Între experienţă şi candoare

Dacă măsurăm avuţia sufletească şi prin volumul de sunete armonioase la care ne expunem, atunci se cheamă că m-am îmbogăţit simţitor după concertul lui Plácido Domingo Jr. & friends.

Mental, m-am ferit cât am putut de inevitabila comparaţie între vocea protagonistului acestui spectacol şi cea a ilustrului său tată. Am remarcat însă că Plácido Domingo Jr. îşi dezvăluie pe deplin calităţile în duete şi că are o energie nebănuită din punct de vedere al jocului scenic.

Comparaţia în voia căreia m-am lăsat, însă, a fost aceea între Irina Polivanova şi Laura Bretan.

Pe de o parte, soprana, ucraineancă şcolită la Moscova şi hârşită pe diverse scene ale lumii, a dovedit o deplină stăpânire de a tehnicilor vocale specifice operei, precum şi acea expresivitate pe care acest gen muzical o împrumută de la teatru.

De cealaltă, tânăra care a uimit o lume întreagă şi a câştigat inimile românilor (deşi, din păcate, nu şi pe ale unor juraţi de Eurovision cu urechile înfundate) a prezentat o candoare adorabilă, atât ca manifestări gestuale, cât şi muzicală. Erau momente când înghiţea un pic în sec, când tracul participării la un concert de o asemenea anvergură răzbătea din spatele figurii ingenue, însă şi altele când glasu-i de serafim făcea să vibreze Sala Polivalentă şi sufletele celor care o populau în acel moment.

În vag spirit zen, o să-mi tulbur singur starea de visare anamnezică în care m-am transpus, făcând un joc de cuvinte previzibil:

Amazing Grace a fost momentul ei de graţie.

Experienţa şi candoarea sunt deseori rivale.

Nu şi de această dată.

P.S. Însoţitor la acest spectacol mi-a fost un adolescent, pentru care participarea la un astfel de eveniment era o premieră.

Când orchestra Filarmonicii „Oltenia” din Craiova, condusă de dirijorul Marius Hristescu, ne oferea arii din opere celebre, precum Carmen de Bizet, cu acea limpezime a percepţiei pe care numai cei tineri, cărora lumea li se deschide în faţă, o au, a exclamat:

De câtă coordonare e nevoie pentru a face muzică!

Pe drumul de întoarcere, cu pasu-mi alert, am depăşit o pereche fiică-mamă, care veneau, neîndoios, de la acelaşi concert. Cea tânără gesticula şi vorbea plină de entuziasm:

Ai văzut? Cum se îmbină toate acele instrumente, ca să creeze muzică!

Grecia şi lumea toată

Inedit este cuvântul care ilustrează activităţile Filarmonicii „Oltenia”Craiova la fel de succint şi pregnant precum frizele Parthenonului redau încleştările dintre centauri şi lapiţi.

Noul prilej de a constata aceasta a fost concertul desfăşurat în cadrul Galei Rotary pentru excelenţă în Educaţie, organizat de Rotary Club Craiova în colaborare cu Rotary Club Anatolia Thessaloniki, eveniment care ne-a oferit o călătorie în inegalabila Grecie.

Itinerariul a debutat cu un dans tradiţional (realizat de Asociaţia Irini din Craiova), care, cum altfel, m-a trimis cu gândul la acea scenă din finalul cinematografiei intitulate Zorba the Greek, în care Anthony Quinn (pe care mulţi l-au considerat grec după acel rol, deşi a fost mexican) şi Alan Bates transformă sirtaki-ul într-un ritual al descătuşării.

Periplul muzical care a urmat a fost un melanj de creaţii ale unor compozitori precum Mikis Theodorakis, Georges Moustaki, Stavros Kougioumtzis, Manos Hatzidakis sau Dionisis Savvopoulos, dar şi melodii celebre, precum Hijo de la luna sau Time to Say Goodbye.

Escortă ne-a fost orchestra Filarmonicii din Craiova, completată de Corul „Cantabile” din Atena, ambele dirijate de Theodoros Orfanidis şi avându-i în frunte pe soprana Sonia Theodoridou şi pe tenorul Ioannis Lakis.

Călătoria auditivă a avut o suită ameţitoare de momente sublime, precum o călătorie în spatele unui Hermes grăbit să transmită mesaje între zei. Ascultând-o pe Sonia Theodoridou (da, Cami, ai avut dreptate), am înţeles cum trebuie să se fi auzit o sirenă în urechile marinarilor lui Odiseu, şi eu simţind nevoia să mă leg de scaun, ca şi cum aş fi vrut să o ascult de-a pururi.

Cum să nu fiu încântat încă de la primele momente ale Ta paidia tou Peiraia (Copiii din Pireu), care mi-a facilitat rememorarea superbei interpretări a Melinei Mercouri din Pote tin Kyriaki?

Iar când a cântat Sara pe deal (într-o română aproape perfectă), superb acompaniată de pianista Aikatherini Liata, am simţit că mă topesc de-a dreptul.

Modulaţiile vocale ale ilustrei soprane au fost potenţate şi de tăria plăcută a glasului tenorului Ioannis Lakis, precum şi de acordurile acelui instrument aparte numit buzuki, ale cărui coarde erau mângâiate de Dionysious Kotsopoulos, iar rezultatul a constat aplauze prelungi, care au necesitat (din doar) două bisuri din partea soliştilor şi a orchestrei, deşi publicul ar mai fi vrut unul.

Şi încă unul.

Şi încă unul.

Grecia a oferit lumii multe, într-ale materiei, dar mai ales ale spiritului.

Pentru asta:

Efcharistó, Elláda!

Un nume mare descinde în Bănie

Nu pot să nu încep acest articol fără un pic de satisfacţie rătăcioasă la adresa craiovenilor care au migrat prin diverse părţi mai înstărite ale lumii şi care, auzind despre câte un eveniment cultural din Bănie, strâmbă din nas de parcă le-ar mirosi a peşte stricat.

Sunt curios ce-ar mai zice acum, când mă văd în postura de a vă anunţa că
Plácido Domingo Jr. vine în Craiova pe data de 20 aprilie 2019, la ora 20:00, la Sala Polivalentă din Craiova (care, odată cu Mamma Mia! mi-a demonstrat că poate fi exploată sonor fără neajunsuri), în cadrul spectacolului Plácido Domingo Jr. & friends.

După cum bănuiţi, interpretul este fiul celebrului Plácido Domingo, care a avut acel triumvirat colosal cu Luciano Pavarotti şi José Carreras. Şi, adaptând un proverb românesc, „ce naşte din tenor mare cântă frumos”,
Plácido Domingo Jr. are o voce deosebită, pe care, culmea, nu şi-a folosit-o mulţi ani, dedicat fiind vocaţiei de compozitor, până când însuşi tatăl său l-a îndemnat să o facă.

Iar acum, după succesul de pe alte meleaguri, Plácido Domingo Jr. vine pentru prima dată în România şi nu doar la Bucureşti (aviz cohortei masive a celor pe care i-am amintit în primul paragraf), ci şi la Craiova, în cadrul acestui eveniment organizat de Filarmonica „Oltenia” Craiova, împreună cu Primăria Craiova şi Consiliul Local.

Şi nu vine singur, ci însoţit de alţi artişti, ale căror pedigree-uri sunt care mai de care.

Pe Laura Bretan o ştiţi de la Vocea României şi de la Eurovisionul de România din 2016, Irina Polivanova e o soprană şcolită la Conservatorul din Moscova (abia aştept să o ascult şi să-mi aduc aminte de o scenă magnifică din jocul Syberia), Alin Stoica este tenor al Operei Naţionale din Bucureşti şi câştigător al prestigiosului premiu „Luciano Pavarotti”, iar Vali Boghean e un muzician din Republica Moldova, care, pe lângă faptul că are voce, mai cântă şi la (ţineţi-vă bine!) trompetă, saxofon, flaut, tilincă, caval, cimpoi, clarinet, chitară clasică sau bass şi (într-adins l-am lăsat la final, pentru că am o pasiune specială pentru acest instrument) la duduk, care v-a făcut să lacrimaţi când vedeaţi Gladiator.

Interpreţii şi Orchestra Filarmonicii „Oltenia” din Craiova se vor găsi sub bagheta dirijorului Marius Hristescu, al cărui stil relaxat, dinamic şi hâtru mi-e deja cunoscut de la Concertul de Anul Nou din 2019, despre care v-am povestit pe larg aici.

Spectacolul va fi prezentat de Evelina Păuna.

Biletele costă 100 de lei (zona VIP) sau 50 de lei (în tribună) şi pot fi achiziţionate fie online, de pe www.eventim.ro, fie de la agenţia de bilete a Filarmonicii „Oltenia” Craiova, din Calea Unirii, nr.16, de luni până vineri, între orele 10:00 şi 18:00.

În valea tristeţii

Încă o seară de vineri, încă o experienţă muzicală la Filarmonica „Oltenia” din Craiova.

Şi, ca de fiecare, dată, a existat şi ceva inedit, care mi-a catalizat o revelaţie.

Capul de afiş al acestui spectacol avându-l ca dirijor pe Răzvan Luculescu a fost Concertul în Mi minor pentru violoncel și orchestră, op. 85 de Edward Elgar, care l-a adus în mijlocul muzicienilor din orchestra craioveană pe solistul Robin Michael din Marea Britanie, interpret la violoncel.

Şi cum şedeam eu şi ascultam mi-a dat seama că, pe unde l-am auzit, violoncelul mi s-a părut întotdeauna un instrument care evocă şi trezeşte tristeţe.

Nu cred că îmi fabric singur o amintire când spun că şi trările lui Robin Michael erau în consonanţă cu ideea aceasta, trăire vizibilă mai ales în momentele solo. Confirmări îmi sunt multe dintre figurile membrilor orchestrei, altă dată exprimând încântarea sau nostalgia, după cum v-am mai povestit. Acum, dinspre scenă spre public curgea tristeţe, nu năvalnic, ci dozată în aşa fel încât să invite la contemplare.

Aşa mi-am adus aminte de violoncelul lui Yo Yo Ma şi modul cum însoţeste unele dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste ale culturii universale, cele din Crouching Tiger, Hidden Dragon al lui Ang Lee. De aici, mintea a ricoşat spre alte filme triste, dar şi spre episoade ale propriei vieţi.

Am obiceiul să-mi rotesc privirea prin sală, aşa că îndrăznesc să spun că nu eram singurul care parcurgeam acel liniştit catharsis.

Concertul de Elgar a fost flancat de plăcuta Uvertură „Hebridele” de Felix Mendelssohn-Bartholdy şi de Simfonia nr. 2 în Re major, op. 73 de Johannes Brahms. Referitor la aceasta din urmă, am înţeles pe deplin ce spunea un domn mai în vârstă şi fin cunoscător al muzicii clasice:

Brahms e un compozitor greu.

Împreună, cele trei părţi ale spectacolului m-au condus către următoarea profesiune de credinţă:

Şi chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei tristeţii,

Nu mă tem,

Căci tu eşti cu mine.

Tu, muzică.

P.S. Pentru că am scris aceste rânduri chiar în ziua de 1 aprilie, nu se cădea, monşer, să vă las cu un gust mai degrabă amar, aşa că, inspirat de amuzantul discurs de la bis al lui Robin Michael, care şi-a mărturisit originea scoţiană şi a făcut mişto de englezi şi de Brexit, vă spun un banc:

Un copil cu tatăl lui la un concert cu solist violoncelist:

Tatiiii, după ce termină nenea ală de tăiat cutia aia mare, mergem şi noi acasă?

Primăvara vine pe triluri de clarinet

Nu mă dau expert, dar n-am cum să nu afirm că, după o suită constantă de concerte, capacitatea-mi de a fi surprins se mai bătătoreşte. Însă n-am ajuns încă la placiditate, pentru că spectacolele Filarmonicii „Oltenia” din Craiova mai au mulţi aşi ascunşi în manşetele muzicienilor.

Unul dintre aceştia a fost Emil Vişenescu, în dubla sa ipostază de dirijor şi solist la clarinet şi performanţa de a se achita de ambele sarcini în mod încântător.

Dar să o luăm cu începutul. Acesta, spre deosebire de alte dăţi, nu a mai fost o pregătire indulgentă pentru bucăţile mai consistente de mai târziu, ci a funcţionat mai degrabă ca un gong, menit să îndrepte atenţia şi spatele: Uvertura Operei Don Giovanni de Wolfgang Amadeus Mozart, care, ca o reminiscenţă a concertului din săptămâna anterioară, m-a trimis din nou cu gândul la capodopera cinematografică a lui Milos Forman.

A urmat momentul de graţie, când Emil Vişenescu, în calitate atât de conducător al orchestrei, dar şi de prim membru al ei, a ilustrat conceptul de multitasking mai abitir ca orice manual de management. A fost ceva deosebit să urmăresc cum din pasiunea interpretării la propriul instrument trecea în cea de dirijor (mult îngreunată de poziţia pe scenă) şi invers, totul culminând cu acele câteva ocazii când rolurile se contopeau, iar interacţiunea cu orchestra din care el însuşi făcea parte se producea prin intermediul unor gesturi subtile, dar elocvente.

Melodia pe care şi-a manifestat superbul talent de clarinetist şi pe cărările căreia i-a călăuzit pe muzicienii Filarmonicii din Craiova a fost una plăcută, deliberat aleasă, cred, să aibă un aer primăvăratic, în ton cu explozia cromatică şi căldura care încep să ne înconjoare: Introducere și Tema cu variațiuni pentru clarinet și orchestră de Gioacchino Rossini.

Tot ca un imn închinat anotimpului renaşterii naturii a fost şi bisul smuls de publicului craiovean solistului, o bucată muzicală pe care acesta a prezentat-o ca fiind compusă de Marţian Negrea drept replică la o poezie de Lucian Blaga (vezi mai jos). Aceasta frumoasă intertextualitate mi-a confirmat că distincţia bonomă pe care o citeam pe chipul lui Emil Vişenescu era o expresie a personalităţii artistice a acestuia.

Finalul concertului m-a găsit din nou asaltat de Beethoven. Un Beethoven un pic mai blând de data aceasta – Simfonia nr. 4 în Si bemol major, op. 60. Bineînţeles, aceasta blândeţe trebuie luată relativ. Chiar dacă nu aş fi fost la curent cu programul concetului, tot aş fi ştiut că dau iar piept cu muzica acestui titan încă din momentul intrării în sală, când am văzut două tobe mari tronând în partea din spate a orchestrei.

Din caier încălcit de nouri
toarce vântul
fire lungi de ploaie.
Fluşturatici fulgi de nea
s-ar aşeza-n noroi,
dar cum li-e silă –
se ridică iar
şi zboară sa-şi găsească
cuib de ramuri.
Vânt şi-i frig –
iar mugurii
prea lacomi de lumină
işi zgulesc acum
urechile în guler.

(Martie de Lucian Blaga, Poemele luminii, 1919)

Muzica este poezia auzului.

Rivali in viata, aliati in posteritate

Vineri seara, pe 15 martie 2019, sala de conferinte a unui hotel de soi din Craiova era ticsita de oamenii veniti sa ii vada si ii asculte pe reprezentatii unei formatiuni politice noi.

Undeva mai in deal, sala de concerte a Filarmonicii din Craiova mai avea locuri disponibile, desi spectacolul de aici a avut mai multe de oferit, in ciuda discursurilor inchegate ideatic si coerente gramatical ale viitorilor oameni politici.

Marturisesc, motivul principal pentru care doar am aruncat o privire la dezbaterea aceea, pentru ca apoi sa ma reped la concert, a fost prezenta numelui lui Antonio Salieri in programul acestuia din urma.

Nu trebuie sa fii mare expert in muzica (iar eu, unul, nu sunt) sa stii ca acesta a fost marele rival al lui Mozart, daca nu din cultura generala, atunci din capodopera lui Milos Forman, Amadeus.

Este interesant ca duelul celor doi compozitori s-a trasferat si in competitia de la Oscarurile din acel an dintre F. Murray Abraham si Tom Hulce si, culmea ironiei, i-a dat castig de cauza interpretului lui Salieri.

Posteritatea, insa, l-a rasfatat pe Mozart, iar rivalul sau beneficiaza de notorietatea deloc glorioasa a unei anti-personalitati.

Intuiam cumva ca acea capodopera cinematografica a contribuit la aceasta eticheta nasoala, asa ca eram curios sa ascult pe viu ceva de Antonio Salieri.

Alegerea Concertului in Do major pentru flaut si oboi a fost ilustrativa pentru judecata la care a fost supus de istorie: o arie cuminte, placuta, care te destinde, dar pe care cu greu ti-o poti imagina generic de emisiuni sau coloana sonora de film.

Asta nu inseamna ca aceasta bucata muzicala n-a fost agreabila. Dimpotriva, insufletita de prezenta solistilor Catalin Opritoiu, al carui aer jovial mi-era cunoscut de la un alt minunat concert din cadrul Festivalului Craiova Muzicala, si al Cristinei Ordean, a carei prezenta pe covorul rosu de la Oscaruri ar face sa crape de invidie pe orice diva de la Hollywood, muzica lui Salieri s-a dovedit a fi un minunat preambul pentru ce a urmat.

Poate ca Salieri si Mozart au fost rivali in timpul vietii, insa muzica si timpul atenueaza chiar si cele mai acerbe animozitati.

Partea de concert care i-a apartinut compozitorului italian a fost flancata in program de doua creatii ale lui Ludwig van Beethoven: Uvertura Egmont, op. 84 si Simfonia nr. 7 in La major, op. 92.

Daca prima a fost din seria deja traditionalelor sesiuni de incalzire muzicala pe care le propun cei de la Filarmonica din Craiova, cea de-a doua a demonstrat cu varf si indesat cine este Beethoven si de ce este in stare.

Sub bagheta de o energie retinuta a dirijorului Bastien Stil si a interpretarilor mega-energice ale muzicienilor din Craiova, s-a napustit asupra-mi o creatie care m-a luat de guler si a dat cu mine de toti peretii. Ce-i drept, au mai fost momente cand m-a lasat jos, m-a mangaiat duios, dar asta n-a fost decat o pacaleala, pentru ca zbuciumul se relua rapid.

Sa iesi de la un concert cu senzatia ca ai fost batut si sa-ti mai si placa, asta inseamna muzica mare.

Voci de dincolo

S-ar putea sa fie surprinsi si un pic dezamagiti prietenii de la Filarmonica „Oltenia” Craiova, pentru ca nu voi mai uza de stilu-mi flamboaiant si emfatic obisnuit.

De data aceasta, nu va voi spune decat ca am participat la Concertul extraordinar de muzica sacra, sustinut de Corala Academica a Filarmonicii, dirijat de Manuela Enache-Pîrvu si care a inclus cantecele de mai jos, pe care m-am incapatanat sa nu le copiez din materialele informative virtuale, ci sa le tastez litera cu litera, dintr-un simt de pietate laica:

Josef Rheinberger – Abendlied

Franz Schubert – Chor der Engel

Johannes Brahms – Warum ist Licht gegeben dem Muhselingen?

Camille Saint-Saens – Ave Verum

Franz Liszt – Ave Verum

Anton Bruckner – Christus Factus est

Serghei Rahmaninov – O Theotokos Ever – Vigilant in Prayer

Anton Bruckner – Graduale

Giuseppe Verdi – Laudi alla vergine Maria

Serghei Rahmaninov – Bogoroditse Devo

Restul e tacere.

Ce ne jucam, ce vedem, ce ascultam

Calitatea nu e singura trasatura a concertelor de la Filarmonica „Oltenia” Craiova, acum incepe sa se contureze si diversitatea.

Spectacolul de saptamana trecuta, care a avut ca tema muzica din filme si jocuri video a deschis o poarta catre un filon atat de bogat, incat si daca stagiunea i-ar fi dedicata exclusiv, n-ar reusi decat sa-l zgarie la suprafata.

Acest inceput a fost insa promitator si reusit, oferindu-mi o gama larga de senzatii inedite.

In primul rand, daca am privi structura de varsta a spectatorilor melomani prin prisma unei curbe gaussiene, de regula m-as afla la capatul ei din stanga. De data aceasta, insa, nu cred ca exagerez cand spun ca eram spre cel din dreapta, pentru ca sala Filarmonicii din Craiova era ticsita cu adolescenti.

Si, ca un facut, companionul meu din acea seara era tot un adolescent, cu ansamblul complet de apucaturi specifice: ireverentios, agitat si un pic narcisist.

I-am dat dezlegare sa plece oricand, daca s-ar plictisi, insa suita de imagini din jocuri video l-a captivat, le recunostea dupa doar cateva secunde si cu greu il domoleam cand incepea sa-mi insire parerile despre fiecare dintre ele.

Nici eu n-am ignorat partea vizuala (mestesugit asamblata de Riccardo La Chioma), mai ales ca mi-a prilejuit constatarea ca viata-mi a bifat ceva ani:

S-a cantat si proiectat din Fallout 4, iar eu am jucat Fallout, primul, legendarul.

S-a cantat si proiectat din Grand Theft Auto 4, iar eu l-am incercat si mi-a displacut primul.

S-a cantat si proiectat din Zelda, iar eu mi-am aduc aminte ca seria asta era deja consacrata cand am vazut pentru prima data un calculator.

Da, am imbatranit, dar ma uit inapoi la tineretea-mi ludica si mi-e drag.

Inedita a fost si conversatia din spatele meu, cea starnita de imaginile si coloana sonora din The Witcher. Daca ar fost trei baieti, probabil ca ar fi trecut neobservata, insa modul aprins cum trei fete gurese il dezbateau m-a facut sa ma intorc si sa intreb cu neincredere abia ascunsa:

Auziti, voi chiar ati jucat The Witcher?

Da, l-am luat de pe Steam.

Am tacut si m-am intors clatinand din cap a uimire.

A nu se intelege, totusi, ca acest spectacol superb n-a fost decat un prilej sa-mi revizuiesc parerea despre categoria de varsta careia ii apartin.

Concertul, in intregul sau, si-a atins exact scopul metafizic: sa simuleze acea experienta de evadare din realitate pe care o ofera un joc bun sau un film mare, dar si accentuand acel ceva fara de care nici unul nici altul nu ar avea acelasi efect: muzica.

La inceput, cand luminile pe scena s-au stins, in asteptarea dirijorului Ivano Guagnelli, si in dreptul fiecarui muzician s-a aprins o luminita, am simtit ca am intrat intr-o poveste de Hayao Miyazaki.

Iar la final, cand totul s-a sfarsit cu una dintre cele mai frumoase imagini ale cinematografiei din toate timpurile – bicicleta zburatoare pe fundal de luna din E.T. – am simtit ca s-a pecetluit o sentinta:

Suntem mai mult decat carne si oase, suntem vise, suntem imaginatie, suntem transcendenta, iar muzica este una dintre caile prin care le atingem.

P.S. Imi permit sa adaug si niste sugestii pentru prietenii de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova, pentru ca au deschis o cutia a Pandorei atat de adanca, incat simt ca mi se taie rasuflarea de drag numai gandindu-ma ca as putea vreodata asculta coloane sonore din:

Filme precum Gladiator, Grand Budapest Hotel, Indiana Jones, Star Wars, The Last Temptation of Christ, Inception, Requiem for a Dream, The Fountain, Moonrise Kingdom, Pirates of the Carribean, Interstellar, The Passion of the Christ, Lawrence of Arabia, The 13th Warrior sau Chariots of Fire.

Jocuri precum Starcraft (si cele vechi, si cele noi), Stronghold, Medieval: Total War, Myst (toate), Shadow of the Colossus, Homeworld (1 si 2), Planescape Torment, Sanitarium, Syberia, Deus Ex, Diablo (1 si 2) sau Heroes of Might and Magic III.

Senzatii impartasite

Sa mergi la un concert impreuna cu un prieten pe care nu l-ai mai vazut de multisor este o victorie a umanitatii impotriva tendintelor centrifuge moderne.

Daca mai este si un spectacol de frumusetea variata a celui care s-a desfasurat pe 22 februarie 2019 la Filarmonica „Oltenia” din Craiova, bucuria impartasirii este inzecita.

Concertul condus de dirijorul Alexandru Iosub a semanat cu o vizita la un spa metafizic. A debutat lejer si agreabil, cu o suita de Cantece populare rusesti de Anatoly Lyadov, care ne-au pregatit mental (fara s-o stim la acel moment) pentru explozia care a urmat.

Pianul plasat la loc de cinstea in mijlocul orchestrei a fost luat in primire de alura poetica a tanarului Botond Szocs, care avea de interpretat Rapsodia pe o tema de Paganini pentru pian si orchestra, op. 43 de Serghei Rahmaninov.

Si a inceput sa cante.

Si sa uluiasca.

Si sa uluiasca si mai abitir.

Voi face o analogie cu tehnologia; unele televizoare au imagine HD, altele au impins calitatea vizuala atat de departe, incat s-a inventat sintagma, un pic hilara, Ultra-HD. In persoana lui Botond Szocs, in manifestarile si trairea sa intensa la atingerea clapelor n-am vazut ilustrarea conceputului de „stare de flux” (asa cum il defineste Mihaly Csikszentmihalyi), ci a unei veritabile „stari de ultra-flux”.

Norocul sau bunavointa celor de la Filarmonica (le multumesc asa cum Steve Martin ii multumea lui Steven Spielberg la finalul unei ceremonii de decernare a Oscarurilor) mi-a asigurat o pozitie in sala din care am avut ocazia sa privesc direct si suficient de indeaproape catre pianist.

Am ochi ageri, fapt confirmat de consultatii oftalmologice recente, insa au fost momente cand pur si simplu nu ii mai vedeam mainile. Sa traiesti senzatia ca simturile sunt neputincioase in fata manifestarii talentului este infricosator de inaltator.

Dupa formidabila prestatie a lui Botond Szocs, pe care noi, cei din public, nu l-am lasat sa scape fara vreo doua bisuri, excesul de extaz avea nevoie de stabilizare.

Aceasta a avut loc in cursul lucrarii lui Gabriel Faure, Requiem in Re minor pentru solisti, cor, orchestra si orga, op. 48, care, in ciuda numelui mai degraba funebru, a avut un efect de balsam, in care ingrediente de baza au fost vocile sopranei Renata Vari si baritonului Ioan Emanuel Cherata, dar si ale impresionantului cor al Filarmonicii din Craiova, al carui indrumator pentru acest concert a fost Pavel Sopov.

Dupa terminarea concertului, am pasit afara intr-un viscol necrutator. Insa intemperia nu a avut decat efectul de a-mi ciupi putin obraji, nicidecum de a-mi perturba starea de spirit.

Muzica e parte din sistemul nostru imunitar.

P. S. Va spuneam la inceput ca am trait toate acestea impreuna cu un prieten, caruia ii dau cuvantul, pentru a va prezenta inca o perspectiva asupra acestui spectacol (tot ce veti citi ii apartine, eu nu i-am impus decat un pic de concizie):

Un concert de muzica simfonica este sinonim cu nazuinta omului de a crea ordine, arta din haos, printr-o viziune a frumosului. Fiecare instrument isi cedeaza identitatea proprie pentru a realiza ceva maret dincolo de propria lui individualitate. Dupa ce audienta se obisnuieste cu armonia sonora, trecem la un recital la pian al unui tanar pianist (Botond Szocs) ale carui miscări aproape ca se contopesc cu sunetul intr-un spectacol care trebuie să fie vazut pentru a fi inteles.

Corul completeaza evolutia din haos spre individ si o maturitate care le aduce laolalta pe toate. Astfel, orchestra, solistul si corul, sub bagheta dirijorului ofera un spectacol care se simte in timp ce se aude si se vede, iar in momentul in care esti acolo, intelegi cum umar la umar, vibratie cu vibratie, cu totii putem atinge armonia!

Da, muzica este impartasanie.

Vibratii

Ori mi se tocesc abilitatile transcedentale, ori a fost ceva special cu spectacolul pe care l-am vazut saptamana trecuta la Filarmonica „Oltenia” din Craiova.

Concertul a avut tematica duala Mozart/Piazzola, o foarte reusita combinatie de clasic si modern, care, sub bagheta inepuizabilei si pitorestii energii a dirijorului Gian Luigi Zampieri, mi-a prilejuit o revelatie mai degraba tehnica, nu spiritual metaforica, asa cum mi s-a dus buhul pana acum.

Structura orchestrei a vadit o prezenta covarsitoare a instrumentelor cu coarde. Fara nicio intentie de a le reduce meritele celorlalti distinsi muzicieni care au contribuit la armonia care mi-a desfatat urechile, va voi referi la cei din majoritate, pentru ca multimea de coarde vibrand a fost madlena proustiana.

Asa mi-am adus aminte de un minunat atelier din cadrul magnificului Palais de la Decouverte din Paris, in care am fost parcurs o incursiune in stiinta si arta propagarii sunetului. Lectorul, excelent pedagog, beneficia de ajutorul unui dispozitiv simplu, dar ingenios, care ilustra legatura intre vibratiile unei corzi si producerea acelor semne auditive, care, asamblate de neuronii nostri, plasmuiesc miracolul numit muzica.

De la aceasta amintire m-am intors si mai mult in timp, la momentul cand, un stramos al nostru preistoric, incordand arcul ce-i servea drept arma, a constatat poate ca vibratia corzii ii produce o stare de bine greu explicabila.

Ce drum a parcurs omenirea de la acel moment pana la spectacolul acesta, in care orchestra si cei doi solisti, Andrei Stanciu la vioara si Emma Rotomeza la viola, generau vibratii de ordin fizic care, la randu-le, imi catalizau vibratii launtrice!

Arhimede spunea:

Dati-mi un punct de sprijin si voi rasturna Pamantul.

Eu spun:

Dati-mi o coarda vibranda si voi insufleti Pamantul.