Poarta către o altă aventură

Cei suficient de în etate şi pasionaţi de jocuri pe calculator îşi aduc cu siguranţă aminte de o creaţie monumentală numită Baldur’s Gate.

O poveste grandioasă, plasată în universul lui Tolkien, al elfilor, orcilor şi al altor creaturi fantastice, în care vrăjile şi faptele de vitejie erau la tot pasul.

Concertul Symphonic Adiemus de Karl Jenkins, care a deschis stagiunea 2019-2020 a Filarmonicii „Oltenia” din Craiova, a fost o astfel de poartă, pe care am fost ispitit să păşesc cu imaginaţia.

Compozitorul este contemporan şi britanic, iar aceasta s-a simţit atât în ecletismul instrumental, cât şi în aerul de magie care a învăluit fiecare dintre ariile spectacolului.

Am străbătut ţinuturi nemaivăzute, am înfruntat pericole ameţitoare, am fost martorul unor incantaţii transcedentale (versurile uneori improvizate sau cu un vag aer latinesc au contribuit masiv la această impresie) şi am mărşăluit cu armata orchestrală, căreia i se alătură şi cea corală (al cărei seneşal este Pavel Şopov) în bătălia titanică dinspre final.

Şi, pentru că basmele care provin din insulele britanice se desfăşoară adesea la umbra unor codri seculari, poate că nu este o întâmplare că din multitudinea de instrumente care m-au fermecat pe parcursul concertului, xilofonul, cu sunetul său aparte, s-a distins cel mai mult în urechile mele de Ascultător Level 2 spre 3 (pasionaţii de RPG-uri îmi vor înţelege modestia, pe ceilalţi îi îndemn să îşi întrebe copiii care joacă World of Warcraft).

Protagonist al acestei epopei a fost dirijorul Marius Hristescu, care, cu alura sa hollywoodiană, bagheta şi faldurile fracului, ne-a condus cu autoritatea unui Gandalf pe cărările aventurii numite Adiemus, care, după cum declara însuşi compozitorul Karl Jenkins, este forma de viitor a latinescului „adire”, adică „a se apropia”.

Muzica ne apropie de magie.

The Baldur’s Gate has opened once again!

Let us step forward and rejoice!

Trei din patru şi parcă tot n-au fost de-ajuns

Fuse şi duse şi a treia ediţia a Craiova Jazz Festival, însă nu fără urmări benefice pentru mine şi îmbucurător de numeroşii spectatori care au populat sala Filarmonicii „Oltenia” din Craiova în perioada 10 – 13 septembrie 2019.

Am avut privilegiul de a participa la trei dintre cele patru concerte şi, aplicând din nou modelul lui Daniel Kahneman (a cărui figură seamănă cu a lui Tudy Zaharescu, despre care vă voi vorbi mai jos) referitor la structura sinelului, după ce „the experiencing self” s-a delectat în timpul lor, a venit vremea lui „the remembering self” să se lase în voia plăcerii.

Primul dintre concerte i-a adus pe scena Filarmonicii pe cei de la Arya Jazz Band, care mi-au aruncat provocarea de a urmări, pe parcursul a mai multe melodii, dialogul (căci duel nu-l pot numi) dintre flaut şi saxofon. Două instrumente care provin din aceeaşi familie, dar care au pornit pe căi diferite în viaţă: saxofonul a ales viaţa urbană şi mai agitată, mai sonoră, în timp ce flautul a rămas într-un mediu mai blând şi mai bucolic.

Preocuparea mea pentru acest binom sonor nu m-a împiedicat, însă, să gust acel moment de entuziasmantă virtuozitate a interpretului la conga, moment care a smuls exclamaţii chiar şi celor mai placizi dintre spectatori.

Stilul de jazz contemplativ al celor de la Arya Jazz Band m-a pregătit pentru ce a urmat.

În a doua seară, am virat puţin de pe tărâmul jazz-ului pe al unor stiluri înrudite şi am aplaudat până mi-au obosit pălmuţele, reacţie involuntară la dinamismul irezistibil al Ana Mardare – Tudy Zaharescu Jazz & Soul Project. A fost un spectacol în care toate ingredientele au fost la superlativ. Şi când zic toate, toate înseamnă.

Am observat, şi nu un singur caz, în care liniile ondulate şi prezenţa scenică a Anei Mardare au provocat doamnelor şi domnişoarelor din sală tendinţa de a-şi lăsa dragăstoase capul pe umărul partenerului. Romantism stimulat de repertoriul minunat al concertului? Sau simţ de apărare? Discuţia rămâne deschisă.

M-aş putea lansa în laude savante la adresa concertului celor de la Ana Mardare – Tudy Zaharescu Jazz & Soul Project, însă un amănunt personal şi foarte mundan mi se pare mai elocvent. Când am ajuns acasă după evenimentul de la Filarmonică, am hotărât să folosesc timpul rămas pentru operaţiunea de punere în funcţiune a maşinii de spălat pline cu rufe. După cum ştiţi, acestea trebuie puse şi pe sârmă ulterior (dacă nu cumva sunteţi fericiţii posesori ai uneia dintre acelea care le face pe toate, inclusiv să le calce). În timpul acestei manevre, având creierul îmbibat de melodii de la concert, simţeam cum dănţuiesc uşor pe balcon. Bineînţeles, am rămas fidel preceptului „dansează ca şi cum nu te-ar vedea nimeni” şi sper că aşa a şi fost.

Ultima seară a festivalului a urmat tradiţia amplorii celorlalţi ani, reunind pe instrumentiştii de la Oltenia Big Band cu aceia de la Cico’s Jazz Orchestra, formaţie din Germania condusă de românul originar din Craiova Horia-Dinu Nicolaescu.

Ca orice orchestră de anvergură, şi aceasta simbiotică s-a putut aventura pe un tărâm muzical larg, de la reinterpretări în cheie de jazz ale unor arii celebre, precum Spărgătorul de nuci de Ceaikovski sau Nabucco de Verdi, la clasici ai genului, precum Arturo Sandoval (nume care mi s-a întipărit definitiv pe neocortex).

Însă, convins de asentimentul tuturor care au participar la acest spectacol, afirm că o jumătate, dacă nu mai bine, din starea de bine care mă însoţeşte de atunci este meritul maestrului Horia-Dinu Nicolaescu, maestru dirijor, maestru de ceremonii, maestru al cămăşilor, maestru în glume, maestru povestitor şi, în ciuda fizicului pe seama căruia el însuşi nu se sfia să facă haz, maestru dansator.

În persoana sa am văzut una dintre cele mai limpezi ilustrări ale beneficiilor iubirii. Iubirea de jazz şi iubirea de oameni. Din păcate, sunt destui care străbat viaţa fără a trăi nici măcăr pe una dintre acestea. La maestrul Nicolaescu cele două se potenţează reciproc.

Efectul?

1941.

Da, tovarăşi de audiţie şi vizionare, căci voi veţi fi copleşiţi de această dată.

Atunci s-a născut.

Încheieri alambicate nu îşi au locul.

A trecut Craiova Jazz Festival 2019 şi nu îl vom uita.

Acum îl aşteptăm pe cel din 2020.

Toamna se numără deliciile din jazz

Craiova Jazz Festival este deja una dintre tradiţiile culturale ale Craiovei care mă ajută să îmi organizez activităţile din calendar, aşa cum solstiţiile guvernau viaţa strămoşilor noştri.

Cel de anul acesta are loc între 10 şi 13 septembrie 2019, în sala Filarmonicii „Oltenia” din Craiova, însumând patru zile de delicii muzicale, după cum urmează:

Marţi, 10 septembrie 2019, ora 19:00 – Oltenia Big Band (România), sub conducerea muzicală a lui Dorin Maciucă.

Miercuri, 11 septembrie 2019, ora 19:00 – Arya Jazz Band (România).

Joi, 12 septembrie 2019, ora 19:00 – Anda Mardare – Tudy Zaharescu Jazz & Soul Band (România).

Vineri, 13 septembrie 2019, ora 19:00 – Cico’s Jazz Orchestra (Germania) feat. Oltenia Big Band (România), sub conducerea muzicală a lui Horia-Dinu Nicolaescu.

Preţul unui bilet este de 40 de lei, (10 lei pentru elevi, studenţi sau seniori), însă, cum am bănuiala că va interesează mai mult de un concert, cred că vă veţi bucura să aflaţi ca există şi un abonament de patru spectacole la doar 100 de lei.

Să ne vedem cu bine şi să ascultăm şi mai bine!

Că avem ce, după cum am avut onoarea a vă spune.

Vitamine pentru trup şi suflet

Ştiind că vine canicula şi că nu voi mai avea vreo ocazie similară până la toamnă, am participat la concertul de închidere a stagiunii la Filarmonica „Oltenia” din Craiova şi mi-am administrat o superbă doză de B3: Bach, Beethoven, Brahms.

Fiecare dintre aceste trei nume colosale ale panteonului muzicii clasice a participat cu câte o substanţă activă.

Primul prin Concertul în La minor pentru vioară și orchestră, BWV 1041.

Al doilea prin Concertul în Re major pentru vioară și orchestră, op. 61.

Iar cel de-al treilea prin Concertul în Re major pentru vioară și orchestră, op. 77.

Pentru a realiza legăturile moleculare între aceste impunătoare componente era nevoie de un element de coagulare artistică, rol pe care l-a îndeplinit violonistul Florin Croitoru.

De-a lungul acestei stagiuni, am avut ocazia să ascult diverşi solişti, la variate instrumente, care m-au impresionat în felurite moduri.

Însă niciunul nu mi-a impus admiraţia pentru anduranţă aşa cum a făcut-o acest reputat violonist.

Nu numai că a stat (nota bene! în picioare) pe scenă la fel de mult timp precum orchestra condusă de Gian Luigi Zampieri, răstimp în care nu a avut prea multe prilejuri să-şi tragă sufletul, însă chiar şi pentru urechea mea deloc antrenată în a simţi subtilităţile, era limpede că acele trei arii în interpretarea cărora a fost implicat numai uşoare nu erau.

Aşa mi-am adus aminte de un faimos studiu efectuat asupra jucătorilor de şah, potrivit căruia diferenţa dintre amatori şi marii maeştri nu consta neapărat în coeficientul de inteligenţă, ci în numărul de ore alocate studiului, covârşitor de partea celor din urmă.

Florin Croitoru a pierdut cu siguranţă multe vitamine în decursul titanicului său efort, pentru ca eu să am parte de un supliment nutritiv pentru suflet, indispensabil unei vieţi mai sănătoase.

Lui şi întregului colectiv al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova le mulţumesc pentru minunată cură muzicală pe care am parcurs-o în această jumătate de an şi declar fără înconjur:

Abia aştept să o reîncep la toamnă!

Gian Luigi Zampieri şi Florin Croitoru

Arhipelagul liniştit

De regulă, figura dirijorului care conduce un concert pe scena Filarmonicii „Oltenia” din Craiova este unul dintre factorii care confera fiecarui eveniment de acest fel un caracter aparte.

Aceasta mi s-a relevat cu şi mai multă putere de îndată ce mi-au căzut ochii pe dirijorul Sabin Pautza. Figura sa m-a trimis automat cu gândul la scriitorul Aleksandr Soljenițîn, autorului monumentului cutremurător intitulat Arhipelagul Gulag.

Prin bunăvoinţa prietenilor de la filarmonică, am citit şi un articol din care am aflat că aceşti doi mari artişti se aseamănă nu numai facial, ci şi prin faptul că au cunoscut recunoaşterea dincolo de hotarele ţării de baştină.

Totuşi, spre deosebire de ororile prezentate de Soljenițîn, spectacolul dirijat de Sabin Pautza a fost menit a ne aduce pe o insulă de linişte într-un ocean agitat al existenţei cotidiene.

Prima dintre arii a fost Simfonia nr. 4 în Do minor, D. 417, supranumită şi „Tragica”, de Franz Schubert, care, însă, are ceva aproape tandru şi care nu ar fi nelalocul ei în contexte definite ca pline de serenitate.

Programul serii s-a încheiat cu Fantezia în Do minor pentru pian, cor și orchestră, op. 80 de Ludwig van Beethoven care, la rându-i mi-a lăsat aceeaşi impresie de balsam, ceea ce cu atât mai surprinzător, cu cât vine din partea unui expert al compoziţiilor vijelioase.

Cu acest prilej l-am urmărit desfăşurându-se în plenitudinea atingerii clapelor pe pianistul Mihai Ungureanu, pe care nu avusesem ocazia de a-l urmări până la acel moment decât la bucăţi muzicale cuminţi.

Între aceste două momente s-a găsit o compoziţie a lui Sabin Pautza însuşi, „Te Deum” pentru cor şi orchestră, despre care voi spune acelaşi lucru şi îmi face plăcere să o fac:

Mi-a turnat încă un strop de linişte în suflet.

Aceasta este muzica: un arhipelag, ale cărui insule diferă ca relief sau formă sau geneză, însă pe oricare te-ai afla, eşti ferit de talazurile lumii dezlănţuite.

O nouă sursă de energie

Cuvântul care a caracterizat cel mai recent concert de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova la care am participat a fost „energie”.

A început cu Uvertura operei „Scara de mătase” de Gioacchino Rossini, o arie alertă, nimic suprinzător, având în vedere că este acelaşi autor al Uverturii din Wilhem Tell, care este echivalentul unui salt muzical în hyperspace.

A urmat Concertul nr. 1 în Sol minor pentru pian și orchestră, op. 25 de Felix Mendelssohn-Bartholdy, având-o ca solistă pe pianista Anca Săftulescu, ale cărei mâini străbăteau claviatura cu o viteza care, conectată la un mecanism eolian, ar fi produs suficientă energie să ilumineze întreaga clădire a filarmonicii.

Ajuns aici, fac o digresiune referitoare la pianişti (constat cu plăcere că am adunat deja o gamă largă de astfel de artişti pe care i-am văzut şi ascultat pe viu) şi relaţia cu instrumentul la care cântă. Fiecare dintre aceste relaţii este unică; la Anca Săftulescu am fost martorul unei neasemuite intimităţi, nu nu mai a interpretării, dar chiar a apropierii fizice. Această afecţiune reciprocă răzbătea peste multe rânduri ale sălii, pentru că am văzut chipuri înduioşate şi în spatele meu.

Programul concertului s-a finalizat cu Simfonia nr. 8 în Si minor, D. 579, „Neterminata” a lui Franz Schubert, care, pe lângă unele momente de impetuozitate, mi-a prilejuit o reflecţie asupra nevoii de energie a civilizaţiei noastre şi a resurselor pe care le consumăm pentru a o procura.

Faptul că finalul acestei creaţii muzicale este o graduală coborâre în neant (vezi titlul), pe care blânda atingere a dirijorului Bogdan Vodă a strunit-o minunat, m-a dus cu gândul spre lupta pe care nu o vedem, dar pe care n-ar strica să o sprijinim, de a găsi surse de energie care să nu se termine şi a căror utilizare să nu aducă atingere acestei planete pe care o numim acasă.

Muzica este ea însăşi o sursă de energie.

Regenerabilă, cu o condiţie:

Să nu o lăsăm năpădită de uitare.

Anca Săftulescu şi Bogdan Vodă

Să urmăm pianul

Ştiu că va părea o mostră de aroganţă din partea mea să-mi dau cu părerea într-un domeniu căruia de-abia i-am zgâriat suprafaţa, dar simt că e ceva ce merită spus:

La cel mai recent spectacol de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova am fost blagosloviţi cu Concertul nr. 2 în Sol minor pentru pian și orchestră, op. 22 de Camille Saint-Saëns, având-o în prim plan pe Rebeca Omordia.

Nu a fost prima dată când am audiat un bucată muzicală destinată conlucrării pianului cu restul instrumentelor, însă aici am simţit o supremaţie a acestuia în raport cu celelalte. De obicei, orchestra se desfăşura şi se mai retrăgea din când în când pentru a lăsa loc minunatelor sunete izvorâte din claviatură.

Acum, pianul a condus ostilităţile permanent şi nu spun asta doar ca urmare a minunatei interpretări a Rebecăi Omordia. În sprijinul spuselor mele pot să aduc şi frecvenţa crescută a momentelor când instrumentele cu coarde erau utilizate în stil pizzicato.

Ca urmare, mă încumet să spun că opera lui Camille Saint-Saëns ar putea fi mai ilustrativ denumită Concertul nr. 2 în Sol minor pentru pianul urmat de orchestră, op. 22.

Titlul nu contează, însă, prea mult, pentru că oricum este sublim.

Cea de-a doua parte a spectacolului Filarmonicii din Craiova ne-a oferit Simfonia nr. 6 în La major, WAB 106 de Anton Bruckner, sub bagheta dirijorului Theo Wolters.

Chiar şi fără să fac vreun efort deosebit de imaginaţie, pitorescul variat al muzicii pe care o ascultam m-a făcut să văd aievea filmul a cărui coloană sonoră putea fi.

Accentele orientale din debut m-au transportat într-un deşert necruţător, străbătut de călători sfârşiţi de sete. Soarta le scoate în cale un oraş grandios ascuns de dune, condus de un despot pe nume Ozymandias, a cărui fiică, Galateea, se îndrăgosteşte de căpetenia caravanei, un tânar de prin părţile Samarkandului, pe nume Tasadaar. Idila acestora ocupă partea mai lentă a simfoniei, care devine apoi zbuciumată, marcând peripeţii, trădări, dueluri şi încleştări grandioase.

La final, cei doi înving toate vitregiile şi pleacă împreună din citadela nisipurilor.

Şi-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi şi-or mai trăi şi azi, dacă n-or fi murit.

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am descris muzica aşa.

Rebeca Omordia şi Theo Wolters

Muzica te scapă de dureri de cap

Printr-un aranjament al sorţii şi al biologicului, la cel mai recent concert al celor de la Filarmonica „Oltenia” Craiova am ajuns cu unele dureri de cap.

Or fi fost de la vremea capricioasă, or fi fost de la prea multele materiale electorale la care suntem expuşi, nu ştiu.

Cert este că nu eram în cea mai bună formă pentru un auditor şi deja aplicasem sistemul de inspiraţii şi expiraţii prelungi care mă ajută să trec astfel de hopuri fiziologice.

Paradoxul muzical s-a manifestat rapid. Simfonia nr. 1 în Sol minor, op. 13 de Piotr Ilici Ceaikovski este alertă şi, în anumite momente, chiar explozivă, însă, cu toate acestea, nu mi-a potenţat în niciun fel migrena. Ba dimpotrivă.

Efectul terapeutic s-a vădit pe deplin la piesa-vedetă a spectacolului, „Rhapsody in Blue” pentru pian şi orchestră de George Gershwin, care a adus-o alături de ansamblul filarmonicii pe solista Ruxandra Boariu.

Ascultând superba compoziţie a acelui american la Paris şi delectându-mă cu simpatică antiteză dintre gesturile fluide şi mlădioase ale pianistei şi energia debordantă a dirijorului Dumitru Cârciumaru, am constatat la un moment dat că acele senzaţii neplăcute din propria-mi scăfârlie dispăruseră complet.

Aplicând filtrul scepticismului, am considerat iniţial că doar atenţia îmi fusese abătută şi că nevralgia urma să-şi reintre în drepturi, însă ultima bucată muzicală, Uvertura-fantezie „Romeo şi Julieta” de acelaşi Ceaikovski, m-a convins că tocmai fusesem beneficiarul unei terapii neinvazive.

Avertisment! Dacă suferiţi de astfel de probleme în mod cronic, adresaţi-vă unui medic specialist. Însă nu ocoliţi muzica, nu se ştie niciodată.

Însă mă nevoit să fac aduc o completare titlului acestui articol, pe care, din raţiuni de impact, l-am lăsat mai scurt.

Muzica CLASICĂ te scapă de dureri de cap.

P.S. La scurt timp după participarea la acest concert, am vizitat expoziţia Tăceri articulate a artistului Marcel Bunea, găzduită de Muzeul de Artă din Craiova în perioada 17 mai – 6 iulie 2019 şi am remarcat această lucrare, intitulată Jazz şi am asociat-o indisolubil cu Rhapsody in Blue.

Artele dialoghează, dacă le facem cunoştinţă.

Imaginile din timpul concertului îi aparţin lui Cătălin Obreja.

Eurovisionul lui 2019

Rusia

Iată că a trecut şi Eurovisionul lui 2019, fără niciun incident, pentru că autorităţile israeliene au luat înţeleapta hotărâre să nu organizeze concursul la Ierusalim, cum declara câştigătoarea plină de voioşie anul trecut.

Melodiile mi-au provocat impresiile după cum urmează:

Malta – o melodie care merita o voce mai bună, însă latura grafică a concursului se anunţă a fi spectaculoasă.

Albania – Aoleooo! Câte inele! Ceva mistic, dar slăbuţ.

Cehia – Take That mai coloraţi la veşminte şi la fel de fazi (Tata: Măcar nu au bărbi).

Germania – Două surori de la taţi diferiţi, fără doar şi poate, care se constituie într-o pledoarie pentru ménage à trois (cred că am fost singurul care m-am gândit la asta, pentru că Germania n-a primit NICIUN punct de la public).

Rusia – Sergei Lazarev, protagonistul celei mai tari puneri în scenă pe care am văzut-o vreodată la Eurovision (se întâmpla în 2016), încercând să repete isprava în stil mai patetic şi îmbrăcat în alb, ca Dima Bilan, doar, doar, o avea mai mult noroc.

Danemarca – Melodie minimală acceptabilă (sau folosită ca pauză de toaletă).

San Marino – Na, na, na-uri şi laringită.

Macedonia de Nord – aceleaşi oglinzi ca la Sergei Lazarev, dar folosite cu mai puţin stil; melodie proţăpită, era şi cazul să apară una.

Suedia – Din nou, interpret este un vajnic urmaş al lui Erik cel Roşu, dar asta e de fapt o laudă la adresa multiculturalismului suedez; doamnele care îl acompaniază la final fac toţii banii.

Slovenia – nu ştiu cum poate să reziste el, când ea îl fixează cu privirea şi cântă cu o voce de o monotonie înfricoşătoare.

Cipru – semi-porno cu Svarovski şi latex, în sfârşit ceva manelistic, aşa cum îmi place mie; avem şi dansatori Zorro, cea ce face kitsch-ul şi mai simpatic.

Olanda – voce bună, dar chiar să câştige nu îl văd (dar s-a întâmplat), deşi melodii ca asta am mai auzit cu duiumul.

Olanda

Grecia – Costume de Katy Perry, fără o voce la acelaşi nivel.

Israel – evreii, economi cum îi ştim, se asigură că nu mai dau bani şi la anul pentru organizarea Eurovisionului, dar nu pot să se facă de râs trimiţând un cântăreţ slab.

Norvegia – melodie de anii ’90, salvată din marea mediocrităţii de vocalizele spânului.

Marea Britanie – Neam cu Olanda la calităţile vocale, dar se mai şi mişcă pe scenă.

Islanda – Cântec cu personalitate, chiar dacă la ani lumină de gusturile mele, a unor puştani satanisto-punko-comunişti; în sfârşit, ceva să-ţi rămână în minte.

Islanda

Estonia – Melodie uitabilă.

Belarus – Cea mai tânără concurentă, fapt reflectat în caracterul apăsat adolescentin al melodiei.

Azerbaidjan – Interpretul e slab, dar găselniţa cu roboţii are premiul suprem pentru inventivitate la această ediţie a Eurovisionului.

Franţa – tezisme interesant livrate.

Italia – E greu să ignori ţinuta cocalaristică a interpretului, însă melodia are ritm şi acel ceva care prinde la public, mai ales după mesajul ală la care au sărit toţi depresivii reali sau închipuiţi.

Serbia – melodie proţăpită de relaxare.

Elveţia – Aoleoo! Cât roşu! Ştiţi bancul ală cu imposibilitatea manelelor în Ţara Cantoanelor? Nu mai e de actualitate, pentru că helveţii au demonstrat că pot să abordeze şi aşa ceva şi într-un mod chiar foarte agreabil, dar, hei, ăstea-s doar gusturile mele.

Australia – Statuia Libertăţii cu un decolteu neobrăzat, nişte triluri minunate şi un spectacol scenic irezistibil. Se pare că australienii au început să înţeleagă cum se vine la Eurovision.

Spania – nici mai mult, nici mai puţin decât Torero al lui Chayanne.

Bucata dedicată punctajelor n-a avut nimic special (mai puţin momentul câmd comentatorul român a spus că mergem la „Polanda”), însă mini-recitalul Madonnei mi-a confirmat ce mi-a spus un amic care a fost la un concert al ei în Bucureşti:

Nu mai ştie să cânte, dar o ţin din calculator.

Ne vedem la anul în Amsterdam, să vedem printre ce fumuri se mai cântă şi pe-acolo.

Italia

Eurovision 2019 pe Twitter

Acea agora virtuală numită Twitter nu s-a dezminţit în privinţa umorului nici cu ocazia Eurovisionului din 2019, deşi poantele au fost parcă mai agresive ca altă dată, după cum puteţi citi mai jos:

Is it an Eurovision tradition for the presenters to be cringey?

Extra points for having the balls to sing on the eye of Sauron (despre Albania).

Is there any truth in the rumour that based on recent poll results that Russia will get 130% in the UK public vote?

Denmark. Apparently the failed stockbroker look is de rigeur.

North Macedonia kind of reminds me of airplane food, bland and quite shite.

Belarus is such a poor country their staging is literally just the boxes they brought their shit over in Eurovision.

Lucius Malfoy out there living his best life after letting go of Voldemort (despre Franţa).

Everyone hoping on the Italy meme. Now, now, guys, we all know you’re suicidal, but save it for when your country does shit in the votes.

Looks like Serbia got that jewellery from Wokanda.

Get to the bloody voting, I’ve £25 on Grande Bretagne NIL Points.

And the twelve bombs go to Palestina.

Someone in Russian cyber-hacking bureau is in for the gulag.

UK last in the Eurovision Song Contest . Time for a referendum on Songexit I reckon.

I don’t even like Eurovision, why did I get so invested?