Vitamine pentru trup şi suflet

Ştiind că vine canicula şi că nu voi mai avea vreo ocazie similară până la toamnă, am participat la concertul de închidere a stagiunii la Filarmonica „Oltenia” din Craiova şi mi-am administrat o superbă doză de B3: Bach, Beethoven, Brahms.

Fiecare dintre aceste trei nume colosale ale panteonului muzicii clasice a participat cu câte o substanţă activă.

Primul prin Concertul în La minor pentru vioară și orchestră, BWV 1041.

Al doilea prin Concertul în Re major pentru vioară și orchestră, op. 61.

Iar cel de-al treilea prin Concertul în Re major pentru vioară și orchestră, op. 77.

Pentru a realiza legăturile moleculare între aceste impunătoare componente era nevoie de un element de coagulare artistică, rol pe care l-a îndeplinit violonistul Florin Croitoru.

De-a lungul acestei stagiuni, am avut ocazia să ascult diverşi solişti, la variate instrumente, care m-au impresionat în felurite moduri.

Însă niciunul nu mi-a impus admiraţia pentru anduranţă aşa cum a făcut-o acest reputat violonist.

Nu numai că a stat (nota bene! în picioare) pe scenă la fel de mult timp precum orchestra condusă de Gian Luigi Zampieri, răstimp în care nu a avut prea multe prilejuri să-şi tragă sufletul, însă chiar şi pentru urechea mea deloc antrenată în a simţi subtilităţile, era limpede că acele trei arii în interpretarea cărora a fost implicat numai uşoare nu erau.

Aşa mi-am adus aminte de un faimos studiu efectuat asupra jucătorilor de şah, potrivit căruia diferenţa dintre amatori şi marii maeştri nu consta neapărat în coeficientul de inteligenţă, ci în numărul de ore alocate studiului, covârşitor de partea celor din urmă.

Florin Croitoru a pierdut cu siguranţă multe vitamine în decursul titanicului său efort, pentru ca eu să am parte de un supliment nutritiv pentru suflet, indispensabil unei vieţi mai sănătoase.

Lui şi întregului colectiv al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova le mulţumesc pentru minunată cură muzicală pe care am parcurs-o în această jumătate de an şi declar fără înconjur:

Abia aştept să o reîncep la toamnă!

Gian Luigi Zampieri şi Florin Croitoru

Arhipelagul liniştit

De regulă, figura dirijorului care conduce un concert pe scena Filarmonicii „Oltenia” din Craiova este unul dintre factorii care confera fiecarui eveniment de acest fel un caracter aparte.

Aceasta mi s-a relevat cu şi mai multă putere de îndată ce mi-au căzut ochii pe dirijorul Sabin Pautza. Figura sa m-a trimis automat cu gândul la scriitorul Aleksandr Soljenițîn, autorului monumentului cutremurător intitulat Arhipelagul Gulag.

Prin bunăvoinţa prietenilor de la filarmonică, am citit şi un articol din care am aflat că aceşti doi mari artişti se aseamănă nu numai facial, ci şi prin faptul că au cunoscut recunoaşterea dincolo de hotarele ţării de baştină.

Totuşi, spre deosebire de ororile prezentate de Soljenițîn, spectacolul dirijat de Sabin Pautza a fost menit a ne aduce pe o insulă de linişte într-un ocean agitat al existenţei cotidiene.

Prima dintre arii a fost Simfonia nr. 4 în Do minor, D. 417, supranumită şi „Tragica”, de Franz Schubert, care, însă, are ceva aproape tandru şi care nu ar fi nelalocul ei în contexte definite ca pline de serenitate.

Programul serii s-a încheiat cu Fantezia în Do minor pentru pian, cor și orchestră, op. 80 de Ludwig van Beethoven care, la rându-i mi-a lăsat aceeaşi impresie de balsam, ceea ce cu atât mai surprinzător, cu cât vine din partea unui expert al compoziţiilor vijelioase.

Cu acest prilej l-am urmărit desfăşurându-se în plenitudinea atingerii clapelor pe pianistul Mihai Ungureanu, pe care nu avusesem ocazia de a-l urmări până la acel moment decât la bucăţi muzicale cuminţi.

Între aceste două momente s-a găsit o compoziţie a lui Sabin Pautza însuşi, „Te Deum” pentru cor şi orchestră, despre care voi spune acelaşi lucru şi îmi face plăcere să o fac:

Mi-a turnat încă un strop de linişte în suflet.

Aceasta este muzica: un arhipelag, ale cărui insule diferă ca relief sau formă sau geneză, însă pe oricare te-ai afla, eşti ferit de talazurile lumii dezlănţuite.

O nouă sursă de energie

Cuvântul care a caracterizat cel mai recent concert de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova la care am participat a fost „energie”.

A început cu Uvertura operei „Scara de mătase” de Gioacchino Rossini, o arie alertă, nimic suprinzător, având în vedere că este acelaşi autor al Uverturii din Wilhem Tell, care este echivalentul unui salt muzical în hyperspace.

A urmat Concertul nr. 1 în Sol minor pentru pian și orchestră, op. 25 de Felix Mendelssohn-Bartholdy, având-o ca solistă pe pianista Anca Săftulescu, ale cărei mâini străbăteau claviatura cu o viteza care, conectată la un mecanism eolian, ar fi produs suficientă energie să ilumineze întreaga clădire a filarmonicii.

Ajuns aici, fac o digresiune referitoare la pianişti (constat cu plăcere că am adunat deja o gamă largă de astfel de artişti pe care i-am văzut şi ascultat pe viu) şi relaţia cu instrumentul la care cântă. Fiecare dintre aceste relaţii este unică; la Anca Săftulescu am fost martorul unei neasemuite intimităţi, nu nu mai a interpretării, dar chiar a apropierii fizice. Această afecţiune reciprocă răzbătea peste multe rânduri ale sălii, pentru că am văzut chipuri înduioşate şi în spatele meu.

Programul concertului s-a finalizat cu Simfonia nr. 8 în Si minor, D. 579, „Neterminata” a lui Franz Schubert, care, pe lângă unele momente de impetuozitate, mi-a prilejuit o reflecţie asupra nevoii de energie a civilizaţiei noastre şi a resurselor pe care le consumăm pentru a o procura.

Faptul că finalul acestei creaţii muzicale este o graduală coborâre în neant (vezi titlul), pe care blânda atingere a dirijorului Bogdan Vodă a strunit-o minunat, m-a dus cu gândul spre lupta pe care nu o vedem, dar pe care n-ar strica să o sprijinim, de a găsi surse de energie care să nu se termine şi a căror utilizare să nu aducă atingere acestei planete pe care o numim acasă.

Muzica este ea însăşi o sursă de energie.

Regenerabilă, cu o condiţie:

Să nu o lăsăm năpădită de uitare.

Anca Săftulescu şi Bogdan Vodă

Să urmăm pianul

Ştiu că va părea o mostră de aroganţă din partea mea să-mi dau cu părerea într-un domeniu căruia de-abia i-am zgâriat suprafaţa, dar simt că e ceva ce merită spus:

La cel mai recent spectacol de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova am fost blagosloviţi cu Concertul nr. 2 în Sol minor pentru pian și orchestră, op. 22 de Camille Saint-Saëns, având-o în prim plan pe Rebeca Omordia.

Nu a fost prima dată când am audiat un bucată muzicală destinată conlucrării pianului cu restul instrumentelor, însă aici am simţit o supremaţie a acestuia în raport cu celelalte. De obicei, orchestra se desfăşura şi se mai retrăgea din când în când pentru a lăsa loc minunatelor sunete izvorâte din claviatură.

Acum, pianul a condus ostilităţile permanent şi nu spun asta doar ca urmare a minunatei interpretări a Rebecăi Omordia. În sprijinul spuselor mele pot să aduc şi frecvenţa crescută a momentelor când instrumentele cu coarde erau utilizate în stil pizzicato.

Ca urmare, mă încumet să spun că opera lui Camille Saint-Saëns ar putea fi mai ilustrativ denumită Concertul nr. 2 în Sol minor pentru pianul urmat de orchestră, op. 22.

Titlul nu contează, însă, prea mult, pentru că oricum este sublim.

Cea de-a doua parte a spectacolului Filarmonicii din Craiova ne-a oferit Simfonia nr. 6 în La major, WAB 106 de Anton Bruckner, sub bagheta dirijorului Theo Wolters.

Chiar şi fără să fac vreun efort deosebit de imaginaţie, pitorescul variat al muzicii pe care o ascultam m-a făcut să văd aievea filmul a cărui coloană sonoră putea fi.

Accentele orientale din debut m-au transportat într-un deşert necruţător, străbătut de călători sfârşiţi de sete. Soarta le scoate în cale un oraş grandios ascuns de dune, condus de un despot pe nume Ozymandias, a cărui fiică, Galateea, se îndrăgosteşte de căpetenia caravanei, un tânar de prin părţile Samarkandului, pe nume Tasadaar. Idila acestora ocupă partea mai lentă a simfoniei, care devine apoi zbuciumată, marcând peripeţii, trădări, dueluri şi încleştări grandioase.

La final, cei doi înving toate vitregiile şi pleacă împreună din citadela nisipurilor.

Şi-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi şi-or mai trăi şi azi, dacă n-or fi murit.

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am descris muzica aşa.

Rebeca Omordia şi Theo Wolters

Muzica te scapă de dureri de cap

Printr-un aranjament al sorţii şi al biologicului, la cel mai recent concert al celor de la Filarmonica „Oltenia” Craiova am ajuns cu unele dureri de cap.

Or fi fost de la vremea capricioasă, or fi fost de la prea multele materiale electorale la care suntem expuşi, nu ştiu.

Cert este că nu eram în cea mai bună formă pentru un auditor şi deja aplicasem sistemul de inspiraţii şi expiraţii prelungi care mă ajută să trec astfel de hopuri fiziologice.

Paradoxul muzical s-a manifestat rapid. Simfonia nr. 1 în Sol minor, op. 13 de Piotr Ilici Ceaikovski este alertă şi, în anumite momente, chiar explozivă, însă, cu toate acestea, nu mi-a potenţat în niciun fel migrena. Ba dimpotrivă.

Efectul terapeutic s-a vădit pe deplin la piesa-vedetă a spectacolului, „Rhapsody in Blue” pentru pian şi orchestră de George Gershwin, care a adus-o alături de ansamblul filarmonicii pe solista Ruxandra Boariu.

Ascultând superba compoziţie a acelui american la Paris şi delectându-mă cu simpatică antiteză dintre gesturile fluide şi mlădioase ale pianistei şi energia debordantă a dirijorului Dumitru Cârciumaru, am constatat la un moment dat că acele senzaţii neplăcute din propria-mi scăfârlie dispăruseră complet.

Aplicând filtrul scepticismului, am considerat iniţial că doar atenţia îmi fusese abătută şi că nevralgia urma să-şi reintre în drepturi, însă ultima bucată muzicală, Uvertura-fantezie „Romeo şi Julieta” de acelaşi Ceaikovski, m-a convins că tocmai fusesem beneficiarul unei terapii neinvazive.

Avertisment! Dacă suferiţi de astfel de probleme în mod cronic, adresaţi-vă unui medic specialist. Însă nu ocoliţi muzica, nu se ştie niciodată.

Însă mă nevoit să fac aduc o completare titlului acestui articol, pe care, din raţiuni de impact, l-am lăsat mai scurt.

Muzica CLASICĂ te scapă de dureri de cap.

P.S. La scurt timp după participarea la acest concert, am vizitat expoziţia Tăceri articulate a artistului Marcel Bunea, găzduită de Muzeul de Artă din Craiova în perioada 17 mai – 6 iulie 2019 şi am remarcat această lucrare, intitulată Jazz şi am asociat-o indisolubil cu Rhapsody in Blue.

Artele dialoghează, dacă le facem cunoştinţă.

Imaginile din timpul concertului îi aparţin lui Cătălin Obreja.

Eurovisionul lui 2019

Rusia

Iată că a trecut şi Eurovisionul lui 2019, fără niciun incident, pentru că autorităţile israeliene au luat înţeleapta hotărâre să nu organizeze concursul la Ierusalim, cum declara câştigătoarea plină de voioşie anul trecut.

Melodiile mi-au provocat impresiile după cum urmează:

Malta – o melodie care merita o voce mai bună, însă latura grafică a concursului se anunţă a fi spectaculoasă.

Albania – Aoleooo! Câte inele! Ceva mistic, dar slăbuţ.

Cehia – Take That mai coloraţi la veşminte şi la fel de fazi (Tata: Măcar nu au bărbi).

Germania – Două surori de la taţi diferiţi, fără doar şi poate, care se constituie într-o pledoarie pentru ménage à trois (cred că am fost singurul care m-am gândit la asta, pentru că Germania n-a primit NICIUN punct de la public).

Rusia – Sergei Lazarev, protagonistul celei mai tari puneri în scenă pe care am văzut-o vreodată la Eurovision (se întâmpla în 2016), încercând să repete isprava în stil mai patetic şi îmbrăcat în alb, ca Dima Bilan, doar, doar, o avea mai mult noroc.

Danemarca – Melodie minimală acceptabilă (sau folosită ca pauză de toaletă).

San Marino – Na, na, na-uri şi laringită.

Macedonia de Nord – aceleaşi oglinzi ca la Sergei Lazarev, dar folosite cu mai puţin stil; melodie proţăpită, era şi cazul să apară una.

Suedia – Din nou, interpret este un vajnic urmaş al lui Erik cel Roşu, dar asta e de fapt o laudă la adresa multiculturalismului suedez; doamnele care îl acompaniază la final fac toţii banii.

Slovenia – nu ştiu cum poate să reziste el, când ea îl fixează cu privirea şi cântă cu o voce de o monotonie înfricoşătoare.

Cipru – semi-porno cu Svarovski şi latex, în sfârşit ceva manelistic, aşa cum îmi place mie; avem şi dansatori Zorro, cea ce face kitsch-ul şi mai simpatic.

Olanda – voce bună, dar chiar să câştige nu îl văd (dar s-a întâmplat), deşi melodii ca asta am mai auzit cu duiumul.

Olanda

Grecia – Costume de Katy Perry, fără o voce la acelaşi nivel.

Israel – evreii, economi cum îi ştim, se asigură că nu mai dau bani şi la anul pentru organizarea Eurovisionului, dar nu pot să se facă de râs trimiţând un cântăreţ slab.

Norvegia – melodie de anii ’90, salvată din marea mediocrităţii de vocalizele spânului.

Marea Britanie – Neam cu Olanda la calităţile vocale, dar se mai şi mişcă pe scenă.

Islanda – Cântec cu personalitate, chiar dacă la ani lumină de gusturile mele, a unor puştani satanisto-punko-comunişti; în sfârşit, ceva să-ţi rămână în minte.

Islanda

Estonia – Melodie uitabilă.

Belarus – Cea mai tânără concurentă, fapt reflectat în caracterul apăsat adolescentin al melodiei.

Azerbaidjan – Interpretul e slab, dar găselniţa cu roboţii are premiul suprem pentru inventivitate la această ediţie a Eurovisionului.

Franţa – tezisme interesant livrate.

Italia – E greu să ignori ţinuta cocalaristică a interpretului, însă melodia are ritm şi acel ceva care prinde la public, mai ales după mesajul ală la care au sărit toţi depresivii reali sau închipuiţi.

Serbia – melodie proţăpită de relaxare.

Elveţia – Aoleoo! Cât roşu! Ştiţi bancul ală cu imposibilitatea manelelor în Ţara Cantoanelor? Nu mai e de actualitate, pentru că helveţii au demonstrat că pot să abordeze şi aşa ceva şi într-un mod chiar foarte agreabil, dar, hei, ăstea-s doar gusturile mele.

Australia – Statuia Libertăţii cu un decolteu neobrăzat, nişte triluri minunate şi un spectacol scenic irezistibil. Se pare că australienii au început să înţeleagă cum se vine la Eurovision.

Spania – nici mai mult, nici mai puţin decât Torero al lui Chayanne.

Bucata dedicată punctajelor n-a avut nimic special (mai puţin momentul câmd comentatorul român a spus că mergem la „Polanda”), însă mini-recitalul Madonnei mi-a confirmat ce mi-a spus un amic care a fost la un concert al ei în Bucureşti:

Nu mai ştie să cânte, dar o ţin din calculator.

Ne vedem la anul în Amsterdam, să vedem printre ce fumuri se mai cântă şi pe-acolo.

Italia

Eurovision 2019 pe Twitter

Acea agora virtuală numită Twitter nu s-a dezminţit în privinţa umorului nici cu ocazia Eurovisionului din 2019, deşi poantele au fost parcă mai agresive ca altă dată, după cum puteţi citi mai jos:

Is it an Eurovision tradition for the presenters to be cringey?

Extra points for having the balls to sing on the eye of Sauron (despre Albania).

Is there any truth in the rumour that based on recent poll results that Russia will get 130% in the UK public vote?

Denmark. Apparently the failed stockbroker look is de rigeur.

North Macedonia kind of reminds me of airplane food, bland and quite shite.

Belarus is such a poor country their staging is literally just the boxes they brought their shit over in Eurovision.

Lucius Malfoy out there living his best life after letting go of Voldemort (despre Franţa).

Everyone hoping on the Italy meme. Now, now, guys, we all know you’re suicidal, but save it for when your country does shit in the votes.

Looks like Serbia got that jewellery from Wokanda.

Get to the bloody voting, I’ve £25 on Grande Bretagne NIL Points.

And the twelve bombs go to Palestina.

Someone in Russian cyber-hacking bureau is in for the gulag.

UK last in the Eurovision Song Contest . Time for a referendum on Songexit I reckon.

I don’t even like Eurovision, why did I get so invested?

Nobile pervertiri

Trec rapid peste deja obişnuita observaţie referitoare la ineditul care caracterizează concertele de la Filarmonica „Oltenia” Craiova şi intru în subiect ex abrupto.

Ce mi-a fost dat să ascult de data această se poate înscrie în sintagma pe care am folosit-o drept titlu.

Să începem cu acel Valse de Maurice Ravel. Da, a fost un vals, fără doar şi poate, am recunoscut multe dintre acele sunete specifice, curgătoare, care îmi încântă începutul de an, însă compozitorul s-a şi jucat cu ele, le-a denaturat artistic, le-a deturnat uneori direcţia, astfel că audiam ceva familiar şi necunoscut deopotrivă.

A urmat Concertul în Re major pentru mâna stângă, bucata de spectacol care mi-a oferit cele mai profunde revelaţii, facilitate de interpretarea solistei la pian Lena Vieru-Conta.

Aşa cum o arată şi numele, această compoziţie aruncă oricărui artist al clapelor provocarea de a utiliza doar mâna stângă. Fiind destul de aproape de scenă, am putut urmări cu mare atenţie deplasările acesteia pe toată claviatura, prilej care mi-a adus aminte de studiul asupra frumuseţii mâinilor din Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci. Dar la fel de impresionantă era imaginea mâinii drepte, pe care muziciana o ţinea pe coapsa aferentă, iar eforturile de a nu-i permite să intervină lângă surata activă mi-au apărut ca un miraculos triumf al voinţei.

În partea a treia şi cea mai lungă a concertului, linia ideatică pe care am dezvoltat-o mai sus a căpătat dimensiuni şi mai ample, prin suita Tablourilor dintr-o expoziţie ale lui Modest Musorgski în aranjamentul aceluiaşi Maurice Ravel, care, mărturisesc cu umilinţă, nu îmi era cunoscut până în acea seară decât ca autor al faimosului Bolero, pe care Jayne Torvill şi Christopher Dean au făcut istorie la Sarajevo în 1984.

Multe dintre bucăţile muzicale pe care ni le oferea orchestra filarmonicii, sub bagheta lui Eric Lederhandler, aveau începuturi similare, dar care apoi virau înspre orizonturi nebănuite.

Însă, în niciun moment nu am avut senzaţia că ascultam operă fragmentată, ci una care, ca şi Uniunea Europeană care îşi serbase de curând aniversarea, era caracterizată de o unitate în diversitate.

Proiectul european este unul de succes, în ciuda criticilor oneste şi, mai ales, a celor răuvoitoare, însă cred că acolo unde chiar şi politica eşuează, muzica reuşeşte.

Pe 26 mai merg la vot şi la filarmonică

Nu ştiu cum e prin alte părţi, dar, în Craiova, ziua de 26 mai 2019 are o configuraţie minunată.

În acea zi au loc alegerile pentru Parlamentul European, la care vă îndemn să mergeţi cu mic, cu mare, care aveţi drept de votare!

Şi ce poate fi o mai frumoasă expresie a ce înseamnă Uniunea Europeană decât un concert în care valorile noastre naţionale sunt parte a unui întreg care reuneşte altele de pe tot continentul?

În seara aceleiaşi zile, la ora 19:00, poposeşte la Craiova concertul Vive la Musique! din cadrul Turneului Internaţional Stradivarius, ediţia 2019, care propune fuziunea între muzică şi dans într-o formulă care îmi face sufletul să vibreze (cuvânt ales cu schepsis, după cum veţi vedea) de plăcere.

Spectacolul îi va reuni pe violonistul Alexandru Tomescu (pe care l-am mai ascultat şi cu o altă şi similară ocazie), pe harpista Delphine Benhamou şi pe actorul Lari Georgescu.

Acesta din urmă, craiovean de origine, dar în prezent interpret al Teatrului Naţional din Bucureşti, va susţine o reprezentaţie de dans contemporan în timp ce cei doi virtuozi vor reda melodii care par desprinse din patrimoniul comun al Europei: Balada de George Enescu, 6 dansuri româneşti de Béla Bartók, Cygne, Fantaisie op. 124 şi Introduction et Rondo Capriccioso de Camille Saint-Saëns, Pas encore de Sabina Ulubeanu (piesă compusă special pentru acest turneu) şi Tzigane de Maurice Ravel.

Harpă şi vioară, România şi Franţa, bărbat şi femeie, muzică şi dans, unitate în diversitate, nu-i aşa?

Pe 26 mai, haideţi să ajutăm Uniunea Europeană să îşi continue această menire şi să ne delectăm cu operele sale!

Frumuseţea nu-i doar una

Cândva, la un alt concert de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova, am ascultat o compoziţie care îşi propunea (şi reuşea) să comprime istoria muzicii clasice în doar câteva minute. Atunci mi se desăvârşea convingerea că în secolul al XX-lea, de la cuminţenia grandioasă a barocului sau exaltarea romantismului, trecem într-o eră mai nevrotică.

Concertul pentru vioară şi orchestră al lui Aram Haciaturian a fost o demonstraţie extinsă a acestei trăsături. Nu puţine au fost momentele când imi imaginam această bucată muzicală drept coloana sonoră a unui film de Hitchcock.

Chiar şi manifestarările stării de flux a solistei Simina Croitoru îmi susţin spusele. Ca orice virtuoz care s-a perindat pe scena Filarmonicii din Craiova, şi ea s-a lăsat pătrunsă de aria pe care o interpreta alături de orchestra dirijată de neobositul Gian Luigi Zampieri. Însă, spre deosebire de Mălina Ciobanu, care prelua unduirile sonore ale lui Brahms, Simina Croitoru a avut încă dintr-un început un arsenal gestual căruia i-aş spune chiar convulsiv, însă în deplină concordanţă cu notele compoziţiei lui Haciaturian.

Domnul V., cel mai mare cunoscător în materie de muzică clasică pe care îl cunosc, îmi alimentase dorinţa de a merge la acest spectacol spunându-mi:

Iulian, neapărat să te duci să asculţi Concertul pentru vioară şi orchestră al lui Aram Haciaturian, să vezi cât de frumos este!

Acum, după audiţie, pot spune că da, este frumos.

Însă nu este frumos precum un Brad Pitt, ci mai degrabă ca un Jack Nicholson, adică pitoresc, impozant şi imposibil de uitat.

Restul programului desfăşurat pe scena Filarmonicii din Craiova a inclus un bis simpatic, pe care publicul i l-a smuls Siminei Croitoru şi trei opere compuse de Johannes Brahms: „Nänie”, cantată pentru cor și orchestră, op. 82; „Schicksalslied” („Cântecul destinului”) pentru cor și orchestră, op. 54; „Gesang der Parzen” pentru cor și orchestră, op. 89.

Având în faţa ochilor şi răsunându-i în urechi forţele reunite ale orchestrei filarmonicii şi corului aceleiaşi instituţii (coordonat de Pavel Şopov), am constatat (încă o dată), la câtă amploare poate ajunge muzica.

Până să ajung la filmul la care se bulcesc atât de mulţi, Avengers: Endgame, nu mă sfiesc să spun că deja am simţit gustul grandorii.