Teatrule, de când nu te-am văzut, multă vreme au trecut!

Încă de anul trecut, de la Theater Networking Talents, ediția 2019, simțisem că Grădina TNC, un spațiu pitit și pitoresc de lângă statura impozantă și futuristă a Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova, are potențial de a fi o alternativă la sălile ”Amza Pellea” și ”I.D. Sîrbu”.

Pandemia a forțat o evoluție organică, așa că am primit cu un oftat de ușurare vestea că ne vom putea întoarce la teatru pe viu, în cadrul Stagiunii Estivale, programate a se desfășura în perioada 18 – 30 august a leatului de pomină 2020 și care va include următoarele spectacole:

18 și 19 august – Retroelectro (a se citi Coșbuc înainte, ajută), regia Bogdan Georgescu;

20 și 21 august – Năpasta (întunecată și inspirată), regia Kincses Elemér;

22 și 23 august – Incognito (premieră), regia Radu Iacoban;

25 și 26 august – 1, 2, 3… Bebe (eu, unul, n-o recomand, dar ca distracție facilă merge de minune), regia Alexandru Boureanu și Raluca Păun;

27 și 28 august – Outfitul Șearpelui (reușită în ultimul hal, mânca-ți-aș), regia Andrea Gavriliu;

29 și 30 august – Profu’ de religie (ca la Nunta din Cana Galilelii, ce-i mai bun a fost păstrat pentru final), regia Bobi ”Cel făr’ de greşală” Pricop.

Craioveni, vreți la mare?

Veniți mai degrabă la mică distanță, la Grădina TNC.

Impresii live despre un spectacol live

Cele de mai jos sunt impresii și imagini surprinse în timp real în timpul spectacolului That Day in May 2020, un spectacol inedit al celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, avându-l drept interpret pe George Albert Costea, regizor pe Nicolae Constantin Tănase, DJ pe Val Ciobanu, director de imagine pe Alexandru Matios și coordonator livestream pe Răzvan Ilinca.

Logica din spatele acestei abordări a fost simplă:

Internetul este spațiul reacțiilor imediate, așa că la o manifestare intermediată de această tehnologie, reacțiile trebuie să fie pe măsură.

***

Probe de microfon! Hopa!

George are mască, evident.

Masca e dintre cele care nu prea protejează, dar bănuiesc că n-are importanță, mai ales că o și poartă fără a o pune pe nas.

George răsucește cuțitul în rană arătându-ne sala teatrului goală.

Se simte o ascensiune.

Nu știu dacă întreruperile sunt premeditate, dar contribuie la atmosfera de hiperrealitate a spectacolului.

Hopa, apare un montaj cu o voce narativă!

Reflecții deprimante.

Simt vântul șuierând pe acoperiș.

George și-a dat jos masca, văd că i-a crescut barba.

Spectacolul face un salt de calitate și complexitate.

Imaginea e simțitor mai bună.

Aceleași reflecții deprimate și deprimante.

File de jurnal și incredibila mobilitate dansantă a lui George.

Figura-i voit dereglată e în ton cu tematica.

Blocul de peste teatru într-o versiune puțin distopică.

Hopa! Filmare cu drona!

Băi, ce clădire futuristă și spectaculoasă are Teatrul din Craiova!

Ce insignifiant este omul văzut de sus!

Nu, nu ăsta! Nu și aici!

Echipa spectacolului e numeroasă, dar nu prea păstrează distanța socială.

Acum constat că, dacă ar fi să aleg între vocea și abilitățile fizice ale lui George, ar fi prima de fiecare dată (mi-aduc aminte când ne-a citit din Justine de Marchizul de Sade).

Ca în multe spectacole postmoderne, textul e fragmentar și nu foarte important în economia impresiei.

Un DJ!

O petrecere pe Teatrul din Craiova ar fi extraordinară. Vlad, Irina, Alice, se aude?

George se dezbracă.

Deliciul unora, enervarea altora.

Alter-ego-ul lui George declară că a slăbit în carantină. Nerealist!

Îmi place fundalul sonor, e ceva între Klaus Schultze, Jean-Michel Jarre și Vangelis.

George se îmbracă.

Ușurarea unora, enervarea altora.

DJ-ul ăsta îmi face pofta de interacțiuni sociale.

Iuli, stai cuminte!

Infantilismul erei noastre își găsește locul și în acest spectacol.

George se mișcă așa repede, încât îl compătimesc pe cameraman.

Hopa, a început un fundal sonor gen Prodigy! Ce se aude cu petrecerea aia?

Camere de supraveghere orwelliene și un pic sinistre.

Dar estomparea temporalității mi-e familiară.

Coregrafie psihedelică și cu tâlc.

Muzică asemenea.

George sună pe cineva în direct!

Nu știu dacă e ceva regizat sau e un reality-show cu care nu sunt chiar de acord.

Un nene recită o poezie, iar conexiunea se întrerupe.

Live stream offline.

Cam asta a fost.

Un experiment.

Nu e neapărat nevoie ca experimentele să fie reușite.

Dar e musai să fie relevante.

Aceasta a fost, fără doar și poate.

***

Acest spectacol este doar primul din proiectul Studio Online – Videofonia, așa că, dacă vreți să umpleți cumva golul lăsat de lipsa teatrului, le puteți accesa (hmm, ce cuvânt sunt nevoit să folosesc!) pe cele viitoare:

Obsesii

Outfitul Șearpelui

Hai să m-ajutaţi cu programul pe februarie!

O primit o înştiinţare care mi-a dat peste cap tot programul din februarie. V-o redau cât mai fidel, ca să vă daţi seama de amploarea dilemei:

În luna februarie, patru spectacole, fiecare fericindu-ne cu câte o singură reprezentaţie, de la București și Cluj-Napoca, selectate în cadrul programului 11plus1 independent/ contemporan ajung la Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova.

Pe 4 februarie, de la ora 18.00, este programat Nihil Sine Deo, coregrafia Daniel Alexandru Dragomir, un spectacol de dans contemporan care vorbește despre evoluția umanității. Interpreţii Ana Mihai, Anastasia Preotu, Andreea Vălean, Daniel Dragomir, Liviu Pieleanu și George Pleșca explorează, în spectacol, cele trei idei ce par a fi ingrediente din plămădirea noastră: Sexualitatea, Dorința de Zbor și Cucerirea.

Pe 11 februarie, pe scena sălii Studio va fi prezentat tot un spectacol de dans contemporan, care încearcă să definească sensibilitatea. Echivalent, coregrafia George Pleșca, este un joc constant ce ne va purta în schimburi brute de energie, dialoguri intime și tablouri duale. Folosindu-se de ei înșiși ca repere emoționale, dansatorii din echipa spectacolului își prelucrează limbajul, creând un flux ce capătă atât sensibilitate, cât și putere.

Ultima picătură (dans contemporan), imaginat de Maria Luiza Dimulescu, ajunge de la București, la Naționalul craiovean pe 18 februarie. Spectacolul este despre oameni. Oameni care, în aparență, seamănă cu noi și se comportă ca oricare dintre noi. Dar dedesubt, sub chipul comun, se poate găsi o femeie înfrântă, singură, o femeie despre care nu știe nimeni nimic, o femeie izolată, părăsită de speranță sau vise. Femei puternice care au răbdat până la ultima picătură, și au devenit mai puternice și mai strălucitoare după fiecare experiență.

Pe 25 februarie vedem Baladele memoriei, un spectacol de teatru-arhivă, prezentat de Reactor de Creație și Experiment din Cluj-Napoca, pe care Oana Stoica îl descrie astfel în Scena9:

Un spectacol-arhivă de istorii personale, cu trei actanţi live: actorii Oana Hodade, Doru Taloş şi un personaj real, Ionela Pop (68 ani) care se expune publicului cu curaj și delicatețe. Cei trei îşi explorează biografiile în timp ce manipulează aparate vechi (casetofoane, magnetofoane, pick-up-uri) care redau vocile altor personaje ce îşi povestesc vieţile. Baladele memoriei intră în seria scurtă de spectacole care recuperează trecutul, în special pe cel postcomunist, din perspectiva unor categorii sociale abandonate de stat (precum muncitorii deveniţi şomeri după închiderea fabricilor), nevoite să găsească mijloace de supravieţuire într-o perioadă convulsivă politic şi economic. Este aici un univers al sacoşelor de rafie, al traficului cu produse de peste graniţă, al dozatoarelor de sucuri şi buticurilor, al muncii la negru, fără protecţie socială – o poveste valabilă pentru milioane de oameni, striviţi social în trecerea peste noapte de la comunism la democraţie şi capitalism sălbatic.

Acum spuneţi voi, rogu-vă, cum să fac să realizez activităţile necesare subzistenţei şi să mai şi ajung la toate aceste spectacole?

Că de ajuns, o să ajung negreşit.

Radio sau despre nevoia fiecăruia de a fi o voce

Nu scriu de bine despre Bobi Pricop pentru că-l cunosc.

Dimpotrivă.

Mă bucur că îl cunosc, pentru că despre ce a lucrat la Craiova n-am decât cuvinte bune.

Totul a început cu Profu’ de religie, o veritabilă explozie pentru mine, care mi-a demonstrat că se poate face teatru și altfel.

A urmat Iluzii, care mi-a dezvăluit un arsenal de tehnici scenografice devenite de referință la Teatrul Național din Craiova.

Apoi a venit momentul Autorul, o experiență teatrală care te implică, în calitate de spectactor, cum rar mi-a fost dat să trăiesc, mai ales că am avut norocul chior să stau lângă Claudiu Bleonț.

Ne-a mai oferit Bobi și două proiecte pe care le-aș vrea reeditate, spectacolul-lectură Contra libertății, o serie de vignete în care simplele stative pentru manuscrise au fost decoruri în toată regula, și fantastica serie de lecturi Out of the Books, pentru care aș fi vrut să mă clonez, ca să particip la toate.

Da, nu mă sfiesc să spun că Bobi Pricop este un fel de Midas care a trasformat în aur tot ce a atins, de la interpretări ale actorilor sau alegeri de texte la punerea lor în scenă.

Convins fiind de încă o astfel de transmutație, mă veți găsi negreșit la premiera celui mai nou proiect al său, Radio de Eric Bogosian, care se va juca în sala cea mare a Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova pe 14 și 15 decembrie 2019, la ora 19:00.

Piesa recreează atmosfera, îndelung exploatată de cinematografie sau televiziune, a radioului american de ani ’80, spaţiu de dezbatere și dezlegare a limbii, imposibilă în alte medii de comunicare în masă.

Pe lângă faptul că sunt curios cum va aborda Bobi provocarea unui spectacol în sala mare (până acum a exploatat mizanscene mai intime), remarc prezența în rolul principal, al controversatului realizator Barry Champlain, a lui Sorin Leoveanu, despre care am remarcat că e foarte selectiv cu partiturile de la Naționalul craiovean.

Lui i se vor confesa sau îi vor adresa injurii pe calea undelor Gabriela Baciu, Cepoi Stefan, Constantin Cicort, Iulia Colan, Ramona Drăgulescu, Romanița Ionescu, Geni Macsim, Alina-Carla Mangra, Maceșanu Dragoș Valentin, Catalin-Mihai Miculeasa, Claudiu Mihail, Marian Politic, Tamara Popescu, Angel Rababoc, Vlad Udrescu și Catalin Vieru.

Bobi Pricop are credit nelimitat la mine și cred că se va extinde după ce văd Radio.

Stai așa, cum aduni ceva la infinit?

Ocaziile nu se răzbună, dar nici nu se întorc

Tedy Ursuleanu – Fotografie de Alex Gâlmeanu pentru proiectul 100, publicat în DoR

Mă uit înapoi şi îmi dau seama că am avut norocul, dar şi inspiraţia de a nu rata prea multe dintre spectacolele care s-au perindat la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova în cadrul proiectului 11plus1 independent/ contemporan.

Aş minţi, dacă aş spune că toate m-au încântat sau m-au uimit, însă, luate împreună, toate aceste reprezentaţii mi-au relevat frământări şi direcţii în artă românească, dar şi în societate, în ansamblul ei.

Luna noiembrie a anului 2019 oferă încă două astfel de spectacole, care par emblematice pentru tot ce am spus mai sus:

Pe 5 noiembrie 2019, la Craiova vine 153 de secunde, o creaţie teatrală inspirată din mărturiile lui Tedy Ursuleanu, una dintre supravieţuitoarele tragediei de la Colectiv. Spectacolul este situat la confluenţa documentarului, jurnalismului şi poeziei şi, potrivit celei care l-a regizat, Ioana Păun, nu este unul comemorativ, ci mai degrabă o asumare comună a problemelor unei generaţii şi o analiză lucidă a efectelor diluării tragismului unei mari drame, nu doar a indivizilor care au trăit-o direct, ci a tuturor.

Nu vă aşteptaţi la scene zguduitoare, 153 de secunde este o metaforă, deoarece aceste este mecanismul cel mai eficient al artei.

Pe 19 noiembrie, Craiova va găzdui spectacolul Ea e băiat bun, o creaţie a regizorului Eugen Jebeleanu şi care îl are drept protagonist pe Florin Caracala.

Inspirat de filmul documentar Rodica e băiat bun de Marian Ilea şi Gheorghe Dinu, reprezentaţia se compune ca un puzzle al unui el care se consideră mai mult o ea. Un subiect încă spinos într-o ţară care mai deunăzi a avut un referendum pe tema familiei tradiţionale, iar pe lângă faptul că a contura şi propaga un astfel de demers e un act de curaj, eu, unul, sunt curios şi să fac o comparaţie cu The Danish Girl.

După cum vedeţi, luna noiembrie a lui 2019 ne oferă două ocazii de a ne zdruncina niţel psihicul, tocmai pentru a-l aşeza mai solid după aceea.

Biletele sunt disponibile pe platforma online: https://ebilet.tncms.ro/ebilet și la Agenția teatrală (telefon: 0251 413 677).

Civilizaţie, trăi-ţi-ar spectacolul!

De ceva timp am o nemulţumire latentă faţă de linia adoptată de cei de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova.

Consider că s-au îndepărtat prea mult de clasici şi s-au avântat cu lăcomie în marea de creaţii contemporane, care nu sunt străine de pesimism, traume şi alte defecţiuni ale naturii umane.

Un eşec răsunător în ceea ce mă priveşte a fost Bang, o piesă altminteri de efect, dar sufocată de stridenţe a fost Casa cu suricate, iar White Room, deşi ireproşabilă ca realizare şi abordând un subiect care, într-adevăr, este marca prezentului şi merită să ne preocupe, a păcătuit printr-o lentoare imposibil de mântuit.

Însă, toate excesele care au dat greş în cele de mai sus îşi găsesc dozajul impecabil în Operaţiunea Marte, scrisă de Alexa Băcanu şi pusă în scenă de Dragoş Alexandru Muşoiu.

Preconizata colonizare a Planetei Roşii şi apelul către selectarea celor care vor compune echipajul ia formatul unui spectacol de televiziune cu format gen Românii au talent sau Lanţul slăbiciunilor (pentru cei suficient de în etate să îşi aducă aminte).

Această familiaritate implicită a privitorului cu modul în care operează piesa îi favorizează acestuia acceptarea unui volum mare de divagaţii filosofice şi psihologice, care le dau şansa fiecăruia dintre actorii care îi interpretează pe participanţi să etaleze un superb de variat repertoriu de trăiri şi grimase. Nu cred că mai au nevoie, dar, dacă vor să aibă o mostră peremptorie în portofoliu, pot să-şi păstreze acele câteva minute în care sunt protagoniştii piesei şi ai atenţei noastre.

Aceşti actori (Adrian Andone, Ştefan Cepoi, Ramona Drăgulescu, Iulia Lazăr, Ioana Manciu, Alina Mangra, Dragoş Măceşanu, Claudiu Mihail, Raluca Păun, Tamara Popescu, Vlad Udrescu, Cătălin Vieru şi Monica Ardeleanu) nu au roluri în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă partituri, însă avem şi un personaj veritabil în Operaţiunea Marte.

Unul grotesc, caricatural şi jucat cu o aplecare senzaţională de Iulia Colan, moderatoarea concursului.

Actriţa bifează toate manierismele de voce sau postură ale ipostazei, într-un mod care m-a trecut printr-o serie de asocieri mentale, de la Iuliana Tudor la Chris Tucker în The Fifth Element. Pentru această din urmă comparaţie, m-au ajutat şi aiuristicele, dar inspiratele ei costume (sper ca UNITER-ul să nu le ignore, ca şi pe aceea care le poartă), de care Jean Paul Gaultier însuşi ar fi mulţumit spre mândru.

Dincolo de amuzament, prezenţa ei scenică saltă Operaţiunea Marte de la condiţia de satiră a contemporaneităţii la cea de piesă de teatru autentică.

Ca spectator, încă aştept să mi se mai arate şi câte o Antigona sau Peer Gynt, dar, dacă Teatrul din Craiova se va încăpăţâna să se concentreze pe alde autorii prezentului, măcar să o facă precum în Operaţiunea Marte.

Imaginile sunt surprinse de acest minunat cronicar vizual care este Albert Dobrin.

Mai mult teatru decât putem duce

Avid de teatru sunt şi pofta îmi creşte pe măsură ce mă afund în plăcerea acestei arte.

Însă până şi eu sunt copleşit de diluviul de premiere pe care îl dezlănţuie cei de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova în luna septembrie 2019, cea care marchează debutul unei noi stagiuni.

Trei piese noi, pe care chiar în aceste momente mă străduiesc să mi le aranjez în calendar, pentru că să le ratez nici nu încape vorbă.

Obsesii de Claudiu Sfirschi-Lăudat după texte de Margarita Karapanou, regizată de Yannis Paraskevopoulos, este monologul unei femei care luptă cu depresia şi o îmbrăţişează cu voluptate. Subiectul nu pare a fi nou, însă privilegiaţii care au văzut reprezentaţii exclusive spun că unica interpretă Cerasela Iosefescu este divină. Sau, cum ar spune moldovenii, di vină pentru tot ce i se întâmplă.

Operaţiunea Marte de Alexa Băcanu, regizată de Dragoş Alexandru Muşoiu şi avându-i în distribuţie pe Adrian Andone, Ştefan Cepoi, Iulia Colan, Ramona Drăgulescu, Iulia Lazăr, Ioana Manciu, Alina Mangra, Dragoş Măceşanu, Claudiu Mihail, Raluca Păun, Tamara Popescu, Vlad Udrescu, Cătălin Vieru, Marian Politic şi Monica Ardeleanu este despre timpurile noastre, prezente şi poate chiar viitoare. O companie europeana lansează un apel pentru potenţiali colonizatori ai planetei Marte, iar candidaţii de pe lista scurtă devin protagoniştii unui circ mediatic de sorginte familiară. De ce eu? De ce nu tu? Campania electorală ce va să înceapă nu şi-a găsit niciodată vreun ecou mai adecvat.

1,2,3…Bébé de André Roussin, regizată de Alexandru Boureanu (co-regizor Raluca Păun) este o poveste care promite să fie acidă şi plină de umor şi neprevăzut, pe care descrierea (voit sumară) a celor de la teatru mă trimite cu gândul la La Cage aux folles, iar asta nu poate fi decât o garanţie a hohotelor de râs. Cei care vor popula această operă bufă sunt Cosmin Rădescu, Cătălin Miculeasa, Geni Macsim, Costinela Ungureanu, Petronela Zurba şi Corina Druc.

Iar acum daţi-mi voie să mă întorc la calendar, să văd cum armonizez activităţile lucrativ-financiare, cele gospodăreşti şi puzderia de premiere de la Teatrul Naţional din Craiova, despre care am avut plăcerea a vă vorbi mai sus.

Adio, dar rămân cu tine

Nu vă speriaţi, nu vreo declaraţie de euroscepticism din partea mea, ci doar esenţa simţului de anticipaţie ironic al lui I. D. Sîrbu (1919-1989), omagiat la 100 de ani de la naştere de către Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, căruia i-a fost drag şi apropiat colaborator, prin piesa Adio, Europa!, în regia lui Bogdan-Cristian Drăgan, a cărei premieră va avea loc joi, 27 iunie 2019, la ora 10:30.

Înainte de a vă povesti despre piesă, permiteţi-mi să fac o mărturisire: mare lucru nu ştiam despre I. D. Sîrbu până mai deunăzi, însă un citat de pe pagina oficială a acestui spectacol mi-a demonstrat rapid ce mare scriitor a fost, aşa cum un pictor se relevă printr-o simplă schiţă:

De câte ori mi se pune în scenă un text, sufăr ca un tată idiot, tremurând când fiul său recită, sau când frumoasa sa fiică e cerută în căsătorie de un imberb zootehnician.

Dacă aş putea, aş încerca să îl liniştesc cumva pe autor, aducându-i câteva argumente.

În primul rând, propria creaţie, care se anunţă tulburătoare şi de-a pururea elocventă:

Un camion negru. Un bărbat prins în farurile orbitoare ale istoriei. Candid. Olimpia – o femeie care înțelege totul și vrea să-l salveze. Dar este oare salvarea posibilă în secolul XX, cel al tuturor atrocităților posibile? Poți trăi printre bufoni și turnători?

Se fac multe încercări de a reconstitui viaţa într-un regim totalitar şi multe păcătuiesc prin faptul că vizează naturalismul. Aici văd abordarea metaforică, aceea în care nimic nu e explicit şi care, tocmai de aceea, te izbeşte cu o claritate de cristal.

L-aş linişti pe I. D. Sîrbu şi prezentându-i şi distribuţia acestei piese, care îi reuneşte pe câţiva dintre cei mai experimentaţi actori ai Teatrului din Craiova, hrăniţi de o carieră întregă cu texte de asemenea calibru: Angel Rababoc, Anca Dinu, Constantin Cicort, Nicolae Vicol, Gabriela Baciu, Petronela Zurba.

În final, îi pot spune lui I. D. Sîrbu:

Maestre, aţi plecat dintre noi cu puţin timp înainte de căderea comunismului, care mai zăboveşte pe ici, pe colo, pe la noi. Însă îl extirpăm treptat, iar Europa are din ce în ce mai multe momente să ne întâmpine cu un voios:

Bine v-am regăsit!

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Femei periculos de revoltate

Două expresii ale aceleiaşi idei au venit din arte diferite şi mi s-au contopit în minte aproape până la contopire.

Una este romanul Thérèse Desqueyroux al lui François Mauriac, scriitor laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură.

Cealaltă este piesa de teatru O femeie singură (ultima din sezonul 2018/2019 al 11plus1 independent/contemporan), regizată de Daniel Grigore-Simion şi care îşi respectă titlul, propunându-ne o singură interpretă, pe Andreea Bibiri.

Ambele creaţii prezintă tragedia femeii captive şi revoltate.

Captivă într-o căsnicie fără afecţiune, într-o ipostază maternă nu foarte convinsă şi condamnată la recluziune pentru comportament deviant, sentinţe împotriva cărora declanşează o rebeliune mentală, care evoluează ulterior macabru de fizic.

Şi cartea, şi piesa stau sub semnul ambivalenţei: e lesne de conturat ansamblul de cutume şi structuri societale care o ţin pe urmaşa Evei încătuşată psihic, însă nu putem exclude că soarta vitregă îi este atrasă şi de o tulburare psihică.

La Mauriac acest aspect reiese mai subtil din intercalarea unor gânduri mai abstracte între altele mai mundane, având drept echivalent în partea cealaltă înfăţişarea actriţei (parpalacul are scop funcţional, după cum reiese treptat, dar nu mă pot scutura de impresia că l-am văzut aievea la unele persoane cu mai mici sau mai mari probleme la comitetul central).

Monologul este principalul mijloc de locomoţie narativă. Intimitatea inimitabilă pe care o propune literatura cititorului e compensată în piesă de modul cvasi-palpabil în care Andreea Bibiri stabileşte legătura cu publicul, fără a părea că se abate în vreun fel de la mecanismul solilocviului.

Dualitatea înclinaţiilor, către Eros şi Thanatos, este o altă trăsătură comună a protagonistelor. Dacă acea căsnicie convenţională o explică pe prima, cea de-a doua ne înspăimântă, tocmai pentru că nu ne putem hotărî până unde contribuie mediul la a stârni iraţionalul.

Oare societatea catalizează monstruosul sau este acesta o parte latentă a naturii noastre?

Aş minţi dacă aş spune că nu sunt şi unele diferenţe între anti-eroina eponină scrisă de François Mauriac şi cea jucată de Andreea Bibiri.

Va las pe voi să le căutaţi, pentru că asta va însemna să citiţi o carte scurtă, dar mare, şi să vedeţi o piesă tot scurtă, dar tot la fel de mare.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru rândurile despre o femeie periculos de revoltată şi lui Cristi Floriganţă pentru imaginile uneia cam la fel.

I’m going slightly mad

Nu vă îndureraţi pentru mine, personal, însă, dacă e adevărat ce se spune, cum că un individ e omenirea întreagă, atunci ar fi motive să mă urmăriţi cu atenţie şi preocupare, vorba unui clasic în viaţă şi în funcţie.

Cam aşa reiese din descrierea piesei Casa cu suricate de David Drabek, care va fi pusă în scenă de Radu Afrim la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, sâmbătă, 20 aprilie 2019, de la ora 20:00, şi duminică, 21 aprilie 2019, de la ora 19:00.

Într-o casă plină cu suricate, pe lângă păsări sabot și o cârtiță moartă, viețuiesc trei surori. Sora cea mică este bântuită de amintirea unei mame nebune și nu a mai părăsit suricatele de un an de la moartea subită a tatălui. Cea MARE s-a cuibărit în fața televizorului și a mâncat până la imobilizare. Sora mijlocie este singura care muncește pentru a întreține casa cu suricate.

Peste tot și toate guvernează spiritul unui fals Budha. Fetele sunt captive în acest univers extravagant.

Trei bărbați apar în viața lor și le zbuciumă existența.

Un fel de What Ever Happened to Baby Jane? la puterea a treia şi într-un spectacol care, din câte am întrezărit din imaginile tantalice pe care prietenii de la teatru le-au lăsat să răzbată, e un vârtej de sunete şi imagini.

În Radu Afrim am învăţat să am încredere, după ce am văzut că a fost în stare să plăsmuiască o atmosferă inventivă cu un material dramaturgic altminteri fără direcţie – Dacă am gândi cu voce tare.

În Casa cu Suricate îi vom vedea ca printr-o oglindă dintr-aceea care deformează pitoresc pe actorii Raluca Păun, Romanița Ionescu, Iulia Lazăr, Ramona Drăgulescu, Constantin Cicort, Alex Calangiu, Claudiu Mihail și Vlad Udrescu.

Traducerea textului a fost realizată de Mircea Dan Duță, scenografia și costumele sunt semnate de Irina Moscu, universul sonor îi aparține regizorului Radu Afrim, iar echipa de creație este completată de Călin Țopa – sound design, Cosmin Florea – afiș, Cătălin Miculeasa – asistent regie, Minela Popa și Mihaela Guran – make-up design și Filomela Salahoru – consultant limbaj mimico-gestual.

Spectacolul nu este recomandat persoanelor sub 16 ani.