o tenta politica, in general, iar anul asta trateaza cu precadere discriminarea afro-americanilor in SUA, dati-mi voie sa va anunt ca si Green Book tot asta isi propune.

Suprinzator este, insa, ca filmul este atat de bun, incat ai impresia ca acum descoperi aceasta ubicua tema.

Mai ales ca si ideea de la care porneste este atat de uzata, incat s-ar putea face o antologie voluminoasa doar din productiile de acest gen: doua persoane cu personalitati/educatii/apucaturi/limbaje diferite, care se vad puse in situatia de a coabita/calatori si care ajung la o legatura trainica, in ciuda opozitiei mediilor din care provin.

In America anilor ’60, un italian bun de gura si tare de pumn se angajeaza ca sofer pentru un negru stilat, mare pianist si posesor al unui vocabular colosal. Impreuna au de parcurs sudul Statelor Unite, adica un fel de a topai pe campurile minate din Cambodgia.

Asadar, tema exploatata pana la satietate anul asta, cu o structura exploatata la satietate in toti anii, teoretic, n-ar mai fi mare lucru pentru un cinefil experimentat.

Cu toate acestea, Green Book a insemnat pentru mine acel ceva pe care il caut cel mai abitir intr-un film: sa ma faca sa uit.

Am uitat tot ce stiam si m-am bucurat si m-am distrat si m-am revoltat si m-am emotionat.

Au contribuit la asta regia fara cusur a lui Peter Farelly, scenariul inteligent
si hilar al lui Nick Vallelonga si Brian Currie si, mai presus de toate, interpretarile protagonistilor.

O sa va fac o marturisire: la inceput n-am avut cine stie ce parere despre Viggo Mortensen, mi se parea unul dintre multii anonimi si placizi din ampla distributie a Lord of the Rings. Apoi a venit momentul Eastern Promises, cand am fost realmente zguduit de talentul sau actoricesc si lingvistic. Poate ca nu e atat de italian in Green Book precum e rus in filmul lui David Croneneberg, insa manierismele, grimasele si reactiile lui Mortensen de aici sunt un deliciu.

De cealalta parte, Mahershala Ali confirma ca Oscarul din Moonlight n-a fost o intamplare sau vreo decizie dictata de corectitudinea politica. Fata de retinerea interpretarii de acolo, in Green Book este simandicosul prin excelenta, afisand o morga de intelectual rasat, dar lasand sa transpara zbuciumul dezradacinatului, al celui care s-a departat de origini, dar nu se vede acceptat in sferele superioare la care accede.

Impreuna, cei doi ofera acel spectacol al tachinarii si comuniunii pe care Hollywood-ul il propune de aproape un secol, dar de care nu ne-am saturat si nu ne vom satura vreodata, pentru ca il el gasim cea mai grea si nobila aspiratie umana:

Iubirea fata de aproapele.

Ati observat, poate, ca n-am mentionat nominalizarile pe care le are sau premiile pe care le poate lua aceasta pelicula.

Asta se intampla pentru ca am scos Green Book din cursa si l-am introdus intr-o ilustra galerie:

Filme de pus la rana.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Black Panther

BlacKkKlansman