Covid-19 nu intră pe urechi

Recomandările instituțiilor medicale sunt să ne ferim a ne mai atinge ochii, nasul sau gura cu mâinile, pentru a reduce șansele de a ne pricopsi cu virusul care a dat peste cap omenirea toată.

Urechile nu apar în această ecuație a igienei, dar eu mă aventurez să spun că, după cel mai recent concert al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova, a le supune la muzică de calitate este un dezinfectant psihic eficace și disponibil oricând, spre deosebire de cele lichide.

De salutat decizia strategică a organizatorilor spectacolului de a pune într-o carantină de două ore, fără a ne supune la teste de tristețe.

Mărturisesc, venisem chitit pe arhicunoscuta și arhiadorata Uvertură a operei „Bărbierul din Sevilla” de Gioacchino Rossini, care a fost un fel de vaccin cu adrenalină și serotononină, care te imunizează de gândurile negre și pe pregătește de tratamentul ce urma să ne fie administrat. Substanța activă a acestei irezistibile opere muzicale bufe a fost potențată de aerul jucăuș mediteranean al dirijorului Tiberiu Oprea.

În continuare, am fost mângâiați cu două compoziții liniștitoare, chiar și în momentele cele mai dramatice.

Concertul nr. 1 în Sol minor pentru vioară și orchestră, op. 26 de Max Bruch mi-a oferit prilejul să observ cum se manifestă o deplină stăpânire a meșteșugului unui instrument. Această demonstrație i-a aparținut violonistei Cristina Anghelescu, ale cărei modulații ale corzilor aveau tranziții imperceptibile, deși îmi ciuleam urechile mai dihai ca un doberman care adulmecă miasmele unui spărgător.

Nu cred că doar vremea sau oboseala unei săptămâni de lucru i-au conferit Simfoniei în Do major a lui Georges Bizet capacități soporifice. Trebuie să fi fost și frumusețea calmă pe care o degajă, o stare în care te găsești transpus în mod imperceptibil, dar pe care n-ai mai părăsi-o în veci.

Coronavirusul a intrat în viața noastră pe nepusă masă. Așa că, până îi descurajăm umbletul prin omenire, să ne dezinfectăm pe mâini, dar și la minte.

Săpunul e vital în primul caz, muzica în al doilea.

Credit foto: Octavian Ploscaru

Pelerinaje nocturne

A existat în timpul concertului Unspoken de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova o piesă intitulată Three Pages of Green, care mi-a relevat pe deplin ce întruchipează jazz-ul.

E muzica unei plimbări solitare nocturne. Orașul este ușor învăluit în ceață, străzile sunt pustii. Solitudinea e asumată, nu e un blestem. E chiar o voluptate în a fi treaz în mijlocul unei lumi adormite. Umbletul pare fără țintă, însă te conduce spre destinație: întâlnirea cu spirite înrudite, care au ales aceeași cale a redescoperirii de sine în locul întâlnirii cu Morfeu.

Dar concertul care l-a avut în prim-plan pe trompetistul, Sebastian Burneci, acest Arturo Sandoval de România, cum îl numea adorabilul maestru Horia-Dinu Nicolaescu, nu mi-a prilejuit doar reflecții picturale, ci și constatări foarte practice.

În primul rând, cum de s-a putut ca formația de jazz (Cătălin Milea – saxofon și flaut, Teodor Petkov – pian, Mihail Ivanov – contrabas, Borislav Petrov – baterie) să se armonizeze atât de bine cu orchestra simfonică a Filarmonicii din Craiova? Că doar n-au avut tot timpul din lume să exerseze, nu? Singura explicație este plăcerea reciprocă de a cânta împreună, pe care am văzut oglindită pe chipuri și exprimată prin bătăile ritmice din picior.

Apoi, că tot l-am amintit pe Cătălin Milea, pe care l-am regăsit după eterala apariție ca membru al Arya Jazz Band, am putut contempla auditiv duelul celor două mari instrumente de suflat al acestui gen muzical – trompeta și saxofonul.

Cea dintâi are o sonoritate mai tristă, dar cel de-al doilea e mai vehement.

Cea dintâi țintește mai sus, dar cel de-al doilea tinde să iasă în față.

Amândouă sunt inima bivalvă a jazz-ului.

Acest tip de muzică mi-a părut întotdeauna tărâmul supremei improvizații, al celor care cântă fără a avea nevoie să fie dirijați. Așa că modul plin de nerv în care Simona Strungaru a condus întreg ansamblu muzical de pe scenă a ieșit și mai pregnant în evidență.

M-am dus la acest concert un pic suferind. Nu de coronavirus, ci de o răceală de-a noastră, neaoșă. Am tușit pe înfundate, măcinat de temerea că voi tulbura liniștea cohleară, dar și sufletească a celor din jur.

N-ar fi trebuit să îmi fac griji, pentru că toată lumea n-avea ochi, urechi și atenție decât pentru leacul preparat pe scenă.

Leac cunoscut și sub numele de muzică mare.

Credit foto: Daniel Botea

Revedere

Tărâmul muzicii clasice este unul pe care îl explorez de curând, așa că e greu să ajung să mă laud cu vreo familiaritate.

Însă cel mai recent concert al celor de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova mi-a oferit plăcerea unei duble revederi.

Orchestra a fost condusă de Emil Vișenescu, a cărei distincție în figură și gesturi mi-era cunoscută de la spectacolul când a jucat dificilul și ineditul rol de dirijor-solist la clarinet. Acum Simfonia nr. 4 în Fa minor, op. 36 a lui Piotr Ilici Ceaikovski mi-a prilejuit ocazia de a-i urmări mlădierea mâinilor, laitmotiv la care voi mai reveni în acest articol.

Cel de-al doilea muzician pe care l-am reîntâlnit a fost Botond Szöcs. Primul contact cu talentul său imens mi-a relevat limitele propriilor-mi capacități senzoriale.

Acum am stat și mai în față, iar dificultatea de a-i urmări mâinile s-a păstrat, însă configurația compoziției lui Serghei Rahmaninov – Concertul nr. 2 în Do minor pentru pian și orchestră, op. 18 – i-a prilejuit manifestări atât de intense, încât pentru a le rememora, am nevoie să mă reculeg înainte de a redacta fiecare paragraf, exact cum proceda dirijorul Emil Vișenescu înainte de fiecare bucată a simfoniei ceaikovskiene.

În primul rând, mâinile. Împletirea lor avea ceva suprarealist, escherian, o imposibilitate fizică pe care artistul o reușea, totuși.

Apoi, atitudinea de mobilizator al orchestrei. Nu doar că frisoanele ca stări de flux care îl străbăteau erau un spectacol al dăruirii supreme, însă modul cum întorcea capul către ceilalți muzicieni, pentru a le transmite un semnal de încurajare și a le transmite un crâmpei din electrizanta sa energie, avea ceva de sublimă solidaritate.

Mai mult decât orice, însă, a fost transpirația. Da, acest fluid corporal, îndeobște disprețuit, a căpătat aici valențe eroice. A fost un moment când, aplecat asupra claviaturii fiind, un strop s-a format în vârful nasului. O imagine glorioasă a efortului total, care m-a trimis cu gândul la un titan al tenisului mondial, Rafa Nadal.

Supraomenescul are manifestări similare, indiferent de domeniu.

Anul trecut, când îl chemam la bis, Emil Vișenescu ne recita o poezie, așa că îmi permit să îi preiau ideea și să vă redau un fragment din Revedere de Mihai Eminescu:

– Ia eu fac ce fac de mult,

Iarna viscolu-l ascult,

Crengile-mi rupându-le,

Apele-astupându-le,

Troienind cărările

Și gonind cântările;

Și mai fac ce fac de mult,

Vara doina mi-o ascult

Pe cărarea spre isvor

Ce le-am dat-o tuturor,

Împlându-și cofeile,

Mi-o cântă femeile.

Omagiu eroului cunoscut

Cei 250 de ani scurși de nașterea lui Ludwig van Beethoven au curățat figura omului de anumite detalii și ne-au lăsat cu un mit, întruchipat de lupta sa contra surzeniei sau acel portret glorios.

Însă, prin eforturile celor de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova, care îi dedică în această stagiune o serie de concerte, Beethoven renaște și se recompune în mintea mea în moduri surprinzătoare și generoase.

Cel mai recent dintre aceste spectacole a debutat cu Simfonia nr. 1 în Do major, op. 21, o compoziție de o exuberanță foarte ne-beethoviană pentru mine. Nu că l-aș considera vreun apologet al genunilor sufletești, însă gravitatea pe care i-o cunoșteam din alte lucrări a contrastat frapant cu o arie aproape italiană prin vivacitatea ei. Să fi fost aici și influența dirijorului Roberto Parmeggiani?

Buna dispoziție astfel dobândită m-a pregătit în a absorbi pe deplin înălțarea pricinuită de cealaltă componentă a programului – Missa în Do major pentru soliști, cor și orchestră, op. 86, la care a conlucrat tot cel angrenaj grandios care este Orchestra Simfonică și Corala Academică (maestru de cor – Pavel Șopov) a Filarmonicii „Oltenia” din Craiova.

Ajuns aici, vă voi mărturisi că până în seara în care am audiat acest concert, gândurile îmi fuseseră asaltate de tristețea și revolta față de știrile despre Li Wenliang, medicul chinez din Wuhan, care și-a avertizat încă de anul trecut confrații în privința iminenței răspândirii virusului, fiind ignorat de aceștia ca o Cassandră, ba chiar mustrat și investigat de autorități.

Povestea ar fi una înălțătoare, dacă nu ar fi survenit și moartea acestui erou cunoscut din cauza aceluiași virus.

În acest context mental, Missa lui Beethoven mi-a apărut ca o vastă procesiune umano-muzicală, condusă de Renata Vari (soprană), Gabriella Varvari (mezzosoprană), Doru Iftene (tenor) și Sorin Drăniceanu (bas), îndreptându-se către monumentul închinat lui Li Wenliang, dar și altor eroi cunoscuți, dar prea puțin cinstiți de posteritate.

Sunt convins că Beethoven însuși n-ar avea nimic împotriva acestei vagi deturnări a creației sale, mai ales că ultimul cuvânt pe care l-am auzit a fost…

Pace.

Credit foto: Cătălin Obreja

Suntem pe mâini bune

Anotimpurile” pentru vioară și orchestră ale lui lui Antonio Vivaldi.

Niște compoziții muzicale atât de cunoscute și ascultate, încât se regăsesc te miri unde, un prilej de care îmi face plăcere să îmi amintesc fiind unul dintre numerele pe gheață ale patinatorului Stephane Lambiel, cel mai mare piruetist al acestui sport minunat.

Pentru că, om fiind, nimic din ce este omenește nu îmi este străin, Anotimpurile îmi sunt adânc implantate în creier, așa că de îndată ce am auzit primele vibrații de corzi de pe scena Filarmonicii „Oltenia” din Craiova, reflexul pavlovian s-a activat cu promptitudine.

Inedit și negrăit de fascinant a fost însă să văd cum se confecționează muzical acest creații. Nu îmi mai fusese dat să fiu martor nemijlocit al tranziției de la acele frenetice alunecări colective ale arcușurilor la suavele dialoguri dintre vioara solistului și cea a concert maestrului, violoncelul cel dintâi sau clavecinul, prezență discretă, dar indispensabilă în poțiunea sonoră imaginată de Vivaldi.

Pentru că Openul Australian este în plină de desfășurare, voi asemui această radiografie cu a-i vedea pe Roger Federer sau Rafael Nadal dezgoliți de epidermă și de a constata cu uimire cum funcționează angrenajul muscular al acestor titani.

Ca protagonist al acestei evoluții climatico-muzicale, violonistul Dan Predoi s-a achitat cu succes de un rol dublu, la fel de dificil precum al Lupitei Nyong’o din Us, atât de agent provocateur, cât și pacificateur al semilunii de instrumentiști care îl înconjurau.

Și nu îmi pot reprima o glumă amară:

La ce schimbări climatice este supusă planeta noastră, peste o sută de ani, când nu vor mai fi anotimpuri așa cum le știm, cele ale lui Vivaldi, care vor continua să încânte și pe oamenii cyborgizați ai secolului viitor, vor avea nevoie de note explicative referitor la semnificațiile fiecărui sezon.

Cea de-a doua parte a spectacolului s-a îndreptat către Franz Liszt și a oferit delicii de o altă natură.

Concertul nr. 1 în Mi bemol major pentru pian și orchestră, G. 124 l-a adus pe scenă pe Ștefan Pretuleac, un pianist atât de tânăr, încât nu știam ce să apreciez mai întâi: talentul sau cutezanța de a se afla în fața unei săli pline alături de o orchestră de un asemenea calibru?

Poziția-mi în sală a favorizat o imagine cu valoare de simbol. Pianul din mijlocul scenei îl ascundea vederii pe dirijorul Alexandru Iosub, cu excepția mâinii stângi. Puțin mai jos, în diagonală, se ofereau privirii mele mâinile lui Ștefan Pretuleac glisând pe claviatură sau apăsând clapele cu ardoare dezlănţuită.

Pentru că seara metafizică începuse pentru mine cu un fragment din recitatul de poezie al maestrului Emil Boroghină (care, la 80 de ani, sfidează tot ce știu neuroștiințele despre hipocamp) ținând în mână o carte, și s-a încheiat cu Poemul simfonic „Preludiile”, S. 97 al aceluiași Franz Liszt, pot afirma cu acea tărie pe care ți-o dă expunerea la arta mare:

La noi, cultura e pe mâini bune, la alte domenii mai avem de lucru.

Beethoven la puterea a treia

Cifra „trei” are o simbolistică amplă în multe culturi ale lumii, iar pentru mine a dobândit mai nou şi valenţe beethoveniene.

Ritualul de trecere a fost concertul de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova care şi-a propus să marcheze faptul că anul acesta se împlinesc 250 de ani de la naşterea lui Ludwig Van Beethoven, una dintre cele mai grandioase aranjări ale materiei umane din toate timpurile.

Programul spectacolului, condus de dirijorul Dumitru Cârciumaru, a fost compus din Concertul nr. 3 în Do minor pentru pian și orchestră, op. 37 şi Simfonia nr. 3 în Mi bemol major, op. 55, zisă şi „Eroica”.

Remarcaţi, vă rog, cifra magică „trei”.

Deşi diferite pe ici, pe colo, aceste două compoziţii mi-au prilejuit aprofundarea impresiilor care mi s-au format despre stilul acestui colos al muzicii.

Bethoveen nu te lasă să te relaxezi. Nici în momentele cele mai duioase, precum acelea când solista Diana Voroneţcaia mângaia clapele pianului, nu te simţi îndemnat să visezi, ci să guşti vremelnicul răgaz, aşa cum uităm din ce în ce mai des în viaţa şi truda zilnice.

Beethoven te agită, dar, paradoxal, nu te nelinişteşte, precum o face un Haciaturian, bunăoară.

Beethoven te ţine în priză, precum un general genial, care îşi struneşte trupele care ard de dorul bătăliei, exact până la momentul propice.

Atunci dă comanda, iar rezultatele sunt eroice, aşa cum o spune şi supranumele celebrei simfonii.

Ludwig Van Beethoven n-a fost mare la stat, dar la sfat a atins înălţimi astrale prin muzica pe care ne-a oferit-o.

Au trecut 250 de ani de la naşterea sa.

Nu ştiu dacă ne vom revedea la 500, dar muzica sa tot aici va fi.

Rachete bune pentru psihic

Americanii dau cu rachete în iranieni.

Iranienii dau cu rachete în americani.

Iranienii dau cu rachete în avioane în care sunt și de-ai lor.

Cu toată rotunjimea cifrelor, 2020 este un an cu niște laturi atât de tăioase, încât a privi în viitor înseamnă a te expune frisoanelor.

Aici intervine imensul beneficiu al unui concert precum cel de Anul Nou al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova.

Să abată mintea de la tot ce e previziune negativă și să o stabilizeze.

Și ce altceva decât stabilitate sau continuitate poate transmite figura venerabilă, de o autoritate bonomă, a dirijorului Ilarion Ionescu-Galați?

Simpla sa prezență mi-a readus aminte că existe lucruri care dăinuie dincolo de toți Trumpii, ayatollahii și anticipatele de pe fața pământului.

Salut din nou decizia organizatorilor concertului de a-și permite libertăți față de cel prestigios de la Viena și de a construi un program care atinge și alte coordonate, nu doar pe cele ale valsurilor și polcilor.

Așa am avut neprețuita ocazie de a asculta bucăți din două musical-uri care concurează (dispută de-a pururi indecisă) pentru titlul de cel mai frumos din toate timpurile: My Fair Lady și The Sound of Music.

La detensionarea psihicului meu zdruncinat de atâtea știri proaste a contribuit și prezența voluptuoasă a sopranei Ana-Maria Donose, care m-a uimit și prin ușurința prin care, interpretând arii din Boema de Puccini sau Valurile Dunării de George Grigoriu, ridica notele până la înălțimi amețitoare. O armă supersonică menită a încânta, nu a distruge.

Iar când a venit momentul vivacei Hori Staccato a lui Grigoraș Dinicu sau a irezistibilei coloane sonore a Marelui Blond de Vladimir Cosma (pe care ne încăpățânăm să îl considerăm de-al nostru, deși a cunoscut consacrarea peste hotare), mi-am descoperit limitele perceptive.

Așa de repede lovea solista Nicoleta Tudorache corzile țambalului, încât nu puteam urmări traiectoria ciocănelelor, chiar dacă stăteam destul de aproape de scenă și mă concentram de îmi vibrau vasele de sânge cerebrale.

A nu se înțelege că acest Concert de Anul Nou a recreat evenimentul mai titrat de la Viena doar cu numele.

Nu au lipsit impunătorul Vals imperial al lui Johann Strauss-fiul, adorabila Polcă a fierarului al lui Josef Strauss și, bineînțeles, Marșul Radetzky al lui Johann Strauss-tatăl, veritabil moment pavlovian pentru orice meloman, indiferent de vârstă sau experiență.

Tot arsenalul pe care vi l-am desfășurat mai sus m-a blindat împotriva provocărilor pe care viitorul mi le va arunca înainte.

Douăzeci-Douăzeci, dă tot ce-ai mai rău!

Nu mi-e teamă!

Destinul nu atinge muzica

Nu mi-aduc aminte de vreun început mai furtunos al vreunui concert de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova decât al acestuia despre care voi avea onoarea de a vă vorbi acum.

Uvertura operei Forţa destinului de Giuseppe Verdi mi-a reamintit de ce secolul al XIX-lea este supranumit „al giganţilor”, atât în literatură, cât şi în muzică.

A urmat o bucată mai contemplativă, Concertino pentru flaut, oboi şi orchestră de cameră de Franz Krommer, avându-i drept solişti la cele două instrumente pe Cătălin Opriţoiu şi Cristina Ordean.

Deoarece instrumentele cu coarde predomină în cadrul acestei creaţii muzicale, am avut ocazia de a le compara sunetele cu cele de suflat ale celor doi muzicieni din prim-plan. Având deja un oarecare antrenament de meloman şi o sporită capacitate introspectivă, mi-am monitorizat reacţiile mentale la fiecare dintre cele două tipuri de instrumente, precum şi la efectul acţiunii lor îngemănate.

Industria muzicii menite a însoţi meditaţia este una profitabilă, poate şi pentru că oamenii nu ştiu să se întoarcă spre trecut mai mult.

Însă acest spectacol n-a fost numai despre trecut, ci şi despre viitor.

Dirijorul Brian Liao, originar din Taiwan, s-a distins prin două trăsături aparte: o expansivitate remarcabilă pentru o persoană dintr-o cultură a reţinerii, dar şi prin faptul că, în locul partiturii clasice, tipărite, a folosit una pe tabletă, iar acel gest de da pagina era înlocuit de deja încetăţenita mişcare de deget.

O inovaţie care m-a făcut să reflectez asupra modului în care tehnologia ne influenţează vieţile din ce în ce mai mult, precum şi a spectrului celor ce vor urma, evoluţii grandioase şi neliniştitoare.

În tot acest timp, Simfonia nr. 5 în Mi minor, op. 64 a lui Piotr Ilici Ceaikovski ilustra muzical aceste perspective prin combinaţia sa de momente înălţătoare şi de viraje sumbre.

Destinul omenirii este într-o permanentă şi imprevizibilă scriere.

Dar muzica pare ferită de capriciile sale.

Aferim, Filarmonica „Oltenia” din Craiova!

Pentru tot ce fac, le-aș putea mulțumi celor de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova în multe feluri, însă un spectacol anume din programul Festivalului Internaţional Craiova Muzicală (nu vă zic care, ca să veniţi la cât mai multe şi o să-mi mulţumiţi după aceea) m-a trimis cu gândul la Aferim! al lui Radu Jude, unul dintre cele mai bine făcute filme româneşti de după 1989.

Iată lista concertelor din cadrul festivalului care se va desfăşura între 15 noiembrie şi 6 decembrie 2019:

Vineri, 15 noiembrie 2019, ora 19:00 – Degeaba 30, Concert vocal-simfonic al lui Tudor Gheorghe alături de Orchestra Filarmonică şi Corala Academică ale Filarmonicii „Oltenia”; dirijor şi orchestrator: Marius Hristescu.

Miercuri, 20 noiembrie 2019, ora 19:00 – Conferinţa La patru mâini, în care Valentina Sandu-Dediu şi Dan Dediu vorbesc despre „Mentori şi maeştri ai muzicii româneşti.

Marţi, 26 noiembrie 2019, ora 19:00 – Concertino Accordion Band (Republica Moldova); conducerea muzicală: Eugen Negruţă.

Vineri, 29 noiembrie 2019, ora 19:00 – Ansamblul de muzică veche „Anton Pann”; conducerea muzicală: Constantin Răileanu.

Marţi, 3 decembrie 2019, ora 19:00 – Concert coral al Formaţiei de muzică bizantină „Psalmodia” al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti.

Vineri, 6 decembrie 2019, ora 19:00 – Concert simfonic al Orchestrei Simfonice a Filarmonicii Naţionale „Serghei Lunchevici” Chişinău (Republica Moldova); dirijor: Dumitru Cârciumaru.

În final, reiau observaţia pe care am făcut-o şi anul trecut:

Dacă aveţi bani alocaţi pentru concertul lui Tudor Gheorghe şi nu mai prindeţi bilete, repartizaţi-i pentru alte spectacole din cadrul Festivalului Internaţional Craiova Muzicală. Estimarea mea este că vă ajung de trei dintre acestea, iar, din punct de vedere matematic, dar şi muzical, ar cam trebui să aveţi de câştigat.

Sara pe deal vioara sună cu exaltare

Dacă anterior făcusem o incursiune în sufletul francez, cel mai recent concert al celor de la Filarmonica „Oltenia” Craiova ne-a purtat prin meandrele celui rus.

O aventură sinuoasă, fapt deloc surprinzător, dacă ne amintim de personajele unui Dostoievski, Tolstoi sau Cehov.

Magia care a permis acest periplu a fost conjurată de tânăra şi talentata Anna Savkina şi vioara la care, acompaniată de orchestra filarmonicii, s-a cufundat în Concertul pentru vioară şi orchestră, op. 35 al lui Piotr Ilici Ceaikovski.

Au fost momente când am coborât în genunile disperării, altele când am escaldat piscuri de exaltare, iar uneori am simţit materializându-se spectrul unor baluri la fel de fastuoase precum cele din Russkiy kovcheg.

Însă nicio imagine plăsmuită mental n-a putut estompa pe cea reală a chipului interpretei din Rusia. O figură ca o icoană numai bună de pus pe altarul dăruirii faţă de muzică.

Sugerez oricui e pasionat de fotografie realizarea unui album dedicat prim-planurilor soliştilor de la concertele de muzica clasică. Presimt o succes strălucit, comparabil cu al Atlasului frumuseţii al Mihaelei Noroc.

A-i citi, asculta sau urmări pe ruşi nu e o experienţa facilă. Dacă adăugăm la asta şi faptul că spectacolul a început cu un Mozart surprinzător de sumbru – Muzică funerară masonică, K. 477 – nu e de mirare că aveam nevoie de o destindere.

Aceasta a venit prin intermediul Simfoniei n. 4 în La major, op. 90, supranumită şi „Italiana”, în care Felix Mendelssohn-Bartholdy a reuşit cu o suprinzătoare abilitate să recreeze acea bucurie a vieţii pe care trăit-o oricine a călătorit în poate cea mai frumoasă ţară a lumii.

Totodată, ni s-a oferit şi ocazia de admira angajamentul dirijoral în persoană, cunoscut şi sub numele de Gia Luigi Zampieri.

Un recital de motrică şi mimică pe care l-am mai văzut, dar de care nu mă mai satur.

Îmi face plăcere să închei cu un citat al unei persoane de la care am învăţat multe şi care, ca o coincidenţă minunată, a fost în sală cu mine:

Rusu’ e om complicat.