Familia e superputere

Filme cu supereroi ies cu duiumul, iar la români prind foarte bine. De ce?

Pentru că sunt oameni.

Bravo, bă, halal răspuns! aţi spune.

Însă acesta este adevărul comprimat.

Ca oameni, au nevoie de basme şi ce altceva sunt aceste creaţii cinematografice moderne, alerte, colorate decât expresii ale acestui gen epic?

Tot ca oameni, cad pradă acelei euristici (în engleză, în original, „bias”) a disponibilităţii şi, aşa cum afirmam la început, producţii de acest fel sunt cu toptanul.

Între ele, Shazam! îşi propune să vină cu o abordare inedită şi parodică, ambiţie parţial îndeplinită.

Spun parţial, pentru că, la capitolul noutate, ne uităm în trecutul recent şi avem Deadpool, care tot cam asta a vizat.

Shazam! începe în cheie psihanalitică şi vă recomand să o purtaţi în minte pe tot parcursul filmului, pentru că va conferi naraţiunii nişte valenţe mai profunde.

Un adolescent care s-a pierdut de mamă când era mic şi care o caută neostoit ajunge între cămin pentru orfani şi dobândeşte, prin voia unui vrăjitor venerabil şi uşor ridicol (Djimon Honsou cocoşat de dalbe plete), puteri incredibile, devenind, la simpla rostire a cuvântului care dă şi titlul filmului, o versiune revăzută şi adăugită de Superman, .

Umorul situaţiilor care rezultă de aici este generat de conflictul abilităţi supranaturale vs. apucături de pubertate, iar acţiunea urmăreşte înfruntarea cu personajul negativ (Mark Strong, o alegere oricând reuşită în acest sens), care adună în el forţa malefică a celor şapte păcate capitale.

Ajuns aici, nu pot să nu vă aventurez din nou pe tărâmul exegezei şi să remarc că prezentul este enorm îndatorat trecutului în ceea ce priveşte materialul mitologic. Pe lângă deja clasica înfruntarea între bine şi rău, care ne vine hăt de la zoroastrism, mai avem şi structura de basm, la rându-i din vremuri imemoriale, aşa cum a sintetizat-o Vladimir Propp, la care adăugăm, printre altele, aceste simboluri pe care le găsim pretutindeni în perioada medievală şi renascentistă, de la Bosch la Giotto.

Dubla ipostază a protagonistului este inspirat redată de Asher Angel ca adolescent şi de Zachary Levi ca adult atotputernic în latex, însă adevăratul supererou din punct de vedere al interpretării este tinerelul Jack Dylan Grazer, în rolul puştiului olog şi volubil. Debitul său verbal, dar şi multitudinea de emoţii care îi revin sunt sarcini actoriceşti de care se achită cu intensitatea interpretativă a unui adult.

Restul copiilor şi adulţilor care compun familia adoptivă a celor doi sunt selectaţi cât să ilustreze diversitatea culturală a Statelor Unite ale Americii sau, dacă sunteţi cârcotaşi, imensa ei apetenţă pentru corectitudine politică.

Se râde mult la jumătate din Shazam! (când tropii peliculelor cu supereroi, dar şi apucăturile mediatico-narcisiste moderne sunt luate în răspăr), eu însumi fiind unul dintre cei mulţi din sala VIP plină a celor de la Inspire Electroputere Craiova care şi-au întrerupt ronţăitul de popcorn, ca să nu păţească vreo congestie a căilor respiratorii din cauza asta.

În a doua parte, când umorul lasă loc acţiunii, schematice şi convenţionale, masticatul floricelelor de porumb se reia restingherit.

În tot acest timp, însă, cele două mari mesaje ale filmului te învăluie:

Primo, nu subminaţi încrederea şi stima de sine a celor mici.

Secundo, familia este cea mai mare sursă de putere.

Nu întotdeauna cea biologică.

Însă mereu cea de suflet.

They don’t make ‘em like they used to

Mi-a plăcut Blues Brothers 2000 când l-am văzut.

Două personaje principale haioase, situaţii absurde, dar hilare, scene alerte şi o muzică grozavă.

Însă nu înţelegeam de ce foarte mulţi erau supăraţi nevoie mare şi declarau că e nu e nici la picioarul broaştei faţă de cel vechi, The Blues Brothers din 1980, avîndu-i drept protagonişti pe John Belushi şi Dan Aykroyd.

Aşa că, la un moment dat, exasperat de toate aceste vociferări, m-am învrednicit şi l-am vizionat şi pe acesta, iar rezultatul a fost…

Că m-a dat pe spate!

E iconoclast, inimaginabil, irefutabil, incendiar, imprevizibil, ireverenţios, impecabil, iresponsabil, impetuos, impresionant, intens, incandescent, incomensurabil, iradiant, incredibil.

Iar muzica e divină!

Aşa că vă invit să ieşiţi rapid de pe blogul meu (na, că ajuns să spun şi asta!), să faceţi rost (în mod legal, da?) de The Blues Brothers (cel din 1980, da?), să îi adunaţi pe cei dragi în jurul vostru, să antifonaţi camera şi să îl trăiţi, pentru că…

They don’t make ‘em like they used to!

Un maestru în tinereţe (3)

Roman Polanski este un tip controversat. Cineast remarcabil, dar cu o imagine întinată de faptul că este pus sub acuzare de viol în Statele Unite ale Americii, unde nu a avut cum să vină nici macar pentru a-şi ridica Oscarul pentru The Pianist.

Această ambivalenţă îndeamnă la reflecţie asupra separării omului de artist, care se aplică unui lungi serii de nume din cultura universală, de la Feodor Dostoievski la Jack Kerouac.

Însă nimeni nu-i poate nega polonezului calităţile de realizator de filme, iar o creaţie timpurie a sa, Nóz w wodzie (Cuţitul în apă) e o dovadă peremptorie prin ineditul ideii şi subtilitatea execuţiei.

Doi soţi, dintre care el este la vârsta a doua şi cam dictatorial, iar ea este frumoasă şi cam blazată, iau în maşină pe un tânăr care face autostopul şi, din ambiţia masculului celui dintâi, îl cooptează şi în călătoria cu yachtul pe care o întreprind apoi.

În acest spaţiu limitat şi supus unor diverse provocări de ordin fizic şi meteorologic, are loc o înfruntare de testosteroane între cei doi reprezentanţi ai sexului tare (de cap), complicată, evident, de prezenţa unei superbe femele.

Nu vă gândiţi, însă, că ni se oferă vreun duel cataclismic; nu, agresiunile şi provocările de o parte şi de alta sunt discrete, dar excelent surprinse de Polanski, astfel încât Nóz w wodzie capătă o valoarea etnografică, dacă nu chiar zoologică pentru lumea modernă. Şi aici, ca în tot restul carierei sale, Roman Polanski demonstrează că n-a avut o părere prea bună despre natura umană.

O alegere interesantă a regizorului a fost să filmeze într-un mod premeditat îngrămădit, care îl îndeasă pe privitor între cei trei protagonişti şi îl îndoapă cu tensiunea de pe vas, care se acumulează în ciuda unei aparente torpori a manifestărilor personajelor.

Interpretările acestora sunt placide, dar ilustrative. Leon Niemczyk e masculul dominant şi generos într-un mod insultător pentru rivalul său mai tânăr şi mai naiv, Zygmunt Malanowicz, care compensează prin abilităţi fizice superioare.

Dacă ei doi sunt simple ipostaze perene ale luptei pentru status, Jolanta Umecka, voluptoasă în mod ostentativ, evoluează de la simplă prezenţă decorativă la catalizator şi chiar arbitru al acţiunii.

Bărbaţii conduc lumea, dar sunt conduşi de instincte, iar acestea sunt stârnite de femei.

Aşadar, cine e la putere?

Prăpastia dintre Noi şi Ei

A apărut la un moment dat un roman foarte provocator, Băgău de Ioana Bradea, care a făcut furori în critica literară românească. Dan C. Mihăilescu, cu imensa-i cultură şi formidabilul-i fler, enunţa următoarea rezervă:

E bun romanul, acum îl aştept pe al doilea.

Aceasta a fost şi atitudinea mea faţă de Jordan Peele, care a dat lovitura cu Get Out şi a încercat să reediteze isprava cu Us.

Să o spunem dintru început: acest nou film nu are nici prospeţimea şi, deseori, nici subtilitatea predecesorului, fiind proiectul inevitabil mai ambiţios al unui cineast cu reale călităţi şi cu o linie ideatică limpede.

Cunoaşterea faptului că Jordan Peele are această preocupare pentru temele sociale este cheia care m-a ajutat să savurez (da, ăsta e cuvântul) Us la adevăratul său potenţial, spre deosebire de un amic din sala de cinema, care a bombănit şi pufnit contrariat de destule ori.

Mari detalii nu vă dau despre esenţa filmului, vă spun doar că este mai aproape de noi decât credeţi, nu la un nivel atât de sinistru, dar fără îndoială la nivel de indiferenţă şi suferinţă umană.

Chiar şi fără acest filtru al socialului, Us tot oferă destule, graţie abilităţii regizorului-scenarist de a recicla şi exploata nenumăraţi tropi ai filmelor de suspans şi horror (atât Alfred Hitchcock sau Henri-Georges Clouzot, cât şi John Carpenter ar surâde aprobator), într-un mod dinamic, închegat şi presărat cu umor, cu atât mai meritoriu, având în vedere că apare în momente de violenţă extremă.

Familia protagoniştilor şi echivalenţii lor malefici beneficiază de patru interpreţi cărora dedublarea le-a ieşit minunat, indiferent de vârstă. Lupita Nyong’o beneficiază de mai multe nuanţe, aparent îngroşări inutile, dar, de fapt, foarte relevante în contextul revelaţiilor din partea finala a acestei parabole.

Care parte finală demonstrează că, şi dacă îi negăm lui Jordan Peele originalitatea în sens absolut, tot îi rămâne meritul de a pune în scenă un spectacol grotesc, tulburător, de la care nu-ţi poţi dezlipi primirea şi gîndul. După The Favourite, iată încă un film în care pufoşii şi simpaticii iepuraşi îţi dau fiori.

Spuneam că Get Out este cumva superior acestei pelicule, insa exista un aspect prin care aceasta din urma provoaca mai mult: titlul.

Acest Us (traducerea în română îi atenuează cumva multivalenţa) poate fi interpretat in multe feluri, privit din multe direcţii şi extins în felurite moduri, dintre care vă las doar cu unul, pe care poate îl ştiţi:

They don’t really care about Us.

Amara pasare a captivitatii

Dupa El abrazo de la serpiente, Ciro Guerra avea la mine credit nelimitat, precum Marlon Brando in restaurantele mafiotilor italieni carora le-a proiectat o imagine atat de glorioasa.

Nu a trebuit decat sa aflu ca, alaturi de Cristina Gallego, a mai dat lumii o creatie, Pajaros de verano (Pasari calatoare), ca m-am si infiintat sa o vizionez.

Fata de sublimul inaintas, acest film se remarca initial printr-o estetica mai apropiata de realism, mai concentrata pe figura umana, nu pe coplesitoarea imensitate a naturii, nelipsindu-i, insa, un anume lirism.

Rapid observi ca doua dintre caracteristicele anterioare se mentin: alternanta lingvistica (desi diversitatea este mai redusa decat in El abrazo de la serpiente, si aici tranzitia dintre spaniola si limbile bastinase e naturala) si conflictul dintre modernitate si cutume.

Prima jumatate a filmului are un aer cunoscut si, intr-un mod liniar, inevitabil violent, dar impecabil construit, prezinta cronica unui clan din desertul columbian, care abandoneaza treptat caile traditionale si se deda la traficul de droguri, urmand un traseu ascendent din punct al avutiei, dar descendent din punct de vedere al moralitatii.

In stanga il puteti vedea pe Hermes

In aceasta parte, succesiunea oarecum conventionala a evenimentelor iti permite sa examinezi figurile minunat alese ale actorilor, autentice, dar si expresive in sens pur actoricesc, subtilele schimbari de decor si poezia unor imagini.

La un moment dat, insa, raportul pur antitetic dintre pofta de avere si traditii se estompeaza, iar Pajaros de verano dobandeste o ambivalenta inteligenta, care te scutura de impresia ca este cativa pasi in spatele ilustrului predecesor.

Personajele nu sunt robii unei singur zeu, banul, ci si ai conditionarii mentale pe care o impun onoarea, relatiile de familie si practicile ancestrale. Rationalul si irationalul, idealul si materialul se dedubleaza si schimba intre ele intr-un mod care ar ilustra foarte bine principiile fizicii cuantice.

Treptat, se regaseste si alta calitate a lui Ciro Guerra – faptul ca, desi isi extrage magma creatiilor din cadrul cultural caruia ii apartine, forma pe care le-o da e inspirata de monumente universale.Daca in El abrazo de la serpiente vedeam influente din Apocalypse Now, aici naratiunea ii apartine unui batran orb, este structurata pe canturi si reda fatalitatea unui conflict intre doua familii, curat Iliada.

Cine a vazut filmul si a citit Iliada va recunoaste in aceasta scena pe aceea cand Priam se duce sa ii ceara lui Ahile trupul lui Hector

Trairile omului si, mai ales, scaderile lui, sunt o constanta a existentei, de la inceputurile ei pe acest pamant.

In Craiova, Pajaros de verano va asteapta cu aripile deschise atat la Cinematograful Patria, cat si la salile retelei Inspire.

Cand il vedeti, va va fi un pic rau.

Dar, daca nu-l vedeti, va va parea si mai rau.

Uitati-va la figura lui: Ahile, Paris si Agamemnon in aceeasi persoana

Gigantii in adancuri

Filme cu si despre submarine sunt destule, dar indraznesc sa spun ca nu e niciunul cu un titlu care sa redea atat de sugestiv specificul luptelor care includ acest vehicul de razboi precum Run Silent, Run Deep.

Dincolo de titlu, insa, pelicula dezvaluie o panoplie de multe alte calitati, care o transforma intr-o creatie care merita sa fie scoasa din adancurile uitarii si pusa in formatie alaturi de multi-decoratul Das Boot.

Povestea are ceva din poezia obsesiei damnate din Moby Dick: in al Doilea Razboi Mondial, un comandant isi pierde vasul subacvatic ca urmare a dibaciei unei nave inamice si ramane cu dorinta de a-si lua revansa, pe care o pune in aplicare dupa ceva timp, cand primeste capitania unui alt submarin, pe care il indreapta tot spre zona cu pricina, ignorand ordine si atragandu-si revolta tacita a echipajului, in frunte cu foarte charismaticul secund.

Robert Wise, acelasi care ne-a oferit grandioasele The Sound of Music si West Side Story, isi dovedeste si aici, pe un taram tematic foarte diferit, iscusinta regizorala. Realizat cu peste sase decade in urma, Run Silent, Run Deep tot mai reuseste sa ne traspuna in atmosfera inghesuita si metalica din interiorul unui submarin, iar a treia parte a filmului, in care conflictul psihologic lasa loc celui armat, genereaza palpitatii veritabile, in ciuda unor efecte speciale care isi vadesc varsta.

Mai presus de toate aceste insa, Run Silent, Run Deep este infruntarea unor doi mari giganti ai cinematigrafiei.

Clark Gable, pe care rolurile din Gone with the Wind si It Happened One Night l-au proiectat in posteritate de-a pururi tanar, ne apare aici imbatranit, dar impozant, autoritar intr-un mod usor neplacut, dar coplesitor prin viziunea pe care si-o urmeaza neabatut.

De cealalta parte, Burt Lancaster, in floarea varstei, aratos, e acelasi lider cu voce domoala, dar capabil sa izbucneasca precum un tunet.

Scenele cand cei doi impart ecranul, mai ales ca spatiul claustrofobic al submarinului ii obliga sa stea aproape, sunt o desfatare pentru oricine priveste cu nostalgie spre epoca de aur a Hollywood-ului.

Acum trag aer in piept si ma cufund in marea de creatii a acelei perioade, pentru a descoperi in adancimile ei si alte comori uitate precum Run Silent, Run Deep.

Cursa pentru Oscar in 2019 – First Reformed

Da, stiu, Oscarurile s-au dat deja, am avut parte si de surprize, insa First Reformed a figurat intr-o coltisor al acestei intreceri, iar vizionarea lui m-a convins ca merita infinit mai multa atentie.

Scris de regizat de Paul Schrader (cineast remarcabil, care a primit tocmai acum, la senectute, prima sa nominalizare la Oscar pentru scenariu), pelicula urmareste evolutia psihologica a unui preot american (Ethan Hawke), asaltat de o monstruoasa coalitie formata din traume ale trecutului, crescande probleme de sanatate si spectrul nimicului sufletesc.

Filmul este realizat cu o claritate nemiloasa a cadrelor, care aminteste de o zi insorita si geroasa, iar scenele sunt construite in asa fel incat rareori includ mai mult de doua persoane, de multe ori doar pe protagonist, astfel incat transmit o senzatie de solitudine apasatoare, teren propice pe care restul acestei experiente cinematografice deranjante si fascinante se va putea desfasura in voie.

In aceasta lume parca imaginata de Giorgio de Chirico prabusit in genunile depresiei se misca, patimeste si monologheaza un Ethan Hawke coplesitor. Acelasi actor jovial si lipsit de fasoane pe care l-am urmarit in interviul captivant de la Garantat 100%, adorabil de neserios in rolul din Boyhood sau integru si naiv in Training Day este aici un om macinat de suferinta.

Dar nu una sforaitoare si declamativa (asa cum i-ar iesi lui Al Pacino), ci reprimata, a cuiva care incearca sa isi ascunda o convulsie interioara sub masca respectabilitatii. Durerile fizice si psihice pe care le reda Ethan Hawke pare a se transmite dincolo de ecran sub acea forma de nevralgie pe care nu o poti identifica, dar de care nu te poti ascunde.

Interactiunile in care il vedem angajat pe protagonist forteaza privitorul in a se confrunta cu doua aspecte ale contemporaneitatii, surprinse cu egala acuitate: corporatismul institutiilor religioase si escatologia ecologista.

Alunecarea lui Ethan Hawke dintr-una intr-alta apare ca un proces credibil, insa regizorul-scenarist cade victima propriei maiestrii in acumularea tensiunii, astfel ca ultimul sfert alt filmului incalca acea fina linie de demarcatie care separa psihologia aproape clinica de hiperbola si simbolism.

Ca si in cazul lui mother! al lui Darren Aronofsky, si aici avem un film realizat in stil personal, asa ca nu ma simt vrednic de a-i imputa ceva lui Paul Schrader.

Asa a vrut sa-l faca, asa l-a facut.

Oricum, eu ii multumesc.

Cateodata avem nevoie sa privim abisul in fata.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Black Panther

BlacKkKlansman

Green Book

The Favourite

Vice

If Beale Street Could Talk

Can You Ever Forgive Me?

Zimna wojna

Cursa pentru Oscar in 2019 – Cine trece linia de sosire?

In noaptea aceasta o noua cursa catre Oscaruri isi va afla castigatorii, asa ca nu puteam sa ratez ocazia de a-mi dezvalui melanjul de preferinte si previziuni, pentru ca tocmai in discrepantele dintre acestea si rezultatele reale rezida placerea.

Cel mai bun actor in rol principal – Rami Malek e favorit, insa nu si al meu, desi i-am savurat interpretarea, care ridica Bohemian Rhapsody din apele tulburi ale mediocritatii; tot mai trag speranta ca i se va recunoaste lui Bradley Cooper meritul pentru tot ce a facut in A Star Is Born, unde canta chiar el, spre deosebire de rivalul din pole position.

Cea mai buna actrita in rol principal – Oscarurile decernate un pic onorific sunt subiect de controversa, insa lui Glenn Close merita sa ii fim recunoscatori pentru o cariera formidabila; altminteri, aceasta categorie este cea mai disputata, oricare concurenta fiind demna de o statueta, desi, daca e sa o aleg doar pe una dintre ele, in mod cert aceea ar fi Melissa McCarthy.

Cel mai bun actor in rol secundar – aici sunt impacat cu orice rezultat, pentru ca, daca nu e Mahershala Ali, superb in Green Book, poate fi Richard E. Grant, asijderea in Can You Ever Forgive Me? sau chiar Sam Eliott, grav si emotionant in fiecare scena din A Star is Born in care apare.

Cea mai buna actrita intr-un rol secundar – Regina King porneste cu prima sansa, insa eu tot pentru Amy Adams trag nadejde, socotind ca Emma Stone si Rachel Weisz isi fura una alteia sansele, asa cum si-o trag la gioale si in The Favourite.

Cel mai bun regizor – aici voi face alegerea inedita de a nu da niciun nume, pentru ca fiecare dintre cei nominalizati are merite anume si propune o stilistica aparte.

Cel mai bun scenariu original – se spune ca bataia ar fi intre The Favourite si Roma, insa a mea interioara este intre cel savuros pana la beatitudine din Green Book si cel intepator pana la aciditate vitriolanta din Vice.

Cel mai bun scenariu adaptat – aici sustin doua filme, Can You Ever Forgive Me? si A Star Is Born, dar nu voi avea nimic de comentat cand statuteta ii va reveni veteranului Spike Lee pentru BlacKkKlansman.

Cea mai buna imagine – probabil ca v-ati prins ca Roma, desi potential campion absolut, nu este si al meu personal, insa la ceasta categorie premiul ii revine fara doar si poate.

Cel mai bun montaj – initial nu ma puteam hotari intre cel putin trei filme care mi-au placut, insa Vice imi tot reapare aminte, asa ca ma indrept catre el.

Cele mai bune efecte speciale – hai sa premiem si pe First Man cu ceva, pentru ca este un film remarcabil, iar astfel il incurajam pe Damien Chazelle sa isi continue fulminanta cariera.

Cel mai bun cantec – asta e mai mult o gluma, bineinteles ca o sa castige Shallow, in care Lady Gaga si Bradley Cooper (vezi mai sus) canta minunat.

Cel mai bun film strain – nu o sa spun ca Roma este castigator, pentru ca mai avem Zimna wojna, tot alb-negru, tot cu regizor nominalizat, dar, indraznesc sa spun, cu mai multa viata, iar sora mea, in ale carei gusturi am incredere, a fost incantata de Manbiki kazoku (Shoplifters/ O Afacere de familie).

Cel mai bun film de animatie – cititi ce scriam despre Spider-Man: Into the Spider-Verse si discutie e cam gata.

Cel mai bun film – probabil o sa ia Roma, as vrea sa ia Green Book, iar pardalnica de imaginatie ma ispiteste cu un premiu ex-aequo intre Vice si BlacKkKlansman, care ar face America great again.

2019 a fost un an interesant, variat ca o metropola cosmopolita, sa vedem ce ne va aduce douazeci-douazeci.

Cursa pentru Oscar in 2019 – Zimna wojna

Am intrat in linie dreapta catre Oscarurile din 2019, asa ca haideti sa vedem cum de a reusit Pawel Pawlikowski sa se strecoare la categoria Cel mai bun regizor, in dauna unora precum Bradley Cooper sau Peter Farrelly.

Dupa ce am vazut Zimna wojna (Razboiul Rece) nedumerirea mi s-a risipit: pentru ca merita.

Filmul este o constructie estetica desavarsita, asa cum a fost si Ida, insa spre deosebire de acela, aici umanitatea este predominanta si nu doar incidentala.

Actiunea urmareste povestea de dragoste veritabila (accentuez acest cuvant) dintre un pianist si o cantareata, ambii dintr-o trupa culturala a Poloniei la inceputurile comunismului. Cand zic dragoste, chiar dragoste e, pentru ca modul cum cele doua particule elementare ale acestei relatii se atrag si se resping, infrunta obstacole pe care uneori singuri si le-au aruncat in fata sunt expresiile acestui sentiment si numai ale lui.

Alegerea intepretilor a fost de o superba inteligenta: placiditatea (deliberata, banuiesc) a lui Tomasz Kot ii pune in valoare bogatia de expresii Joannei Kulig, frumoasa atat in sens absolut, cat si voluptuos, incisiva, dar si tandra. Bine spunea cineva, undeva pe Internet, ca, daca aceasta actrita ar fi anglo-saxona, ar avea Hollywood-ul la picioare.

Avatarurile celor doi si sinusoidala lor afectiune se manifesta atat in mediile socialiste ale vremii, cat si in cele capitaliste, iar abilitatea cu care regizorul polonez le reconstituie pe toate, de la limbajul de lemn si proslavirea traditiilor ca mijloc de propaganda la atmosfera boema a Parisului, cu retusuri exact acolo unde e mai graitor, este intr-adevar demna de o nominalizare la Oscar.

Cand vorbeam despre Vice, m-am referit la titlu sau (de o foarte sugestiva ambivalenta) la inceput. Acum voi incheia cu o digresiune tot despre un titlu – Zimna wojna.

Razboiul Rece n-a fost doar o inclestare de nivel geopolitic, ci si o falie in care au alunecat si din care s-au zbatut sa iasa destine individuale, care, intr-o alta lume, ar fi cunoscut poate fericirea.

Sau este Razboiul Rece o metafora pentru relatia dintre un barbat si o femeie?

Multe pareri se pot emite in privinta aceasta, insa una va fi unanima:

Ca Zimna wojna este creatie minunata.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Black Panther

BlacKkKlansman

Green Book

The Favourite

Vice

If Beale Street Could Talk

Can You Ever Forgive Me?

Cursa pentru Oscar in 2019 – Can You Ever Forgive Me?

Daca intrecerea pentru Oscarurile de anul acesta ar fi o vinoteca, am fi avut multe licori foarte dulci, dedicate discriminarii, si vreo doua cupaje demi-seci cu buchet de politica.

Intre acestea, Can You Ever Forgive Me? ar fi un Cabernet Sauvignon vinificat in sec, foarte sec, cu taninuri care iti pungesc psihicul intr-un mod pe care il apreciezi doar daca esti un pic cunoscator.

Nu imi arog vreun merit aparte in acest sens, insa sunt convins ca nu gresesc cu nimic spunand ca filmul regizat de Marielle Heller nu are cum sa placa oricui, pentru ca nu este propune nimic placut in primul rand.

Protagonista este o scriitoare scapatata, antisociala si alcoolica, iar Melissa McCarthy, deloc sfioasa in a-si etala gabaritul, desfasoara un ansamblu superb de reactii care o fac aproape detestabila.

Partenerul de ecran, un la fel de magnific Richard E. Grant (ma apuca nostalgia gandidu-ma ca mi l-aduc aminte din Hudson Hawk, unde juca un maladiv rol negativ), este alunecos, concupiscent, la fel de dedat bauturii si amuzant doar pana cand nu devine la randu-i detestabil.

Trama narativa a peliculei o urmareste pe anti-eroina intr-o epopee a falsului (plastografiaza scrisori ale unor personalitati si exploateaza credibilitatea unor naivi), care ii sporeste aura luciferica.

Si, totusi, in ciuda acestor ample motive sa ne displaca personajele si actiunile lor, Can You Ever Forgive Me? nu repugna, ci ofera o dureroasa lectie despre singuratate si amaratele ei remedii, despre ambitia condeierului si precara sa conditie intr-o lume care pune profitul pe primul loc si despre ce inseamna un film bun.

Nu mare, nu coplesitor, ci doar bun.

Bun si necesar.

Poate o sa vi se para ciudat, insa si pe acest film o sa-l scot din cursa Oscarurilor si o sa-l bag in aceeasi categorie cu Green Book – de pus pe rana.

Dar exista o deosebire mare intre ele: inainte sa punem balsamul reprezentat de duo-ul Viggo Mortensen – Mahershala Ali, avem nevoie sa sa facem infectia sa supureze cu tandemul alcoolic Melissa McCarthy – Richard E. Grant.

Insa exista si o asemanare, suprinzatoare: la ambele razi si te gandesti.

Umorul si reflectia, doua trasaturi care ne fac oameni, tocmai pentru ca le gasim de la zenitul la nadirul manifestarilor noastre.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Black Panther

BlacKkKlansman

Green Book

The Favourite

Vice

If Beale Street Could Talk