Pretendenţi la Oscar în 2020 – Knives Out

Dintre toate categoriile de la un sezon de Oscar, cea a scenariului original merită explorată în detaliu, pentru că acolo se pot descoperi veritabile giuvaieruri de inteligenţă, umor sau profunzime, uneori atât de bine realizate, că lasa în umbră producţiile mai galonate.

Aşa am avut parte de tulburătoarea metamorfoză a lui Ethan Hawke în First Reformed sau idila aparent absurdă a lui Ryan Gosling cu o păpuşă în Lars and the Real Girl.

Anul acesta revelaţia a venit de la Knives Out, o poveste construită după toate canoanele cinematografiei de suspans, pe care reuşeşte însă şi să le ia în răspăr. O abordare similară cu a scenariului rival din Once Upon a Time …in Hollywood, însă fără pedanteria pe care Tarantino pur şi simplu nu poate să şi-o reprime uneori.

Făptaşul acestui divertisment criminalicesco-investigativ este Rian Johnson, condeier şi dirijor, care poate să îşi dea frâu liber acelor apucături metatextual-ironice pe care le-am simţit şi în Star Wars: Episode VIII – The Last Jedi şi care i-au supărat pe mulţi fani habotnici, probabil odraslele celor care mai demult voiau să îl vadă pe Jar Jar Binks tras în ţeapă. Ce oameni!

Un scriitor faimos de literatură poliţistă este găsit mort în conacul său, după o petrecere cu toţi membrii familiei, iar ancheta ce încearcă să desluşească iţele unei sinucideri prea dubioase să fie luată în serios beneficiază de aportul unui detectiv cu voce guturală şi manierisme apăsate şi se concentrează pe infirmiera victimei, o imigrantă care vomită când trebuie să mintă.

Am un principiu şi nu mă abat cu niciun chip de la el: dacă desfăşurarea acţiunii şi răsturnările de situaţie sunt esenţiale pentru plăcerea pricinuită privitorului, mă feresc a le mai pomeni.

Vă spun doar că de-acolo, din Raiul scriitorilor care au servit nobila cauză a fezandării materiei cenuşii a omenirii, Agatha Christie ar fi încântată.

Dacă echilibristica din jurul tramei narative nu vă convinge, poate o face distribuţia: Christopher Plummer (l-am pus primul în semn de respect), Ana de Armas (un fel de Scarlett Johansson în devenire), Daniel Craig, Jamie Lee Curtis, Don Johnson, Toni Collette, Chris Evans, Michael Shannon.

Nume mari, care se înfig cu poftă în scenariul lugubru şi hilar al lui Rian Johnson, fără a se sinchisi de lipsa de glorie pe care o au de întruchipat.

Asta se vede cel mai bine la Daniel Craig, care aici face actorie cât în toate ipostazele de dabăl-ou-sevăn la un loc, sau la arătosul Chris Evans, care e mai interesant ca bamboogiu de bani gata, decât ca eroicul Captain America.

Dacă aveţi atenţie distributivă, Rian Johnson ne mai serveşte pe parcursul filmului şi tot felul de glumiţe deştepte şi iconoclaste, cum ar fi cea despre romanul lui Thomas Pynchon sau aranjamentul de cuţite din camera unde au loc depoziţiile suspecţilor, care par astfel a fi aşezaţi pe tronul din urzeala atât de cunoscută.

Şi, surpriză, aspectul politico-stângist, ingredient vital pentru Oscaruri, e prezent şi aici, dar reuşeşte performanţa de a nu fi supărător.

Cum? Nu vă spun, chestiune de principiu.

Oricum, cine ştie să facă un film care e şi serios, şi neserios în acelaşi timp are credit deschis la mine oricând.

Rian Johnson, hai cu recidiva!

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Bombshell

Ford v Ferrari

Jojo Rabbit

1917

Klaus

Little Women

Pretendenți la Oscar în 2020 – Little Women

Little Women m-a făcut în două feluri să mă simt că am îmbătrânit, fără ca asta să mă deranjeze, dimpotrivă.

Pe primul vi-l dezvălui acum, pe celălalt la final.

Mi-aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri cum eram la cinema cu A. și L., ca să vedem Harry Potter and the Sorcerer’s Stone și rămâneam fermecați de farmecul volubil al Emmei Watson, mititică și înfiptă vrăjitoare născută din Încuiați.

Acum am regăsit-o în distribuția filmului Gretei Gerwig drept fiica cea mare a familiei March!

Rolul ei este, ce-i drept, mai puțin spectaculos decât al colegelor de ecran, dar e integrat armonios unei distribuții atât de frumoase și inspirate, încât, cu riscul de a-mi răci gura de pomană, fac iar apel către Academia Americană de Film să introducă și un Oscar actoricesc colectiv.

Candidate la distincții avem din punct de vedere individual. Saoirse Ronan demonstrează încă o dată ca este unul dintre vârfurile generației ei, iar faptul că a înhățat iar o nominalizare pentru cea mai bună actriță este absolut natural. Este prima inter pares a cvartetului de surori și, chiar dacă niciuna nu rămâne fără tușe psihologice complexe, povestea îi aparține, așa cum reiese din motto-ul filmului și din abordarea scenaristică a Gretei Gerwig.

Principala rivală, atât în narațiune, cât și ca atenție pe care o atrage, este fiica mai zurlie, dar irezistibilă prin vivacitate, jucată cu naturalețe șăgalnică de Florence Pugh, nominalizată la rol secundar, însă fără șanse, pentru că acolo se confruntă cu mama ei din film, Laura Dern, mare favorită pentru Marriage Story.

Mă uitam la toate aceste tinere înzestrate, precum și la egal de talentatul Timothée Chalamet, care pare a fi în stare să joace orice, dar și la veteranii care compun acest bildungsroman al Americii post-Război Civil – Meryl Streep, Laura Dern, Bob Odenkirk sau Chris Cooper – și sunt uimit și încântat de capacitatea Hollywood-ului de a preda ștafeta de la o generație la alta, fără a o coborî din punct de vedere al valorii.

S-a făcut un pic de gură feministă pentru că nominalizații pentru regie au fost și anul acesta doar bărbați. Deși corectitudinea politică îmi displace profund, pentru că o văd ca pe inamica artei autentice, recunosc că, în lipsa lui Noah Baumbach la această categorie, aș fi preferat-o oricând pe Greta Gerwig în locul lui Todd Phillips pentru Joker.

Avem compensația că o regăsim nominalizată pentru scenariu adaptat, unde contribuția ei este mai mare decât pare simpla rearanjare a poveștii Louisei May Alcott.

Nu doar că, în calitate de regizoare, avem a-i mulțumi pentru prestația distribuției, pentru subtilele diferențe cromatice ale planurilor temporale și pentru pitorescul costumelor, însă felul cum transmite un mesaj ideologic contemporan, păstrând nealterat fondul materialului-sursă, este strălucit.

Little Women nu este un simplu titlu, este metafora condiției femeii în epoca respectivă: femeie e condamnată să se mărite sau să trăiască marginal pe cont propriu, femeia are de luptat pentru a beneficia de drepturi, femeia nu își găsește refugiul decât în artă.

În comparație cu tezismul grosolan din Joker, însă, Greta Gerwig ne spune aceste lucruri cu o subtilitate care transpare treptat, acesta fiind rostul acelui du-te vino temporal care, mărturisesc, inițial mi s-a părut o tehnică filmică simplistă.

V-am dezvăluit la început primul mod în care Little Women m-a făcut să mă simt bătrân. Acum a venit momentul să vi-l spun pe al doilea.

Știu că am îmbătrânit, pentru că am ajuns să mă bucur că, de la an la an, apar și astfel de filme care îți aduc aminte că lumea e încă bună.

Mai sunt actori buni, replici bune, costume bune, muzică bună.

Iar viața e bună, cu toate ale ei.

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Bombshell

Ford v Ferrari

Jojo Rabbit

1917

Klaus

Pretendenţi la Oscar în 2020 – Klaus

Klaus a supărat pe multă lume.

Nu doar Klaus din capul trebii noastre, ci și filmul cu același nume, care avut tupeul nemăsurat să sufle nominalizarea la Oscar lui Frozen II.

Spre deosebire de președintele României, care este unde este fără a avea merite speciale, această peliculă de animație, al cărei principal artizan este Sergio Pablos, are argumente solide în privința onorurilor pe care le-a primit.

O poveste care debutează precum o practică întâlnită și în rândul industriașilor români din perioada interbelică, aceea de a-și trimite progeniturile la munca de jos, ca să dobândească experiență și un dram de caracter, evoluează coerent și simpatic într-o geneză alternativă a lui Moș Crăciun și a obiceiului de a dărui cadouri celor care au fost cuminți.

Într-o creație despre spiritul Crăciunului, binele este condamnat să biruie, așa că suspans nu prea există, însă modul ingenios în care piesele puzzle-ului se succed și se aranjează are darul de a încânta copii și adulți, deopotrivă.

Iar în timp ce micuții exersează înduioșarea (ingredient indispensabil compasiunii ca trăsătură) și se delectează cu modul exagerat și inspirat în care sunt desenate personajele, cei mari pot gusta diverse subtilități: conflictul perpetuu ca mijloc pentru politicieni de a-și păstra puterea, pragmatismul ca sursă pentru altruism, necesitatea ca membrii comunității să se implice în propășirea ei, nu să dea bir cu fugiții, rolul educației pentru binele colectiv, integrarea minorităților sau greutatea turelor de noapte.

Cunosc mulți părinți care sunt în cumplita dilemă: să-mi încurajez sau nu odrasla să creadă în Moș Crăciun?

Eu, ca persoană de vârstă adultă, am învățat un lucru – bucuria de a dărui și fiorul de a deschide un cadou în dimineața zilei de 25 decembrie sunt stări sufletești pe care o să le țin în viață cât voi fi eu însumi în viață.

Nu contează cum și de ce a început un mit. Dacă are efecte benefice, să-i dăm înainte cu el.

Spre deosebire de Klaus prezidentul, care, grație unor circumstanțe mult prea favorabile, a câștigat detașat, filmul Klaus are nenorocul de a candida împotriva lui Toy Story 4.

Însă, în mai puțin de două ore, acest Klaus mi-a făcut mai multă plăcere și mi-a fost mai de folos decât celălalt în cinci ani și ceva de mandat.

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Bombshell

Ford v Ferrari

Jojo Rabbit

1917

Pretendenți la Oscar în 2020 – 1917

1917 al lui Sam Mendes nu a apărut din neant.

Filmografia despre cele două conflagrații mondiale e de viță veche, iar dacă vrem să găsim vreun strămoș direct, acesta nu poate fi decât Saving Private Ryan, cu care împărtășește ideea misiunii unui grup restrâns de soldați, plasați în mijlocului unui conflict amplu.

Un afin recent este Dunkirk, de care îl leagă tematica generală, dar și construcția narativă drept o goană contra cronometru.

Însă, de la jumătate încolo, 1917 vădește gene comune și cu The Revenant, mai ales prin ostentația regizorală și prin sadismul la care îl supune pe protagonist.

Mendes nu ezită să ne etaleze încă de la început faimoasa scenă continuă, atât de apăsat subliniată, încât rapid am dezvoltat ambiția de a identifica acele indispensabile momente de cusătură, de care nu s-a putut feri nici Alfred Hitchcock în Rope, și chiar cred că am dibuit câteva dintre ele.

Ca și confratele Alejandro Inarritu, cineastul englez se lasă furat de poezia propriei creații și elaborează fiecare moment din 1917 ca pe o lucrare de licență la facultatea de regie, pe care vrea să o absolvească magna cum laude. Răzbat și rădăcinile sale din teatru, mai ales în claritatea poziționării scenice și a conturării decorurilor, care uneori sunt acolo ca să concureze, nu ca să ajute actorii.

Iar macabrul primului carnagiu general al secolului trecut, pe care oricum literatura sau cinematografia nu l-au redat în deplinătatea grozăviei sale, devine aici pretext pentru niște lirisme vizuale și conceptuale menite a-l încânta pe estet, supăra pe istoric și debusola pe privitor, care tocmai se dedulcise la tensiune cu câteva minute înainte.

Această fluctuație ideatică rămâne, totuși, funcțională, grație personajului principal, asumat organic de tânărul George MacKay, al cărui angajament fizic nu e cu nimic mai prejos decât cel oscarizat al lui Leonardo DiCaprio. Protagonistul pătimește neverosimil de mult, însă duce istovitoarea gamă de reacții cu toată naturalețea pe care i-o permite povestea care alunecă deseori pe panta alegoriei.

În fața asalturilor mele analitice, 1917 iese precum soldatul pe care îl urmează pe toată durata sa: zdruncinat bine, dar încă în picioare.

Nu este un film pe care să îl facă oricine, oricând, iar locul său în cursa Oscarurilor de anul acesta este incontestabil.

Imaginea, regia și alte categorii tehnice sunt ca și câștigate (nu și scenariul original, nominalizare acordată cam ușor), însă vă spun verde în față:

N-aș vrea să-l văd triumfând și la premiul cel mare.

Prea ar fi victoria formei asupra fondului.

Dacă n-am pățit asta în anul cu The Revenant, sper să nu se întâmple nici acum.

Avem chiar mai mult de unde alege.

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Bombshell

Ford v Ferrari

Jojo Rabbit

Pretendenți la Oscar în 2020 – Jojo Rabbit

Că Taika Waititi are o înclinație către un umor mai deșucheat și cu tentă de macabru știam de la mult prea puțin lăudatul pe cât ar merita What We Do in the Shadows.

Urme ale personalității sale artistice se mai găsesc și prin Thor: Ragnarok, dar temperate de așteptările adulatorilor acestui univers imaginar.

În Jojo Rabbit îl găsim iar în formă maximă, fapt vizibil chiar din aplombul cu care îl joacă pe Hitler, prieten imaginar al unui puști înscris în tineretul nazist, care descoperă că mama lui adăpostește o tânără evreică în podul casei.

Waititi e și regizor, și scenarist, iar multipla ipostază conferă filmului o coerență stilistică, absolut necesara pentru ca absurdul situațiilor să funcționeze.

Dacă mizanscena urmează cărări bătătorite, scenariul este de o inteligență care se relevă cu adevărat după ce ți se mai estompează ilaritatea sau tristețea sau duioșia pe care le smulge pe moment.

Satira la adresa naziștilor, ororilor și îndoctrinării regimului loc se poate curăța de specificul ideologic și extrapola la o subtilă radiografie a psihicului infantil, care adoptă mituri și le urmează orbește până încep să se bată nas în nas cu realitatea palpabilă.

Iar optimismul care reiese, cum că bunătatea inerentă bate spălarea pe creier, nu pare neverosimil.

Dar să nu devenim excesiv de patetici, pentru că Jojo Rabbit nu se ia prea în serios și, deci, n-are sens s-o facem noi.

Plăcerea principală pe care o oferă este în terfelirea multor grozăvii într-un mod periculos de ireverențios.

Aici se poate produce fractura: unii se vor simți jigniți, alții captivați.

Îi înțeleg pe cei dintâi și mă bucur că sunt precum cei din urmă.

Câteodată, singura armă pe care o avem în fața prostiei, răutății, agresivității (și lista poate continua) este umorul.

Sucit, negru, sadic, iconoclast, cum o fi, umor să fie.

Jojo Rabbit n-ar avea nicio câtime din efectul său hazliu-sinistru, dacă n-ar fi populat de interpretări una și una.

Ca Hitler, Taika Waititi s-a distrat de minune și am auzit că a regizat destule scene chiar îmbrăcat așa. Sam Rockwell nu mai avea nevoie să demonstreze cât de tare e ca actor de compoziție comică, dar o face din nou.

După ce, ani de zile, a fost doar un sex-simbol, Scarlett Johansson și-a făcut anul acesta intrarea în lumea bună a actoriei în stil mare, obținând insigna de membru într-un club foarte select: aceia care primesc nominalizări și la rol secundar, și la rol principal în același an.

După superba naturalețe din Marriage Story, actrița desfășoară aici un mozaic de reacții, unele superb îngroșate, altele minunat sub-interpretate, construind un argument viu al ideii că, și în dictaturile cele mai acerbe, există oameni care își păstrează bunătatea sau uzul rațiunii. Partitura ei ar fi, însă, caricaturală, dacă n-ar exista un mic element contrar, acela că, în ciuda calităților ei umane, această mamă nu-și cunoaște pe deplin fiul.

Un rol care ar fi putut fi doar interesant, dar căruia Scarlett Johansson îi înzecește valoarea.

Dar să dăm Führerului ce e al Führerului (Taika Waititi o să aprecieze poanta asta, deși unii dintre voi poate n-o s-o facă) și să recunoaștem că starul veritabil al filmului este micuțul Roman Griffin Davis. Trăirile sale, în special după ce demarează interacțiunile cu Elsa (Thomasin McKenzie), nu sunt cu nimic mai prejos în materie de diversitate decât arsenalul pe care îl etalează însuși Joaquin Phoenix în JoJoker (altă glumă la care mă bazez, dacă nu pe voi, măcar pe Taika Waititi).

Deoarece tematica filmului, înfățișarea fizică, dar mai ales frumusețea prestației artistice sunt similare, personajul principal din Jojo Rabbit m-a trimis cu gândul la Ivan Jandl din The Search.

Diferența notabilă și îmbucurătoare este că, după vreo opt decenii, putem să facem mai mult mișto de ideologiile totalitare și să exclamăm, precum simpaticul Jojo:

Fuck off, Hitler!

A se înlocui Hitler, după preferinţe, cu Donald Trump, Ali Khamenei, Vladimir Putin, Jair Bolsonaro, Xi Jinping etc.

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Bombshell

Ford v Ferrari

Pretendenţi la Oscar în 2020 – Ford v Ferrari

Din punct de vedere ideologic, faptul că Ford v Ferrari este pe lista filmelor nominalizate la Oscarul suprem, iar Bombshell nu, este triumful masculinitatii dominante și al spiritului donaldtrumpian „America Great Foreva”, precum şi al temelor facile faţă de cele grave.

Din punct de vedere strict cinematografic însă, este victoria unui meşteşug pe care Hollywood-ul l-a perfecţionat de-a lungul timpului, acela de a lua o poveste reală şi a o reda suficient de exact, încât omagiul să fie recognoscibil, dar şi suficient de antrenant, iar divertismentul să depăşească fruntariile genului.

Prin anii ’60 ai secolului trecut, cei de la compania Ford îşi pun în gând să îi bată pe alde Ferrari la faimoasa cursă de la Le Mans, iar pentru asta angajează profesionişti vajnici, dar şi căpoşi.

Clişeele unui astfel de film se regăsesc din abundenţă în Ford v Ferrari, atât de pregnante uneori, încât pe cei care nu ştiu să mai şi lase prinţipurile morale deoparte ar putea să-i supere. Vă dau un exemplu de astfel de scenă: Christian Bale meştereşte ceva sub maşină, iar nevasta vine cu fustiţa scurtă şi cu mers legănat să îi aducă de mâncare într-un coşuleţ. Momentul romantic este inevitabil.

Şi dihotomia dintre specialiştii într-ale automobilismului, oameni integri, neîmblânziţi, şi corporatiştii agasanţi sau fanfaroni cam tot din puţul convenţiilor vine, dar, după ce am avut de-a face cu această din urmă categorie umană de-a lungul vieţii, mărturisesc că îngroşarea caricaturală nu-i chiar departe de adevăr.

Ca să nu mai zic că rivalii italieni sunt creionaţi în cel mai apăsat stil arhetipal.

A nu se înţelege că Ford v Ferrari este un film prost. Nu, este chiar remarcabil că, în ciuda unui şablon pe care îl recunoşti în tot şi toate, de la momente tandre sau psihologice la caracterizări şi dozarea suspansului, nu are timpi morţi şi te distrează, chiar dacă nu nutreşti nici cea mai vagă pasiune pentru viteză şi adrenalină.

Scenariul, alert, previzibil ca întreg, dar savuros luat moment cu moment, le dă actorilor replici de ronţăit şi atitudini de etalat. Campion este, bineînţeles, Christian Bale, cu accentul deşănţat şi aerul coleric, excelent secondat de Matt Damon, tot cu accent deşănţat şi cu grimase preocupate. Dintre enervanţii care le pun beţe în roate, ies în evidenţă Josh Lucas drept alunecosul şi ranchiunosul director-combinator şi Tracy Letts, patronul orgolios, pe care l-am întâlnit pretutindeni, inclusiv în oraşul natal, unde diverşi potentaţi finanţează activităţi extracurriculare, doar pentru că rivalii din afaceri au procedat la fel.

Ford v Ferrari nu se bagă pentru nominalizaţii la interpretare sau la cei pentru scriere şi concurează cu şanse reale, chiar măricele, doar la montaj.

Pentru o peliculă care are de-a face cu testosteronul şi vitezometrul dat peste cap, decupajul de fracţiuni de secundă este indispensabil, iar aici merge pe sistem de mulţi cai putere.

Tare mi-e că vitezomanii, de care drumurile noastre nu duc lipsă, o să simtă un impuls suplimentar de la Ford v Ferrari.

Băieţi, lăsaţi-o mai moale, că şofatul nu-i ca-n filme!

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Bombshell

Pretendenţi la Oscar în 2020 – Bombshell

După anunţarea nominalizărilor la Oscaruri pentru 2020, purcedem la cronică oficială a acestei ediţii cu Bombshell, un film care n-a încăput în lista pentru statueta supremă, fapt puţin nedrept, având în vedere subiectul.

Titlul este mai mult decât sugestiv: mai multe bombe sexy (nu săriţi cu acuze gen „objectificarea muierii”, vorbim de Charlize Theron, Nicole Kidman sau Margot Robbie, da?) care lucrează la Fox News declanşează bomba acuzându-l de hărţuire pe şefoiul Roger Ailes (excelentul John Lithgow), care arată de parcă ar fi mâncat el însuşi o bombă.

Construcţia narativă elaborată de regizorul Jay Roach şi scenaristul Charles Randolph e juma’ The Big Short, adică un mozaic rocambolesc şi alambicat, cu spargeri de al patrulea zid, despre culisele sordide ale unei instituţii binecunoscute, juma’ The Insider, adică o aplecare către drama celor care au de ales între succes şi moralitate.

Bombshell nu se ridică la înălţimea niciunuia dintre remarcabilii predecesori, dar îşi face treaba în măcar a schiţa păienjenşul de concesii, tăceri, precum şi revoltele surde care compun respectivul post de televiziune, dar şi alte medii, fără doar şi poate.

Dacă filmul este printre jucătorii de la Oscarurile de anul acesta, este mulţumită interpretărilor.

Charlize Theron demonstrează încă o dată că are o relaţie aparte cu machiajul care o transformă, lăsându-i expresivitatea intactă. Dacă la început pare înţepenită în postura de ştiristă băţoasă, mecanismul psihologic pe care îl pune în mişcare revoluţia feminină de la Fox News o atinge şi îi prilejuieşte aceeaşi sfâşiere înălţătoare pe care acum ceva ani o admiram la Russell Crowe ca denunţător al industriei tutunului.

Şi că veni vorba de Russell Crowe, salut faptul că şi-a regăsit suflul actoricesc cu The Loudest Voice, unde îl joacă pe acelaşi Roger Ailes şi pentru care tocmai a luat un Glob de Aur, însă nu mă sfiesc să spun că nu mai am nevoie să vizionez serialul cu pricina, pentru că John Lithgow mi-a oferit tot ce era cazul să ştiu.

Impunător, grotesc şi concupiscent, nu numai că seamănă cu Jabba the Hutt, aşa cum el însuşi se vaită, dar mai prezintă şi abilităţile persuasive ale unui Don Corleone.

Cu atât mai meritorie pare cruciada declanşată de Nicole Kidman, căreia nu i s-a acordat suficient de multă atenţie în sezonul premiilor. Rolul ei nu este cu nimic mai prejos faţă de al colegelor de ecran.

Între acestea, Margot Robbie demonstrează că nu este doar o bunoacă. Spre deosebire de Charlize Theron, personajul ei, de o candoare vecină cu naivitatea, ca să nu zic prostia, nu este forjat de duritatea lumii mass-media, ci este un lut moale, numai bun de exploatat, cu urmări pe care actriţa le redă cu un ambivalent, deci veridic, ansamblu de trăiri.

De apreciat este că Bombshell nu este un manifest feminist îngust. Nu toţi reprezentanţii sexului tare sunt nişte porci şi nu toate reprezentantele sexului frumos pun etica şi principiile mai presus de carierism.

De fapt, probabil că lecţia cea mai importantă este că nicio dictatură nu înfloreşte fără colaboraţionişti.

Doamnelor şi domnişoarelor, vine un moment când trebuie să alegeţi.

Încercaţi să o faceţi gândindu-vă şi la cele care vin după voi.

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Cei doi popi

Un duel/duet actoricesc care este foarte drag inimii mele este acela dintre Charlton Heston drept Michelangelo şi Rex Harrisson drept Papa Iulius al II-lea în The Agony and the Ecstasy a lui Carol Reed, poate şi pentru că are loc în cel mai înălţătoare manifestare a prezenţei umane pe Pământ: Capela Sixtină.

Nu e o întâmplare, cred, că un alt mare tandem interpretativ, acela dintre Anthony Hopkins şi Jonathan Pryce din The Two Popes, atinge zenitul în acelaşi loc.

Magia pe care o degajă arta care îi înconjoară pe cei doi actori a ridicat pe culmi de umanitate universală o versiune romanţată şi edulcorată a transferului de har şi atribuţii manageriale dinspre strictul şi autoritarul Papă Benedict al XVI-lea (Joseph Ratzinger) înspre tolerantul şi mundanul Francisc I (Jorge Bergoglio).

Nu că aş fi anti-clerical din fire, dar refuz să cred că acel „inspirat din evenimente reale” nu a fost cosmetizat în stil Green Book, rezultând încă o mostră a inegalabilei capacităţi a Hollywood-ului de a scoate mesaj frumos şi optimism chiar şi din piatra pe care s-a clădit Biserica Sfântului Petru.

Regizorul Fernando Meirelles este un excelent meseriaş, iar atenţia renascentistă acordată detaliilor fizice şi procedurale de la Vatican este una dintre sursele încântării pe care o smulge The Two Popes.

Celelalte îi vizează pe cei doi protagonişti, a căror sublimă compatibilitate mă face să propun celor de la Academie premiul pentru duet, ca variantă la Oscarului pentru întreaga distribuţie, pe care l-am mai tot ridicat la fileu distinşilor membri ai acestei instituţii. Dacă la MTV Movie Awards se poate şi dacă Papa Francisc I a început să predice unele lucruri pe care alde Papa Borgia sau Clement al V-lea nici nu le-ar fi visat, de ce nu s-ar putea şi aici?

Lui Jonathan Pryce îi revine partitura mai complexă, de spirit progresist şi deschis, dar muncit de ambiguitatea morală din trecut (pe care Meirelles îl redă cu aceeaşi forţă tragică din The Constant Gardner), însă parcă lui Anthony Hopkins rolul i-a fost modelat pe însăși persoana sa.

Venerabil ca vârstă şi aureolat de un prestigiu imens, aidoma personajului real pe care îl interpretează, acest actor de legendă ne oferă un testament artistic similar cu ale omologilor din The Irishman.

Ca şi în cazul cuplului din Marriage Story, mi-ar părea rău să văd că nominalizarea la Oscar îl prinde pe unul dintre cei doi protagonişti din The Two Popes, iar pe celălalt îl ocoleşte. Sper ca măcar scenariul semnat de Anthony McCarten să se regăsească pe lista celor adaptate, chiar şi pentru singurul motiv că, în ciuda unor locuri comune pe care se încăpăţânează să le bifeze, ne face un cadou nepreţuit – imaginea a doi papi, unul argentinian, altul neamţ, chibiţând la finala Campionatului Mondial de Fotbal din 2014.

Da, un film bun, un meci tare sau Capela Sixtină sunt câteva moduri de a-i ajuta pe oameni să uite de tot ce îi desparte.

Oscar vs. Oscar

Ca niciodată, nu numai că, mulţumită unei documentări continue, ştiu care vor fi principalii competitori de la Oscarurile de anul acesta, însă, chiar înainte de a se fi anunţat nominalizările, îmi cunosc şi campionul.

Acesta se intitulează Marriage Story, este regizat de Noah Baumbach, care semnează şi scenariul, şi prezintă povestea sepărării şi divorţului unui cuplu, ale cărui jumătăţi sunt angrenaţi în lumea artelor şi au un copil, care devine, în dulcele spirit Kramer vs. Kramer, miza unui conflict acerb.

Intenţionat am subliniat vocaţiile celor doi, pentru că sunt un element prea puţin explorat în recenziile, altminteri unamim favorabile, despre această peliculă.

Cei doi protagonişti (Scarlett Johansson şi Adam Driver, minunaţi, dar voi reveni asupra acestui aspect) sunt actriţă, respectiv regizor de teatru, iar eu am petrecut destul timp în preajma unor astfel de artişti, încât să ştiu că este un microcosmos în care, pe lângă tradiţionala gamă de simțăminte omeneşti, există o dorinţa de a fi apreciat care depăşeşte chiar şi narcisismul pe care insidios îl promovează în rândul tuturor utilizarea reţelelor sociale. A nu se înţelege că o asemenea profesie e populată de oameni mai răi ca noi restul, ci doar că aceia care oferă un act artistic trăiesc cu predilecţie pentru a fi aplaudaţi şi complimentaţi.

Acest mic amănunt potenţează drama personajelor principale şi se contrapune iubirii dintre cei doi, în privinţa căreia scenariul strălucit al lui Noah Baumbach nu lasă nicio urmă de dubiu.

În plus, am simţit şi o interesantă antiteză, mă încumet să spun deliberată, între New York, elevat, agitat, populat de oameni dedicaţi, şi Los Angeles, fastuos, relaxat şi populat de oameni adepţi ai savoir vivre. Adică un duel între Broadway şi Hollywood, pe care Baumbach are inteligenţa să nu îl soluţioneze.

Şi dacă aţi simţit o vagă şi plăcută similaritate între Marriage Story şi La La Land, să stiţi că nu sunteţi singurii.

Din lucrurile care îi despart, dar şi apropie pe cei doi se naşte un spectacol, căci asta este, chiar dacă unul subtil, în care trăirile sunt potenţate, scenele antologice curg una după alta, iar tu, privitorul, te simţi când bine, când rău, şi mai şi înveţi ceva.

Despre cei doi intepreţi am aceleaşi elogii pe care le-aţi întâlnit pretutindeni. Mi s-a părut că prima jumătate a filmului îi aparţine cumva lui Scarlett Johansson, care desfăşoară un zbucium sinusoidal cu o naturaleţe care m-a surprins, cu toate avertismentele anterioare vizionării.

Pendulul emoţional se deplasează apoi către Adam Driver, care m-a copleşit pur şi simplu. De acord, că e capabil de mai mult decât catastrofalul Kylo Ren ştiam din BlacKkKlansman, dar nu îmi imaginam că poate parcurge o asemenea varietate de reacţii cu o intensitate impecabil controlată sub acel aer un pic placid care îl caracterizează.

Momentul de transfer, dar şi de vârf pentru cei doi este acea confruntarea magnifică pe care Noah Baumbach are straşnica inspiraţie să o plaseze într-o cameră goală. Acolo, între pereţii albi suntem martorii unor titanice descătuşări actoriceşti, cumulând un episod care merită un loc de cinste în analele cinematografiei.

Cei doi au nominalizările asigurate, însă mi s-ar părea o cumplită nedreptate ca unul dintre ei să câştige, iar celălalt, nu. Mai bine să se ducă Oscarurile la Joaquin Phoenix şi Renée Zellweger, decât să văd acest cuplu despărţit şi în viaţa reală de talazurile competiţiei, aşa cum s-a întâmplat cu Emma Stone şi Ryan Gosling.

Prestaţia restului distribuţiei mă îndeamnă să reiau apelul către Academia Americană de Film, cel pe care l-am enunţat când vorbeam despre Parasite, referitor la introducerea unui premiu colectiv. Şi aici se vădeşte faptul că un film mare este un ansamblu care este mai mult decât suma prestaţiilor individuale.

Despre Laura Dern se spune că e în pole position în cursa pentru cea mai bună actriţă în rol secundar şi, într-adevăr, e greu de ignorat voluptatea onctuoasă cu care îşi îmbracă fiecare minut de prezenţă pe ecran.

A fost o plăcere să-l revăd pe Ray Liotta, încărunţit cât să-mi trezească o fărâmă din nostalgia de la The Irishman, însă vibraţia cea mai amplă, depăşind angajamentul şi aşa puternic generat de acest film, s-a înregistrat în acea bucată care îi aparţine lui Alan Alda.

Jovialul, vivacele, şturlubaticul interpret din M.A.S.H. îşi arată vârsta, însă nu doar prin inevitabilele semne fizice, dar şi prin înţelepciunea atitudinii. Faţă de lumea birocratizată şi eficientizată din jur, e o oază de umanitate pe care am face bine să n-o uităm.

Previziuni pentru nominalizările la Oscar?

Filmul e acolo, fără doar şi poate, cei doi protagonişti şi actriţa în rol recundar, aşijderea, scenariul original al lui Noah Baumbach e deja preferatul multora, nu doar al meu, chiar peste cele din Once Upon a Time …in Hollywood sau Parasite. În privinţa lui Noah Baumbach-regizorul am ceva emoţii, pentru că Greta Gerwig pare a fi dat lovitura cu Little Women, iar corectitudinea politică e o manie periculoasă în rândul membrilor Academiei.

Cu un pic de noroc, însă, Marriage Story va prilejui acea rară aliniere a astrelor, de care istoria Oscarurilor a mai avut parte doar la It Happened One Night, One Flew Over the Cuckoo’s Nest şi The Silence of the Lambs.

Sejur prelungit la periferia iadului

Filmul mare n-are de ce sa facă tumbe ca animalele de companie sau să urle în haită ca hienele. El trebuie să fie o balenă, o balenă ce rătăceşte solitară în adâncul mărilor, respiră răsunător şi greoi, se împreunează rostogolitoare-ntre valuri şi naşte însângerată şi măreaţă, păstrându-şi îndeajuns de departe rechinii cei strânşi în grupuri. Filmul de mari dimensiuni nu-şi poate sacrifica necesara gravitate ca să fie pe placul acestei epoci a senzaţionalismului. Nu poate, de dragul unor privitori sau al altora, să-şi scurteze lungimea, să-şi diminueze densitatea şi să-şi micşoreze dificultatea. Eu atât de lung îl vreau, atât de dens îl vreau şi atât de dificil îl vreau – cine e dornic să-l vadă, să-l vadă, cine nu, nu. Şi de-ar fi să-mi rămână un singur cititor, eu tot aşa vreau sa îl fac.

Aveţi mai sus citatul lui Mo Yan despre romanul mare, pe care l-am modificat, pe ici, pe colo, astfel încât să pară că e al lui Béla Tarr despre monumentalul său Sátántangó.

O astfel de profesiune de credință trebuie să-l fi animat pe regizorul maghiar când a realizat cu dăruirea unui Orson Welles la debuturi un film de ŞAPTE ORE ŞI JUMĂTATE, fără să se sinchisească că nu va fi niciodată vreo maşină de încasări.

Nu ştiu dacă iadul arată precum cel dantesc sau acela din Capela Sixtină, însă periferia lui modernă este negreşit precum lumea mocirloasă pe care Béla Tarr o construieşte atentând la răbdarea noastră mai ceva ca un Poliţist, adjectiv ridicat la cub.

Personaje poetic declasate animă un cadru decrepit liric şi compun o vagă alegorie a exploatării omului animalic de către omul prădător.

Dar acţiunea nu prea contează, cu atât mai puţin destinaţia, care e vidul absolut.

Călătoria prin bolgii amestecate cu iscusinţa unui Christopher Nolan e totul, deoarece, pe parcursul ei regizorul ne oferă scenă memorabilă după scenă memorabilă, astfel încât mentalul suferă o transformare pe care o voi exprima prin parafraza unui alt autor de Nobel, de data asta S. Y. Agnon:

Prima oară omul vede şi pricepe. A doua oara vede şi se minunează. Mă amăgeam când îmi închipuiam că pricep, fiindcă, de fapt, nu pricepeam o iotă, nimic. A treia oară pricepe şi nu pricepe, a patra oară pricepe ce nu pricepuse si nu întelege ce inţelesese şi tot aşa de fiecare dată. Şi dacă se osteneşte mult şi o ia de la capăt de multe ori până când uita de câte ori a luat-o de la capăt, şi mai are şi ajutorul lui Marelui Anonim, atunci începe să priceapa. Şi ăsta e începutul înţelepciunii.

Da, după Sátántangó, orice drum desfundat, ploaie mocănească, obraz nebărbierit, muşama pocnită îmi va spune ceva mai mult.

Ca regizor, Béla Tarr e precum un maestru de arte marţiale: tehnici simple, dar atât de eficiente, încât e greu să-l prinzi descoperit. Camera se deplasează lateral sau frontal, se retrage pe aceeaşi linie sau îi dă ocol personajului. Prim-planul e la mare cinste. Sunetele extradiegetice te înnebunesc.

Însă lentoarea şi clar-obscurul şi aranjarea scenelor propun o picturalitate în care îi regăseşti pe Jan Vermeer şi geometria interioarelor, pe Caspar David Friederich şi misterul spatelui întors privitorului, pe Caravaggio şi jocul umbrelor sau pe Edward Hopper şi solitudinea omului în spaţiu.

E greu să găseşti un urât mai frumos în cinematografie.

Sátántangó are şapte ore şi jumătate, adică patru sute cincizeci de minute, adică douăzeci şi şapte de mii de secunde.

Niciuna nu este irosită.