Un exercițiu de imaginație

Vă invit să faceți un exercițiu de imaginație.

Priviți pozele pe care le-am publicat în cadrul acestui articol (da, nu veți vedea nicio siluetă sau figură omenească) și imaginați-vă că aceste instrumente ar fi sortite singurătății.

Imaginați-vă și sala Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova goală și lipsită de suflare.

Nu e o viziune care să vă surâdă, nu-i așa?

Tocmai de aceea, când i-am văzut pe spectatori ocupând acea treime de locuri acceptată de autorități, precum și pe muzicieni, dintre care unii purtau măști, pătrunzând pe scenă, am simțit un sentiment de recunoștință.

Recunoștință că, de o parte și de alta, există zbatere pentru a ține muzica de calitate în viață.

Am trăit aceeași senzație de reconfortantă familiaritate, când i-am regăsit și pe Alexandru Iosub și stilul său dirijoral de o seriozitate aproape milităroasă, precum și mișcările fulgerătoare, dar mlădioase ale Ruxandrei Boariu, care ne-a oferit o versiune mai matură (după cea tinerească a lui Ștefan Pretuleac) a Concertului nr. 1 în Mi bemol major pentru pian și orchestră, G. 124 al lui Franz Liszt.

Sub imperiul acestui exercițiu de imaginație amar, am savurat și mai abitir restul programului – Poemul simfonic „Preludiile”, S. 97 al aceluiași compozitor, precum și Simfonica nr. 35 în Re major, K. 385, „Haffner” a lui Mozart.

Tustrele, componentele repertoriului unui concert care era să nu fie mi-au apărut auditiv și mental ca niște simpatice exprimări ale optimismului și ale unei bucurii jucăușe a vieții.

O bucurie lucidă, nu inconștientă.

În jurul nostru, lucrurile nu stau tocmai bine.

Dar o vom scoate noi cumva la capăt.

Și vom avea muzica alături în tot acest timp.

E bine să fii acasă!

Unul dintre locurile unde mă simt ca acasă este Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Cunosc figurile de pe scenă, pe cele din hol, pe cele din sală.

Cunosc toate colțișoarele, decorațiunile și beteșugurile sălii unde am audiat atâtea și atâtea concerte.

A fost plăcut să mă întorc acasă, deși atmosfera și numărul mic al persoanelor din sală m-a trimis cu gândul la această scenă finală memorabilă din Mrs. Miniver.

Vicisitudinile nu îi împiedică pe aceia dedicați să își urmeze cursul crezului.

Programul acestei deschideri a noii stagiuni, care a coincis cu celebrarea a un secol de la fondarea Societății Compozitorilor Români, a contribuit la senzația de acasă, fiind dedicat creațiilor acestora din urmă.

La Piață, suită simfonică de Mihai Jora și în orchestrația lui Andrea Riderelli a pregătit terenul sturlubatic de mai târziu, dar a și oferit o minunată lamentația prefăcută, executată impecabil de concertmaestrul Gabriel Niță la vioară. Să nu credeți diagnosticul de pesimism aplicat poporului român – ne place să ne alintăm, să ne văităm de mama focului, dar înăuntrul nostru, n-am renunțat niciodată la a spera și a ne bucura de tot ce există.

Concertul pentru clarinet, orchestră de coarde, pian și percuție, oferit publicului în primă audiție și compus de Adrian Iorgulescu (poate vi-l aduceți aminte, este domnul acela cu figură interesantă, ministru al culturii în guvernul Tăriceanu) este o peremptorie demonstrație a ce înseamnă postmodernismul în muzică.

Polifonii distonante, sunete contradictorii și fracturi necruțătoare, cam inestetice luate separat, dar cum, necum, funcționând excelent ca întreg.

Mai bună coloană sonoră pentru acest an de pomină 2020 nu cred că se putea găsi!

Protagonist al acestei ciudățenii simpatice a fost Emil Vișenescu, care a avut de pendulat între clarinetul pe care îl stăpânește atât de bine și un fel de Goliat al saxofoanelor.

De când l-am urmărit prima dată (acum a fost a treia), am fost cucerit de distincția și bonomia figurii sale și nici acum nu s-a zgârcit în a le manifesta. Această bucată a programului serii a făcut câteva victime în rândul spectatorilor, căci unii s-au ridicat și au plecat, iritați că nu aveau parte de clasicism, probabil.

Ce nu au înțeles este că la vremuri deșucheate e nevoie de o muzică pe măsură, iar la restriște umorul e esențial.

Zâmbetul larg și irezistibil pe care Emil Vișenescu l-a schimbat cu dirijorul Cristian Oroșanu, după ce a terminat de suflat ultimele note năstrușnice e dovada că ușurătatea este uneori o virtute.

Deși n-a apăsat atât pe pedala excentricității, Simfonia nr. 1 a lui Tiberiu Olah ne-a ținut în zona modernității, având câteva accente grave, parcă menite a ne aminti că pandemia nu s-a terminat încă, că acea scurtă evadare prin muzică nu ne scutește de vigilență, muncă și solidaritate.

Da, așa e, dar, totuși ce bine e să te întorci acasă!

Imaginile sunt luate de la amicul Daniel Botea, prezent și el în sală, la o distanță socială considerabilă.

Jazz printre ramuri

Septembrie este lună de toamnă, dar are încă îngăduință cu evenimentele în aer liber, iar cei de la Filarmonica ”Oltenia” vor profita de asta, întru beneficiul melomanilor, organizând a patra ediție a Craiova Jazz Festival (10 – 13 septembrie 2020) la Teatrul de Vară din Parcul ”Nicolae Romanescu”, mândria verde a urbei.

Da, știu, jazz-ul este prin excelență muzica spațiilor închise, încețoșate și luminate difuz, însă am încredere că acustica acestui loc, atât de generoasă cu muzica clasică sau folk, nu va face excepție acum.

Ca să ne convingem, avem la dispoziție următoarele concerte:

Joi, 10 septembrie 2020, ora 19:00 – The Groovy Bastards;

Vineri, 11 septembrie 2020, ora 19:00 – Irina Sârbu Band;

Sâmbăta, 12 septembrie 2020, ora 19.00 – Blue Noise;

Duminică, 13 septembrie, ora 19:00 – Andrei Tudor Band (Invitat special: Ana Maria Roșu).

Intrarea este gratuită, în limita locurilor disponibile.

Invitațiile se pot obține de la agenția de la bilete a Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova, de luni până vineri, între orele 08:00 și 16:00 sau în ziua concertului la care vreți să participați (la mine vor fi mai multe), între orele 18:00 și 19:00, la Teatrul de Vară din Parcul ”Nicolae Romanescu”.

În final, vă las cu un citat din extensia Alien Crossfire a extraordinarului joc Alpha Centauri, pentru că mi se pare că redă esența jazz-ului într-un mod inedit:

What’s more important, the data or the jazz? Sure, sure, ”Information should be free” and all that – but anyone can set information free. The jazz is in how you do it, what you do it to, and in almost getting caught without getting caught. The data is 1’s and 0’s. Life is the jazz.

(Datatech Sinder Roze, Infobop)

Să ne destindem vigilent

Chiar înainte de a scrie aceste rânduri, am discutat cu o persoană implicată în organizarea unui eveniment de tip maraton.

Era muncită de o mare dilemă:

De făcut, îl facem sigur, dar ne chinuim să găsim soluții pentru ca totul să se producă în condiții de siguranță, vechi și noi.

Imediat după aceea mi-a parvenit știrea de mai jos, care m-a umplut de bucurie:

Artiștii Filarmonicii ”Oltenia” Craiova au reluat repetițiile, pregătind pentru publicul nerăbdător să îi asculte, două concerte simfonice și un recital. Evenimentele vor avea loc în aer liber, la Teatrul de Vară din Parcul ”Nicolae Romanescu”, respectând recomandările medicale. Astfel, toată lumea se va bucura în siguranță de momentele muzicale animate de emoția revederii.

Chiar dacă activitatea din sala de concerte a fost întreruptă, muzica nu a putut fi oprită. Separați, artiștii și melomanii au fost totuși împreună, în mediul online, Filarmonica ”Oltenia” Craiova înregistrând peste 250 mii de vizualizări pe pagina de Facebook (cu 10.000 de urmăritori) și peste 3000 de vizualizări pe contul de Instagram (cu 1340 de urmăritori). ”Minutul de muzică”, ”Stagiunea online de vineri” și ”Muzica de la ora 5” au făcut mai ușoară această perioadă dificilă pentru cei de acasă, aducând liniște interioară, speranță și optimism.

Mesajele transmise de public pe rețelele de socializare au fost despre muzica trăită ca răsfățul de vineri seara, normalitatea unei zile sau rutina pentru suflet. Este foarte important să știi că, orice s-ar întâmpla, un artist nu se va opri din ceea ce știe să facă, va transforma sufrageria, balconul sau spațiul virtual într-o scenă, atât timp cât cineva ascultă, atât timp cât oamenilor le este dor de frumos și vor dori să revină la normal.

Program concerte iunie 2020
Teatrul de Vară – Parcul ”Nicolae Romanescu”
Vineri, 12 iunie 2020, Ora 19:00

Concert simfonic – Orchestra Simfonică a Filarmonicii „Oltenia”
Conducerea muzicală: Gabriel Niță

În program: Pagini muzicale de mare popularitate
Intrarea se face pe bază de invitație.

Vineri, 19 iunie 2020, Ora 19:00
Duo Classic – Octavian Gorun (vioară) și Corina Stănescu (pian)
În program: Periplu muzical „De la clasic la contemporan”
Intrarea se face pe bază de invitație
.

Vineri, 26 iunie 2020, Ora 19:00
Concert simfonic
Orchestra Simfonică a Filarmonicii „Oltenia”
Conducerea muzicală: Octavian Gorun
În program: Bijuterii muzicale
Intrarea se face pe bază de invitație
.

Important! Invitațiile se procură de la agenția de bilete a Filarmonicii ”Oltenia” Craiova, Calea Unirii Nr. 16, de luni până joi, între orele 8:30 și 14:30, iar vineri, în ziua concertului, începând cu ora 13:00, de la Teatrul de Vară din Parcul ”Nicolae Romanescu”.

Așadar prietenii de la Filarmonica din Craiova au găsit soluția pe care atâția o caută.

Îndrăznesc să sper că este doar începutul Marii Dezmorțiri.

Covid-19 nu intră pe urechi

Recomandările instituțiilor medicale sunt să ne ferim a ne mai atinge ochii, nasul sau gura cu mâinile, pentru a reduce șansele de a ne pricopsi cu virusul care a dat peste cap omenirea toată.

Urechile nu apar în această ecuație a igienei, dar eu mă aventurez să spun că, după cel mai recent concert al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova, a le supune la muzică de calitate este un dezinfectant psihic eficace și disponibil oricând, spre deosebire de cele lichide.

De salutat decizia strategică a organizatorilor spectacolului de a pune într-o carantină de două ore, fără a ne supune la teste de tristețe.

Mărturisesc, venisem chitit pe arhicunoscuta și arhiadorata Uvertură a operei „Bărbierul din Sevilla” de Gioacchino Rossini, care a fost un fel de vaccin cu adrenalină și serotononină, care te imunizează de gândurile negre și pe pregătește de tratamentul ce urma să ne fie administrat. Substanța activă a acestei irezistibile opere muzicale bufe a fost potențată de aerul jucăuș mediteranean al dirijorului Tiberiu Oprea.

În continuare, am fost mângâiați cu două compoziții liniștitoare, chiar și în momentele cele mai dramatice.

Concertul nr. 1 în Sol minor pentru vioară și orchestră, op. 26 de Max Bruch mi-a oferit prilejul să observ cum se manifestă o deplină stăpânire a meșteșugului unui instrument. Această demonstrație i-a aparținut violonistei Cristina Anghelescu, ale cărei modulații ale corzilor aveau tranziții imperceptibile, deși îmi ciuleam urechile mai dihai ca un doberman care adulmecă miasmele unui spărgător.

Nu cred că doar vremea sau oboseala unei săptămâni de lucru i-au conferit Simfoniei în Do major a lui Georges Bizet capacități soporifice. Trebuie să fi fost și frumusețea calmă pe care o degajă, o stare în care te găsești transpus în mod imperceptibil, dar pe care n-ai mai părăsi-o în veci.

Coronavirusul a intrat în viața noastră pe nepusă masă. Așa că, până îi descurajăm umbletul prin omenire, să ne dezinfectăm pe mâini, dar și la minte.

Săpunul e vital în primul caz, muzica în al doilea.

Credit foto: Octavian Ploscaru

Pelerinaje nocturne

A existat în timpul concertului Unspoken de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova o piesă intitulată Three Pages of Green, care mi-a relevat pe deplin ce întruchipează jazz-ul.

E muzica unei plimbări solitare nocturne. Orașul este ușor învăluit în ceață, străzile sunt pustii. Solitudinea e asumată, nu e un blestem. E chiar o voluptate în a fi treaz în mijlocul unei lumi adormite. Umbletul pare fără țintă, însă te conduce spre destinație: întâlnirea cu spirite înrudite, care au ales aceeași cale a redescoperirii de sine în locul întâlnirii cu Morfeu.

Dar concertul care l-a avut în prim-plan pe trompetistul, Sebastian Burneci, acest Arturo Sandoval de România, cum îl numea adorabilul maestru Horia-Dinu Nicolaescu, nu mi-a prilejuit doar reflecții picturale, ci și constatări foarte practice.

În primul rând, cum de s-a putut ca formația de jazz (Cătălin Milea – saxofon și flaut, Teodor Petkov – pian, Mihail Ivanov – contrabas, Borislav Petrov – baterie) să se armonizeze atât de bine cu orchestra simfonică a Filarmonicii din Craiova? Că doar n-au avut tot timpul din lume să exerseze, nu? Singura explicație este plăcerea reciprocă de a cânta împreună, pe care am văzut oglindită pe chipuri și exprimată prin bătăile ritmice din picior.

Apoi, că tot l-am amintit pe Cătălin Milea, pe care l-am regăsit după eterala apariție ca membru al Arya Jazz Band, am putut contempla auditiv duelul celor două mari instrumente de suflat al acestui gen muzical – trompeta și saxofonul.

Cea dintâi are o sonoritate mai tristă, dar cel de-al doilea e mai vehement.

Cea dintâi țintește mai sus, dar cel de-al doilea tinde să iasă în față.

Amândouă sunt inima bivalvă a jazz-ului.

Acest tip de muzică mi-a părut întotdeauna tărâmul supremei improvizații, al celor care cântă fără a avea nevoie să fie dirijați. Așa că modul plin de nerv în care Simona Strungaru a condus întreg ansamblu muzical de pe scenă a ieșit și mai pregnant în evidență.

M-am dus la acest concert un pic suferind. Nu de coronavirus, ci de o răceală de-a noastră, neaoșă. Am tușit pe înfundate, măcinat de temerea că voi tulbura liniștea cohleară, dar și sufletească a celor din jur.

N-ar fi trebuit să îmi fac griji, pentru că toată lumea n-avea ochi, urechi și atenție decât pentru leacul preparat pe scenă.

Leac cunoscut și sub numele de muzică mare.

Credit foto: Daniel Botea

Revedere

Tărâmul muzicii clasice este unul pe care îl explorez de curând, așa că e greu să ajung să mă laud cu vreo familiaritate.

Însă cel mai recent concert al celor de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova mi-a oferit plăcerea unei duble revederi.

Orchestra a fost condusă de Emil Vișenescu, a cărei distincție în figură și gesturi mi-era cunoscută de la spectacolul când a jucat dificilul și ineditul rol de dirijor-solist la clarinet. Acum Simfonia nr. 4 în Fa minor, op. 36 a lui Piotr Ilici Ceaikovski mi-a prilejuit ocazia de a-i urmări mlădierea mâinilor, laitmotiv la care voi mai reveni în acest articol.

Cel de-al doilea muzician pe care l-am reîntâlnit a fost Botond Szöcs. Primul contact cu talentul său imens mi-a relevat limitele propriilor-mi capacități senzoriale.

Acum am stat și mai în față, iar dificultatea de a-i urmări mâinile s-a păstrat, însă configurația compoziției lui Serghei Rahmaninov – Concertul nr. 2 în Do minor pentru pian și orchestră, op. 18 – i-a prilejuit manifestări atât de intense, încât pentru a le rememora, am nevoie să mă reculeg înainte de a redacta fiecare paragraf, exact cum proceda dirijorul Emil Vișenescu înainte de fiecare bucată a simfoniei ceaikovskiene.

În primul rând, mâinile. Împletirea lor avea ceva suprarealist, escherian, o imposibilitate fizică pe care artistul o reușea, totuși.

Apoi, atitudinea de mobilizator al orchestrei. Nu doar că frisoanele ca stări de flux care îl străbăteau erau un spectacol al dăruirii supreme, însă modul cum întorcea capul către ceilalți muzicieni, pentru a le transmite un semnal de încurajare și a le transmite un crâmpei din electrizanta sa energie, avea ceva de sublimă solidaritate.

Mai mult decât orice, însă, a fost transpirația. Da, acest fluid corporal, îndeobște disprețuit, a căpătat aici valențe eroice. A fost un moment când, aplecat asupra claviaturii fiind, un strop s-a format în vârful nasului. O imagine glorioasă a efortului total, care m-a trimis cu gândul la un titan al tenisului mondial, Rafa Nadal.

Supraomenescul are manifestări similare, indiferent de domeniu.

Anul trecut, când îl chemam la bis, Emil Vișenescu ne recita o poezie, așa că îmi permit să îi preiau ideea și să vă redau un fragment din Revedere de Mihai Eminescu:

– Ia eu fac ce fac de mult,

Iarna viscolu-l ascult,

Crengile-mi rupându-le,

Apele-astupându-le,

Troienind cărările

Și gonind cântările;

Și mai fac ce fac de mult,

Vara doina mi-o ascult

Pe cărarea spre isvor

Ce le-am dat-o tuturor,

Împlându-și cofeile,

Mi-o cântă femeile.

Omagiu eroului cunoscut

Cei 250 de ani scurși de nașterea lui Ludwig van Beethoven au curățat figura omului de anumite detalii și ne-au lăsat cu un mit, întruchipat de lupta sa contra surzeniei sau acel portret glorios.

Însă, prin eforturile celor de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova, care îi dedică în această stagiune o serie de concerte, Beethoven renaște și se recompune în mintea mea în moduri surprinzătoare și generoase.

Cel mai recent dintre aceste spectacole a debutat cu Simfonia nr. 1 în Do major, op. 21, o compoziție de o exuberanță foarte ne-beethoviană pentru mine. Nu că l-aș considera vreun apologet al genunilor sufletești, însă gravitatea pe care i-o cunoșteam din alte lucrări a contrastat frapant cu o arie aproape italiană prin vivacitatea ei. Să fi fost aici și influența dirijorului Roberto Parmeggiani?

Buna dispoziție astfel dobândită m-a pregătit în a absorbi pe deplin înălțarea pricinuită de cealaltă componentă a programului – Missa în Do major pentru soliști, cor și orchestră, op. 86, la care a conlucrat tot cel angrenaj grandios care este Orchestra Simfonică și Corala Academică (maestru de cor – Pavel Șopov) a Filarmonicii „Oltenia” din Craiova.

Ajuns aici, vă voi mărturisi că până în seara în care am audiat acest concert, gândurile îmi fuseseră asaltate de tristețea și revolta față de știrile despre Li Wenliang, medicul chinez din Wuhan, care și-a avertizat încă de anul trecut confrații în privința iminenței răspândirii virusului, fiind ignorat de aceștia ca o Cassandră, ba chiar mustrat și investigat de autorități.

Povestea ar fi una înălțătoare, dacă nu ar fi survenit și moartea acestui erou cunoscut din cauza aceluiași virus.

În acest context mental, Missa lui Beethoven mi-a apărut ca o vastă procesiune umano-muzicală, condusă de Renata Vari (soprană), Gabriella Varvari (mezzosoprană), Doru Iftene (tenor) și Sorin Drăniceanu (bas), îndreptându-se către monumentul închinat lui Li Wenliang, dar și altor eroi cunoscuți, dar prea puțin cinstiți de posteritate.

Sunt convins că Beethoven însuși n-ar avea nimic împotriva acestei vagi deturnări a creației sale, mai ales că ultimul cuvânt pe care l-am auzit a fost…

Pace.

Credit foto: Cătălin Obreja

Suntem pe mâini bune

Anotimpurile” pentru vioară și orchestră ale lui lui Antonio Vivaldi.

Niște compoziții muzicale atât de cunoscute și ascultate, încât se regăsesc te miri unde, un prilej de care îmi face plăcere să îmi amintesc fiind unul dintre numerele pe gheață ale patinatorului Stephane Lambiel, cel mai mare piruetist al acestui sport minunat.

Pentru că, om fiind, nimic din ce este omenește nu îmi este străin, Anotimpurile îmi sunt adânc implantate în creier, așa că de îndată ce am auzit primele vibrații de corzi de pe scena Filarmonicii „Oltenia” din Craiova, reflexul pavlovian s-a activat cu promptitudine.

Inedit și negrăit de fascinant a fost însă să văd cum se confecționează muzical acest creații. Nu îmi mai fusese dat să fiu martor nemijlocit al tranziției de la acele frenetice alunecări colective ale arcușurilor la suavele dialoguri dintre vioara solistului și cea a concert maestrului, violoncelul cel dintâi sau clavecinul, prezență discretă, dar indispensabilă în poțiunea sonoră imaginată de Vivaldi.

Pentru că Openul Australian este în plină de desfășurare, voi asemui această radiografie cu a-i vedea pe Roger Federer sau Rafael Nadal dezgoliți de epidermă și de a constata cu uimire cum funcționează angrenajul muscular al acestor titani.

Ca protagonist al acestei evoluții climatico-muzicale, violonistul Dan Predoi s-a achitat cu succes de un rol dublu, la fel de dificil precum al Lupitei Nyong’o din Us, atât de agent provocateur, cât și pacificateur al semilunii de instrumentiști care îl înconjurau.

Și nu îmi pot reprima o glumă amară:

La ce schimbări climatice este supusă planeta noastră, peste o sută de ani, când nu vor mai fi anotimpuri așa cum le știm, cele ale lui Vivaldi, care vor continua să încânte și pe oamenii cyborgizați ai secolului viitor, vor avea nevoie de note explicative referitor la semnificațiile fiecărui sezon.

Cea de-a doua parte a spectacolului s-a îndreptat către Franz Liszt și a oferit delicii de o altă natură.

Concertul nr. 1 în Mi bemol major pentru pian și orchestră, G. 124 l-a adus pe scenă pe Ștefan Pretuleac, un pianist atât de tânăr, încât nu știam ce să apreciez mai întâi: talentul sau cutezanța de a se afla în fața unei săli pline alături de o orchestră de un asemenea calibru?

Poziția-mi în sală a favorizat o imagine cu valoare de simbol. Pianul din mijlocul scenei îl ascundea vederii pe dirijorul Alexandru Iosub, cu excepția mâinii stângi. Puțin mai jos, în diagonală, se ofereau privirii mele mâinile lui Ștefan Pretuleac glisând pe claviatură sau apăsând clapele cu ardoare dezlănţuită.

Pentru că seara metafizică începuse pentru mine cu un fragment din recitatul de poezie al maestrului Emil Boroghină (care, la 80 de ani, sfidează tot ce știu neuroștiințele despre hipocamp) ținând în mână o carte, și s-a încheiat cu Poemul simfonic „Preludiile”, S. 97 al aceluiași Franz Liszt, pot afirma cu acea tărie pe care ți-o dă expunerea la arta mare:

La noi, cultura e pe mâini bune, la alte domenii mai avem de lucru.

Beethoven la puterea a treia

Cifra „trei” are o simbolistică amplă în multe culturi ale lumii, iar pentru mine a dobândit mai nou şi valenţe beethoveniene.

Ritualul de trecere a fost concertul de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova care şi-a propus să marcheze faptul că anul acesta se împlinesc 250 de ani de la naşterea lui Ludwig Van Beethoven, una dintre cele mai grandioase aranjări ale materiei umane din toate timpurile.

Programul spectacolului, condus de dirijorul Dumitru Cârciumaru, a fost compus din Concertul nr. 3 în Do minor pentru pian și orchestră, op. 37 şi Simfonia nr. 3 în Mi bemol major, op. 55, zisă şi „Eroica”.

Remarcaţi, vă rog, cifra magică „trei”.

Deşi diferite pe ici, pe colo, aceste două compoziţii mi-au prilejuit aprofundarea impresiilor care mi s-au format despre stilul acestui colos al muzicii.

Bethoveen nu te lasă să te relaxezi. Nici în momentele cele mai duioase, precum acelea când solista Diana Voroneţcaia mângaia clapele pianului, nu te simţi îndemnat să visezi, ci să guşti vremelnicul răgaz, aşa cum uităm din ce în ce mai des în viaţa şi truda zilnice.

Beethoven te agită, dar, paradoxal, nu te nelinişteşte, precum o face un Haciaturian, bunăoară.

Beethoven te ţine în priză, precum un general genial, care îşi struneşte trupele care ard de dorul bătăliei, exact până la momentul propice.

Atunci dă comanda, iar rezultatele sunt eroice, aşa cum o spune şi supranumele celebrei simfonii.

Ludwig Van Beethoven n-a fost mare la stat, dar la sfat a atins înălţimi astrale prin muzica pe care ne-a oferit-o.

Au trecut 250 de ani de la naşterea sa.

Nu ştiu dacă ne vom revedea la 500, dar muzica sa tot aici va fi.