Film văzut și trăit aievea

Lipsa cinematografelor e ceva ce am resimțit acut în perioada asta.

Nu că n-ar fi belșug de filme acasă, însă atmosfera ecranului celui mare și a sunetului care te învăluie împreună cu partenerii de vizionare este un aditiv de neînlocuit al plăcerii cinefile.

Până catadicsește gubernu’ să întreprindă ceva în privința asta, cei de la Inspire Cinema Craiova și-au dat seama că inițiativa este mama soluțiilor și au lansat proiectul Dine-in Cinema, care presupune proiecții în aer liber, pe terasa localului Chicago Pub&Events.

Un lucru merită menționat încă dintru început: nu orice peliculă merge văzută acolo. Îmi vine greu să-mi imaginez că Persona lui Ingmar Bergman s-ar potrivi cu zumzetul conversațiilor sau cu clinchetul paharelor.

Organizatorii au avut, însă, excelenta inspirație de a rula The Great Gatsby cel din 2013, iar efectul a fost de experiență multidimensională.

Petrecerile misteriosului personaj eponim s-au simțit aproape palpabile în timp ce mă jucam cu piciorul unui pahar de vin și îmi vedeam atenția furată câteva fracțiuni de secundă de damele bine și la modă îmbrăcate din jur.

Unde mai pui că localul Chicago Pub&Event are și piscină încăpătoare, care invită la hedonism, dar care a și pricinuit câteva glume funeste la finalul filmului.

Și, tot ca o coincidență simpatică, când am dat o fugă până la bar, ca să-mi iau porția de hidratare necesară atenuării consumului oenologic, mi-a sărit imaginea asta în ochi, exact când pe Gatsby îl căutau la telefon oamenii din Chicago.

Romanul lui F. Scott Fitzgerald e destul de alunecos, de-asta nici nu are vreo ecranizare definitivă, iar aceasta a lui Baz Luhrmann se înscrie în aceeași paradigmă a incompletitudinii.

Mai rău, dacă nu ești obișnuit cu stilul agitat, bombastic și sclipicios al regizorului, versiunea de față poate părea kitschoasă și deranjantă, ceea ce ar fi o nedreptate, pentru că, pe undeva, cam așa se prezenta lumea în care are loc această dramă a identității neclare și a afecțiunii sufocate de materialism.

Oricum l-ai privi, The Great Gatsby al noului mileniu excelează la ce știe Luhrmann să facă mai bine: costume, decoruri și coloană sonoră. Aceasta din urmă mi-a prilejuit o plăcere aparte, valorificată fiind de echipamentele audio ale organizatorilor și asociată imaginii unui astru selenar solitar și strălucitor.

Deși interpretările sunt condamnate la aceeași supraîncărcare expresivă, calitatea membrilor distribuției îndulcește spectacolul inevitabilei emfaze.

Leonardo DiCaprio face uz de cabotinismele pe care le-a turat la maxim mai târziu în The Wolf of Wall Street, dar găsește un pic de loc și pentru fragilitatea-cheie a personajului. Tobey Maguire e cam pierdut în spațiu pentru a fi un narator credibil, sau poate agitația stilistică i-a scos și mai și în evidență candoarea-i naturală, iar Carrey Mulligan știe când să plângă și când să se răzgândească.

Dintre toți, cel care și-a înfipt colții în rol cu cea mai mare poftă e Joel Edgerton drept Tom Buchanan, care îl domină pe Leo în așa hal în scenele esențiale, încât deznodământul încleștării asupra femelei pare perfect verosimil.

Pelicula lui Baz Lhurmann este esențialmente senzorială, dar vârful ei dramatic constă în acele câteva minute în care legenda vie a Bollywood-ului, Amitabh Bachchan, ne onorează cu impozanta sa prezența și îi reduce, așa cum bine spunea un comentator pe Youtube, pe DiCaprio și Maguire la postura unor puștani necopți.

The Great Gatsby, în orice formă a sa, este expresia visului american, înălțător sau cumplit, iar astăzi este 4 iulie, așa că le urez un la mulți ani Statelor Unite ale Americii, care, prin una dintre odraslele lor de frunte, Hollywood-ul, ne încântă și ne învață și ne țin în viața de peste un secol.

Trecutul felicită prezentul

E interesant că, la distanță de vreo câteva generații, cinematografia niponă oferă doi regizori care manifestă o așa fină înțelegere a naturii umane și relațiilor dintre indivizi, încât tu însuți (puteți folosi femininul, dacă aparțineți acestui gen, ca să nu aud acuze de sexism și supremație masculină) te simți radiografiat sufletește.

Tokyo monogatari al lui Yasujiro Ozu e expresia de acum câteva decenii a acestei discrete profunzimi, iar Aruitemo aruitemo (Still Walking, tradus fad în română drept O zi în familie) al lui Hirokazu Koreeda este cea a prezentului.

Și în pelicula cea nouă are loc o reuniune la domiciliul unui cuplu în vârstă, care primește vizita fiicei și a fiului, precum și a familiilor aferente, pentru a-l comemora pe fiul cel mare, dispărut în condiții care se dezvăluie treptat.

Mai puțin inedit decât Mankibi kazoku (Shoplifters) și mai puțin deprimant decât Dare mo shinarai (Nobody Knows), acest film al lui Koreeda e cel mai fluid în acumularea psihologică și cel mai generos cu momentele de amuzament, înduioșare și ambiguitate care caracterizează, chiar și în lumea reală, relațiile cu un oarecare grad de disfuncționalitate.

Nimic ostentativ, însă, iar aici maestrul Ozu ar aproba cu acea înclinare specific niponă a capului realizarea confratelui de peste decenii, atât ca scenarist subtil și savuros, cât și ca orchestrator de imagine și montaj.

Așa cum marele cineast din trecut reușea să-ți captureze atenția prin niște cadre prelungi, compuse cu migala unei gravor de stampe, Koreeda operează de minune cu spații mici, unde ești obligat să te concentrezi pe mimica actorilor, mai ales când reacționează la vorbe extradiegetice.

Paul Ekman, specialist în comunicarea non-verbală, cu precădere cea facială, a introdus termenul de micro-expresii, mișcări aproape imperceptibile ale unor mușchi ai feței, rezultat al zgândăririi unei emoții.

Ca asiatici, interpreții din Aruitemo aruitemo (fără cusur toți, de la copii la bătrâni) sunt cu vreo două trepte de emfază mai jos decât omologii de pe cele două părți ale Atlanticului, așa că a decoda ce simt este un exercițiu și un test de empatie.

Nu contează să îl treci, contează să îl parcurgi.

Înțelepciunea constă în a lua aminte și la greșelile altora, pentru că nu ai timp să le faci pe toate.

În Japonia, se spune că oricine te poate învața ceva îți este sensei.

Așa că le mulțumesc lui Yasujiro Ozu Sensei și lui Hirokazu Koreeda Sensei.

Domo arigato gozaimashita!

Un triumvirat pentru posteritate

Se întâmpla acum douăzeci de ani, într-o seară de toamnă.

Stabilisem cu un prieten să mergem la film.

L-am așteptat cât am putut, dar n-a apărut, iar telefon mobil n-aveam pe vremea aia, așa că mi-am călcat pe inimă, mi-am luat un bilet pe fugă și am intrat în sală.

Lumina se stinsese și tocmai atunci începea X-Men, cu acea scenă de o încărcătură emoțională inegalabilă.

Așa pătrundeam într-un univers fantastic, care, fără a se apropia de pasiunea pe care mi-au stârnit-o Star Wars sau Harry Potter, m-a atras întotdeauna pentru că, în spatele divertismentului și adrenalinei, atinge chestiuni profunde ale naturii umane, ale identității și marginalizării.

Deși distribuția care a populat multele ecranizări, sequel-uri, prequel-uri sau spin-off-uri (vocabularul exploatării hollywoodiene e sugestiv de amplu, nu-i așa) a inclus nume feminine oscarizate, precum Halle Berry, Anna Paquin sau Jennifer Lawrence, cred că numai idioții m-ar acuza de misoginism când voi spune că mitologia din X-Men este construită în jurul triumviratului Professor Xavier – Magneto – Wolverine.

Alegerea celor trei actori a fost o lovitură care merită studiată peste ani și ani în manualele de casting.

Patrick Stewart și Ian McKellen vin din lumea teatrului, iar asta se vede în modul cum rostesc replicile și dau maiestate scenelor esențiale, și sunt legați de o îndelungată prietenie, care răzbate și în rivalitate de pe ecran, rezultând astfel acea relație ambivalentă care dă conflictului un aer demiurgic.

Simplul fapt că la versiunile venerabile ale personajelor s-au găsit interpreți mulțumitori ai perioadei de tinerețe – James McAvoy și Michael Fassbender – poate fi un medalion în același capitol din manualul de casting al viitorului.

Celor doi coloși li se alătură Wolverine al lui Hugh Jackman. Nu greșesc cu nimic când folosesc posesivul.

Rolul este al acestui actor și al nimănui altcuiva. Mi-e greu să cred că se va încumeta cineva vreodată să îl întruchipeze pe acest exponent al anti-eroului care, deși e îndeobște asociat taberei pozitive a lumii mutanților din X-Men, este prins într-un purgatoriu, cu brațele întinse către lumină, dar tras spre damnare de un trecut violent, ambiguitate superb valorificată în Logan.

În prezent, muzeele cinematografiei se ocupă de începuturile acestei arte.

Peste câteva decenii, în speranța că voi mai fi încă aici, într-una dintre X-pozițiile dedicate mașinăriei de fabricat vise numite film, voi căuta și imaginea de mai jos.

Și cred că o voi găsi.

Slavă și ocară colonialismului

Se ia un stângist acerb.

Se ia și un europocentrist deșănțat.

Li se dă de văzut Fitzcarraldo.

Stângistul va exclama:

Cultura autentica a indigenilor și natura amazoniană sunt distruse de ambiția stupidă a colonizatorului exploatator!

Europocentristul va jubila:

Iată ce magnifice isprăvi au loc sub conducerea omului alb, care le aduce băștinașilor și cultura înaltă!

Paradoxul este că niciunul dintre ei nu se înșeală, deoarece pelicula lui Werner Herzog este o continuă pendulare între diatribă și epopee.

Bineînțeles, cine a văzut câteva dintre documentarele realizate și narate de cineastul german, îi știe combinația aparte de fascinație și ironie.

Povestea din film este uneori umbrită de povestea despre film.

Protagonistul este un visător (cu accente de nebunie, așa cum se cuvine) care vrea să construiască o clădire de operă în mijlocul junglei peruane.

Pentru asta, are nevoie de bani, pe care încearcă să îi obțină, pornind într-o expediție de revendicare a unui inaccesibil ținut cu arbori de cauciuc, în timpul căreia ajunge să coordoneze operațiunea faraonică de a își tracta vaporul peste o culme, de pe un râu pe altul.

Această secvență a producției este cea mai discutată și controversată, deoarece oameni reali, nu personaje fictive, au suferit pentru a duce la îndeplinire grandioasa ambiție a regizorului, care n-a vrut să se încurce cu machete sau efecte speciale.

Prin detalii extrafilmice precum acesta sau faimosul conflict dintre Werner Herzog și actorul său preferat, dereglatul strălucit Klaus Kinski, Fitzcarraldo pare mai spectaculos și mai generos decât Aguirre, der Zorn Gotes, deși e departe de subtilitatea acestuia din urmă.

Altminteri, meșteșugul lui Herzog e cel binecunoscut: peisajele sunt splendide și autentice, localnicii (atât cei integrați, cât și cei care încă urmează vechile căi) sunt pitorești, iar montajul sunet-imagine e adecvat, fie prin muzică de fundal, fie prin absența ei.

Ca protagonist, Kinski e exact alegerea care dă greutate ideii că ”visătorii mută munții”. Aspectul său sălbatic, cu toate că vine din partea așa-zis civilizată de lume, și patima ardentă care îi răzbate din figură și gesturi sunt contrabalansate de surâsul luminos al Claudiei Cardinale, mărinimoasă și generoasă matroană de bordel, care îl sprijină așa cum și-ar dori orice bărbat pus pe fapte cu șanse îndoielnice de reușită.

Deși întreprinderea grandioasă a sfidării reliefului (la care a recurs și sultanul Mahomed al II-lea în timpul asediului final al Constantinopolului) este cea care i-a asigurat acestui film locul în istorie, există o altă scenă pe care eu, unul, o consider emblematică.

Parcurgând un teritoriu ostil, cu bătăi funebre din tobe de o parte și de alta a malului, Fitzcarraldo decide să nu recurgă la arme, ci la patefonul cu vocea divinului Enrico Caruso.

Da, poate că într-adevăr condeiul e mai tare decât sabia și muzica decât sarbacana.

The Birds și judecata prezentului

Gone with the Wind a fost scos de pe platforma HBO pentru a-i fi retușată prezentarea.

O prostie periculoasă, dacă mă întrebați pe mine, însă gestul în sine ridică problema reevaluării unor repere ale culturii universale, așa că hai să aducem în fața Onoratei Instanțe a Prezentului și Valorilor Sale un alt film celebru, The Birds a lui Alfred Hitchcock.

Pârâtul se va supune următorului interogatoriu și verdictelor aferente:

Este pârâtul relevant pentru prezent?

Verdict: Da.

Motivația Curții: Natura care lovește necruțător și inexplicabil este imaginea fidelă a situației mapamondului.

Este pârâtul corect din punct de vedere politic?

Verdict: Nu.

Motivația Curții: Toate personajele feminine ale pârâtului sunt vulnerabile și dependente de singurul personaj masculin, care e arătos și stăpân pe sine.

Este pârâtul înspăimântător?

Verdict: Nu.

Motivația Curții: Ca instigator a unei întregi pleiade de producții similare, pârâtul are un impact limitat asupra oricărei persoane aflate în deplinătatea facultăților mintale și emoționale.

Este pârâtul semnificativ din punct de vedere estetic?

Verdict: Da.

Motivația Curții: Ca autor moral și faptic al pârâtului, numitul Alfred Hitchcock se face vinovat de manipularea stării de spirit a spectatorului, prin sintaxa cinematografică și mijloacele sale extradiegetice, precum și prin lipsa mobilului care stă la baza acțiunii pârâtului.

Este pârâtul onest în privința reacțiilor umane colective?

Verdict: Da.

Motivația Curții: Pârâtul redă, fără a o face în mod explicit, tendința de a nega un fenomen vizibil, de a mima ipostaza de expert, de a căuta explicații supranaturale și de a arunca vina asupra cuiva fără dovezi peremptorii în acest sens, trăsături care regăsesc ca delicte și în prezent.

Este pârâtul un pericol pentru sănătatea fizică și psihică a cetățenilor?

Verdict: Nu.

Motivația Curții: Decizia a pornit de la prezumția de inteligență a cetățenilor; pentru cazuri care încalcă această prevedere, se recomandă evitarea pârâtului, ca și a altor complici din trecutul cinematografiei.

Ședința Curții se declară închisă.

Acțiune în Forță

Nu știu alții cum sunt, dar eu am rămas cu un gust amărui după cele trei noi filme din universul Star Wars și le-am cam repudiat în ceea ce privește contribuția la această mitologie modernă.

Și alții au procedat la fel în trecut, când seria animată Star Wars: The Clone Wars a lui Genndy Tartakovsky a fost considerată necanonică (bănuiesc că s-a întrunit Conciliul de la Beverly Hills, pentru a hotărî asta) și înlocuită cu aceea mai digitală care a debutat în 2008.

Fără a-i contesta consistența în realizare acesteia din urmă, mărturisesc că o prefer fără urmă de șovăială pe cea dintâi.

Da, are episoade scurte.

Da, este simplistă pe alocuri.

Da, vocile personajelor filmate sunt irepetabile.

Da, se văd reciclări ale unor procedee stilistice din Samurai Jack.

Însă Genndy Tartakovsky are ceva aparte, o atingere pe care nu mă sfiesc să o numesc de geniu, iar aici, fără a se chinui prea mult, compune un spectacol bombastic, hiperactiv și antrenant.

Nici nu mai contează că unele aventuri se soluționează cât ai clipi din ochi, puținul pe care îl oferă are o calitate spre care cea mai recentă trilogie nici nu s-a sinchisit să tindă.

Cu toată iuțeala narațiunii, se întrevăd și niste tușe psihologice, în special în agresivitatea latentă a lui Anakin Skywalker sau relația ușor tensionată cu maestrul său Obi-Wan Kenobi.

Am apreciat și generozitatea cu care li se acordă și altor Jedi prilejul să exceleze într-ale Forței și vitejiei.

Mace Windu e construit după tot arhetipul de ”bad mother fucker” al lui Samuel L. Jackson, iar bucata de final, aceea care înnoadă firul povestirii cu debutul din Star Wars: Episode III – Revenge of the Sith, are exact intensitatea și tragismul care pregătesc căderea luciferică din film.

May the Force be with you for any other project, Master Genndy Tartakovsky!

Scorsese avea motive întemeiate

Dao ma zei (Hoțul de cai) ar fi rămas o simplă picătură în vastul ocean al cinematografiei, dacă titlul său n-ar fi fost menționat la un moment dat de Martin Scorsese drept unul dintre filmele preferate ale anilor ’90 (rezultând astfel un mică inadvertență temporală, pentru că producția în cauză datează din 1986).

Acest neprețuit sprijin a catapultat creația lui Zhuangzhuang Tian în atenția publicului și în a posterității, care i-a dat dreptate marelui regizor american, pe care îl firitisesc și eu pentru simțul estetic fără greșeală.

Plasată într-un Tibet la fel de demitizat pe cât l-am vizualizat după lectura cărții lui Sam van Schaik, povestea este a protagonistului cu ocupația eponimă și efectele pe care le suferă prin ostracizarea pe care i-o atrage.

Filmul este un minunat monument etnografic, însă nimic din bogăția cutumelor și pitorescul costumelor nu abate atenția de la personajul principal, jucat cu acea rară combinație de naturalețe a omului din partea locului și expresivitate actoricească autentică de Rigzin Teshang.

Pe el îl urmărim și prin el simțim ambivalența la care ne supune această narațiune laconică.

Bănuiesc că Martin Scorsese a simțit o atracție aparte pentru Dao ma zei, tocmai pentru că a văzut în acest hoț de cai ceva care i-a adus aminte de galeria mafioților complecși pe care i-a pus pe ecran de-a lungul timpului.

Tâlharul tibetan este și un tată iubitor, se dedă la fărădelegi, dar e străbătut și de acel fior religios atât de specific Acoperișului Lumii, nu ezită să devină un paria îndeplinind un ritual înjositor, dar refuză să își taie pletele în semn de penitență.

Într-un cadru natural maiestuos, dar aspru cu oamenii, luminile și umbrele personalității sale ne forțează să înțelegem că, pe măsură ce altitudinea muntelui crește, cea a piramidei lui Maslow scade.

Marea calitate a acestui film este un paradox. În realitate, natura copleșește omul. Aici e invers, drama umană e atât de apăsătoare, încât mai că nu poți să te bucuri de imaginile grandioase în care are loc.

Kekexili îți mai oferea momente de palidă veselie, astfel încât să te bucuri de spațiile vaste și zeiești ale platoului tibetan.

Dao ma zei nu e atât de îngăduitor.

Are o misiune frustă, pe care și-o îndeplinește la fel de implacabil precum vântul și vijeliile care destramă și cele mai trainici edificii umane:

Să ne spună că viața e o zbatere, de multe ori sortită eșecului.

Maica Indie împacă și capra și varza

Multă vreme am privit Bollywood-ul cu condescendență, dacă nu chiar dispreț.

Umil îmi cer iertare. Nu doar pentru Lagaan, care singur ar putea spulbera o astfel de prejudecată, ci pentru întreaga atitudine care mi-a afectat karma sigur.

Filmul realizat de Ashutosh Gowariker are darul să hrănească entuziasmul contagios cu care istoricul Michael Wood, în superbul său documentar, The Story of India, prezenta abilitatea acestei civilizații de a absorbi influențe exterioare, fără a-și pierde substanța care dăinuie din vremuri imemoriale.

Lagaan are loc în perioada Raj-ului britanic și povestește pe larg cum niște săteni oropsiți acceptă provocarea stăpânitorilor de a-și juca sistemul de taxe la un meci de cricket.

Privit dintr-un anume unghi, pelicula bifează unul după altul clișee hollywoodiene și forme stilistice indiene inevitabile – iubire, dans, interpretări caricaturale și situații cam ridicole.

Dar, dacă te muți un pic cu optica, descoperi o superbă sinteză a acestor două școli de cinematografie, rezultatul fiind un spectacol grandios (filmul durează aproape patru (!) ore), antrenant și înălțător.

Mai mult, chiar din punct de vedere ideologic, Lagaan oferă o echilibristică spectaculoasă, pe care aș vrea să văd vreodată și în cinematografia românească.

Localnicii sunt ăi buni, iar unii britanici sunt ăi răi, însă excepții sunt și într-o parte și într-alta. Stăpânirea străină e împilătoare, însă grație unei domnițe din Albion (exponenta tuturor europenilor care s-au îndrăgostit de India și au oferit-o lumii), indigenii învață un sport de care au rămas obsedați până în zilele noastre. Există și câteva scene, deloc forțate, care demonstrează că noțiunea de ”fair-play” a fost inventată de englezi (am și fost martor la un exemplu personal, la semifinala Anglia – Croația).

Dar Lagaan n-are de reglat, chiar și amical, răfuieli doar cu ocupanții străini, ci și cu proprii demoni.

În echipa de cricket indigenă sunt hinduși, musulmani, un Sikh impunător, precum și un paria, adică un impur diform, expresie a unei inegalități încă persistente în țara-subcontinent a contrastelor.

De fapt, ca unul care a simțit acea ieșire din corporalitate pe care numai o victorie a echipei favorite o poate genera, m-am emoționat profund (și mi se întâmplă și acum, când mi-aduc aminte) la imaginea celui de neatins felicitat și îmbrățișat de toți ai lui, fără discernământ.

Cultura clasică indiană e dominată de figuri eroice, iar Lagaan nu face excepție. Filmul este construit în jurul superstarului Aamir Khan, care se distinge în orice moment, fie prin înfățișare, fie prin postură, fie prin realizări.

El e vârful triunghiului amoros, cel îmbrăcat aparte și căpitanul echipei.

Dar generozitatea ideatică a filmului se manifestă și prin diversitatea și pitorescul figurilor care îl înconjoară. E imposibil să nu le îndrăgești, ba chiar ajungi să îi cunoști un pic și pe britanici, cu toate apucăturile lor.

Somptuos și realizat fără cusur, pelicula curge agreabil timp de două treimi și explodează în ultima parte, aceea a meciului propriu-zis.

Începând din noiembrie 2017 până în aprilie 2018 am trăit aventura sportivă supremă a vieții mele:

Am fost alături de la fetele de la echipa de handbal SCM Craiova în tot traseul lor către câștigarea Cupei EHF.

Am aplaudat, am suferit și am simțit un extaz greu de descris în cuvinte.

Ca urmare, înfruntarea de cricket, în care realizatorii și actorii pun cel mai mult suflet, mi-a mers și mie tot acolo.

Nu numai că am reușit să deslușesc subtilitatea unui sport pe care îl consideram infantil, însă am și uitat că deznodământul era vizibil de la o poștă și am urmărit disputa de parcă ar fi fost în direct.

V-am mai tot spus că musical-ul este expresia supremă a cinematografiei.

Mi-o confirmă și Bollywood-ul.

Când o să ajungă și un film românesc să îmi întărească încrederea în bunătate și solidaritate și să îmi arate partea frumoasă a vieții, mă voi considera împlinit.

Nu, Miami Bici nu se pune.

Un maestru în tinerețe (4)

Ca multe alte domenii, cinematografia a fost dată peste cap de pandemia de Covid-19.

Filme pe care unii dintre noi le așteptau numărând zilele nu vor mai fi lansate anul acesta sau, cu puțin noroc, apar spre finalul anului, dacă nu ne izbește vreun val doi.

Tenet al lui Christopher Nolan face notă discordantă și rămâne, cel puțin declarativ, proțăpit în iulie 2020.

Deși orice producție a acestui regizor formidabil este un eveniment pe care nu pot să îl ratez, mărturisesc că reclama filmului mi-a trezit bănuială că a început să sacrifice originalitatea în favoarea spectaculosului, așa că m-am gândit că n-ar strica să ne întoarcem la vremea când nu beneficia de sute de milioane de dolari și făcea minuni cu un scenariu inteligent și un buget ridicol de mic.

Realizat chiar înainte de Memento, care a chinuit neuronii unui mapamond întreg, Following merită redescoperit, nu doar pentru că e ca o radiografie (vezi și granulația imaginii) a concepției și ideilor lui Nolan, cât pur și simplu pentru divertismentul cerebral pe care îl oferă.

Un tip cu veleități de scriitor și apucături voaieriste alege pe câte un străin și îl urmărește, pentru a afla cât mai multe despre persoana în cauză. La un moment dat, ținta supravegherii sale îl prinde asupra faptului și îl atrage în ocupația-i la fel de nelegala – spartul de apartamente.

De aici începe acea construcție narativă mozaicală tipic nolaniană, care ne sucește dintr-un plan temporal într-altul și ne livrează dezvăluiri care schimbă permanent macazul înțelegerii.

Nu vă spun mai multe, doar că, în materie de coerență, scenariul de aici le bate pe multe dintre cele ale creațiilor sale mai titrate.

O trăsătură pe care unii i-o impută lui Christopher Nolan este răceala cu care își construiește personajele. Deseori, acestea sunt doar constructe caracteriologice, aflate în serviciul exercițiului pur intelectual pe care ni-l oferă cineastul întru descifrare.

Deoarece majoritatea cadrelor din Following constă în prim-planuri, iar actorii, fără a fi lipsiți de abilități, au un stil plat de a rosti replicile, această abstractizare se relevă și mai pregnant, însă, dacă în alte părți ar putea fi considerată o slăbiciune, aici potențează efectul minimalist al întregului.

Marea calitate a acestei pelicule austere este modul imperceptibil în care se eliberează de condiția de obiect de studiu și devine o provocare pentru minte, care decodează, se înșală și se delectează cu spectacolul propriei manipulări.

Cine are vreo câteva mii de lire sterline de cheltuit o face la Harrods sau la Ibiza.

Christopher Nolan a preferat să facă un film.

Iar de-aici au răsărit Memento, Inception, Interstellar, Dunkirk sau The Dark Knight.

Mare noroc am avut.

Noi, cinefilii.

Graecia capta ferum victorem cepit

Grecia înfrântă i-a cucerit pe barbarii ei învingători.

Ce spuneau anticii despre relația vechii Elade cu Roma triumfătoare e și esența lui Mediterraneo, care a contribuit la distincția de care încă beneficiază cinematografia italiană, aceea de a deține cele mai multe Oscaruri pentru film străin, dar care a fost îndelung criticat pentru ușurătate.

Această ușurătate este, însă, o calitate, pentru că astfel povestea soldaților italieni din cel De-al Doilea Război Mondial care ocupă o insulă grecească, rămân izolați acolo și se integrează comunității devine, dacă nu credibilă, măcar sugestivă.

Două spirite ale lejerității, cel grec și cel italian, fuzionează minunat sub regia lui Gabriele Salvatores.

Personajele sunt schematice, da, fără doar și poate, dar îți devin treptat familiare și foarte simpatice, pe măsură ce bravează, copulează, se înamorează, evadează, fumează, pictează, dansează sau driblează.

Cadrul în care se desfășoară această savuroasă alegorie a pacifismului este familiar oricui a călătorit vreodată în Grecia: lumină, culoare, stânci aride și pitorești, case văruite în alb, dar cu obloane colorate, și mese în aer liber.

Cumva, Mediterraneo acționează asupra ta, privitorul, precum insula elena asupra detașamentului de inepți cuceritori.

De râs, râzi de la început, iarar vigilența și spiritul critic picotesc, lăsându-se legănate în hamacul plăcerii de a călători cu gândul acolo unde încă nu se poate fizic.

La Oscarurile din acel an, pelicula italiană a bătut Da hong deng long gao gao gua (Raise the Red Lantern) al lui Zhang Yimou, un film mult superior din punct de vedere stilistic.

Însă anul în sine nu era unul obișnuit. Era 1992, iar omenirea de-abia începea să conștientizeze că Războiul Rece luase sfârșit și să spere că pacea și fericirea urmau să domnească pe Pământ.

Era o iluzie de care era nevoie.

Mediterraneo a hrănit-o la sân și a ajutat-o să crească.

Și încă e nevoie să o facă.