Sa zgandarim apetitul pentru Shakepeare

Festivalul Shakespeare, editia 2018, sta sa inceapa, carevasazica voi fi ocupat cu teatrul in perioada urmatoare.

Si ca sa fac tranzitia usoara, ce poate fi mai indicat decat un film bazat pe o piesa a bardului din Stratford-upon-Avon?

Preferabil, una dintre lucrarile amuzante; era sa spun si accesibile, insa The Taming of the Shrew in viziunea lui Franco Zeffirelli genereaza niste dubii in privinta directiei ideatice a materialului dramaturgic, incat nu mai bag mana in foc pentru opiniile consolidate ale posteritatii.

Dar observ ca ma afund in nisipurile miscatoare ale abstractului, asa ca ma intorc pe taramul solid al divertismentului si va anunt ca narodul Petrucchio si scorpia Katarina sunt jucati de doi actori care impartaseau interactiuni similare si in viata reala: Richard Burton si Elizabeth Taylor, acel cuplu vijelios, genial si deja legendar.

Spre deosebire de Who’s Afraid of Virginia Woolf, unde ambii se afunda in replici cu aceeasi gravitate luciferica, aici se simt diferente, generate de provenienta fiecaruia; britanic si actor de teatru la origini, Richard Burton e ca pestele in apele shakespeariene, insa Elizabeth Taylor, de mica produs al cinematografiei si avand acea voce un pic stridenta, pare ca se forteaza o idee prea mult pe pedala declamarii.

Cand, insa, survine asa-zisa imblanzire, aceeasi voce aparte ii serveste de minune pentru a reda o pisicuta care doar si-a retras ghearele in pernite, nu i-au fost retezata cu totul.

Partea care ii uneste pe amandoi la nivel de excelenta este componenta non-verbala a interpretarilor: scena seductiei cu forta este un monument de dinamism si am banuieli ca si-au tras scatoalce pe bune, iar grimasele fiecaruia dintre ei sunt o incantare pentru un ochi un pic atent.

Aceste grimase confera si un pic de ambiguitate duelului conjugal; exegetii operei shakespeariene au conchis ca Petrucchio a imblanzit-o pe Katarina, care n-avea niciun gand sa se marite vreodata, insa Burton si Taylor reactioneaza in anumite momente ca si cum lucrurile ar fi taman pe dos: el e cam nervos in momentul pariului si fuge cam repede dupa nevasta in cadrul de final, iar ea adopta o figura visatoare uneori, ca o pustoaica doritoare de iubire neprihanita.

Imbracati in costume fabuloase, fugarindu-se prin decoruri somptuoase, Richard Burton si Elizabeth Taylor ne arata cum mariajul e o lupta si un deliciu care a inceput o data cu lumea si se va sfarsi o data cu ea.

Acestea fiind spuse, declar Festivalul Shakespeare 2018 deschis!

Cum sa gadili gamer-ul din tine

Nu stiu daca Steven Spielberg mai poate face vreun film mare, care sa se imprime in mentalul colectiv, precum bicicleta zburatoare cu ET pe clar de luna.

Dar stiu sigur ca Steven Spielberg nu poate face filme proaste.

Chiar si The Post, asa plin de clisee cum este, tot tine interesul treaz si propune o interpretare magnifica a lui Meryl Streep.

Si mai apasat se simte aceasta calitate a regizorului cand se aventureaza pe taramul SF-ului, iar Ready Player One mi-a adus aminte de poanta aia a lui Steve Martin de la finalul unei ceremonii de decernare a Oscarurilor, pe care nu o sa o mai repet si aici.

Filmul este un iures continuu, o cursa ametitoare care penduleaza intre planul real, distopic, si cel virtual, colorat si exuberant, precum si un potop de referinte culturale pe care le-am adunat ca pe niste monezi dintr-un joc pe calculator, cu aviditatea unui gamer inrait, constient fiind ca n-am ajuns decat la 50%.

Despre poveste aflati voi din oceanul de recenzii si stiri de pe Internet, asa ca o sa concentrez pe impresii.

In primul rand, un adjectiv derivat din substantivul care incheie fraza anteriora: impresionanta. Asa as caracteriza abilitatea lui Spielberg de a adopta si integra tehnologii deja prezente sau preconizat viitoare, precum dronele, recunoasterea faciala sau ochelarii care ne transporta intr-o realitate alternativa si de a le face vehicule pentru deplasarea unei naratiuni palpitante si incantatoare din punct de vedere vizual.

Da, sentimentalismele sunt la locul lor, morala e cat se poate de solida, deoarece Spielberg e si un iscusit om de afaceri si joaca foarte bine pe cartea produsului care se poate vinde oriunde.

Cea mai importanta traire pe care mi-a declansat-o, insa, Ready Player One este cea pe care activat-o asemeni madlenei lui Proust sau, ca sa ramanem in registrul stilistic al ludicului, ca un power-up care iti creste skill-ul numit memorie.

Chiar din timpul vizionarii si mult timp dupa, am rememorat jocurile pe calculator care mi-au incantat copilaria, adolescenta si viata adulta; da, am facut si de-astea si, chiar daca ma uit cu oarece dezaprobare la cei care isi mananca orele pe Candy Crash Saga, recunosc ca aceasta forma de divertisment a avut o influenta semnificativa asupra personalitatii mele.

Asa am gasit un prilej sa enumar toate jocurile care m-au marcat in vreun fel; daca nu va intereseaza lista asta, mergeti direct la concluzia articolului:

Starcraft (si Brood War)

Homeworld

Planescape Torment

Sanitarium

Broken Sword 1 si 2

Diablo 1 si 2

Alpha Centauri

Nox

Fallout

Portal

Windosill

Richard & Alice

Revenant

Syberia 1 si 2

Septerra Core

Gemini Rue

Deus Ex

Machinarium

Doodle God

Gorky 17

Tropico

Mortal Kombat

Half-Life

Rollcage

Wolfenstein 3D

Her Story

Virtua Fighter 2

Botanicula

Captain Claw

The Dig

Heroes of Might and Magic 3

Prince of Persia: The Sand of Time

Warcraft 2 si 3

Hobo

Raptor

I Have No Mouth and I Must Scream

Jazz Jackrabbit 2

Command & Conquer: Red Alert

Loom

Papers, Please

To The Moon

Star Wars: Knights of the Old Republic

Beneath a Steel Sky

Ground Control

Electricman 2 HS

Indiana Jones and The Fate of Atlantis

Incoming

That Gravity Game

Blood 2

Age of Empires 1 si 2

Star Wars Episode 1: Racer

Still Life

The Curse of the Monkey Island

Bomberman

Worms Armaggedon

Samsara

Lords of the Realm 2

Kingpin

Shogun: Total War

Medieval: Total War

Gem Grab

Omikron: The Nomad Soul

Drawfender

Pana sa apucati sa ziceti ceva, o sa parafrazez o replica din Tom and Jerry:

Yeah, I’ve wasted a lot of time in my life…

BUT I’M HAPPY!

Ben-Hur inainte de inventarea rotii

Desi le despart vreo trei decenii, exista o asemanare staruitoare intre Ben-Hur si La Guerre du feu: consistenta realizarii, in conditiile lipsei aportului efectele speciale digitale.

La pelicula lui William Wyler absenta acestora este naturala, insa devine cu atat mai laudabila in cazul filmului regizat de Jean-Jacques Annaud, produs in 1981, deci la o data cand se mai putea interveni pe ici, pe colo, prin partile esentiale.

Filmat exclusiv in natura, beneficiind de contributia stiintifica a unor nume grele (Anthony Burgess, autorul lui A Clockwork Orange, s-a ocupat de partea lingvistica, iar Desmond Harris, pe ale carui idei din Zoomenirea le laudam mai deunazi, a ajutat la partea de gestica) si cu o pasiune pentru detalii care uimeste, chiar si cand nu iese prea bine (se vede de la o posta ca mamutii sunt niste elefanti tavaliti prin fulgi, in schimb leii cu colti supradimensionati sunt infricosatori rau), La Guerre du feu spune o poveste inchegata, despre o perioada care in cinematografie a fost tratata fie in stil de blockbuster prost, fie parodic: preistoria.

Un trib de oameni ai pesterii (sa zicem Cro-Magnon) isi duce existenta linistit-promiscua, pana cand sunt atacati de niste reprezentanti ai speciei Homo Erectus (adica avand o alura mai simiana, dar tot bipezi), iar in incaierare pierd cea mai de pret resursa: sursa permanenta de foc.

Trei dintre ei pornesc, astfel, intr-o odisee de a gasi aceasta nepretuita resursa, pe parcursul careia invata nu numai sa rapeasca focul din natura, ci si sa il produca ei insisi, sa foloseasca arme mai complexe, sa faca sex in pozitii mai tandre si sa rada.

Impresioneaza dintru inceput machiajul aplicat actorilor, ale caror interpretari sunt preponderent non-verbala sau constand in sunete guturale sau cuvinte articulate, dar greu inteligibile, dar care raman convingatoare pe intreg cuprinsul filmului. Cel mai expresiv din distributie se distinge a fi Ron Pearlman pe care, hai sa recunoastem, cu riscul de a fi rautaciosi, il ajuta fata sa se plaseze intr-o poveste antediluviana.

Contributia lui Desmond Morris referitoare la comportamentul si gesturile oamenilor preistorici de pe diverse trepte de dezvoltare e vizibila mai rapid si e foarte interesant de observat cum unii inca pastreaza apucaturi de-ale primatelor, in timp ce altii se apropie mai mult de omul in zorii existentei sale propriu-zise; contributia lui Anthony Burgess e mai greu de decelat in raport cu vizualul impresionant al filmului, insa, cu un pic de atentie, se poate simti o subtila diferenta intre racnetele protagonistilor sau ale neanderthalienilor (roscati asa cum se crede indeobste ca au fost) care servesc drept personaje negative si frazele mai ample si mai diverse ale tribului din savana (Homo Sapiens in toata regula).

Meritul cel mai mare al peliculei lui Jean-Jacques Annaud ramane, insa, faptul ca toate ipotezele si elementele stiintifice pe care le reuneste sunt perfect integrate actiunii. Nu devine niciodata o pedanta lectie de preistorie, ci este o naratiune care, fara a fi alerta in sens absolut, tine interesul treaz in mod constant.

La Guerre du Feu este o creatie unica, grandioasa si care a aparut exact cand trebuia: inainte ca efectele speciale computerizate sa schimba fata cinematografiei, asa cum a schimbat revolutia agricola societatea umana.

Asadar, cui dam Oscarul in 2018?

E ajunul ceremoniei de decernare a premiilor Oscar din 2018, asa ca ma aventurez si eu cu niste pronosticuri preferentiale:

Cea mai buna actrita intr-un rol principal – Saoirse Ronan este o competitoare meritorie, dar Frances McDormand e la inaltimi everestiene, reusind sa impresioneze chiar si cand monologheaza in prezenta unei caprioare.

Cel mai bun actor intr-un rol principal – Gary Oldman declamand pe post de Churchill e precum CSM Bucuresti in „Liga Florilor”, adica de nebatut, singurul concurent care a mai aparut ca simpla ipoteza contrafactuala fiind Timothée Chalamet, cu a sa minunat nuantata interpretare de adolescent in curs de desteptare sexuala.

Cea mai buna actrita intr-un rol secundar – Allison Janney e detestabila, dar adorabila si adorata de premii pana acum, insa, daca statueta nu se indreapta spre ea, ci spre Lesley Manville, nu ma supar deloc.

Cel mai bun actor intr-un rol secundar – o categorie compusa din veterani care ar merita o recunoastere pentru intreaga cariera (mai ales Willem Dafoe), poate mai putin Christopher Plummer, care are deja distinctia de a fi cel mai varstnic nominalizat vreodata, insa Sam Rockwell e al doilea motor, dupa Frances McDormand, care face incredibilul angrenaj din Three Billboards Outside Ebbing, Missouri sa functioneze atat de bine.

Cel mai bun regizor – eu il vreau neaparat pe Christopher Nolan, nu doar pentru Dunkirk, ci pentru tot ce ne-a oferit pana acum, dar se pare ca membrii Academiei il prefera pe Guillermo del Toro, din motive pe care as putea a le inteleg, dar cu care nu pot fi acord.

Cel mai bun scenariu original – daca l-au lasat pe Martin McDonaugh pe dinafara la regie, apoi e musai sa ii dea statueta pentru scenariu, desi si aici sunt semne ca va fi preferat Jordan Peele pentru infricosator de comicul Get Out, ceea ce nu m-ar deranja atat de mult ca alegerea lui del Toro la sectiunea de mai sus.

Cel mai bun scenariu adaptat – o categorie unde nu stiu prea multe, incat sa ma pronunt (sper sa apuc sa vad in curand si The Disaster Artist si Molly’s Game), asa ca o sa ma raliez parerii generale, care il sustine pe reputatul si venerabilul James Ivory pentru Call Me By Your Name.

Cea mai buna imagine – la tot ce tine de categorii tehnice, o sa sustin pe Dunkirk pe unde apare nominalizat, chiar si acolo unde concureaza cu Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, pentru care am ambitii mai mari.

Cel mai bun montaj – vezi mai sus.

Cele mai bune efecte speciale – cand actiunea trena, in Blade Runner 2049 aveam macar la ce ma uita, asa ca, din punctul meu de vedere, statueta merge acolo, ca doar nu o sa ia Star Wars: The Last Jedi.

Cel mai bun machiaj – unii nici nu l-am recunoscut pe Gary Oldman drept Churchill, asa ca lucrurile sunt clare aici.

Cele mai bune costume – stiu pe cineva care s-a plictisit de moarte la Phantom Thread, mai putin cand aparea cate o rochie noua.

Cea mai buna coloana sonora – am citit undeva ca Dunkirk este jumatate al lui Christopher Nolan si jumatate al lui Hans Zimmer si mi-a ramas in minte pentru ca sunt perfect de acord cu asta, desi previziunile il dau castigator pe Alexander Desplat pentru The Shape of Water, pe motiv ca (fiti atenti!) coloana sa sonora trece neobservata.

Cel mai bun film de animatie – Coco e magnific, dar si Loving Vincent e o realizare extraordinara; culmea, categoria asta, altadata inofensiva, ma pune in cea mai mare dilema.

Cel mai bun film strain – as inclina catre Nelyubov, ca o recunoastere pentru arta lui Andrey Zvyagintsev, pentru ca nu cred ca Testrol es lelekrol mai poate sa faca vreo supriza, dupa ce a aparut printre nominalizati, iar pe restul nu le-am vazut.

Cel mai bun film – nici nu stam de vorba, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, desi am un pic de emotii, pentru ca membrii Academiei au antecendente, iar americanii l-au ales pe Trump, deci nu stau nu prea bine la capitolul alegeri.

Cui dam Oscarul in 2018? – Nelyubov

Daca tot mi-a ramas timp pana la ceremonia de decernare a Oscarurilor, am zis sa arunc o privire si la categoria Cel mai bun film strain, mai precis la Nelyubov al lui Andrey Zvyagintsev, ca sa am macar de-o comparatie (am mai vazut si minunatul Testrol es lelekrol, dar n-am apucat decat sa va spun despre el, asa ca ma limitez la atat: cine nu l-a prins cand a venit la Craiova, s-a pacalit rau de tot).

Primul lucru pe care l-am remarcat la Nelyubov este ca, de departe, seamana izbitor cu filmele romanesti, adica oamenii se chinuie intr-o existenta mizera, mai ales din punct de vedere psihic, iar cadrele prelungi ii infatiseaza desfasurand diverse activitati mundane, adica mancatul, statul la fereastra sau muncitul la calculator. Spre deosebire de cineastii romani, insa, Zvyagintsev nu iti omoara timpul de pomana si stie sa dea sens acestei lentori, conferind fiecarei scene o anume calitate contemplativa sau elegiaca.

Povestea din Nelyubov este un pretext: un cuplu pe cale de a se destrama are un copil, caruia nu i se arata nici o bruma de afectiune, urmarea fiind ca dispare de acasa, iar cei doi parinti, amandoi implicati in cate o alta relatie, se vad nevoiti sa il caute si sa interactioneze veninos. Aceasta pseudo-intriga ii slujeste regizorului drept rama pentru a reda diverse aspecte ale societatii si mentalitatilor ruse contemporane, nu explicit critice, dar nici prea favorabile.

Corporatiile depersonalizeaza, obscurantismul religios este infiltrat in viata zilnica, autoritatile sunt incompetente, iar indivizii alienati. Toate-s vechi si noua toate, desi exista un aspect care m-a derutat: acei voluntari care participa la cautarea copilului, dedicati si organizati mai ceva ca un KGB angelic. Singurul raspuns la care am ajuns in privinta lor este ca Andrey Zvyagintsev le da astfel rusilor o subtila solutie de a scapa de tirania in care sunt invaluiti – abnegatia si solidaritatea in afara cadrului institutional.

In ciuda usoarei lipsei de directie ideatica, Nelyubov se impune ca o demonstratie a imensului talent pur estetic al creatorului sau. Preponderent vizuale, scenele sunt insotite si de o ocazionala si nelinistitoare coloana sonora, iar deplasarea, zgarcita, dar eficace a camerei si a personajelor iti acorda timp sa absorbi nimicul si zadarnicia care strabat intreg filmul.

Ca si in cazul lui Vor, un alt mare si trist film rusesc, si aici titlul da cheia mesajului; Nelyubov inseamna „neiubit”.

Parintii care n-au fost iubiti cand erau mici nu stiu sa iubeasca si dau viata unor copii neiubiti.

Cadrul de final, cu imaginea protagonistei uitandu-se insistent spre camera, mi-a adus aminte de aceeasi privire rugatoare a lui Leonardo DiCaprio din The Revenant:

Hai va rog io, dati-mi odata Oscarul ala!

I se aplica si lui Andrey Zvyagintsev, daca tot ne-a dat o capodopera (Vozvrashchenie) si alte doua filme bune (Leviafan si Nelyubov), merita si el o statueta, nu?

Dunkirk

Blade Runner 2049

Get Out!

Darkest Hour

Lady Bird

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Call Me by Your Name

The Shape of Water

The Post

Phantom Thread

I, Tonya

Mudbound

Loving Vincent

Cui dam Oscarul in 2018? – Loving Vincent

Am intrat in linie dreapta catre ceremonia de decernare a Oscarurilor din 2018, asa ca favoritii imi sunt clar stabiliti, in consonanta sau contradictie cu ai festivalurilor de pana acum sau cu ai criticilor cu greutate.

Dar a aparut un film care a zguduit putin esafodaju-mi preferential, la o categorie surprizatoare, cea de lung-metraj animat, unde Coco domnea ca un monarh absolut.

Competitorul se intituleaza Loving Vincent si este un demers artistic cum nu mi-a mai fost dat sa vad si sa simt pana acum.

Conceput ca un fel Citizen Kane chiar si mai existential, filmul urmareste periplul lui Armand Roulin (personaj al mai multor tablouri ale lui Van Gogh din perioada cat a stat in Arles), trimis de tatal sau (la randu-i pictat de olandez) sa duca la destinatie o scrisoare a pictorului catre multiubitul frate Theo. Toate se intampla la doi ani de la moartea artistului, iar comisionul pe care protagonistul accepta fara prea mare tragere de inima sa il faca se transforma intr-o investigatie asupra conditiilor vag suspecte in care a murit Van Gogh si o incursiune in tulburata si minunata sa personalitate umana si creativa.

Pentru ca tot suntem pe taramul artei, de mentionat ca odiseea si transformarea psihologica a personajului principal seamana cu a eroinei din jocul pe calculator Syberia, care intruneste toate trasaturile unei capodopere din domeniu.

Scapat fiind de povara explicarii componentei narative, ma pot concentra asupra ce impresioneaza (n-am planuit jocul asta de cuvinte, dar ma bucur ca mi-a iesit) la Loving Vincent.

Actiunea are loc prin peisaje si decoruri pe care orice fan cu patima medie le va recunoaste in opera olandezului, iar personajele care compun mozaicul de pareri si informatii deseori contradictorii sunt la fel de binecunoscute: Pere Tanguy, Dr. Gachet sau chiar zuavul care leneveste la Arles.

Pentru mine toate acestea au fost o incantare indescriptibila, dar care lasa cand si cand locul uimirii in fata efortului de a anima, modifica si integra desfasurarii actiunii toate aceste tablouri. Dragostea cu care este facut acest film razbate din fiecare cadru, iar un amanunt din culisele realizarii sale e cea mai puternica marturie: peste 100 de artisti din mai multe tari si-au conjugat eforturile pentru a plasmui aceasta opera de arta, iar numarul celor care s-au inscris la acest proiect, fara a fi selectati, a fost de cateva ori mai mare.

Titlul filmului este al doilea cel mai inteligent al acestui sezon de Oscar, dupa Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, deoarece exploateaza o particularitate a limbii engleze, care permite sintagmei Loving Vincent sa fie inteleasa si ca „Iubindu-l pe Vincent” si ca „Vincent cel iubitor”.

Vincent Van Gogh a fost un suflet chinuit, dar care a iubit viata si frumosul.

Eu, unul, il iubesc pe Vincent Van Gogh, pentru ca in tablourile lui vad viata si frumosul.

Dunkirk

Blade Runner 2049

Get Out!

Darkest Hour

Lady Bird

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Call Me by Your Name

The Shape of Water

The Post

Phantom Thread

I, Tonya

Mudbound

Cui dam Oscarul in 2018? – Mudbound

Strecurat la randu-i, precum I, Tonya, printre cateva categorii de la Oscarurile din 2018, suficient de importante, incat sa il bagi de seama, este si Mudbound.

Provenind din acelasi filon al discriminarii populatiei de culoare din America precum Get Out!, filmul regizat de cineasta de culoare Dee Rees pierde duelul inovativitatii cu pelicula lui Jordan Peele, dar pluseaza cu o componenta tulburatoare si inaltatoare prin mesaj.

In preajma debutului Celui De-al Doilea Razboi Mondial, intr-o zona rurala traiesc doua familii, una mai instarita, de albi, si alta, mai nevoiasa si mai numeroasa, de negri. Fiecare dintre ele trimite pe un reprezentant de sex masculin pe front, iar la intoarcere amandoi se confrunta cu manifestarile stresului post-traumatic si cu discriminarea ferventa a celor ramasi. Intre cei doi se leaga o prietenie condamnabila in ochii celorlalti, sudata de amintirea ororilor pe care numai ei le-au trait.

Am accentuat in mod deliberat acel ceva prin care Mudbound a reusit sa iasa din plutonul filmelor de gen: solidaritatea celor care au trait ceva ce numai ei pot intelege, solidaritate care nu tine cont de culoarea pielii. Scena in care cei doi fac cunostinta in masina si impartasesc farame de povesti din razboi are o frumusete sublima, egala oricaror momente din Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, ceea ce nu e putin lucru.

Altminteri, filmul se remarca prin cadre construite cu mestesug si prin modul cum isi acorda timp din belsug pentru a contura personajele si a ne familiariza cu lumilor lor interioare. In mare, Dee Rees reuseste ce isi propune, dar aluneca pe alocuri pe panta melodramaticului.

Din distributie, Mary J. Blidge a fost gratulata cu o nominalizare la categoria actrita in rol secundar, suprinzator, stiind ca artista vine din zona muzicii. Interpretarea ei este satisfacatoare, dar sunt altele care o depasesc net: Jason Clarke ca fermier cu vorba putina si inca tributar conceptiilor rasiste, desi estompate; Carrey Mulligan, impecabila ca sotie educata, obligata sa se adapteze vietii rurale; Jonathan Banks ca odios reprezentant al celor care sustin suprematia albilor; Rob Morgan ca maiestuos pater familias de culoare.

Cei doi actori carora le sunt destinate partiturile cele mai complexe – Jason Mitchell si Garrett Hedlund – au prestatii in nota restului distributiei, dar beneficiaza de acele scene impreuna, care, asa cum am insistat si mai sus, impresioneaza, nu prin individualitate, ci prin coeziune.

Deloc preocupat sa distreze, Mudbound este acel tip de film care impune prin gravitatea tematicii si estetica fara greseala a realizarii.

Dunkirk

Blade Runner 2049

Get Out!

Darkest Hour

Lady Bird

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Call Me by Your Name

The Shape of Water

The Post

Phantom Thread

I, Tonya

Cui dam Oscarul in 2018? – I, Tonya

Odata cu I, Tonya intram pe taramul filmelor care au ceva de spus la Oscarurile din 2018, dar care n-au reusit sa se regaseasca pe lista cea mare.

In cazul de fata, afirma sus si tare ca The Post ocupa acolo un loc care nu i se cuvine; hai sa zicem ca Darkest Hour si Call Me by Your Name atarna prea greu, sa nu figureze macar ca pretedente fara sanse, desi nici ele nu mi-au provocat atatea contradictorii delicii.

Dar, daca va mai spun ca nici The Shape of Water, campionul nominalizarilor, nu mi-a facut o impresie mai puternica, probabil ca o sa-mi cereti explicatii, pe care vi le voi oferi cu draga inima.

Pelicula regizata de Craig Gillespie si scrisa de Steven Rogers ne spune, in cheie absurd-satirica, povestea patinatoarei Tonya Harding, notorie prin implicarea (directa sau colaterala, controversa persista), in atacul asupra coechipierei si rivalei Nancy Kerrigan.

Intr-adins i-am mentionat apasat pe regizor si pe scenarist, pentru ca amandoi ar fi putut foarte bine sa figureze printre nominalizati, insa categoriile lor sunt ticsite anul acesta, asa ca ma declar multumit si cu nominalizarea de la montaj, care e esential in senzatia de perpetua miscare pe care o lasa filmul, de la formatul de pseudo-documentar la dinamismul scenelor de patinaj.

Scenaristul, indeosebi, are de ce sa fie trist ca muncii sale nu i s-a acordat destula atentie, pentru ca reuseste o performanta similara cu Get Out sau Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, adica sa trezeasca simultan senzatii care, in lumea reala, s-ar exclude reciproc.

In I, Tonya am vazut si auzit abuz psihic parental, violenta domestica intensa, prostie in stare pura, competitivitate maladiva, circ mediatic si m-am distrat de minune, desi nu m-a parasit niciodata gustul amar ca fierea al acestei drame.

Daca scenaristul nu s-a vazut pe lista nominalizatilor, cred ca a trait, insa, satisfactia ca replicile pe care le plasmuieste sunt preluate cu mare verva de toata distributia. De mentionat al nostru cvasi-compatriot, Sebastian Stan, comic si usor odios ca sot cu porniri nabadaioase, sau Paul Walter Hauser, in rolul idiotului care se considera expert in spionaj.

Oricat de meritorii sunt prestatiile barbatilor, femeile sunt cele care m-au dat gata. Si nu vorbesc doar despre cele de fata, ci de acest intreg sezon de Oscar.

Allison Janney e o mama atat de detestabila, incat am emotii pentru sansele ei la Oscar, asa cum am despre Three Billboards Outside Ebbing, Missouri; pot oare membrii Academiei sa vada dincolo de practicile reprobabile ale personajului, pentru a rasplati o creatie care suscita repulsie si admiratie totodata? Suita de premii de pana acum par a indica un raspuns afirmativ si avem un precedent masculin: J. K. Simmons, cu un rol similar, cel care distruge psihic, pentru a obtine performanta adevarata.

Victima a lipsei crase de afectiune pe care o dezlantuie Allison Janney este Margot Robbie, realmente senzationala aici, incat aproape am uitat ca e aceeasi blonda voluptoasa pe care am admirat-o in toata splendoarea in The Wolf of Wall Street. Pe langa faptul ca intepretarea ei are o consistenta componenta fizica, Tonya Harding pe care o intruchipeaza ni se prezinta intr-o cameleonica diversitate: fragila, sfidatoare, ezitanta, inversunata, asa ca nici nu mai stii daca sa o compatimesti, sa o dezaprobi sau sa o admiri.

Da, e loc si admiratie fata de un destin cum nu doresti nici la dusmani, iar I, Tonya e inca o ilustrare inegalabilului paradox al Hollywood-ului: poate face eroi din oricine.

Dunkirk

Blade Runner 2049

Get Out!

Darkest Hour

Lady Bird

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Call Me by Your Name

The Shape of Water

The Post

Phantom Thread

Cui dam Oscarul in 2018? – Phantom Thread

La anuntarea candidatilor la Oscar, Phantom Thread a fost marea surpriza, prin numarul de nominalizari pe care le-a obtinut, dar si prin importanta lor, avand in vedere ca, pana atunci, statuse cuminte si se bazase aproape exclusiv pe aureola de ultim rol al lui Daniel Day-Lewis.

Dupa ce l-am vazut, declar spalate cateva din multele pacate ale celor de la Academie, pentru ca Paul Thomas Anderson merita recompensat pentru gasirea unui echilibru de ciudatenie, eleganta, umor si sordid, mai accesibil decat There Will Be Blood si mai dinamic decat The Master.

Ca si alte filme ale sale, cu greu se poate vorbi despre o actiune in Phantom Thread; dupa o prelunga expozitiune a dictaturii rutinei creatoare, viram catre metafora dragostei ca lupta pentru putere. Sau invers.

Daca vorbim de creatie, e musai sa avem si un artist, iar Daniel Day-Lewis isi dezlantuie monumentalu-i talent pentru a intruchipa un exemplar emblematic al acestei sub-specii aparte: stralucitor, capricios, obsesiv, distant, nesigur.

Daca intr-adevar se retrage, acest mare artist ne face un cadou de despartire nepretuit.

Ca orice artist, insa, are probleme cu femeile.

Ego-ul sau de vag pradator este zdruncinat cand, din proprie initiativa, o introduce in viata sa pe o creatura de sex opus (intepretata cu egala subtilitate de luxemburgheza Vicky Krieps) ce pare, initial, o victima sigura, dar care se dovedeste pe parcurs de o ambitie aproape sinistra. Metamorfoza ei este infinit mai interesanta decat a lui, pentru ca scenariul nu ne explica nicium daca evolutia sfioasei chelnerite ajunse model si muza este rezultatul actiunilor lui sau este o expresie a abisului latent al psihicului feminin. Barbat fiind, evit sa ma pronunt.

Phantom Thread este un film lucrat cu migala, precum rochiile la care lucreaza protagonistul, insa interesul pe care mi l-a suscitat a fost unul detasat, precum vizita intr-o galerie cu lucrari de arta clasice. Dar am simtit si incantare pura in cateva momente, toate avand-o in prim plan pe Lesley Manville.

Inca una din suprizele anuntate la nominalizari a fost si numele acestei actrite britanice, a carei prestatie in rolul surorii creatorului de moda jucat de Daniel Day-Lewis fusese ignorata de mai toate festivalurile si ceremoniile anterioare (cei de la Bafta nu se pun, pentru ca au o afinitate desantata pentru compatrioti).

Lesley Manville se face remarcata rapid prin economia in manifestarile scenice si pentru modul cum reuseste nu doar sa reziste coplesitoarei prezente a partenerului de ecran, ci chiar sa ii fure scenele. Exista un moment cand actrita si personajul sau sterg pe jos, il fac arsice, il pulverizeaza pe actorul principal si personajul sau. Eu, unul, nu mi-aduc aminte sa-l fi vazut pe Daniel Day-Lewis dominat in halul asta vreodata pe marele ecran.

Pe acesta Lesley Manville din Phantom Thread as vrea-o prim-ministru, indiferent de partidul din care ar face parte.

Daca ar fi sa aleg un film din aceasta serie, care sa fie la polul opus fata de cel de fata, ar fi probabil Lady Bird. Diferente le gasesc cu duiumul, insa exista si ceva care le aduce impreuna: amandoua exagereaza realitatea, facand-o astfel mai inteligibila.

Dunkirk

Blade Runner 2049

Get Out!

Darkest Hour

Lady Bird

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Call Me by Your Name

The Shape of Water

The Post

Cui dam Oscarul in 2018? – The Post

The Post este ciudatenia din cadrul listei de la Oscarurile din 2018, deoarece nu are decat doua nominalizari, una, cel putin surprinzatoare, pentru cel mai bun film si una pentru o actrita care nu avea nevoie de ea, dar care o merita.

Din nou.

Oare unde vrea sa se opreasca Meryl Streep cu recordurile?

Stiu ca pun carul inaintea boilor, dar, daca este ceva remarcabil in aceasta pelicula, atunci numai interpretarea minunat nuantata a acestei inegalabile artiste poate fi. Personajul Kay Graham nu este vreo forta supraomeneasca, vreo valkyrie a libertatii presei, ci o femeie care se afla intr-o postura in care se nu simte confortabil, pe care nu si-o doreste neaparat, dar pe care si-o asuma, in ciuda opozitiei, preponderent masculine, de care e inconjurata.

Ce se intampla in jurul lui Meryl Streep este o intriga fara cusur in conventionalitatea ei, menita sa redea increderea zdruncinata a opiniei publice in puterea si necesitatea presei libere. Pretextul este afacerea „The Pentagon Papers”, prin care ziarul The Washington Post a publicat materiale care au zdrentuit bine de tot imaginea institutiei prezidentiale americane, bestelind inclusiv nume adulate, precum cele ale lui Eisenhower sau Kennedy.

Banuiesc ca Donald Trump la Casa Alba a fost imboldul suprem pentru Steven Spielberg sa faca The Post pe repede inainte, iar iuteala realizarii se vede si in ritmul actiunii. Lipsesc migala din All the President’s Men sau angajamentul emotional pe care il suscita Spotlight, dar regizorul e un meserias ca nimeni altul si reuseste sa tina mecanismul in miscare aidoma tipografiei care dobandeste valente metaforice la final.

Celalalt nume mare de pe afis, Tom Hanks, are o interpretare exact pe dos fata de a lui Merry Streep: schematica, redusa la grimase, un accent scos pe un colt de gura si posturi ostentative. Insa, ca si tandemul Rachel McAdams – Mark Ruffalo din Spotlight, aceasta antiteza de masculinitate agresiva si feminitate temporizatoare functioneaza in a contura un yin si yang indispensabil in lupta pentru dreptate.

Stiind cum functioneaza modul de votare a filmelor nominalizate, am o banuiala ca The Post n-a fost optiunea nr. 1 pentru prea multi, ci mai degraba 3 sau 4 la majoritatea.

Dar le-a fost clar si lor, cum imi e si mie, ca nu e neaparat o creatie, cat un manifest pentru speranta.

Cat de desarta este aceasta speranta nu stiu, dar avem mare nevoie de ea.

Dunkirk

Blade Runner 2049

Get Out!

Darkest Hour

Lady Bird

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Call Me by Your Name

The Shape of Water