Egipt via Hollywood

Când vine vorba de Egiptul antic, cinematografia este condamnată la exagerări și aproximări și fabulări.

Vezi cazul The Mummy, unul dintre filmele mele de suflet, despre care nu se poate spune că e realist, dar care te farmecă pentru cum exploatează imaginea pe care această unică și irepetabilă civilizație a proiectat-o în mentalul colectiv.

The Egyptian din 1954 este un exemplu și mai suculent al unei astfel de inevitabile pervertiri.

Povestea o urmează aceea a romanului eponim al lui Mika Waltari, în care un orfan ajunge felcer de frunte și se vede prins în vâltoarea revoluției religioase a lui Akhenaton, mai are și niscaiva tentative de reconstituire istorică și vizează un public american foarte evanghelic și foarte alb (negrii sunt sclavi în film).

Având de mulțumit atâtea repere contradictorii, nu e de mirare că pelicula a cam fost beștelită de critică și posteritate, deși regizorul, bunul profesionist Michael Curtiz, depune eforturi intense să organizeze în mod agreabil acest talmeș-balmeș.

Inițial, rolul lui Sinuhe fusese oferit lui Marlon Brando și nu pot să nu-mi imaginez ce ar fi ieșit din The Egyptian în felul acesta: probabil un fiasco de legendă, precum Mutiny on the Bounty.

Dar, până la urmă, protagonist a fost desemnat prea puțin cunoscutul Edmund Purdom, a cărui placiditate e hârtia de turnesol care scoate în evidență trăsăturile celorlalți actori.

În relație cu el se vede ingenuitatea lui Jean Simmons, virilitatea lui Victor Mature, afurisenia lui Gene Tierney (al cărei accent yankeu dă cu oiștea-n gardul templului din Luxor) și adorabila escrocherie a lui Peter Ustinov, căruia scenariul, care pe alții îi obligă la a rosti și stupizenii, îi oferă cele mai haioase replici.

De departe cea mai interesantă apariție este a Bellei Darvi în rolul curtezanei Nefer. Nu prin interpretarea propriu-zisă, care oscilează între acceptabilă și ridicolă (mai ales când babilonianca vorbește cu accent franțuzesc, horreur pour la patrie!, ar fi spus contemporanul De Gaulle), ci prin modul cum aceasta se joacă practic pe sine. E nevoie de un pic de documentare în privința vieții ei meteorice și triste (care ar merita o ecranizare), însă, în lumina unor detalii astfel cunoscute, personajul său dobândește un clar-obscur care se ridică peste sclipiciul general al producției.

Căci, da, Egipetul acesta hollywood-ian este strălucitor peste poate. Se vede documentarea temeinică în anumite privințe, dar și gustul pentru fast și divertisment, care, peste câțiva ani, plăsmuia inegalabila cursă de care din Ben-Hur.

Despicat în patru sau mai multe, The Egyptian nu este vreo piramidă a cinematografiei, ci mai degrabă mormântul unui curtean minor, în care găsim picturi pitorești și câteva indicii istorice relevante.

Dar, ca întreg, contribuie și sporește un simțământ pe care îl am de când am făcut ochi și minte:

Egiptul mă cheamă.

Iar eu îi voi da ascultare și îl voi vedea aievea în această viață.

Voioșie și hoție în lumea de jos

Pentru o peliculă care câștigat cinci premii Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film și cel mai bun regizor, Oliver! apare surprinzător de rar în antologiile dedicate musical-urilor de legendă.

Motive să nu se califice pentru primul unsprezece al unui dream team al acestui gen cinematografic ar cam fi.

Povestea punctează, mai degrabă decât redă, momente din Oliver Twist al lui Charles Dickens, iar peripețiile picarești ale orfanului care ajunge în cârdășie cu membrii ai lumii interlope victoriene se soluționează în manieră deus ex machina neconvingătoare, chiar și într-un univers fictiv atât de permisiv.

Protagonistul (jucat de un ingenuu Mark Lester) este adorabil, aproape prea adorabil, iar la numerele muzicale care îi revin a fost dublat în stil de-a dreptul hermafrodit. Suferințele tipic dickensiene la care trebuie supus sunt estompate, așa că nu îi duci grija, nici în cele mai amenințătoare situații.

Spațiile în care are loc acțiunea, deși fără cusur construite de Carol Reed, un mare estet al formelor și unghiurilor, o localizează doar aproximativ într-o Londră a secolului al XIX-lea, iar uneori sunt atât de geometric conturate, că se întrezărește materialul-sursă teatral, păcat major, deoarece multe alte creații din branșă au reușit să îl facă uitat.

Scăderile pe care le sesizezi ușor nu pot umbri și calitățile lui Oliver!, la fel de facil de deslușit.

Cele mai multe dintre melodii sunt seducătoare, au versuri haioase, iar coregrafia unor numere dansante este uluitoare. Nu sunt singurul care s-a lăsat fermecat de acest aspect, căci aceea care l-a asistat pe Carol Reed în a le organiza și integra, Onna White, a primit un Oscar special, o raritate în istoria îndelungată a acestor premii.

Distribuția se achită onorabil de bruma de interpretare pe care i-o permite mizanscena, cu două excepții nu doar notabile, ci vitale – personajele lui Fagin și ale lui Artful Dodger.

Primul, jucat de Ron Moody cu un așa aplomb al insidiosului, cum rar mi-a fost dat să văd, este veritabilul star al filmului. Fiecare dintre secundele-i de ecran oferă ceva aparte, de la vocea hărăită sau figura deloc corectă politic (poț să juri că e un evreu de-al lui Rembrandt sau Grigorescu) la zbânțuielile îndrăcite din secvențele muzicale.

Puștiul Jack Wild, un mini-Gavroche volubil și împielițat, pune atâtă savoare în prestație, încât momentele care îl alătură ultra-drăgălașului Oliver Twist îi fac acestuia din urmă un mare deserviciu.

Nu întâmplător, ambii actori au fost nominalizați la Oscar, iar acele câteva ocazii în Fagin și The Arful Dodger sunt în tandem scot această peliculă din lotul lărgit al musical-urilor și îl introduc în primul unsprezece, pentru un pic de glorie în minutele de prelungire.

Oricum, chiar dacă nu e titular, Oliver! nu dezminte axioma:

Musical-ul este forma supremă a cinematografiei.

Adam Sandler știe să joace!

Mari senzații cinematografice nu mi-a oferit Adam Sandler de-a lungul timpului.

Dar știu că m-am distrat la destule dintre filmele sale.

Și da, unele au fost execrabile.

Uncut Gems este, însă, acea revelație că un actor pe ale cărei limite puteai să juri că le știi deține rezerve nebănuite de talent.

Remarcabil că acest Adam Sandler, comerciant de bijuterii aproape scăpătat, aproape divorțat și aproape să dea lovitura cu o rocă neșlefuită pe care o pierde și o recuperează în moduri aiuritoare, nu este alt Adam Sandler.

Este același, dar o versiune de o bogăție a reacțiilor uimitoare, generate de ritmul narațiunii mafiote pe care frații Benny și Josh Safdie o derulează cu nerv și nu o lasă niciodată să treneze.

Inițial, filmul mi s-a părut o pastișă de Guy Ritchie, însă după ce m-am acomodat cu vocabularul mustind de f*ck-uri și cu reacțiile bombastice ale personajelor, am început să simt și ce sarcină interesantă are Sandler de îndeplinit.

Pe rând, îl vedem păcălit și păcălitor, aburit și aburitor, jucat și jucător, niciodată stăpân pe reacțiile sale, dar întotdeauna cu un zvâcnet de instinct care să îl poarte mai departe, la următoarea scenă în care își contrazice propriile decizii și emoții.

Fără a fi realist, rolul său este o minunată ilustrare a unui paradox: în natura umană, raționalul are de rezolvat instrucțiunile derutante trasate de irațional.

Una dintre plăcerile pe care mi le ofer începând cam cu perioada aceasta estivală este, de regulă, să urmăresc evoluția previziunilor pentru Oscarurile din anul următor.

Este o cursă pasionantă, care uneori virează în direcții nebănuite.

În 2019, numele lui Adam Sandler apărea acolo, printre favoriții la o statuetă pentru rol principal.

N-a prins lista scurtă, dar mă felicit pentru propria-mi documentare.

Așa am avut parte de o comoară de creație, un giuvaier pe care și-l poate atârna la gât orice actor mare.

Menestrelului îi șade bine cu drumul

Știind că Sergei Parajanov n-a apucat să facă prea multe filme, le văd cu măsură, ca să îmi ajungă vreme cât mai îndelungată.

Dar nici nu pot să stau departe de ele.

Ashug-Karibi (sau Ashik-Kerib) mi-a întregit aventura în opera maestrului georgiano-armean care s-a încăpățânat să exploreze tradițiile popoarelor ținute sub bocanc în URSS, deși asta i-a atras persecuții și marginalizare.

Regizat în colaborare cu Dodo Abashidze, filmul are o poveste simplă și elocventă, așa cum oferă comunitățile care nu și-au tăiat punțile cu trecutul (vezi și Bas ya Bahr): un menestrel (același tip de ashug precum în Sayat Nova) se îndrăgostește de fata unui negustor înstărit. Deși sentimentele sunt reciproce, e refuzat brutal pentru că e sărac, așa că pleacă la drum pentru a strânge ceva avere.

Pe traseu este păcălit, ademenit, cetluit, firitisit, dar nu renunță la misia sa, aducând bucurie celor lipsiți de noroc (scena cu nunta orbilor este vârful de sublim al unei creații care nu duce lipsă de sublim în general) și rămânând fidel unui anume ideal al artistului.

Știind că Ashug-Karibi este ultima producție terminată a lui Parajanov, e tentant să crezi că este și un testament ideatic al acestui mare estet.

De când e lumea, arta a fost siluită, schilodită și aservită puterii. Însă un miracol al istoriei este că a reușit uneori să o păcălească sau să îi supraviețuiască.

Fără astfel de filtre de interpretare, filmul poate părea uneori ininteligibil sau chiar ridicol, cu toate că e mai linear și mai puțin ermetic decât Sayat Nova, cu care împărtășește modul preponderent frontal de realizare.

Parajanov și-a extras seva inspirației din diverse culturi: în Tini zabutykh predkiv au fost huțulii din Carpații noștri și ai Ucrainei, în Sayat Nova spațiul civilizației armene medievale, iar aici ne întoarcem într-un Azerbaidjan ca spațiu de confluență și de tranzit pentru Drumul Mătăsii.

Dar nu a făcut din etnografie un scop în sine, ci un mijloc pentru narativitate. Costumele sunt departe de a fi reconstituiri fidele ale portului azerilor, însă pitorescul și opulența lor se înscriu în atmosfera orientală la care mai contribuie scurtele cadre cu obiecte decorative și, mai ales, muzica.

Dacă vizualul mai dă greș câteodată, prin exces sau prin tranziții care își vădesc vârsta, coloana sonoră, constând în cântece tradiționale, este încântătoare de la capăt la altul. Dintre toate componentele filmului, ea îl ridică cel mai mult de la nivelul de simplu exercițiu stilistic la cel de expresie a magiei din O mie și una de nopți.

Sergei Parajanov i-a dedicat acest film lui Andrei Tarkovski.

Eu îi dedic acest articol lui Sergei Parajanov și îi redau versurile superbului cântec al lui Aurelian Andreescu din Veronica, știind că menestrelul din el le-ar aproba surâzând:

Nimic nu mă sperie, nimic nu mă doboară,

Să vină orice vreme, dar dați-mi o chitară!

Suflete aproape moarte

O operă de artă veritabilă este autosuficientă, n-are nevoie nici măcar de a-l ști pe autor.

Există, însă, unele care se sprijină pe legenda creării lor, sunt susținute de poveștile care le înconjoară ca niște aparate de terapie intensivă.

The Misfits al lui John Huston aparține acestei din urmă categorii.

Posteritatea recunoaște filmul drept cel acela care ni i-a oferit ultima dată pe ecran pe Clark Gable și Marilyn Monroe, cărora li se alătură o altă figura remarcabilă și damnată, Montgomery Clift.

Regizorul vine să întregească povestea din culise cu demonii săi (bea și juca la păcănele și lipsea cu zilele de pe platou), iar scenarist este Arthur Miller, a cărui căsnicie cu inimitabila blondă se destrăma chiar în acea perioadă și care construiește personajele din crâmpeie ale realității lor.

Povestea este neimportantă și uneori este o simplă însăilare de monologuri: o proaspăt divorțată (Monroe) începe o relație cu un cowboy îmbătrânit, dar încă viguros și seducător (Gable), iar în jurul acestui cuplu mai gravitează un mecanic menit a fi lăsat pe planul doi (Eli Wallach, cu cea mai consistentă interpretare a peliculei), o gureșă damă de vârstă a treia (Thelma Ritter, oricând de încredere în roluri secundare) și un alt pintenat participant la rodeo-uri (Clift), debusolat rău de tot.

Toți suferă sau au fost modelați de suferință.

Cu excepția ultimei jumătăți de oră, când John Huston se trezește din mahmureală și construiește o secvență magnifică, atât din punct de vedere tehnic, cât și simbolic, The Misfits lâncezește.

Mai sunt scăpărări de inteligență în replici pe ici, pe colo, dar angajamentul afectiv pe care îl suscită este insesizabil, fiind substituit de interesul de a identifica detaliile biografico-psihologice pe care fiecare dintre personaje le lasă să răzbată.

Clark Gable nu se sfiește să îl întruchipeze pe Don Juan-ul care s-a căsătorit și a iubit de multe ori, dar și pe rebelul care a luat Oscarul împrumutat fiind de studiourile unde avea contract la o casă de producție mai mică, drept pedeapsă.

Marilyn Monroe își etalează cu o îndrăzneală surprinzătoare acele forme voluptoase imposibil de descris doar în cuvinte (vezi definiția gentleman-ului de Bob Hope), dar și fragilitatea psihică, caracterul schimbător și drama de a fi privită mai degrabă ca un obiect.

Montgomery Clift demonstrează același talent formidabil, de altă factură decât cel impunător al lui Gable, dar strecoară și câteva aluzii la accidentul care i-a desfigurat fața, precum și la zbuciumata relație cu tatăl său.

Toate cele de mai sus sunt nuanțe greu accesibile celui ce nu are vreo aplecare pentru scormonit biografii.

În absența cunoașterii unor astfel de informații prealabile, The Misfits poate părea exact precum titlul – un film inadaptat, neînțeles și distant.

Dar imaginea celor trei figuri tragice, reunite într-o înălțătoare tentativă de a găsi un sens existenței, este ca un artefact aparte, pe care orice muzeu al artei cinematografice și-ar dori să o expună.

Perlele sunt prea scumpe

Am un amic a cărui ambiție e să călătorească în toate țările lumii, ba chiar și să meargă pe Lună, când zborurile de agrement spre astrul ceresc vor deveni disponibile.

Și mie îmi surâde o astfel de ambiție, însă sunt conștient că e greu de atins în plan fizic, așa că am găsit o cale de a o îndeplini mental, prin intermediul cinematografiei.

Cu Bas ya Bahr, am reușit să trec fruntariile Kuwaitului, iar experiența a fost una de veritabilă întoarcere în timp.

Filmul regizat de Khalid Al Siddiq este realizat în 1976, dar vizează o perioada chiar mai îndepărtată, în care locuitorii micului stat din Orientul Mijlociu își câștigau existența nu prin exploatarea petrolului, ci prin lupta cu marea.

Nu întâmplător titlul poate fi tradus drept O, mare crudă!, pentru că relația omului cu această zeitate generoasă, dar capricioasă nu era pentru kuwaitieni una romantică, de prelungă contemplare.

Una dintre puținele metode de a atinge bunăstarea era pescuitul de perle, ocupație primejdioasă, care l-a lăsat schilodit pe un tată exigent, a cărui ambiție e să îl împiedice pe fiu să îi calce pe urme.

Cine se poate împotrivi, însă, glasului iubirii? Feciorul este îndrăgostit de o fată dintr-o familie mai înstărită, iar societatea, așa cum reiese în Bas ya Bahr, este una stratificată, paternalistă, deși ritualurile păstrează o aparentă coeziune.

Ca urmare, protagonistul cel tânăr se îmbarcă pentru o expediție menită a scoate din străfunduri prețioasele produse ale scoicilor, iar pericolele și privațiunile la care suntem martori au o inestimabilă valoare documentară.

Deși montajul este naiv, iar uneori chiar defectuos, scenele de pe nava pescuitorilor de perle au intensitate dramatică și coerență narativă. Stilul abrupt și înghesuit al cadrelor este similar și proiectează aceeași neliniște precum în pelicula lui Roman Polanski, Nóz w wodzie. Pe o navă, nu te poți ascunde de ceilalți decât mental și ești dependent de camarazi prin legături văzute sau nevăzute, o metaforă pe care o prezintă într-un mod de neuitat și Herman Melville în Moby Dick.

Poate cea mai mare calitate a acestei pelicule simple, după vorbă, după port, este că generozitatea cu care reconstituie tradiții și cutume nu este gratuită, ci servește dramei, care, deși localizată într-un colțișor îndepărtat al Golfului Persic, poate fi trăită și înțeleasă de oricine, fie că ești din jungla amazoniană sau înghețata Laponie sau Câmpia Bărăganului.

Bas Ya Bahr este încă un episod trist, dar viguros redat din zbaterea care l-a însoțit pe om de când a făcut ochi pe acest Pământ.

Sursă imagini: www.worldscinema.org.

Un théâtre dans un théâtre

Îmi face o deosebită plaisir ca, de Ziua Națională a Franței, să scriu despre un film remarcabil al cinematografiei sale – Le dernier métro.

Povestea este a unei actrițe (de-a pururi eleganta Catherine Deneuve) care se vede pusă în situația de a gestiona multiple provocări: teatrul ca instituție, punerea în scenă a unei noi piese, caracterul suspect al unui actor mai nou (Gerard Depardieu), secretul adăpostit în pivniță și avansurile ofițerilor germani.

Pourqoui allemands?

Parce que totul are loc în timpul ocupației, iar prin acest context Francois Truffaut construiește o păpușă Matrioșka narativă de o mare subtilitate.

Inițial, filmul mi s-a părut realizat cam îngrămădit: camere, o scenă de teatru nu foarte încăpătoare, pivnițe și niște străzi pietruite destul de dosnice.

Dar, pe măsură ce acțiunea continuă și suspansul se acumulează, se vădește și inteligența regizorală a acestei mise-en-scène.

Și înăuntru, și în afară, totul e teatru, totul e prefăcătorie.

Nu doar că suntem martori la durerile facerii unui spectacol dramaturgic, dar asistăm și la stânjenitoarele interacțiuni duplicitare între francezi și germani.

Și unii, și alții se prefac că totul e în regulă, că nu există nicio diferență între ocupanți și ocupați, deși privilegiile unora și condiția inferioară a altora se manifestă constant.

Vorba bardului de peste Canalul Mânecii:

All the world’s a stage,

And all the men and women merely players.

Indiferent de cel rol joacă în această stratificată piesă, Catherine Deneuve strălucește. Rar se poate găsi vreo actriță care să fi părut mai frumoasă în floarea vârstei decât tânără. Filmul este construit în jurul ei, dar interpreta duce aceasta povară, suplimentată de niște complicații sentimentale neașteptate, cu grație și discreție.

Și Gerard Depardieu face dovada imensului său talent prin aceeași plurivalență actoricească, deși figura-i inimitabilă nu te poate convinge cu niciun chip că a fost vreodată tânăr.

Restul distribuției e compus din actori la fel de simpatici și cu partituri pe măsură, compunând ansamblul unui microcosmos care se străduiește să supraviețuiască, ba mai mult, chiar să creeze, în niște condiții deloc favorabile.

Francezii n-au uitat perioada ocupației germane și încă încearcă să o evoce într-un mod demn, dar și expiator, așa cum o face Patrick Modiano în romanele sale.

Le dernier métro tot din această ambivalentă dorință izvorăște, dar mai mărturiește și un adevăr simpatic și universal valabil:

Câteodată minciuna îți salvează viața.

Biologică și sufletească.

O ultimă strălucire a Epocii de Aur

Când vezi că un film îi are în distribuție pe Katharine Hepburn și Henry Fonda, bagi automat un marșarier cronologic și te duci către Perioada de Aur a Hollywood-ului.

On Golden Pond uimește, însă, pentru că a propus această formulă actoricească de vis în anii ’80 ai secolului trecut, când ambele legende ale cinematografiei erau la vârste înaintate, pe care le exploatează impresionant din punct de vedere artistic și emoționant din punct de vedere uman.

Povestea este simplă și suficient de convențională, încât să lase în față interpretările și interacțiunile.

Un cuplu în etate vine să petreacă vara la casa de vacanță de pe marginea unui lac pitoresc și se vede în situația de a avea grijă de odrasla adolescentă a noului prieten al fiicei lor, provocare din care toate părțile au de câștigat afecțiune și experiență.

O linie psiho-narativă secundară este relația mustind de resentimente și reproșuri mute dintre tată și fiică, sortită inevitabil reconcilierii în stil hollywoodian, și care ar fi fost un balast, dacă pe Jane Fonda și Henry Fonda nu i-ar fi legat exact această relație de sânge. Nu poți să nu te întrebi cât din înfruntarea lor a fost pur scenică și cât transpunere a celei din realitate. Oricum, a-i vedea împreună la lucru e un privilegiu de savurat.

Cu toate clișeele și dezvoltările emoționale previzibile, On Golden Pond rămâne copleșitor prin spectacolul calității asupra căreia nici măcar timpul nu are putere.

Ambii veterani (aveau în jur de 75 de ani!) și-au adjudecat Oscarurile acelei ediții, realizare epocală, la care fiecare a contribuit într-un fel anume.

Deși până la acel moment Henry Fonda avea deja asigurată nemurirea în analele celei de-a șaptea arte, nu fusese vreun răsfățat al nominalizărilor, așa că e tentant să crezi că Academia l-a răsplătit onorific, mai ales că marele actor s-a stins la mai puțin de un an după ceremonie.

Dar ar fi o greșeală și o nedreptate. Personajul său ciufut, dar nu meschin, ramolit, dar nu total decrepit, este irezistibil și beneficiază de cele mai amuzante scene. Când îmi mai lăsa câte un răgaz de la râs sau înduioșat, mă tot chinuiam să îl recunosc în figura uscățivă, postura bățoasă și vocea răstită pe Juratul 8, vocea rațiunii din capodopera 12 Angry Men. Poate că asta e chintesența unui actor mare: își domină rolurile, nu e dominat de ele.

Partenera de ecran, Katharine Hepburn, oferă altceva. Nu e o altă ipostază a imensului său talent, ci o manifestare a lui care sfidează vârstă. Pe fondul unui tremur incontrolabil, generat de o boală neurologică, de care actrița a suferit în ultimele decade ale vieții, o regăsim pe energica și nesupusa din The Philadephia Story. La început, privind-o, o compătimeam. Spre final, o admiram.

Hepburn lua primul său Oscar în 1934 la 26 de ani. Acum îl câștiga pe al patrulea la peste 70 de ani. Da, funcțiile vitale se degradează, dar spiritul e de neînvins.

Cei doi mari ai ecranului au strălucit cu precădere în era peliculei turnate în studio, așa că a-i urmări filmați de regizorul Mark Rydell într-un cadru natural superb dobândește valoarea unei alegorii.

Din acolo venim și tot acolo ne vom întoarce, iar ce putem face în acest răstimp care ne este să ținem unii la alții, așa cum o fac bătrâneii simpatici din On Golden Pond și să oferim ceva remarcabil semenilor, așa cum o fac cei doi incredibili artiști care le insuflă viață.

Tata e numai unul

Chiar în ziua când am văzut Armin, am umblat printr-un magazin de vechituri ieftine și am găsit câteva obiecte de un foarte bun gust, la prețuri ridicole.

Filmul scris și regizat de Ongjen Svilicic nu e atât de vechi și nici ieftin în sens peiorativ nu se poate numi, însă, în lumea de dimensiuni galactice a cinematografiei, poate trece neobservat, iar pierderea ar fi mai ales a spectatorilor.

Povestea este, cum altfel, simplă: dintr-un orășel oropsit din Bosnia purced către Zagreb adolescentul eponim și tatăl său, pentru ca fiul să dea probe pentru un rol micuț într-o producție nemțească despre războiul care a măcinat fosta Iugoslavie.

Cele două personaje sunt arhetipale la început: tânărul este emotiv, taciturn și anti-social, iar adultul are o atitudine de afecțiune autoritară, vorbește mult și se bagă în toate.

La destinație lucrurile nu merg chiar ca unse, iar din situațiile astfel rezultate se naște o subtilitate psihologică remarcabilă pentru economia de mijloace a filmului.

Și aceasta coproducție croato-bosniacă face uz de naturalism, dar nu de unul enervant și apăsat ca în peliculele românești, ci unul care relevă care sunt, de fapt, nevoile primare ale unei opere cinematografice.

Efecte speciale? Da, sunt minunate, dar cine are bani de ele?

Coloană sonoră? Are o mare însemnătate, dar se poate lucra și fără ea.

Unghiuri de filmare? Cine are cameră mobilă, bravo lui, mai important e să obții o imagine clară.

Montaj alert? De ce să ne grăbim, când putem să ordonăm scenele simplu și să obținem efect maxim?

Ce nu poate lipsi unui film adevărat este un scenariu inteligent, fără a fi sofisticat, și niște interpreți care se bagă în rol până la identificarea cu personajele.

În calitate de tată, Emir Hadzihafizbegovic are grosul replicilor și pe al trăirilor, iar eforturile sale de a pune o vorbă bună pentru fecior sunt simpatice și chiar emoționante. Programele de educație parentală moderne ar dezaproba multe dintre practicile sale, dar dedicarea-i încăpățânată e înălțătoare.

Cât despre grimasa pe care i-o smulge descoperirea ca fii-su a tras o țigară, e momentul de zenit al narațiunii și concurează cu altele emblematice din producții care au făcut istorie.

De cealaltă parte, Armin Omerovic are o transformare foarte fină, dar permanent perceptibilă, o realizare deloc facilă din punct de vedere actoricesc. Față de aerul supus și dezinteresat de le început, descoperim ulterior ambiție, revoltă și zbatere împotriva unei neplăcute probleme fizice.

Armin este un film atât de bun în modestia sa, încât simt că a continua a-i mai divulga din calități și poveste înseamnă a vă face un deserviciu vouă, celor care aveți înțelepciunea de a privi dincolo de ce e mare și faimos.

Sper să fiți cât mai mulți.

Film văzut și trăit aievea

Lipsa cinematografelor e ceva ce am resimțit acut în perioada asta.

Nu că n-ar fi belșug de filme acasă, însă atmosfera ecranului celui mare și a sunetului care te învăluie împreună cu partenerii de vizionare este un aditiv de neînlocuit al plăcerii cinefile.

Până catadicsește gubernu’ să întreprindă ceva în privința asta, cei de la Inspire Cinema Craiova și-au dat seama că inițiativa este mama soluțiilor și au lansat proiectul Dine-in Cinema, care presupune proiecții în aer liber, pe terasa localului Chicago Pub&Events.

Un lucru merită menționat încă dintru început: nu orice peliculă merge văzută acolo. Îmi vine greu să-mi imaginez că Persona lui Ingmar Bergman s-ar potrivi cu zumzetul conversațiilor sau cu clinchetul paharelor.

Organizatorii au avut, însă, excelenta inspirație de a rula The Great Gatsby cel din 2013, iar efectul a fost de experiență multidimensională.

Petrecerile misteriosului personaj eponim s-au simțit aproape palpabile în timp ce mă jucam cu piciorul unui pahar de vin și îmi vedeam atenția furată câteva fracțiuni de secundă de damele bine și la modă îmbrăcate din jur.

Unde mai pui că localul Chicago Pub&Event are și piscină încăpătoare, care invită la hedonism, dar care a și pricinuit câteva glume funeste la finalul filmului.

Și, tot ca o coincidență simpatică, când am dat o fugă până la bar, ca să-mi iau porția de hidratare necesară atenuării consumului oenologic, mi-a sărit imaginea asta în ochi, exact când pe Gatsby îl căutau la telefon oamenii din Chicago.

Romanul lui F. Scott Fitzgerald e destul de alunecos, de-asta nici nu are vreo ecranizare definitivă, iar aceasta a lui Baz Luhrmann se înscrie în aceeași paradigmă a incompletitudinii.

Mai rău, dacă nu ești obișnuit cu stilul agitat, bombastic și sclipicios al regizorului, versiunea de față poate părea kitschoasă și deranjantă, ceea ce ar fi o nedreptate, pentru că, pe undeva, cam așa se prezenta lumea în care are loc această dramă a identității neclare și a afecțiunii sufocate de materialism.

Oricum l-ai privi, The Great Gatsby al noului mileniu excelează la ce știe Luhrmann să facă mai bine: costume, decoruri și coloană sonoră. Aceasta din urmă mi-a prilejuit o plăcere aparte, valorificată fiind de echipamentele audio ale organizatorilor și asociată imaginii unui astru selenar solitar și strălucitor.

Deși interpretările sunt condamnate la aceeași supraîncărcare expresivă, calitatea membrilor distribuției îndulcește spectacolul inevitabilei emfaze.

Leonardo DiCaprio face uz de cabotinismele pe care le-a turat la maxim mai târziu în The Wolf of Wall Street, dar găsește un pic de loc și pentru fragilitatea-cheie a personajului. Tobey Maguire e cam pierdut în spațiu pentru a fi un narator credibil, sau poate agitația stilistică i-a scos și mai și în evidență candoarea-i naturală, iar Carrey Mulligan știe când să plângă și când să se răzgândească.

Dintre toți, cel care și-a înfipt colții în rol cu cea mai mare poftă e Joel Edgerton drept Tom Buchanan, care îl domină pe Leo în așa hal în scenele esențiale, încât deznodământul încleștării asupra femelei pare perfect verosimil.

Pelicula lui Baz Lhurmann este esențialmente senzorială, dar vârful ei dramatic constă în acele câteva minute în care legenda vie a Bollywood-ului, Amitabh Bachchan, ne onorează cu impozanta sa prezența și îi reduce, așa cum bine spunea un comentator pe Youtube, pe DiCaprio și Maguire la postura unor puștani necopți.

The Great Gatsby, în orice formă a sa, este expresia visului american, înălțător sau cumplit, iar astăzi este 4 iulie, așa că le urez un la mulți ani Statelor Unite ale Americii, care, prin una dintre odraslele lor de frunte, Hollywood-ul, ne încântă și ne învață și ne țin în viața de peste un secol.