Testamentul granzilor

Să fim sinceri și să recunoaștem fără înconjur că nu era neapărată nevoie de The Irishman.

Avem trilogia The Godfather, avem Goodfellas, avem Donnie Brasco, iar acestea sunt doar vârfurile unui sub-gen cinematografic în care viața mafioților este explorată într-un mod în care pretențiile realiste nu înnăbușă o oarecare tendință de glorificare.

Avem filmele de mai sus și le vom avea câtă vreme oamenirea va fi interesată să le păstreze.

Însă, pe cineaști precum Martin Scorsese sau actori precum Robert De Niro, Al Pacino sau Joe Pesci îi avem doar vremelnic printre noi, iar The Irishman este un testament artistic menit a spune:

Iată cine suntem și de ce am fost în stare!

Înainte de a avansa în substanța acestui testament, iată încă o mențiune despre scurgerea inexorabilă a timpului.

Acum un sfert de veac, Harvey Keitel și Anna Paquin compuneau o parte din distribuția excepționalei creații a lui Jane Champion, The Piano. Aici i-am regăsit, dar cu un adaos de ani pe care sunt nevoit să mi-l atribui și mie.

Povestea din The Irishman, a cărui lungime e demnă de un magnum opus, vă este binecunoscută, cred.

Un locatar de azil (ipostază care ea însăși trimite la aceeași fragilitate a memoriei din Citizen Kane) ne vorbește despre traseul și ascensiunea sa în rândurile organizațiilor mafiote și sindicale (uneori îngemănate) ale Americii postbelice.

Situațiile care îl duc pe Robert De Niro până în preajma cercurilor puterii ilicite sunt familiare, însă Scorsese demonstrează că vârsta înaintată nu i-a știrbit cu nimic abilitatea și lejeritatea de a construi narațiuni și de a le infuza cu suspans, oroare și chiar umor.

The Irishman capătă într-adevăr consistență și se detașează întrucâtva de eticheta de pastișă a iluștrilor predecesori când povestea se strânge în jurul grandiosului triumvirat și a loialității sfâșiate a protagonistului.

Ca și acum câțiva ani la Foxcatcher, și acum am simțit asemănarea cu o tragedie greacă antică, în care doar câteva personaje și conflictele lor chintesențiale relevă adevăruri încă valabile despre natura umană.

Cei doi poli ai dramei sunt Al Pacino și Joe Pesci, ambii proaspăt nominalizați la Globurile de Aur și, sper, și la Oscaruri.

Dacă Pacino etalează același arsenal coleric, dar pe care îl compune în așa fel, încât să reiasă un caracter coerent, Pesci impresionează prin gravitatea reținută, dar nu mai puțin amenințătoare decât psihopatia din Goodfellas.

Acele scene când acești trei giganți (deși nici unul nu este înalt) ai cinematografiei interacționează unul cu altul m-au încântat și m-au pus pe gînduri.

Oare băiețelul prietenului care mi-a făcut favoarea de a-mi oferi vizionarea pe Netflix va mai ști oare cine au fost acești titani?

Sau le va cunoaște simplele avataruri digitale, direcție în care însuși Scorsese a împins lumea filmului prin acea întinerire artificială?

La fel cum sunt recunoscător soartei că am fost contemporan cu atâtea Fedaluri, tot așa mulțumesc providenței că am crescut și trăit cu filme ale lui Martin Scorsese, Robert De Niro, Al Pacino și Joe Pesci.

Tușe românești la Hollywood – Preafrumoasa Sophia

După ce a revitalizat turismul în Italia prin Three Coins in the Fountain, Jean Negulescu a reușit în Boy on a Dolphin să-și depășească performanța anterioară, făcându-ne totodată și un dar neprețuit.

Sophia Loren ieșind din mare, cu apa șiroindu-i pe costumul care îi ascunde și nu prea corpul voluptuos, de zeiță parcă desprinsă din Legendele Olimpului.

Nu numai că filmul a catapultat-o ca un sex simbol, însă, pentru cine a mai avut ochi și pentru așa ceva, i-a relevat și calitățile interpretative.

Aici este Phaedra, o localnică din insula grecească Hydra, scufundătoare iscusită, care descoperă în adâncuri statuia antică a unui băiat călare pe un delfin, despre care aflăm apoi că este de o valoare inestimabilă.

Logodnicul și un doctor englez pasionat de tras la măsea o conving să caute cumpărători pentru această comoară arheologică, fapt care o plasează în mijlocului unui duel similar cu cel pe care îl vom regăsi peste ani în Raiders of the Lost Ark.

Pe de o parte îl avem pe un cercetător american onest și (oarecum) arătos (Alan Ladd), care intenționeză să predea statuia proprietarului de drept, adică statului elen, iar de cealaltă pe un traficant de antichități rafinat și amoral (Clifton Webb), care îi promite o răsplată bănească fabuloasă.

Nici logodnicul nu e ușă de biserică în toată afacerea asta, așa că acțiunea capătă accente de suspans lejer, minunat adecvat locurilor superbe pe unde se desfășoară și pe care Jean Negulescu le pune în valoare cu același ochi dibaci din Three Coins in the Fountain și ajutat de tehnologia Cinemascopului, pe care a stăpânit-o cum puțini au făcut-o.

Peregrinările personajului lui Clifton Webb îl poartă pe la magnificul amfiteatru din Epidaur sau pe culmile mânăstirilor de la Meteora (prilej de câteva remarci spumoase și caustice, marca înregistrată a acestui actor pitoresc), însă prezența Sophiei Loren pe Acropole a fost zenitul încântării, mai ales urmărind cum manifesta aceeași vitalitate rurală care îi va aduce Oscarul pentru La ciociara.

Un monument al arhitecturii însuflețit de un monument al cinematografiei.

Trama narativă din Boy on a Dolphin nu este fulminantă, nici imprevizibilă, însă, spre deosebire de alte pelicule semnate de craioveanul hollywoodian, nu se soluționează abrupt, ci bifează câteva momente culminante bine închegate.

Surprinzător de abil se dovedește Jean Negulescu și în redarea scenelor subacvatice, care, socotind că filmul este realizat în 1957, nu își vădesc deloc vârsta. Iar momentele de dans, minunat coregrafiate, ne mai răsfață încă o dată cu grația și nurii Sophiei Loren.

Despre restul distribuției verdictul este, cu o excepție, favorabil. Clifton Webb este în elementul său în toate scenele care în care apare, însă Alan Ladd, cu manierismele sale de erou bogartian, pare foarte nelalocul lui.

Poate a fost o simplă eroare de casting sau poate a contat diferența de înălțime față de partenera de ecran, motiv pentru care regizorul și echipa sa au apelat la diverse trucuri pentru a o ascunde, detalii savuroase pe care româno-americanul le prezintă în autobiografia Things I Did…and Things I Think I Did (tradusă în română cu titlul Drum printre stele).

Boy on a Dolphin nu e capodopera filmografiei lui Jean Negulescu, dar, pentru mine, în ierarhia creațiilor pe care i le-am parcurs, e pe primul loc.

Însă asta n-ar trebuie să mire pe nimeni.

Cine nu s-a îndrăgostit de Sophia Loren?

Cine nu s-a îndrăgostit de Grecia?

Cum să le reziști amândurora la un loc?

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)

Nenorocul lor, norocul nostru

Două jafuri executate aproape perfect.

Doi regizori gigantici – John Huston şi Stanley Kubrick.

Două pelicule – The Asphalt Jungle şi The Killing – care nu sunt vârfurile celor doi cineaşti, dar care arată ce meseriaşi ai acestei arte au fost.

Două seturi de personaje reliefate exact cât trebuie.

Două incursiuni, fictive, dar sugestive, în lumea fărădelegii.

Două filme care îl au în distribuţie pe actorul înalt ca bradul Sterling Hayden, a cărui viaţă ar merita ea însăşi o ecranizare.

Două spectacole ale suspansului.

O singură lecţie:

Norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi, dar doar cât, cum şi când are chef.

Cine i-a suflat Oscarul lui Rick

Rick al lui Humphrey Bogart din Casablanca nu este doar un rol de film.

Este o parte a patrimoniului culturii universale, un simbol al puterii cinematografiei de a impune repere, care să fie imitate, pastișate, dar greu egalate.

Însă poate părea surprinzător că Boggie, deși nominalizat la Oscar în acel an, nu a fost și acela care a căștigat statueta pentru cel mai bun actor.

Cel care i-a suflat-o a fost Paul Lukas pentru rolul din Watch on the Rhine.

Inevitabila comparație dezvăluie și o interesantă paralelă de ansamblu între cele două pelicule.

Ambele sunt realizate când Al Doilea Război Mondial era încă în toi și propun câte un spațiu în care se înfruntă, nu la nivel geopolitic, ci individual, idealismul unei tabere (bănuiesc că vă imaginați care) și cinismul celeilalte.

În regia lui Herman Shumlin, acest cadru nu este barul învăluit de fum al lui Rick și acea Casablanca de vis plăsmuită în studiourile Hollywood-ului, ci un conac al unei familii americane înstărite, ai cărei membri, conduși de o văduvă autoritară și savuroasă (interpretată de Lucile Watson) nu au contact cu războiul decât tangențial și au alte preocupări: bârfe, idile, dineuri.

Situația devine tensionată când fiica rătăcitoare (Bette Davis) revine acasă, însoțită de cei trei copii și de soț (Paul Lukas), german de origine, care îi trezește suspiciuni unui oaspete al aceleiași case, un conte român (!) aflat în exil și vizitator regulat al ambasadei Germaniei naziste din SUA.

Ca o paranteză simpatică, se că pare Hollywood-ul acelor vremuri nu îi vedea prea bine pe români: pe lângă acest personaj, jucat cu atrăgătoare venalitate de George Coulouris (bancherul Thatcher din Citizen Kane), îi mai avem în acea perioadă pe misteriosul și tenebrosul Popescu din The Third Man sau pe escrocul sentimental Iscovescu din Hold Back the Dawn.

Trecutul de neobosit militant anti-nazist al personajului lui Paul Lukas trimite imediat cu gândul la Laszlo al lui Paul Henreid din Casablanca. Însă, dacă acesta este prezentat schematic, în aceleași scopuri propagandistice, dar și ca factor perturbator al idilei dintre Rick și Elsa, protagonistul din Watch on the Rhine dezvăluie treptat o complexitate morală cu adevărat demnă de un Oscar.

Politețea și reținerea sa (alte trăsături care îl apropie de omologul din Casablanca) ascund o hotărâre neabătută, care conduce spre acte pe care nici măcar morala de atunci nu le poate scuza întru totul, dar de a căror necesitate suntem convinși și acum, dacă judecăm în contextul acelei teribile conflagrații, ultima în care mai putem să îi împărțim pe combatanți în buni și răi.

Din dorința de a sublinia această dihomotie s-a născut personajul soției devotate al lui Bette Davis, în care această colosală și temperamentală actriță este de o cumințenie unică în lunga ei carieră. Ei, ca americancă, îi revin acele replici menite a convinge publicul din epocă al țării sale de nevoia de a se erija în protectorul libertății și democrației, dar și de a aduce aminte celui din secolul al XXI-lea, că, în ciuda existenței lui Donald Trump la Casa Albă, așa a și fost.

Chiar și pentru standardele filmelor acelei perioade, Watch on the Rhine are un ritm lent și se concentrează pe dialoguri, moștenire a originii dramaturgice a scenariului, la care, pe lângă Lillian Hellman, autoarea piesei originare, a contribuit și Dashiell Hammett, autorul romanului The Maltese Falcon, a cărui ecranizare i-a prilejuit lui Humphrey Bogart o altă creație din panteonul cinematografiei.

A meritat Paul Lukas Oscarul mai mult decât Humphrey Bogart?

Îmi face plăcere să spun că este un duel dintre acelea care merită prelungite în posteritate.

Film pentru oameni mari

Mia aioniotita kai mia mera (Eternitatea şi o zi) al lui Theo Angelopoulos nu vrea în niciun moment al său să fie un film pentru oricine.

E pentru aceia care au pierdut pe Cineva.

E pentru aceia care îşi negociază pacea cu Trecutul.

E pentru aceia care au simţit din plin puterea Regretului.

E pentru aceia care înteleg Metafora.

E pentru aceia care nu se tem de Transcedental.

E pentru aceia care preţuiesc Cuvântul.

E pentru aceia care ştiu că există viață în afară de Simţuri.

E pentru aceia care adoră Marea.

E pentru aceia care Plâng.

E pentru aceia care au întrezărit Sfârşitul.

E pentru aceia care încă mai Zâmbesc.

E pentru aceia care văd şi Dincolo.

Avengers este pentru copii mari.

Mia aioniotita kai mia mera este pentru oameni mari.

Film vechi despre vremuri noi

Cu greu se poate găsi vreun film mai adecvat pentru această perioadă decât The Best Man al lui Franklin J. Schaffner.

Nu numai că România este în plină şi talâmbă campanie electorală, dar mai este şi mare fierbere în Partidul Democrat din SUA, pentru a-l desemna pe acela (sau aceea, sper) care să îi dea brânci de la Casa Albă lui Donald Trump.

Bazat pe piesa cu acelaşi nume a lui Gore Vidal, care semnează şi scenariul, filmul urmăreşte maşinaţiunile de la Convenţia unui partid american, în vederea numirii celui care să devină candidat şi, după cum suntem lăsaţi a înţelege, preşedintele Statelor Unite.

Principalii favoriţii sunt un politician de rasă, cu alură de patrician şi cu oarece principii (Henry Honda), şi unul agresiv, descurcăreţ şi de o desăvârşită lipsă de scrupule (Cliff Robertson).

Remarcabil este că duelul nu este unul care contrapune automat binele răului; fiecare dintre cei doi primeşte destule laturi caracteriologice şi niciunul nu le are pe toate în regulă. Asta îi dă fiecăruia dintre cei doi mari actori să brodeze pe stilul care îi caracterizează nuanţe subtile.

Henry Fonda, căruia rolul de înaltă ţinută morală i-a venit întodeauna ca o mănuşă (vezi 12 Angry Men), îşi compune un zâmbet de-a dreptul iliescian în scenele din public, total opus minei preocupate din particular.

De cealaltă parte, Cliff Robertson, deşi pare animalul politic feroce, impresionează prin energie, capacitatea de a ieşi din situaţii limită şi chiar o veritabilă tandreţe faţă de consoartă.

Ecuaţia rivalității lor este complicată de prezenţa unui membru marcant şi venerabil al partidului, fost preşedinte, la susţinerea căruia râvnesc amândoi, personaj jucat cu aplomb şi profunzime de Lee Tracy (singurul beneficiar de nominalizare la Oscar al unui film care merită mai multă recunoaştere, măcar din partea posterităţii). Deşi acest rol este, teoretic, unul secundar, este de departe cel mai complex al peliculei. Este omul care a gustat din ambrozia puterii, dar a şi contemplat zădărnicia în stil hamletian. Mai mult, este sfâşiat între a alege între o persoană pe care o place şi una pe care o apreciază.

Chiar mai abitir decât Henry Fonda, Lee Tracy oferă un minunat studiu asupra duplicităţii la nivel de mimică a unui zoon politikon. Urmăriţi cu atenţie metamorfozele de la zâmbetul jovial şi aproape naiv din public şi configuraţia feţei în timpul unor discuţii decisive. Cum am mai avut onoarea a vă spune, arta bine făcută este manual pentru lumea reală.

Deşi The Best Man nu se depărtează prea mult de materialul dramaturgic sursă, oferind cu precădere scene de interior şi dialoguri intense şi spirituale, regizorul ştie să compună şi momente de anvergură, care simulează credibil chiar şi pentru zilele noastre mecanismul politic american.

Nu o dată am fost întrebat:

De ce te pasionează atât politica, dacă nu eşti direct implicat în ea?

Prin vocea preşedintelui jucat de Lee Tracy, în The Best Man am găsit un răspuns excelent formulat:

There is nothing like a good, dirty, low-down political fight to bring the roses to your cheeks!

Fiecare anotimp cu dramele sale

După ce ultimele cadre din Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom se încheie, îţi dai seama că titlul filmului (Primăvară, vară, toamnă, iarnă… şi din nou primăvară) nu este o descriere cumplit de prozaică a tramei sale narative, ci însuşi mesajul pe care pelicula coreeană îşi propune să îl transmită.

Un preot budist care săluieşte plin de seninătate într-o căsuţă-templu din mijlocul unui lac ia sub oblăduirea sa un bebeluş orfan, care creşte, iar de aici încep avatarurile şi traseul spre pocăinţă şi ciclicitatea pe care succesiunea anotimpurilor o indică atât de inspirat.

Aşa cum fiecare dintre componentele climatice ale anului oferă omului atât motive de bucurie, cât şi de disconfort, aşa şi fiecare dintre secvenţele filmului regizat şi scris de Ki-duk Kim (care mai şi joacă în anumite bucăţi, în pur stil sergiunicolaescian) încântă şi încrâncenează sau luminează şi nedumeresc.

Bănuiesc că o cunoaştere mai profundă a simbolisticii religiei budiste ar face multe dintre imagini şi momente mai inteligibile spectatorului care nu aparţine nativ acestei arii culturale, însă chiar şi acesta este îndemnat cu bunăvoinţă să înveţe şi să se delecteze, aşa cum se cuvine oricărui lăcaş de cult veritabil, indiferent de cosmologia şi filosofia pe care le propune.

În privinţa anotimpului favorit, mărturisesc că sunt vinovat de o indecizie care nu-mi displace, însă ştiu cu certitudine care a fost preferatul meu din Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom. Dar nu o să vi-l divulg, că să nu îmi îngreunez Karma.

Deoarece cadrul natural în care se desfăşoară această parabolă rămâne imuabil, doar nuanţele schimbându-i-se, iar filmul este suficient de lent, lăsându-te să le admiri pe îndelete, ne mai rămâne suficientă atenţie şi pentru componenta sa umană.

Dacă personajul pe care îl urmărim din pruncie până la senectute poate fi considerat drept protagonist, finalul peliculei ne întoarce inevitabil cu gîndul spre cel mai pitoresc şi impozant – sihastrul din debut, care pare a fi plămădit exclusiv din serenitate şi înţelepciune.

Oare ce păcate pe care le-a conştientizat îl vor fi îndemnat să pună distanţă între el şi lumea dezlănţuită?

Cât de sinuoasă şi dificilă i-a fost calea către iluminare?

E cineva suficient de puternic să eludeze Samsara?

Merită?

Cu al său Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom, Ki-duk Kim reuşeşte o performanţă nu tocmai uşoară: printr-o realizare care este până la urmă mercantilă, ne oferă o veritabilă trăire meditativă, brăzdată de câte un zâmbet khmer.

Din partea mea, şi-a mai câştigat un pas către Nirvana.

Why so serious?

După doar o duzină de minute, Joker cel din 2019 îşi relevă cele două mari trăsături.

Prima este o lipsă crasă de subtilitate. Două treimi din filmul regizat de Todd Phillips se străduiesc să ne servească o suită de factori agravanţi pentru o boală psihică, iar ultima înnoadă macabrul astfel acumulat de universul de unde îşi trage personajul în cauză originile.

Lipsă de subtilitate, dar nu şi de precizie. Aici merită menţionat că fiecare dintre scenele în care ni se înfăţişează fie o traumă la care este supus protagonistul, fie ni se relevă nişte sechele la fel de nasoale este construită atât de transparent şi pentru ochiu’ ăl chior, încât mi-a adus aminte de acele pelicule de prin anii ’90, când, sub funesta egidă a unui „Based on true events”, ni se prezenta un traseu psihiatric similar al câte unui individ care ajungea să vină cu puşcociul la serviciu şi să tragă în tot ce mişcă.

Deşi The Dark Knight e făcut cu zece ani în urmă, când te uiţi la rafinamentul scenariului, pare că Joker îl precede cu vreo două decade.

Tot în primele minute Joaquin Phoenix se instalează ca un monument gigantic al artei actorului.

Duelul interpretativ cu Joker-ul lui Heath Ledger nu prea îşi are locul, pentru că există o diferenţă fundamentală între cele două roluri: primul este unul secundar, cu tot schematismul aferent, punctat ici şi colo de minuscule, dar strălucite variaţii. Acolo, marele actor care ne-a părăsit prea curând îşi compune o prezenţă, pe când aici, Joaquin Phoenix are de dus un rol principal, adică o suită imensă de reacţii, pe care le redă cu acea deranjantă şi reţinută intensitate pe care i-am remarcat-o încă de când a fost Commodus.

La bogăţia de expresie se adaugă angajamentul fizic, curat ingredient de Oscar, pe care întreaga sa compoziţie îl cere şi, dacă ar fi după mine, ar putea foarte bine să-l primească. Să vedem dacă membrii Academiei au stomacul tare şi capacitatea să discearnă creaţia din spatele macabrului.

O altă comparaţie inevitabilă este de natură ideologică. Dacă Joker-ul lui Heath Ledger este însăşi întruchiparea haosului şi a răului care atentează la stabilitatea lumii betege, dar încă funcţionale, în care trăim, Joker-ul lui Joaquin Phoenix este produsul neajunsurilor ei, o reacţie purulentă la inechitatea şi iluzia goanei după succes.

The Dark Knight a propus un exerciţiu intelectual, Joker vine cu un mesaj social care se vrea alarmant, neîndoios justificat, dar lipsit de eficacitate, din cauza caracterului şablonard. Dacă vreţi astfel de abordări elocvent-stângiste, dar mai cu cap realizate, îndreptaţi-vă către Us al lui Jordan Peele.

Când eram un sala de cinema, chiar la cea mai sanguinară scenă din Joker, o persoană din faţa mea i-a adresa cuiva din apropiere aceste cuvinte nemuritoare:

Dă-mi, bă, şi mie nişte popcorn!

Aşa că, vă întreb pe voi, aceia pe care i-a tulburat filmul ăsta peste măsură:

Why so serious?

Singurătatea nu se măsoară în spaţiu sau timp

Aspiraţia omului către stele este veche de când lumea, aşa că filmul care o foloseşte ca titlu – Ad Astra – nu prea are cum să ne asfixieze cu originalitatea.

Remarcabil este că, de fapt, că pelicula lui James Gray nici nu-şi propune aşa ceva, ba chiar, în mod asumat, preia stilistica unui predecesor recent, reuşitul First Man al lui Damien Chazelle şi o amplifică, după cum consideră realizatorii că ar arăta viitorul începând de acolo.

Această pastişă făţisă (mi-a plăcut aliteraţia) este foarte vizibilă în peisajul selenar şi contrastele tematice cu echipamentele astronauţilor, dar şi în modul cum camera îl urmăreşte pe protagonist îndeaproape.

Ca tematică, aceeaşi senzaţie de déjà vu: un pic de Apocalypse Now, un dram de 2001: A Space Odyssey, pudră de momente ilogice din punct de vedere al fizicii de bun simţ (vezi The Martian) şi picături de orice naraţiune care tratează conflictele nerezolvate dintre parinţi şi copii.

Curăţat de toate influenţele şi laitmotivele, ce mai rămâne din Ad Astra?

Destule, cât să merite o vizionare, preferabil pe marele ecran.

Peisajele spaţiale şi ale planetelor pe unde bântuie Brad Pitt ca să se regăsească (ca să folosesc inspirata formulare a surorii mele) sunt impresionante şi lansează filmul pe orbita Oscarurilor tehnice de la anul.

Proiecţiile apucăturilor umane şi ale însingurării produse de tehnologie sunt tezist, dar precis punctate, cea mai insistent reluată şi asupra căreia merită să reflectăm fiind evaluarea psihologică de către un program de inteligenţă artificială.

O scenă anume de suspans şi oroare este vârful de emoţie pe care mi l-a smuls Ad Astra, altminteri caracterizat de o lentoare peste limitele kubrickianului, care degenerează în lălăială spre final.

Dar, mai presus de toate, filmul este dus de Brad Pitt cu gravitatea unui Atlas care poartă pe umeri bolta cerească. Nouă zecimi din film îl avem în faţa ochilor şi avem ocazia să îi urmărim reacţiile, de o mai mare varietate decât lasă o să se întrevadă asprimea cu o accente schizoide pe care o avansează iniţal personajul.

Nu e un rol care să câştige premii galonate (aşa cum se arată a fi cel din Once Upon a Time… in Hollywood), ci unul care demonstrează că, dacă e să spui o poveste, ai nevoie în primul rând de un actor pe care să te poţi baza, în jurul căruia să o construieşti.

In space, no one can hear you scream.

Tocmai de aceea nu e bine să fii singur acolo.

Să fim niponi pentru o capodoperă niponă

Pentru că Hotaru no Haka al lui Isao Takahata este o capodoperă pe care nu o putem preţui îndeajuns, m-am gândit la umilul mod de a-i aduce un omagiu prin intermediul unei alte comori pe care Japonia a oferit-o omenirii, un haiku, urmând regulile tradiţonale ale redactării acestuia:

Pentru mâncare,

Cel mai iubitor frate.

E un miracol!