Destinul nu atinge muzica

Nu mi-aduc aminte de vreun început mai furtunos al vreunui concert de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova decât al acestuia despre care voi avea onoarea de a vă vorbi acum.

Uvertura operei Forţa destinului de Giuseppe Verdi mi-a reamintit de ce secolul al XIX-lea este supranumit „al giganţilor”, atât în literatură, cât şi în muzică.

A urmat o bucată mai contemplativă, Concertino pentru flaut, oboi şi orchestră de cameră de Franz Krommer, avându-i drept solişti la cele două instrumente pe Cătălin Opriţoiu şi Cristina Ordean.

Deoarece instrumentele cu coarde predomină în cadrul acestei creaţii muzicale, am avut ocazia de a le compara sunetele cu cele de suflat ale celor doi muzicieni din prim-plan. Având deja un oarecare antrenament de meloman şi o sporită capacitate introspectivă, mi-am monitorizat reacţiile mentale la fiecare dintre cele două tipuri de instrumente, precum şi la efectul acţiunii lor îngemănate.

Industria muzicii menite a însoţi meditaţia este una profitabilă, poate şi pentru că oamenii nu ştiu să se întoarcă spre trecut mai mult.

Însă acest spectacol n-a fost numai despre trecut, ci şi despre viitor.

Dirijorul Brian Liao, originar din Taiwan, s-a distins prin două trăsături aparte: o expansivitate remarcabilă pentru o persoană dintr-o cultură a reţinerii, dar şi prin faptul că, în locul partiturii clasice, tipărite, a folosit una pe tabletă, iar acel gest de da pagina era înlocuit de deja încetăţenita mişcare de deget.

O inovaţie care m-a făcut să reflectez asupra modului în care tehnologia ne influenţează vieţile din ce în ce mai mult, precum şi a spectrului celor ce vor urma, evoluţii grandioase şi neliniştitoare.

În tot acest timp, Simfonia nr. 5 în Mi minor, op. 64 a lui Piotr Ilici Ceaikovski ilustra muzical aceste perspective prin combinaţia sa de momente înălţătoare şi de viraje sumbre.

Destinul omenirii este într-o permanentă şi imprevizibilă scriere.

Dar muzica pare ferită de capriciile sale.

Aferim, Filarmonica „Oltenia” din Craiova!

Pentru tot ce fac, le-aș putea mulțumi celor de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova în multe feluri, însă un spectacol anume din programul Festivalului Internaţional Craiova Muzicală (nu vă zic care, ca să veniţi la cât mai multe şi o să-mi mulţumiţi după aceea) m-a trimis cu gândul la Aferim! al lui Radu Jude, unul dintre cele mai bine făcute filme româneşti de după 1989.

Iată lista concertelor din cadrul festivalului care se va desfăşura între 15 noiembrie şi 6 decembrie 2019:

Vineri, 15 noiembrie 2019, ora 19:00 – Degeaba 30, Concert vocal-simfonic al lui Tudor Gheorghe alături de Orchestra Filarmonică şi Corala Academică ale Filarmonicii „Oltenia”; dirijor şi orchestrator: Marius Hristescu.

Miercuri, 20 noiembrie 2019, ora 19:00 – Conferinţa La patru mâini, în care Valentina Sandu-Dediu şi Dan Dediu vorbesc despre „Mentori şi maeştri ai muzicii româneşti.

Marţi, 26 noiembrie 2019, ora 19:00 – Concertino Accordion Band (Republica Moldova); conducerea muzicală: Eugen Negruţă.

Vineri, 29 noiembrie 2019, ora 19:00 – Ansamblul de muzică veche „Anton Pann”; conducerea muzicală: Constantin Răileanu.

Marţi, 3 decembrie 2019, ora 19:00 – Concert coral al Formaţiei de muzică bizantină „Psalmodia” al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti.

Vineri, 6 decembrie 2019, ora 19:00 – Concert simfonic al Orchestrei Simfonice a Filarmonicii Naţionale „Serghei Lunchevici” Chişinău (Republica Moldova); dirijor: Dumitru Cârciumaru.

În final, reiau observaţia pe care am făcut-o şi anul trecut:

Dacă aveţi bani alocaţi pentru concertul lui Tudor Gheorghe şi nu mai prindeţi bilete, repartizaţi-i pentru alte spectacole din cadrul Festivalului Internaţional Craiova Muzicală. Estimarea mea este că vă ajung de trei dintre acestea, iar, din punct de vedere matematic, dar şi muzical, ar cam trebui să aveţi de câştigat.

Sara pe deal vioara sună cu exaltare

Dacă anterior făcusem o incursiune în sufletul francez, cel mai recent concert al celor de la Filarmonica „Oltenia” Craiova ne-a purtat prin meandrele celui rus.

O aventură sinuoasă, fapt deloc surprinzător, dacă ne amintim de personajele unui Dostoievski, Tolstoi sau Cehov.

Magia care a permis acest periplu a fost conjurată de tânăra şi talentata Anna Savkina şi vioara la care, acompaniată de orchestra filarmonicii, s-a cufundat în Concertul pentru vioară şi orchestră, op. 35 al lui Piotr Ilici Ceaikovski.

Au fost momente când am coborât în genunile disperării, altele când am escaldat piscuri de exaltare, iar uneori am simţit materializându-se spectrul unor baluri la fel de fastuoase precum cele din Russkiy kovcheg.

Însă nicio imagine plăsmuită mental n-a putut estompa pe cea reală a chipului interpretei din Rusia. O figură ca o icoană numai bună de pus pe altarul dăruirii faţă de muzică.

Sugerez oricui e pasionat de fotografie realizarea unui album dedicat prim-planurilor soliştilor de la concertele de muzica clasică. Presimt o succes strălucit, comparabil cu al Atlasului frumuseţii al Mihaelei Noroc.

A-i citi, asculta sau urmări pe ruşi nu e o experienţa facilă. Dacă adăugăm la asta şi faptul că spectacolul a început cu un Mozart surprinzător de sumbru – Muzică funerară masonică, K. 477 – nu e de mirare că aveam nevoie de o destindere.

Aceasta a venit prin intermediul Simfoniei n. 4 în La major, op. 90, supranumită şi „Italiana”, în care Felix Mendelssohn-Bartholdy a reuşit cu o suprinzătoare abilitate să recreeze acea bucurie a vieţii pe care trăit-o oricine a călătorit în poate cea mai frumoasă ţară a lumii.

Totodată, ni s-a oferit şi ocazia de admira angajamentul dirijoral în persoană, cunoscut şi sub numele de Gia Luigi Zampieri.

Un recital de motrică şi mimică pe care l-am mai văzut, dar de care nu mă mai satur.

Îmi face plăcere să închei cu un citat al unei persoane de la care am învăţat multe şi care, ca o coincidenţă minunată, a fost în sală cu mine:

Rusu’ e om complicat.

Vive la France!

Departe de mine gândul de a aduce atingere cosmopolitismului celui mai recent concert al celor de la Filarmonica „Oltenia” Craiova.

Nu voi să trec sub tăcere fiorul Suitelor maramureşene nr. 1, 2 şi 3, al căror autor, Matei Pop, a însufleţit cu bagheta-i energică şi orchestra filarmonicii. Numai un român poate tresări când aude sunete familiare din folclor într-un aranjament clasic.

Nu voi nici să neg încântarea de la Dansurile slave, op. 46 de Antonín Dvořak, care i-au provocat adolescentului pe care l-am luat cu mine acea enervantă reacţie de a bâţâi din picior, pe care însă n-am cum să i-o reproşez, pentru că sistemul meu nervos proceda similar, răpindu-mi controlul asupra capului sau mâinilor.

Însă nu voi ascunde că bucata de spectacol care s-a închegat într-un mod aparte în urechile, amintirea şi imaginaţia mea a fost periplul prin sora noastră de gintă latină, Franţa.

Concertul în Sol major pentru pian şi orchestră al lui Maurice Ravel a fost unul mozaical, oferindu-mi atât prilejul de a mă amuza prin arii carnavaleşti, care m-au trimis cu gândul la acea atmosferă de carusel atât de des asociată cu Franţa, cât şi pe acela de a străbate cheile Senei, reflectând la ambivalenţa conceptelor de libertate, egalitate şi fraternitate, care au pornit din Oraşul-Lumină.

Iar Catedrala lui Claude Debussy, pe care solistul Mihai Ungureanu ne-a oferit-o cu generozitate ca bis, m-a transportat ca pe aripile zefirului într-unul dintre acele edificii gotice impunătoare, precum cele de la Chartres, Reims sau chiar sărmana Notre-Dame din Paris. Mlădioasa atingere a clapelor de către interpret mi-a evocat atât aspiraţia lor spre înalt, cât şi ecoul paşilor care străbat pardoseala care a fost martora atâtor veacuri.

De multe ori am declarat că Italia este cea mai frumoasă ţară din lume.

Însă rareori am recunoscut că, dacă vreodată îi va fura o alta titlul, aceea nu poate fi decât Franţa.

Vive la France!

Vive la musique!

Matei Pop şi Mihai Ungureanu

Poarta către o altă aventură

Cei suficient de în etate şi pasionaţi de jocuri pe calculator îşi aduc cu siguranţă aminte de o creaţie monumentală numită Baldur’s Gate.

O poveste grandioasă, plasată în universul lui Tolkien, al elfilor, orcilor şi al altor creaturi fantastice, în care vrăjile şi faptele de vitejie erau la tot pasul.

Concertul Symphonic Adiemus de Karl Jenkins, care a deschis stagiunea 2019-2020 a Filarmonicii „Oltenia” din Craiova, a fost o astfel de poartă, pe care am fost ispitit să păşesc cu imaginaţia.

Compozitorul este contemporan şi britanic, iar aceasta s-a simţit atât în ecletismul instrumental, cât şi în aerul de magie care a învăluit fiecare dintre ariile spectacolului.

Am străbătut ţinuturi nemaivăzute, am înfruntat pericole ameţitoare, am fost martorul unor incantaţii transcedentale (versurile uneori improvizate sau cu un vag aer latinesc au contribuit masiv la această impresie) şi am mărşăluit cu armata orchestrală, căreia i se alătură şi cea corală (al cărei seneşal este Pavel Şopov) în bătălia titanică dinspre final.

Şi, pentru că basmele care provin din insulele britanice se desfăşoară adesea la umbra unor codri seculari, poate că nu este o întâmplare că din multitudinea de instrumente care m-au fermecat pe parcursul concertului, xilofonul, cu sunetul său aparte, s-a distins cel mai mult în urechile mele de Ascultător Level 2 spre 3 (pasionaţii de RPG-uri îmi vor înţelege modestia, pe ceilalţi îi îndemn să îşi întrebe copiii care joacă World of Warcraft).

Protagonist al acestei epopei a fost dirijorul Marius Hristescu, care, cu alura sa hollywoodiană, bagheta şi faldurile fracului, ne-a condus cu autoritatea unui Gandalf pe cărările aventurii numite Adiemus, care, după cum declara însuşi compozitorul Karl Jenkins, este forma de viitor a latinescului „adire”, adică „a se apropia”.

Muzica ne apropie de magie.

The Baldur’s Gate has opened once again!

Let us step forward and rejoice!

Trei din patru şi parcă tot n-au fost de-ajuns

Fuse şi duse şi a treia ediţia a Craiova Jazz Festival, însă nu fără urmări benefice pentru mine şi îmbucurător de numeroşii spectatori care au populat sala Filarmonicii „Oltenia” din Craiova în perioada 10 – 13 septembrie 2019.

Am avut privilegiul de a participa la trei dintre cele patru concerte şi, aplicând din nou modelul lui Daniel Kahneman (a cărui figură seamănă cu a lui Tudy Zaharescu, despre care vă voi vorbi mai jos) referitor la structura sinelului, după ce „the experiencing self” s-a delectat în timpul lor, a venit vremea lui „the remembering self” să se lase în voia plăcerii.

Primul dintre concerte i-a adus pe scena Filarmonicii pe cei de la Arya Jazz Band, care mi-au aruncat provocarea de a urmări, pe parcursul a mai multe melodii, dialogul (căci duel nu-l pot numi) dintre flaut şi saxofon. Două instrumente care provin din aceeaşi familie, dar care au pornit pe căi diferite în viaţă: saxofonul a ales viaţa urbană şi mai agitată, mai sonoră, în timp ce flautul a rămas într-un mediu mai blând şi mai bucolic.

Preocuparea mea pentru acest binom sonor nu m-a împiedicat, însă, să gust acel moment de entuziasmantă virtuozitate a interpretului la conga, moment care a smuls exclamaţii chiar şi celor mai placizi dintre spectatori.

Stilul de jazz contemplativ al celor de la Arya Jazz Band m-a pregătit pentru ce a urmat.

În a doua seară, am virat puţin de pe tărâmul jazz-ului pe al unor stiluri înrudite şi am aplaudat până mi-au obosit pălmuţele, reacţie involuntară la dinamismul irezistibil al Ana Mardare – Tudy Zaharescu Jazz & Soul Project. A fost un spectacol în care toate ingredientele au fost la superlativ. Şi când zic toate, toate înseamnă.

Am observat, şi nu un singur caz, în care liniile ondulate şi prezenţa scenică a Anei Mardare au provocat doamnelor şi domnişoarelor din sală tendinţa de a-şi lăsa dragăstoase capul pe umărul partenerului. Romantism stimulat de repertoriul minunat al concertului? Sau simţ de apărare? Discuţia rămâne deschisă.

M-aş putea lansa în laude savante la adresa concertului celor de la Ana Mardare – Tudy Zaharescu Jazz & Soul Project, însă un amănunt personal şi foarte mundan mi se pare mai elocvent. Când am ajuns acasă după evenimentul de la Filarmonică, am hotărât să folosesc timpul rămas pentru operaţiunea de punere în funcţiune a maşinii de spălat pline cu rufe. După cum ştiţi, acestea trebuie puse şi pe sârmă ulterior (dacă nu cumva sunteţi fericiţii posesori ai uneia dintre acelea care le face pe toate, inclusiv să le calce). În timpul acestei manevre, având creierul îmbibat de melodii de la concert, simţeam cum dănţuiesc uşor pe balcon. Bineînţeles, am rămas fidel preceptului „dansează ca şi cum nu te-ar vedea nimeni” şi sper că aşa a şi fost.

Ultima seară a festivalului a urmat tradiţia amplorii celorlalţi ani, reunind pe instrumentiştii de la Oltenia Big Band cu aceia de la Cico’s Jazz Orchestra, formaţie din Germania condusă de românul originar din Craiova Horia-Dinu Nicolaescu.

Ca orice orchestră de anvergură, şi aceasta simbiotică s-a putut aventura pe un tărâm muzical larg, de la reinterpretări în cheie de jazz ale unor arii celebre, precum Spărgătorul de nuci de Ceaikovski sau Nabucco de Verdi, la clasici ai genului, precum Arturo Sandoval (nume care mi s-a întipărit definitiv pe neocortex).

Însă, convins de asentimentul tuturor care au participar la acest spectacol, afirm că o jumătate, dacă nu mai bine, din starea de bine care mă însoţeşte de atunci este meritul maestrului Horia-Dinu Nicolaescu, maestru dirijor, maestru de ceremonii, maestru al cămăşilor, maestru în glume, maestru povestitor şi, în ciuda fizicului pe seama căruia el însuşi nu se sfia să facă haz, maestru dansator.

În persoana sa am văzut una dintre cele mai limpezi ilustrări ale beneficiilor iubirii. Iubirea de jazz şi iubirea de oameni. Din păcate, sunt destui care străbat viaţa fără a trăi nici măcăr pe una dintre acestea. La maestrul Nicolaescu cele două se potenţează reciproc.

Efectul?

1941.

Da, tovarăşi de audiţie şi vizionare, căci voi veţi fi copleşiţi de această dată.

Atunci s-a născut.

Încheieri alambicate nu îşi au locul.

A trecut Craiova Jazz Festival 2019 şi nu îl vom uita.

Acum îl aşteptăm pe cel din 2020.

Toamna se numără deliciile din jazz

Craiova Jazz Festival este deja una dintre tradiţiile culturale ale Craiovei care mă ajută să îmi organizez activităţile din calendar, aşa cum solstiţiile guvernau viaţa strămoşilor noştri.

Cel de anul acesta are loc între 10 şi 13 septembrie 2019, în sala Filarmonicii „Oltenia” din Craiova, însumând patru zile de delicii muzicale, după cum urmează:

Marţi, 10 septembrie 2019, ora 19:00 – Oltenia Big Band (România), sub conducerea muzicală a lui Dorin Maciucă.

Miercuri, 11 septembrie 2019, ora 19:00 – Arya Jazz Band (România).

Joi, 12 septembrie 2019, ora 19:00 – Anda Mardare – Tudy Zaharescu Jazz & Soul Band (România).

Vineri, 13 septembrie 2019, ora 19:00 – Cico’s Jazz Orchestra (Germania) feat. Oltenia Big Band (România), sub conducerea muzicală a lui Horia-Dinu Nicolaescu.

Preţul unui bilet este de 40 de lei, (10 lei pentru elevi, studenţi sau seniori), însă, cum am bănuiala că va interesează mai mult de un concert, cred că vă veţi bucura să aflaţi ca există şi un abonament de patru spectacole la doar 100 de lei.

Să ne vedem cu bine şi să ascultăm şi mai bine!

Că avem ce, după cum am avut onoarea a vă spune.

Vitamine pentru trup şi suflet

Ştiind că vine canicula şi că nu voi mai avea vreo ocazie similară până la toamnă, am participat la concertul de închidere a stagiunii la Filarmonica „Oltenia” din Craiova şi mi-am administrat o superbă doză de B3: Bach, Beethoven, Brahms.

Fiecare dintre aceste trei nume colosale ale panteonului muzicii clasice a participat cu câte o substanţă activă.

Primul prin Concertul în La minor pentru vioară și orchestră, BWV 1041.

Al doilea prin Concertul în Re major pentru vioară și orchestră, op. 61.

Iar cel de-al treilea prin Concertul în Re major pentru vioară și orchestră, op. 77.

Pentru a realiza legăturile moleculare între aceste impunătoare componente era nevoie de un element de coagulare artistică, rol pe care l-a îndeplinit violonistul Florin Croitoru.

De-a lungul acestei stagiuni, am avut ocazia să ascult diverşi solişti, la variate instrumente, care m-au impresionat în felurite moduri.

Însă niciunul nu mi-a impus admiraţia pentru anduranţă aşa cum a făcut-o acest reputat violonist.

Nu numai că a stat (nota bene! în picioare) pe scenă la fel de mult timp precum orchestra condusă de Gian Luigi Zampieri, răstimp în care nu a avut prea multe prilejuri să-şi tragă sufletul, însă chiar şi pentru urechea mea deloc antrenată în a simţi subtilităţile, era limpede că acele trei arii în interpretarea cărora a fost implicat numai uşoare nu erau.

Aşa mi-am adus aminte de un faimos studiu efectuat asupra jucătorilor de şah, potrivit căruia diferenţa dintre amatori şi marii maeştri nu consta neapărat în coeficientul de inteligenţă, ci în numărul de ore alocate studiului, covârşitor de partea celor din urmă.

Florin Croitoru a pierdut cu siguranţă multe vitamine în decursul titanicului său efort, pentru ca eu să am parte de un supliment nutritiv pentru suflet, indispensabil unei vieţi mai sănătoase.

Lui şi întregului colectiv al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova le mulţumesc pentru minunată cură muzicală pe care am parcurs-o în această jumătate de an şi declar fără înconjur:

Abia aştept să o reîncep la toamnă!

Gian Luigi Zampieri şi Florin Croitoru

Arhipelagul liniştit

De regulă, figura dirijorului care conduce un concert pe scena Filarmonicii „Oltenia” din Craiova este unul dintre factorii care confera fiecarui eveniment de acest fel un caracter aparte.

Aceasta mi s-a relevat cu şi mai multă putere de îndată ce mi-au căzut ochii pe dirijorul Sabin Pautza. Figura sa m-a trimis automat cu gândul la scriitorul Aleksandr Soljenițîn, autorului monumentului cutremurător intitulat Arhipelagul Gulag.

Prin bunăvoinţa prietenilor de la filarmonică, am citit şi un articol din care am aflat că aceşti doi mari artişti se aseamănă nu numai facial, ci şi prin faptul că au cunoscut recunoaşterea dincolo de hotarele ţării de baştină.

Totuşi, spre deosebire de ororile prezentate de Soljenițîn, spectacolul dirijat de Sabin Pautza a fost menit a ne aduce pe o insulă de linişte într-un ocean agitat al existenţei cotidiene.

Prima dintre arii a fost Simfonia nr. 4 în Do minor, D. 417, supranumită şi „Tragica”, de Franz Schubert, care, însă, are ceva aproape tandru şi care nu ar fi nelalocul ei în contexte definite ca pline de serenitate.

Programul serii s-a încheiat cu Fantezia în Do minor pentru pian, cor și orchestră, op. 80 de Ludwig van Beethoven care, la rându-i mi-a lăsat aceeaşi impresie de balsam, ceea ce cu atât mai surprinzător, cu cât vine din partea unui expert al compoziţiilor vijelioase.

Cu acest prilej l-am urmărit desfăşurându-se în plenitudinea atingerii clapelor pe pianistul Mihai Ungureanu, pe care nu avusesem ocazia de a-l urmări până la acel moment decât la bucăţi muzicale cuminţi.

Între aceste două momente s-a găsit o compoziţie a lui Sabin Pautza însuşi, „Te Deum” pentru cor şi orchestră, despre care voi spune acelaşi lucru şi îmi face plăcere să o fac:

Mi-a turnat încă un strop de linişte în suflet.

Aceasta este muzica: un arhipelag, ale cărui insule diferă ca relief sau formă sau geneză, însă pe oricare te-ai afla, eşti ferit de talazurile lumii dezlănţuite.

O nouă sursă de energie

Cuvântul care a caracterizat cel mai recent concert de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova la care am participat a fost „energie”.

A început cu Uvertura operei „Scara de mătase” de Gioacchino Rossini, o arie alertă, nimic suprinzător, având în vedere că este acelaşi autor al Uverturii din Wilhem Tell, care este echivalentul unui salt muzical în hyperspace.

A urmat Concertul nr. 1 în Sol minor pentru pian și orchestră, op. 25 de Felix Mendelssohn-Bartholdy, având-o ca solistă pe pianista Anca Săftulescu, ale cărei mâini străbăteau claviatura cu o viteza care, conectată la un mecanism eolian, ar fi produs suficientă energie să ilumineze întreaga clădire a filarmonicii.

Ajuns aici, fac o digresiune referitoare la pianişti (constat cu plăcere că am adunat deja o gamă largă de astfel de artişti pe care i-am văzut şi ascultat pe viu) şi relaţia cu instrumentul la care cântă. Fiecare dintre aceste relaţii este unică; la Anca Săftulescu am fost martorul unei neasemuite intimităţi, nu nu mai a interpretării, dar chiar a apropierii fizice. Această afecţiune reciprocă răzbătea peste multe rânduri ale sălii, pentru că am văzut chipuri înduioşate şi în spatele meu.

Programul concertului s-a finalizat cu Simfonia nr. 8 în Si minor, D. 579, „Neterminata” a lui Franz Schubert, care, pe lângă unele momente de impetuozitate, mi-a prilejuit o reflecţie asupra nevoii de energie a civilizaţiei noastre şi a resurselor pe care le consumăm pentru a o procura.

Faptul că finalul acestei creaţii muzicale este o graduală coborâre în neant (vezi titlul), pe care blânda atingere a dirijorului Bogdan Vodă a strunit-o minunat, m-a dus cu gândul spre lupta pe care nu o vedem, dar pe care n-ar strica să o sprijinim, de a găsi surse de energie care să nu se termine şi a căror utilizare să nu aducă atingere acestei planete pe care o numim acasă.

Muzica este ea însăşi o sursă de energie.

Regenerabilă, cu o condiţie:

Să nu o lăsăm năpădită de uitare.

Anca Săftulescu şi Bogdan Vodă