Succes africanelor!

African fans

Acum ceva timp am primit o oferta de a lucra in Africa; nu as fi stat doar intr-un loc, ci as fi peregrinat prin mai multe, dar am refuzat. Perioada era prea lunga (un an si jumatate), iar un mic amanunt din oferta cea stufoasa a cantarit la randu-i considerabil: orice vaccin este suportat de companie.

Am ramas, insa, cu impresia ca, daca perioada ar fi fost mai scurta, as fi acceptat. E ceva ce ma atrage catre acest continent aparte, asa ca nu e de mirare ca, de cativa ani buni, nu am ratat nicio Cupa a Africii la fotbal.

Principalul motiv este modul deosebit cum este tratat acest sport, o lejeritate de neimaginat in Champions League, de exemplu. Africa furnizeaza constant lumii fotbalistii formidabili, care, reveniti pe plaiurile de bastina, nu catadicesesc sa se deranjeze prea mult; pe de alta parte, jucatorii de la echipele unor tari mai putin dezvoltate trag tare, pentru a se face remarcati. Din aceste doua viteze separate ies meciuri cu rasturnari de scor, faze ciudate si gafe hilare. Un rol vital il au portarii, care sunt vesnic nervosi pe cineva, fara a fi neaparat luati de in seama, si care contribuie, procentual vorbind, la spectacolul naivitatii Cupei Africii.

Trec rapid peste pitorescul numelor si al infatisarilor fotbalistilor africani, ca sa n-apucati sa ma acuzati de ceva, si ajung la modul in care acestia isi sarbatoresc golurile, spectacole de acrobatie si coregrafie de la care Cirque de Soleil ar avea cate ceva de furat. Nici cadrele fugitive din tribune nu sunt de lepadat.

Ii stiti pe comentatorii de la meciurile din Primera Division, stiti ce debit verbal au si ce sablonard vorbesc. Aici, la Cupa Africii, aerul de loisir pe care il degaja fiecare meci ii indeamna si pe cei care umplu spatiul de emisie cu vocile lor sa fie mai spontani si mult mai amuzanti. Stau si ma gandesc acum la meciul de cupa Barcelona – Real Madrid si nu cred ca mi-aduc aminte mai multe faze decat acea capodopera de umor intitulata Tunisia – Togo, in care s-au impletit impecabil erori masive si numeroase de arbitraj, un teren la limita impracticabilului si comentarii spumoase. Ce mai, Cupa Africii e terapie gratuita anti-stres, pacat ca are loc doar o data la doi ani.

Inca mai incercati sa va aduceti aminte unde se afla Togo? Voila, am ajuns la un alt motiv pentru care aceasta intrecere este benefica, dincolo de valoarea ei sportiva. Geografia si istoria Africii nu sunt prioritati in programele noastre scolare; asta nu inseamna, insa, ca nu ar merita stiute. Un meci gen Burkina Faso – Insulele Capului Verde ofera exact imboldul de a deschide o enciclopedie a statelor lumii si de a-ti imbogati cultura generala. Eu, unul, asa procedez si dupa aceea ma amuz cand se minuneaza altii ca stiu care e capitala Gabonului sau pot sa plasez Zambia fara sa ma holbez zece minute la harta.

Daca v-am starnit apetitul, imi pare rau sa va anunt ca editia din 2013 tocmai s-a incheiat si urmatoarea are loc abia peste doi ani.

***

Textul de mai sus a aparut sub titlul De ce e misto Cupa Africii in ziarul de mica publicitate Craiova Forum, numarul 44, 12 – 18 februarie 2013 si contine multe dintre motivele pentru care la acest campionat mondial de fotbal voi sustine (din nou) echipele africane: Algeria, Ghana, Nigeria, Camerun, Coasta de Fildes.

Dupa ce a luat Conchita Eurovisionul, e cazul sa castige al mai smecher trofeu din fotbal si o reprezentanta a Africii, nu credeti? Si ce daca samanii peruani au prezis ca o sa castige Argentina, si vracii africani sunt versati in de-astea.

Sursa imagine: www.en.africatopsports.com.

Ghid de adoratie a Simonei Halep

simona-halep

In caz ca nu stiti cum sa va manifestati public adoratia fata de Simona Halep, iata cateva sugestii:

Simona Presedinte!!!!!!!!!!

Simona la Eurovision!!!!!!!!!!

Simona, cum pot sa ajung ca tine, dar fara munca??????????

Cine n-are Simona, sa-si cumpere (detalii aici…).

Simooooonaaaaaaaaa!!!!!!!!!!

Am fost coleg de clasa cu o tipa care e foarte buna prietena cu unul care a vazut-o odata pe Simona de departe, iei!!!!!!!!!!

Bravo, Simono, ai chef de un trofeu??????????

Si-mo-na, Si-mo-na, Si-mo-naaaaaaaaa!!!!!!!!!!

Simona, asa o sa-l cheme pe baietelul meu!!!!!!!!!!

Simona Madona!!!!!!!!!!

Sursa imagine: www.doartenis.ro.

 

Novak si spectacolul

Djokovic

Tot mapamondul e incantat de un moment care il are drept protagonist pe Novak Djokovic in timpul unei intreruperi cauzate de ploaie la Roland Garros. Foarte cordial si destins, sarbul a impartit o umbrela si o bautura cu un copil de mingi.

Scena este simpatica, dar, fara vreo intentia de a vorbi cu pacat despre o persoana pe care nu o cunosc personal, cred ca nu e neaparat o mostra a caracterului sau generos, ci mai degraba inca o dovada ca Djokovic se pricepe de minune sa faca spectacol. Nu unul involuntar, precum nervii lui Andy Murray, sau unul agasant, precum fasoanele lui Fabio Fognini, ci unul de calitate, bine jucat si intotdeauna controlat.

Ca un argument ca pentru sarb a fi cel pe care il place lumea e important am un meci de la o editie de Wimbledon, cand a jucat impotriva lui Marcos Baghdatis, care se distinge la randu-i prin pitorescul prezentei si care, in acel context, desi era condus detasat la scor, a reusit sa deturneze simpatia publicului. Reactia lui Djokovic din acele momente mi s-a parut foarte graitoare: era vadit iritat ca nu mai era rasfatatul multimii.

De-a lungul timpului, i-am citit in privire si aroganta, si incrancenarea, si cabotinismul, asa ca nu m-as avanta cu afirmatii atat de generoase referitoare la caracterul sau, insa un lucru este dincolo de orice indoiala:

Novak Djokovic stie sa faca spectacol.

Sursa imagine: www.blogs.theprovince.com.

Hendry vs. O’Sullivan

snooker_hendry

Dupa ce a reusit sa se tina cu firea impotriva lui Joe Perry si dupa ce, astazi, l-a cocosat pe saracu’ Shaun Murphy, un lucru e limpede: Ronnie O’Sullivan e mare favorit sa castige Campionatul Mondial de Snooker, editia 2014.

Coreland asta cu faptul ca, de vreo trei sezoane incoace, englezul nu se omoara cu turneele din timpul anului, dar la Sheffield joaca de parca ar manca jaratec, e clar ca are un scop: sa intreaca acel record de sapte titluri al lui Stephen Hendry, peformanta care pare daltuita imuabil in analele snooker-ului.

Cu un al saselea titlu, amenintarea din partea lui Ronnie ar deveni palpabila si ar da nastere unei interogatii retorice: Merita Ronnie O’Sullivan sa ii depaseasca recordul lui Stephen Hendry?

Daca ne raportam la valoarea sportiva, insusi septuplul campion a recunoscut ca nabadaiosul englez e cel mai inzestrat jucator pe care l-a cunoscut lumea snooker-ului. Eu, unul, ma gandesc numai la modul sparge pachetul de bile rosii, cu o siguranta feroce, pe care nici migala lui John Higgins, nici tenacitatea lui Mark Selby nu o pot egala.

Pe de alta parte, Ronnie e asa cum il stim, ireverentios pana la necioplire. E amuzant sa-l urmaresti, dar, daca e sa privim din punct de vedere al acelui fair play specific snooker-ului, Stephen Hendry e un adevarat lord. Eu nu l-am prins chiar la zenit, dar tot nu mi-aduc aminte de vreun moment cand a facut ceva menit sa deranjeze pe adversar, pe arbitru sau publicul.

Ce sa pretuim mai mult?

Atitudinea sau talentul?

snooker_osullivan

Tenis la Craiova

popeci3Un strop de pasiune. Un dram de vointa. Rabdare din partea lui Frik de la Craiova Forum. Aceste trei ingrediente au contribuit la a-mi oferi saptamana trecuta o experienta deosebita.

La Craiova s-a desfasurat Turneul feminin de tenis Popeci. Spre rusinea mea, nu e la prima editie, insa a fost prima data cand am asistat la vreun meci. Sunt un avid telespectator de tenis si jucator amator ambitios, dar nu foarte inzestrat, astfel ca acest sport imi e foarte apropiat; uneori il prefer fotbalului, e mai clar si mai incitant.

In seara zilei pe care Guvernul a decretat-o cu atata marinimie libera m-am deplasat la centrul sportiv Popeci si am fost suprins de cat de interesant poate fi sa vezi tenis pe viu, chiar daca jucatoarele nu prezentau nume foarte titrate. Aceasta extrem de placuta surpriza m-a stimulat sa ignor o seara petrecuta pana tarziu in oras sambata seara si sa ma intorc pe taramul tenisului duminica dimineata, pentru finala.

Daca e musai sa extrag o morala, as spune ca acela care se biruie pe sine e rasplatit intreit. Meciul pe care l-am urmarit a fost remarcabil din toate punctele de vedere: al calitatii, al dramatismului, al perspectivelor (am avut ocazia sa urmaresc partida din doua parti diferite ale tribunei, iar din corelarea celor doua tipuri de imagini rezulta o placere mai mare decat simpla lor suma).

Pentru trofeu s-au infruntat Alberta Brianti din Italia si Kristina Kucova din Slovacia. Mai mult decat o infruntare sportiva, a fost un duel al unor stiluri diferite si o sa vedeti ca nu exagerez prea mult cand spun ca am vazut, pastrand proportiile, o ilustrare a duelului titanic dintre Federer si Nadal.

Popeci1

Alberta Brianti are peste 30 de ani, loveste reverul cu o singura mana, fie plat, fie taiat, executa multe scurte si vine la fileu des; e colerica (de, e italianca) si oscileaza pe parcursul unui meci, coborand la nadirul ramelor care trimit mingea hat afara sau urcand la zenitul unor puncte controlate impecabil.

Kristina Kucova (Slovacia) este la polul opus, are un pic peste 20 de ani, si foloseste ambele maini atat la rever, cat si la lovitura de dreapta, o raritate pe care nu o mai stiu decat la Marion Bartoli in prezent sau la Monica Seles in trecut; e constanta in joc, iar zona ei preferata este in spatele tusei de fund, de unde returneaza mingile cu o perseverenta exasperanta (curat Rafa, nu?).

Popeci2

In final, a castigat Kristina Kucova, dar nenumarate au fost momentele in timpul celor 3 ore ale meciului cand mi-am adus aminte de o exclamatie involuntara a bestialului meu tata la o finala Steffi Graf vs. Arantxa Sanchez Vicario: De ce nu s-o putea sa le dea amandurora trofeul?

Nu o sa ma apuc acum sa ma plang de lipsa de bun simt a unor spectatori, pentru ca au fost, totusi, cazuri izolate, iar meciul s-a desfasurat, in general, in conditii bune.

Incheiere apoteotica n-am, decat multumiri pentru organizatorii acestui eveniment la care un simplu cetatean al Craiovei s-a simtit excelent.

Sursa imagini: www.trofeulpopeci.ro.

Romani, continuati sa taceti!

Au mai trecut doua meciuri ale Romaniei care, nu se putea altfel, au oferit noi prilejuri romanilor sa vorbeasca fara a avea neaparat suportul gandirii.

Mai intai a fost meciul cu Turcia, pentru care toti componentii nationalei + Piturca merita felicitari. Chiar si acum, dupa meciul cu Olanda, tot am fi negri la inima, daca n-am recunoaste ca partida de la Istanbul ne-a oferit acea senzatie asezonata cu emotie pe care n-am mai simtit-o de multisor.

Insa, dupa meci a urmat prapadul declarativ. De data aceasta n-au mai fost afirmatii bombastice de genul „Brazilia, venim!” care aveau ramasite de autoironie, cum au sucurile ramasite de arome naturale. Acum, culmea, vorbele erau mai retinute, dar atitudinea care le sustinea denota faptul ca alde Sandu si Dragomir se si vedeau pe plaja de la Rio, de unde, eventual, il sunau pe Mazare sa-l tachineze: Musiu, suntem la carnaval la mama lui si este za shit!

A urmat insa meciul cu Olanda si colturile gurilor s-au deplasat in convex in concav de urgenta. Urmarea: titluri de ziar care preconizeaza demiterea lui Piturca. Ajuns in acest punct, recunosc ca nu stiu pe cine sa fac responsabil de aceasta ineptie: pe oficialii cu porniri staliniste care lanseaza astfel de scenarii sau pe jurnalistii care vor din rasputeri scandal, de parca vestile bune le-ar aduce sabia lui Disponibilizates deasupra capului.

Referitor la meciul cu olandezii, doua lucruri ma incumet sa spun.

In primul rand, Tatarusanu este la fel de vinovat cat a fost si portarul columbian caruia i-a dat Hagi gol in ’94. Ce sa faci, daca te nimeresti in acelasi moment cosmic in care ii iese unuia o executie fabuloasa? Mai puneti-l pe Lens sa dea cu capul din viteza si de la distanta accea, cu un om pe linia portii, sa vedem daca ii mai iese.

Despre intrarile lui Mutu in teren, numai de bine. Nu stiu de ce va aprindeti asa, pentru ca faptul ca e introdus dupa jumatatea celei de-a doua reprize mi se pare o pedeapsa taman buna pentru aerele sale. Poftim, Aditza, ai 30 de minute sa demonstrezi ca esti atat de bun pe cat ti s-a bagat in cap ca esti.

Pana la urmatoarele meciuri ale nationalei, romani, continuati sa taceti, ca face bine la sanatate!

Romani, taceti!

S-a facut ca am vazut ambele meciuri ale Romaniei; doua victorii, sase puncte, golaveraj 6-0, toate bune si frumoase. Cred ca de mult nu mai simtisem o asa stare de impacare sufleteasca fata de oropsita nationala a Romaniei.

Asta pana am vazut un titlu pe un post de stiri sportive: „Brazilia, venim!” Am simtit ca mi se zbate pleoapa ochiului drept, semn ca ma enervez, desi n-as avea niciun motiv constient pentru asta. Daca veti ajunge in situatia de a da un examen la filosofie cu subiectul: Sintetizati cauzele epistemologice ale esecului Romaniei in fotbalul international in ultimii nu stiu cati ani, puteti sa invocati titlul de mai sus si impuscati in opt sigur. Daca detaliati prin enumerarea fotabalistilor si analistilor care si-au dat cu parerea dupa meciul cu Andorra, luati zecele fara probleme, pentru ca profesorul se va plictisi oricum sa citeasca atatea pagini.

Initierea ne deplina in privitul fotbalului a avut loc fix la Campionatul Mondial din ’94, acel moment de aur al generatiei zise a fi plamadite din acelasi metal pretios si, chiar daca imi chinui memoria si faca apel la cea a altora mai in varsta, singura declaratie pe care mi-o aduc aminte e a lui Ilie Dumitrescu, tavalit dupa un atac cu forta disproportionata din partea unui adversar, prin care a evocat partea anatomica a mamei respectivului. De fapr, viitorul colectionar de arta se referea la tabloul Inceputul lumii de Gustave Courbet, dar de asta mi-am dat seama mai tarziu.

In prezent, situatia e taman pe dos. Si, ca tot veni vorba de filosofie, l-am ascultat pe Rat ilustrand impecabil paradoxul cretanului. Spunea plin de gravitate capitanul nationalei ceva de genul: Se vorbeste prea mult acum, inainte se vorbea mai putin si erau mai multe rezultate si tot asa timp de vreo 10 minute, in care putea sa exerseze niste sprinturi sau pase lungi catre noii fotbalisti romani, care, recunosc, la meciul cu Estonia, cel putin, imi erau mai necunoscuti decat cei ai Ghanei.

Asa ca, romani, sportivi si spectatori deopotriva, taceti!

Ce-am vazut pe la Euro pana acum

Unul dintre cele mai frumoasa bancuri pe care le cunosc e urmatorul:

Stalin moare si ajunge sa dea socoteala pentru pacatele sale, asa ca e osandit sa mature prin iad. La un moment dat, in plin exercitiu al functiunii, il vede pe Hitler stand la un birou, rasfoind de zor intr-o carte si scriind cu verva pe niste coli mari.

Suparat, Stalin cere o audienta la Dumnezeu:

– Doamne, sunt un mare ticalos, stiu si merit sa dau cu matura prin iad, dar pe Hitler, care e un ticalos cel putin la fel de mare ca mine, l-ai pus la munca de birou!

– Lasa, draga Iosif Vissarionovici, crezi ca lui Adolf ii e usor sa faca traducerea Capitalului in ebraica?

In perioada asta, o alta pedeapsa foarte potrivita pentru Hitler ar fi sa vada selectionata Germaniei. Jerome Boateng, Mesut Ozil, Mario Gomez, Lukas Podolski; chiar si acum imi vine sa rad, imaginandu-mi mustacioara-i tremurand de furie. Inca si mai dureros pentru el ar fi sa constate ca acesti venetici nu numai ca nu strica vigurosul spirit teuton, dar chiar fac din Germania principala favorita la castigarea titlului european.

Numai sa nu se impiedice pe parcurs. In primul rand de propria trufie, pe care am vazut-o oglindita un picut pe fetele celor mai sus mentionati, dar si pe ale unora cu nume mai de bastinasi, gen Thomas Muller sau Manuel Neuer. Apoi ar mai fi celelalte pretendente.

Spania practica acelasi fotbal care le-a mai adus un astfel de titlu, precum siunul mondial, dar, mai ales datorita esecurilor lui Real Madrid si FC Barcelona (care compun selectionata iberica aproape in totalitate) in cupele europene, e privita precum Roger Federer cel de peste 30 de ani de catre ceilalti tenismeni: exceptionala, valoroasa, dar de batut.

Italia nu are nume mari cu care sa castige campionatul european; de fapt, ignoranta mea in ceea ce-i priveste lotul e atat de mare, incat, in fara de colosalul Gianluigi Buffon, nu mai stiu decat ca in atac ii au pe Cassano si Balotelli. Q.E.D.

Fata de Zidane, Lizarazu et. comp., generatia actuala a Frantei imi pare a fi plina de epigoni fara prea multe sanse la titlu, iar Anglia are jucatori exceptionali, dar ii lipseste un I don’t know what ca sa fie o echipa mare. Nu cred ca Danemarcei ii mai iese figura de acum 20 de ani, tocmai pentru ca nu mai vine de pe plaja, ci din cantonament, iar echipele din centrul si estul Europei se tin batoase, dar sa vedem cat le mai merge.

O ironie grandioasa pe care aproape mi-o doresc ar fi sa castige Grecia. Chiar practicand acelasi fotbal oribil ca in 2004, n-are importanta. Sa triumfe la Euro exact tara care se pregateste sa iasa din Euro ar fi o gluma mult prea buna.

Sambata, 23 iunie, Craiova Forum sarbatoreste 8 ani de existenta si organizeaza o petrecere la terase Restaurantului Craiova, incepand cu ora 12:00. Legatura logica?

Si privind la Euro, si participand la petrecerea CF, poti manca mici si bea bere.

Nota Bene! Articolul e scris intr-un moment cand etapa ultimelor meciuri din grupa nu se incheiase, asa ca iertate fie-mi pronosticurile si judecatile de valoare eronate!