Adiós a un genio loco!

Spune Kusturica la un moment dat în eseul său despre Maradona:

Dacă n-ar fi fost fotbalist, ar fi fost sigur revoluționar.

Aici e singurul moment în care regizorul sârb se înșală.

Altminteri, Maradona by Kusturica face tot ce e nevoie:

Are ruperi de ritm.

E ireverențios.

E dinamic.

E irezistibil.

E uimitor.

E neobrăzat.

E egocentric.

Are atingerea geniului.

Adică e spiritul lui Maradona însuși.

Există un documentar mai recent, realizat în 2019 de Asif Kapadia, care este o privire mai lucidă asupra lui Diego Armando Maradona.

Acesta este, însă, un panegiric construit de un om care nu ocolește onestitate, despre un altul care nu se sfiește să o afișeze (mărturiile sale despre dependența de droguri sunt la fel de puternice precum Requiem for a Dream).

Numai un artist mare îl poate desluși pe un altul.

Și numai un artist poate înfățișa un cult și se poate lăsa absorbi de el, fără a-și pierde identitatea.

Citez din memorie spusele unui istoric despre Fidel Castro, pe care Maradona l-a adorat:

Cu bune și rele, este una dintre figurile marcante ale secolului al XX-lea. Este unul dintre ultimii giganți ai trecutului recent.

Secolul al XXI-lea se întrevede a fi al oamenilor simpli.

Însă ne vom întoarce mereu asupra veacului trecut, acela al figurilor colosale.

Iar printre aceștia se va afla întotdeauna și Diego Armando Maradona.

Această din urmă imagine este parte a unui portret vizual realizat de cei de la BBC.

Vodevil impresionist

Omul care a făcut-o pe Greta Garbo să râdă în Ninotchka mi-a smuls și mie câteva hohote și mi-a provocat zâmbete pe toată durata filmului Heaven Can Wait.

Imediat după terminarea vizionării, am verificat câteva detalii biografice ale regizorului Ernst Lubitsch, ca să mă încredințez asupra unor trăsături care îmi săriseră în ochi și minte.

Născut în Europa, la amurgul aristocrației aceleia trândave și superficiale, dar care este încă reper de eleganță și savoir vivre, educat într-un univers vizual cucerit de impresionism, regizorul transpune în această primă creație color a sa un anacronism delicios, care i-ar scandaliza pe progresiștii fără prea mult umor sau simț estetic din prezent.

Povestea este a unui fante ajuns la senectute, decedat și ajuns în anticamera Lumii de Jos, către care găsește că este natural să se îndrepte, dată fiind viața de îmbrobodiri, aventuri galante și cheltuieli nesăbuite pe care a dus-o.

Întâmpinat de un Lucifer stilat și impozant, cu alură de CEO de corporație (hmmm, oare de ce?), și-o istorisește cu farmec și candoare, iar nouă ni se deschide astfel o traiectorie savuroasă ca o prăjitură înțesată cu E-uri și calorii, adică irezistibilă.

Scenariul nu e realist și nici corect politic, dar binedispune.

Personajele nu sunt realiste și nici corecte politic, dar binedispun.

Interpretările nu sunt realiste și nici corecte politic, dar binedispun.

Cea mai mare parte a filmului este alocată dinamicii relației protagonistului cu soția sa, dar mai rămâne destul și pentru săgeți aruncate către o societate dominată de convenții, uneori stupide, duplicități, uneori rizibile, și diferențe de clasă adânc sculptate în firmamentul ei.

În acest context, figura personajului principal se distinge uneori ca unui rebel cu care ești tentat să simpatizezi, senzație ajutată și de bonomia suavă a lui Don Ameche (care a renăscut în atenția publicului decenii mai târziu, primind un Oscar pentru Cocoon).

Astfel îmbunați, putem gusta mai tihnit relația cu o consoartă timidă și mult prea înțelegătoare, jucată cu o surprinzătoare grație de Gene Tierney, care a avut mult mai multe de oferit cinematografiei decât enigmatică Laura, din pelicula cu același titlu.

Deși compus ca o piesă de teatru augmentată pe ici, pe colo cu tehnici filmice, Heaven Can Wait are un ritm lipsit de timpi morți, dar și suficient de lejer, încât să-ți dea ocazia să te delectezi cu schematicele și amuzantele partituri secundare ale lui lui Louis Calhern, Signe Hasso sau Charles Coburn, precum și cu încântătoarele decoruri și costume.

Nu-mi pot reprima fantezia că Ernst Lubitsch le-a ales având în minte picturi de Manet, Renoir sau Whistler. Armonia culorilor, indiferent de cât de aprinse sunt, e desăvârșită.

La vremea lui (e apărut în 1943), Heaven Can Wait a primit nominalizări la Oscar pentru cel mai bun film, cea mai bună regie și cea mai bună imagine.

Acum nu l-ar mai nominaliza nici Dracu’, de teamă că și-ar pierde biroul ală somptuos la presiunea opiniei publice.

Ca ovreiu’ imparțial

Sper că nu tulbur apele care tocmai încep să se limpezească în relațiile arabo-israeliene spunând că există destule asemănări între Sallah Shabati și pelicula kuwaitiană Bas ya Bahr.

Ambele sunt produse timpurii ale cinematografiilor țărilor respective și sunt atât de ancorate în realitățile timpurilor și spațiilor lor culturale, încât sunt niște porți neprețuite către forme de civilizație care, dacă nu au dispărut complet, s-au schimbat enorm.

Există însă și diferențe semnificative între cele două filme, care îl scot în evidență pe cel israelian, așa că sper nici să nu devin ținta vreunui jihad personal.

Sallah Shabati, scris cu umor și regizat cu o vervă calmă de Ephraim Kishon, este povestea personajului eponim, un evreu Mizrahi (adică originar din comunitățile din Orientul Mijlociu) recent emigrat în noul stat Israel împreună cu numeroasa sa familie.

Tabăra în care este aruncat este un microcosmos multicultural, care mai și interacționează cu acea comunitate specifică numită kibbutz, iar pățaniile protagonistului satirizează deficiențele unei societăți care de-abia făcuse ochi.

Nu că numitul Sallah Shabati ar fi vreo ușă de sinagogă. Dimpotrivă, este o combinație de Păcală al nostru, Bai Ganiu al bulgarilor sau Nastratin Hogea al turcilor.

Mai precis, un pezevenghi leneș, cu aere de pater familias, dar fără prea mare autoritate, aproape țopârlan și agasant nevoie mare.

Dar, cumva, îți rămâne simpatic tot timpul, grație unei candori și a unei onestități pe care numai un interpret pitoresc precum Chaim Topol le putea reda. Actorul are un aer atât de autentic, încât ascensiunea către rolul din Fiddler on the Roof (o versiune mai serioasă și mai tristă a acestuia) a fost o urmare firească.

Figura sa umană este cel mai viu argument că a viața ar fi plictisitoare doar cu oameni fără cusur.

Și îmi face plăcere să-mi imaginez cum l-ar fi pictat Nicolae Grigorescu.

Cred că ar fi ieșit una dintre acele picturi care, fără a fi capodopere, devin emblematice.

Exact cum este și Sallah Shabati în lumea celei de-a șaptea arte.

Credința trece și prin ironie

Credința se discută și se dispută.

Uitați-vă în prezent.

Unii cred în Covid, alții nu.

Unii cred în purtarea măștii, alții nu.

Unii vă utilitatea carantinei, alții nu.

Iar când se ajunge la credință, lucrurile nu sunt niciodată clare.

Așa cum nu e nici Simón del desierto al lui Luis Buñuel, oricât de suprarealistă le-ar părea contemporanilor premisa de la care își construiește maestrul spaniol parabola.

Filmul se bazează pe figura lui Simeon Stâlpnicul, ascet și pustnic creștin din prima parte a secolului al V-lea d.Hr., care și-a petrecut o bună parte din viață în vârful unei coloane, supus intemperiilor și unei frugalități înfricoșătoare, dar care a dobândit un prestigiu imens, ajungând să consilieze împărați și să inspire un întreg curent anahoretic.

Regizorul folosește acest crâmpei extraordinar, de ce să nu recunoaștem, din perpetua căutare de sine a omului pentru a pune în scenă o satiră complexă a clerului și ipocriziei norodului, dar din care, însă, figura sfântului (interpretat cu hieratism umil de Claudio Brook) iese solidă.

Da, are idei extreme, cum ar fi cea față de un călugăr imberb și simpatic, își ignoră mama, care îi urmărește cu devotament supliciul auto-impus, însă, la nivel de convingeri, e neclintit.

Fapt cu atât mai remarcabil, mai ales că are de rezistat tentațiilor Diavolului într-o varianta feminină jucată de o voluptoasă, dar feroce Silvia Pinal. Aceste secvențe îi prilejuiesc lui Luis Buñuel câteva mostre ale artei al cărei inegalabil exponent a fost.

Altminteri, Simón del desierto beneficiază de o mizanscenă asemănătoare cu cea compusă de Ingmar Bergman în Det sjunde inseglet al lui Ingmar Bergman – suficient de sugestivă din punct de vedere istoric, permițându-și unele anacronisme și curățată de prea mult organic și naturalism, astfel încât, ajutată și de imaginea alb-negru, să dobândească un aer atemporal.

Deși are doar patruzeci de minute, n-aș cataloga această creație cinematografică drept scurtmetraj.

Să fi fost mai lungă, se dilua.

Să fi fost mai scurtă, n-avea timp de acumulare ideatică.

Așa, sub impecabila baghetă a unuia dintre marii magicieni ai ecranului, Simón del desierto e desăvârșit, ca o bijuterie despre care nu-ți poți închipui că a fost vreodată materie primă.

Și mai e și finalul!

Unii au văzut în el o dovadă a eșecului demersului spiritului al lui Simeon Stâlptnicul.

Pentru mine a fost încă o mărturie a diversității psihicului uman.

Printre noi se găsesc câte unii care nu se omoară cu hedonismul.

De ce-am avea o problemă cu asta?

Fundațiile monumentului (Clifton Webb)

Probabil mulți dintre voi se întreabă cine este Clifton Webb, de merită un monument.

Într-adevăr, este nevoie de o pasiune mai apăsată pentru Epoca de Aur a Hollywood-ului, ca să-l cunoști pe acest actor cu o morgă impecabil de pedantă, excelent în roluri de scorțos și minunat la a rosti sarcasme de sorginte aristocratic-britanică, deși era născut dincolo de Atlantic.

Îl regăsim în astfel de ipostaze în Laura, unde adăugă o notă sinistră personajului său arhetipal, precum și în The Razor’s Edge, Boy on a Dolphin, Three Coins in the Fountain sau Titanic (acestea trei din urmă regizate de Jean Negulescu).

În Sitting Pretty nu suntem departe de tipologia sa interpretativă, însă e una augmentată, cu niște tușe derivate, precum și cu o durata mai îndelungată pe ecran.

Rezultatul este un personaj care a rămas în conștiința colectivă și a fost reluat în felurite chipuri de-a lungul timpului.

Povestea are acea lejeritate a cinematografiei americane de după Al Doilea Război Mondial: un cuplu dintr-o suburbie (Robert Young și Maureen O’Hara) se zbate cu grijile zilnice, dintre care trei sunt insistente și exasperante: un fiu, al doilea, al treilea (fiecare beneficiind de prestația unui actor-copil adorabil).

Când guvernanta își ia tălpășița, soția recurge la un anunț în ziar, pentru care primește răspuns de la o persoană cu nume destul de elocvent feminin Lynn Belvedere.

Nu mic îi e șocul când se dovedește a fi în fapt bărbat și nu unul oricare, ci un autoproclamat geniu.

Și mai șocant, însă, este că acest verdict are substanță, iar dădaca masculină pe care o întruchipează Clifton Webb pune ordine în gospodărie, dar și agită apele în comunitatea în care bârfa denaturată e un flagel constant, fenomen întâlnit și la noi la nivelul scării de bloc.

Firul narativ pare convențional și simplist, dar ia o turnură interesantă la un moment dat, iar distribuția are creații schematice și delicioase.

Bineînțeles, dorul decodării unei producții din 1948 prin prisma prezentului s-a făcut o manie primejdioasă, așa că mulți ar vedea în filmul regizat de Walter Lang (care mai târziu ne-a oferit superbul The King and I) o anacronică expresie a condiției inferioare a femeii (Maureen O’Hara e casnică și gospodină dedicată), precum și a injoncțiunilor la care era acesta supusă de gura satului urban al vremii.

Facă-se voia moraliștilor contemporani, dar sper că nici ei nu vor contesta savoarea personalității cu care Clifton Webb îmbogățește pelicula.

Modul său suveran de a arăta disprețul, precum și siguranța megalitică de sine sunt atitudini care sunt descurajate acum, dar ce plăcut e să le ai în arsenal și să le exerciți când vreun neisprăvit o cere!

Urmăriți-i dicția lui Lynn Belvedere, e un monument (acum înțelegeți titlul?) de aroganță de bun gust pe cale de dispariție.

Nici metodele sale de educație disciplinară nu sunt scutite de controverse, așa că aștept reacții de la părinții moderni, care au urmat cursuri intensive în domeniu.

Deși nasul în vânt al lui Clifton Webb este marca sa înregistrată, memorabil este aici momentul când îl ține în jos, căci da, geniul nostru practică și Yoga, iar noi avem ocazia de a-l vedea în Salamba Sirsasana, postura stândului în cap.

Am utilizat de atâtea ori metafora bijuteriei uitate, pe care o descoperit într-un cufăr prăfuit și plin de vechituri, încât s-o fi tocit deja.

Dar Sitting Pretty mă obligă să o poleiesc, să o dau cu lac și o scot din nou în fața voastră.

Monsieur Bovary du Heian

Una dintre capodoperele timpurii ale literaturii japoneze și universale este Genji Monogatari (Povestea prințului Genji) de Murasaki Shikibu, scrisă în secolul al XI-lea, adică, în termeni de istorie românească, încă dinainte de cnezatele lui Litovoi și Seneslau.

Povestea luxuriantă și greu accesibilă (într-atât, încât necesită studiu special în universitățile nipone) descrie intrigile și idilele de curtea imperială din perioada Heian, concentrându-se pe figura personajului eponim, un amoral și irezistibil seducător.

Cartea a cunoscut diverse ecranizări, condamnate la a fi incomplete, iar această versiune animată din 1987 nu face excepție.

Însă, dincolo de faptul că nu prezintă decât o parte a tramei narative din roman și că limbajul este simplificat pentru a fi inteligibil noilor generații, filmul regizat de Gisaburô Sugii are meritul de a cinsti atmosfera materialului-sursă, sugerând-o cu mult stil.

Foarte inspirată mi s-a părut atenția deosebită acordată costumelor specifice epocii, foșnitoare și cu falduri exagerat de lungi, a căror purtate impunea o lentoare hieratică a mișcărilor. În acest fel, aerul ermetic pe care o operă pur japoneză îl inspiră unui non-nipon (vezi scrierile lui Yasunari Kawabata) domină filmul și te obligă să i te supui.

Această scădere a treptei de viteză a receptării cognitive ne acordă timp să ne cufundăm în enigma personajului principal.

Dintr-o anume perspectivă, prințul Genji este un coțcar și un narcisist feroce, dar scenarista Tomomi Tsutsui îi conferă un aer demiurgic, de Luceafăr într-o eternă goană după un Rosebud pe care l-a pierdut sau poate nu l-a avut niciodată.

Scenele de erotism sunt delicat surprinse, iar personajele feminine care îl adoră și i se împotrivesc fără șanse de reușită sunt reliefate eficient, chiar dacă din câteva tușe rapide, precum picturile Școlii Suibokuga.

Deși necesită un efort prea puțin familiar privitorului modern, Genji Monogatari este o ocazie neprețuită de a călători într-o altă Japonie decât cea a lui Akira Kurosawa sau a lui Hayao Miyazaki.

Și cine poate refuza o astfel de excursie metafizică acum, când planul material al existenței ne este redus la domiciliu și câteva magazine?

Tușe românești la Hollywood – Dezastrul

Am mai spus-o și o repet: Jean Negulescu nu s-a temut de provocări.

Însă nu i-au ieșit tot timpul.

The Rains of Ranchipur poate fi catalogat drept unul dintre eșecurile filmografiei sale, deși atingerea-i regizorală e remarcabilă în anumite momente.

Dacă romanul Vin ploile al lui Louis Bromfield este India ca un suc de fructe stoarse de mână, iar ecranizarea din 1939 (The Rains Came de Clarence Brown, cu Myrna Loy și Tyrone Power) este unul îmbuteliat cu pulpă, aceasta este ca un concentrat peste care se toarnă apă de la robinet.

Subtila urzeală a unor diverse personalități și evoluții ale lor într-un Raj de amurg devine aici o superbă condescendență și stereotipie americană, pe care am văzut-o, de pildă, în The Egyptian, dublată de mult patetism retoric.

Cum spuneam, lui Jean Negulescu îi ies aici unele lucruri, în special de mizanscenă. Secvența emblematică a diluviului nimicitor a îmbătrânit (chiar mai rău ca Joe Biden), însă așa se poate discerne o interesantă îndrăzneală a concepției.

Deși incorecte politic și puternic cosmetizate, scena de deschidere a filmului și cea a vânătorii de tigri sunt fastuoase și reușesc un pic să își atingă scopul de căpătâi de a te transporta în timp și spațiu.

Însă orice acumulare a imaginației este risipită la contactul cu marea enigmă a acestei pelicule: Richard Burton bronzat artificial și cu turban.

S-au mai văzut exemple de non-asiatici distribuiți în astfel de roluri (Linda Hunt e extraordinară în The Year of Living Dangerously), dar acesta este unul apăsat negativ.

Nu doar că nu m-a convins cu niciun chip că aveam în față un indian, dar a mai și subminat încărcătura emoțională a brumei de scenariu care îi revine, cum că i-ar fura inima unei americance egoiste și devoratoare de bărbați.

În comparație cu el, Lana Turner pare aproape naturală, mai ales că rolul de aici nu era departe de persona-i din realitate. Buclele impecabile și rochiile elegante, precum și sincera dăruire interpretativă din câteva momente ne mai izbăvesc de senzația de inadecvare a prezenței pe ecran a lui Richard Burton, care nici măcar nu se deranjează să-și mascheze accentul shakespearian, altminteri una dintre marile sale calități.

În această direcție hilară beneficiază de o concurență acerbă din partea lui Eugenie Leontovich, al cărei aer pitoresc drept Maharani (nevastă de maharajah, că ”maharajahă” suna a mahala, nu?) este dat peste cap de un foarte ușor de recunoscut accent rusesc, o ignoranță fermecătoare a Hollywood-ului de odinioară, inadmisibilă azi.

Fred MacMurray, excelent actor de compoziție, are o partitura care începe promițător și să îi permite să își etaleze acel minunat cinism marcă înregistrată, însă sentimentalismul către care e nevoit să evolueze e searbăd. Totuși, în comparație cu Burton, măcar nu pare fabricat în solar.

Chiar dacă am început și continui acest demers cultural care îl privește pe Jean Negulescu dintr-un simț de mândrie patriotică locală, nu îl scutesc pe cineast de analiza lucidă și onestă a capacităților și limitelor sale artistice.

The Rains of Ranchipur e, simplu spus, un film slab, dar care își are locul lui în povestea aventurii sale cinematografice.

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)

Tușe românești la Hollywood (Preafrumoasa Sophia)

Tușe românești la Hollywood (Muzică și nevroze)

100 de lovituri fatale de la Mortal Kombat, unicul şi adevăratul

O știre interesantă care mi-a ieșit în cale întâmplător este că începutul lui 2021 ne va aduce un nou film Mortal Kombat, avându-i în distribuție pe Hiroyuki Sanada Și Tadanobu Asano, presupunând, bineînțeles, că Shao ”Covid” Khan nu are alte planuri pentru omenire.

Așa mi-am adus aminte de vechiul, dar eternul Mortal Kombat, cel mai tare film făcut vreodată după un joc pe calculator. Am o sută de fatalități care demonstrează asta, iată-le:

1***> Coloana sonoră.

2***> Am jucat Mortal Kombat la un amic, la prima mea întâlnire cu un computer și n-o să uit în veci senzația aceea.

3***> Avem toate personajele din acel joc legendar (detalii în combo-urile de mai jos).

4***> Melodia aia emblematică, numai bună pentru întins rufe pe sârmă.

5***> Idem pentru curățat cartofi.

6***> Idem pentru dat cu mopul pe pardoseli.

7***> Idem pentru trimis email-uri nu foarte importante.

8***> Idem pentru flotări, genuflexiuni, abdomene de carantină.

9***> Modul parodic, dar reușit în care Christopher Lambert îl face pe Raiden.

10***> V-am mai zis de coloana sonoră?

11***> Robin Shou, arătos și priceput ca Liu Kang, un veritabil Bruce Lee al anilor ’90 (ce, vi se pare o impietate și vreți să-mi dați bătaie?).

12***> Unii spun că e kitsch, iar dac-o fi așa, atunci ăsta e kitsch ridicat la rang de artă.

13***> Personajul lui Johnny Cage din joc e un omagiu adus lui Jean-Claude Van Damme, iar Linden Ashby din film e o versiune chiar mai amuzantă a lui.

14***> Coloana sonoră, bineînțeles!

15***> Încă nu credeți că am Ki (sau Chi, dacă sunteți sinofili) pentru 100 de argumente fatale, nu-i așa?

16***> Despre Brigitte Wilson ca Sonya Blade aș avea mai multe de spus, dar e nevasta lui Pete Sampras acum, așa că nu se cade.

17***> Cary-Hiroyuki Tagawa e un Shang Tsung care fură nu numai suflete, dar și scene.

18***> În primul rând, uitați-vă la parpalacul ăla de piele!

19***> Apoi ascultați cât de mișto îi iese sarcasmul flegmatic malefic!

20***> Vorba cuiva de pe net – S-a născut să proclame ”Flawless Victory!”.

21***> Când nu ne delectăm cu vocea lui, avem coloana sonoră.

22***> Ce rezonanță frumoasă are numele Kitana!

23***> Modul cum își fac intrarea Scorpion și Sub-Zero: lin, tăcut, amenințător.

24***> Accentul australian de stradă al lui Kano.

25***> Modul cum molfăie un copan, iar Goro și Shang Tsung îl privesc cu un amestec delicios de curiozitate și dispreț.

26***> Vorbele lui Shang Tsung cu această ocazie: Look at him, no dignity, no manners. Yet, in the Realm of Earth, men like him can amass great wealth and almost godlike power.

27***> Văicărelile haioase ale lui Johnny Cage.

28***> Ne întoarcem la melodia aia emblematică și la utilizările ei, de pildă când tai mărunt componentele pentru zacuscă (atenție, din testosteron prea mult, să nu vă tăiați și degetele!).

29***> Idem pentru umplut dovleceii cu umplutură de carne tocată, orez și ce s-o mai pune, ca pe-astea le știu doar din auzite.

30***> Idem pentru șters praful prin locuri unde nu se poate ajunge cu aspiratorul (atenție, din testosteron prea mult, să nu spargeți bibelourile!).

31***> Tot nu credeți că ajung la 100, nu?

32***> Secvența banchetului, unde replica ”A taste of things to come”, enunțată de cine altul decât Shang Tsung, devine memorabil de cinică.

33***> Duelurile marțiale pe care nu le divulg, nu pentru că mi-ar fi frică de bătaie (cică au pățit-o unii cu finalul de la Avengers: Endgame), ci din pură datorie de cinefil.

34***> Reptile și melodia lui.

35***> Apropo, v-am spus de coloana sonoră?

36***> Am hanorace de diverse culori și, de când e nevoie de mască, îmi trag gluga pe cap înainte să ies din casă, mă uit în oglindă și îmi zic: Iulică, azi ești Scorpion, cu ascendent în Sub-Zero.

37***> Timbrul vocii lui Lambert a.k.a. Raiden.

38***> Simpla ortografie a lui ”Combat” cu ”K”.

39***> Doamnelor, cu partea de sus a costumului Kitanei îi fidelizați pe cei mai zburdalnici masculi!

40***> De fiecare dată când îl văd pe Goro, mă gândesc ce-aș face eu cu patru mâini (nu voi dezvălui asta decât unui psihanalist).

41***> Sigla filmului.

42***> Kibadachi-urile lui Sub-Zero.

43***> Cataracta sinistră a lui Scorpion.

44***> Fulgerele din ochii lui Raiden mi-aduc aminte de la ale mamei când eram mic și făceam vreo boroboață.

45***> Johnny Cage poartă ochelari de soare în hrube vag luminate de niște lămpi.

46***> Efectele speciale au îmbătrânit precum vinul de Babanul: rău, dar mai contează?

47***> Efectele da, dar coloana sonoră nu!

48***> Până să fie racolat pentru turneu, Johnny Cage turna un film de acțiune de doi lei; numai un program încărcat l-a împiedicat pe Steven Spielberg să joace rolul regizorului în acea scenă (vă dați seama câte Oscaruri lua Mortal Kombat așa?).

49***> Plajele alea și peisajele luxuriante de pe fundal sunt undeva și ne-așteaptă.

50***> Uite c-am ajuns la 50 și simt cum îmi crește Ki-ul/Chi-ul.

51***> Sonya vs. Kano e curat manifest pentru feminism.

52***> Pletele de hippiot finlandez ale lui Raiden.

53***> Staniolul care se rupe când ies niște țepușe dintr-o podea.

54***> Să ne mai întoarcem la melodia emblematică și la polivalența utilității ei – acum, la asamblat o bucată de mobilă cu multe șuruburi (atenție, din testosteron prea mult, să nu vă iasă un manechin de Wing Chun!).

55***> Idem pentru spălat rufe de mână.

56***> Idem pentru comentarii acide pe Facebook.

57***> Gardianul platoului de filmare l-a dat afară pe Tom Cruise, care venise să arunce o privire, pentru că nu figura în distribuție.

58***> Nu e sânge.

59***> Cu același amic la care am încercat prima dată Mortal Kombat am avut o rivalitate acerbă la o ediție ulterioară a jocului: el era Liu Kang, eu Scorpion.

60***> Coloana sonoră!

61***> Coloana sonoră!

62***> Coloana sonoră!

63***> Coloana sonoră!

64***> Coloana sonoră!

65***> Coloana sonoră!

66***> Coloana sonoră!

67***> Coloana sonoră!

68***> Coloana sonoră!

69***> Coloana sonoră!

70***> Coloana sonoră!

71***> Coloana sonoră!

72***> Coloana sonoră!

73***> Coloana sonoră!

74***> Coloana sonoră!

75***> Chi-ul/Ki-ul rezistă!

76***> Coloana sonoră!

77***> Coloana sonoră!

78***> Coloana sonoră!

79***> Coloana sonoră!

80***> Coloana sonoră!

81***> Coloana sonoră!

82***> Coloana sonoră!

83***> Coloana sonoră!

84***> Coloana sonoră!

85***> Coloana sonoră!

86***> Coloana sonoră!

87***> Coloana sonoră!

88***> Coloana sonoră!

89***> Coloana sonoră!

90***> Coloana sonoră!

91***> Coloana sonoră!

92***> Coloana sonoră!

93***> Coloana sonoră!

94***> Coloana sonoră!

95***> Coloana sonoră!

96***> Coloana sonoră!

97***> Coloana sonoră!

98***> Coloana sonoră!

99***> Finalul e magnific, continuarea nu.

100***> Plăcerea de a scrie articolul ăsta.

Încep să se întrevadă Oscarurile din 2021

A face previziuni în 2020 pentru 2021 este o sfidare la adresa bunului simț.

Aveți răbdare cu mine, însă, și o să vă explic cum mi-am permis-o pe aceea din titlu.

De ceva ani, urmăresc cu interes anumite site-uri care prognozează nominalizările la Oscar, modificându-le în funcții de reacțiile criticilor sau publicului sau de evenimente care ajută ori subminează șansele unui film sau ale unui artist.

Pentru anul viitor, un titlu care se regăsește în mod constant pe aceste liste este The Trial of the Chicago 7, scris și regizat de Aaron Sorkin.

L-am văzut și afirm că, dincolo de ce spun pandiții cinematografiei, are toate ingredientele care îl recomandă.

Povestea este a procesului unor așa-ziși instigatori la proteste violente în 1968, cu ocazia lansării unui candidat democrat la președinție și în plin Război din Vietnam. Evenimentul a depășit simplul cadru legal și a devenit o scenă pe care s-au înfruntat concepții și atitudini diferite, referitoare la politică, societate și fina linie între acțiune civică și revoluție.

În momentul de față, America fierbe fix din aceleași motive, așa că avem contextul ideal.

Apoi, formatul este unul drag Academiei – drama de tribunal, pe care Sorkin regizorul o construiește canonic și fără greșeală, uzând de un montaj ultra-alert și de secvențe retrospective organic inserate, și căreia Sorkin-scenaristul îi dă o vigoare senzațională, oferind actorilor un material dramaturgic atât de inteligent și amuzant, încât ți-e mai mare dragul săi îi urmărești și cumplit de greu să îi compari.

Dacă e o categorie la care sunt dispus să pun prinsoare cu capul, atunci aceasta e a scenariului original. Aaron Sorkin nu-i doar ca și nominalizat, dar mai e și printre favoriți.

În privința distribuției, reiterez ce am spus și la Parasite, cu intensitate sporită – e nevoie de categoria specială a unei nominalizări colective, pentru că The Trial of the Chicago 7 este, în ultimă instanță (joc de cuvinte, ha!) spectacolul grandios al unificării unor talente diferite.

De curând am auzit că producătorii filmului au decis ca toți cei cu șanse relevant să fie înscriși la secțiunea actor secundar, o alegere inspirată și care evită inutilele discuții despre cine e mai cu moț și cine păcălește timpii de ecran (în engleză există expresia ”category fraud”).

Eddie Redmayne și Joseph Gordon-Levitt nu par a fi printre candidați, deși au prestații meritorii, Michael Keaton e un pic îngroșat (și la propriu, și la figurat), însă Sascha Baron Cohen, Frank Langella, Mark Rylance, Jeremy Strong, Yahia Abdul-Mateen II au potențial să acapereze lista nominalizaților, cum nu s-a mai întâmplat de la On the Waterfront încoace.

Dacă e să gândesc în stil specific al Academiei, cel mai probabil onorurile vor merge către Cohen, pe care îl ajută noua diatribă din ipostaza de Borat, și către Abdul-Matten II, în contextul mișcării Black Lives Matter, dar și pentru că are un moment de o profunzime cutremurătoare.

Nu-mi știrbesc credibilitatea mergând mai departe cu previziunile, dar vă mai spun doar atât:

The Trial of the Chicago 7 este atât de bun, încât mi-a cimentat speranța în…

… democrație.

… libertatea de exprimare.

… echilibru, chiar în condiții de părtinire.

… unitate în diversitate.

… filme bune, indiferent ce pandemie bântuie prin lume.

Hai c-om trece noi și peste asta!

Pelé îl pune în fund pe Stallone

Tot o aniversare (de ieri, 23 octombrie) m-a împins să scriu despre filmul de față.

De data aceasta a lui Edson Arantes do Nascimento, cunoscut mapamondului drept Pelé.

Recunosc, deși sunt trecut de multișor de pubertate, ca fotbalist îl știu doar din retrospective, în special cele de demult al Eurosportului, pe care le devoram ca și pe documentare, însă aparține unei ere mitice, pe care oricine cu un dram de pasiune pentru acest sport o cunoaște.

Ca dovadă, am o discuție simpatică la care am fost martor în tramvai, între doi băieți de liceu, care dezbăteau aprins cariera și palmaresul lui Pelé, pe care le aflaseră din noi versiuni ale jocului FIFA, unde, spre lauda producătorilor, există echipe și crâmpeie din fotbalul de demult.

Așa mi-am adus aminte și de un film pe care l-am văzut pentru prima dată ca adolescent, în miez de zi liberă (era ceva grevă sau sărbătoare hotărâtă de curând de guvern).

Se intitulează Victory și se petrece în mare parte într-un lagăr german de prizonieri de război, în care câțiva dintre aceștia, în frunte cu Michael Caine, își umplu timpul jucând fotbal.

Unul dintre comandanți (interpretat cu obișnuita-i prestanță de Max von Sydow), cunoscător al jocului, are ideea de a organiza un meci între nemți și echipa cosmopolită a captivilor, însă superiorii plusează în scopuri propagandistice, plănuind un spectacol pe stadionul plin din Parisul ocupat.

Regizat corect din punct de vedere tehnic și inspirat din punct de vedere sportiv de John Huston, pelicula nu îmi stârnise vreun interes deosebit, însă vine un moment în care apare un jucător de culoare, care jonglează cu mingea cu o abilitate deosebită și îl pune pe Sylvester Stallone în fund, exact cum o făcea Ronaldo cel dintâi cu mulți dintre portarii care i-au ieșit în cale.

Acesta era Pelé, iar de acolo atenția mi-a fost așa de prinsă, încât n-am mai driblat-o nimic din jur.

Ca film de război și lagăr, Victory mai presupune și o latură narativă despre evadare și Rezistență, dar aceasta doar întregește acumularea afectivă pentru meciul de final, care, la vremea respectivă, mi-a smuls la fel de mult entuziasm precum înfruntarea de cricket din Lagaan.

Poate cel mai frumos aspect al acestui film este perfecta osmoză dintre starurile de cinema și cele din fotbal.

Michael Caine e solid ca lider de echipă, iar Stallone amuzant prin bombăneli și, ca american, predestinat să stea în poartă, în timp ce cohorta de foști profesioniști într-ale balonului include, alături de Pelé, nume atât de mari, încât e o plăcere să enumăr câteva: Bobby Moore (căpitanul Angliei, câștigătoare la Cupa Mondială din 1966), Osvaldo Ardiles (membru al naționalei Argentinei la Cupa Mondială câștigată în 1978), Kazimierz Deyna (membru al marii echipe a Poloniei anilor ’70), Paul van Himst (fost național și selecționer belgian).

Filme despre fotbal s-au mai făcut, iar unele sunt mai originale (Shaolin Soccer) sau mai simpatice (Bend It Like Beckham) sau mai consistente intelectual (The Damned United).

Dar senzație mai pură că fotbalul este, într-adevăr, sportul-rege cu greu se poate găsi.