Ce poate sa scrie un posesor de permis auto, dar nu si de masina, ergo pieton, despre rovinieta? Decat ca aude despre ea la diversi amici, in discutii care, sincer, il lasa cam rece. Si totusi, rovigneta a jucat sau era sa joace un rol semnificativ in viata autorului acestor randuri.

Era intr-o dimineata ursuza de ianuarie. Foarte de dimineata, in fapt, caci ma trezisem la 5, cum numai cosasii vrednici mai reusesc. Motivul unei atat de matinale ruperi din bratele lui Morfeu era ca trebuia, ca parte a unui echipaj de 5 persoane, sa merg la Bucuresti sa sustin un examen.

Cativa pumni de apa aruncati brutal pe fata au consfintit starea de veghe, iar momentul in care urma sa ma sune colegul ce se oferise sa faca pe soferul se apropia vertiginos, asa ca mi-am verificat echipamentul din bagaj si am asteptat. Ora de imbarcare, planuita a fi semnalata printr-un telefon, a venit si a trecut. Dar nu m-am impacientat, bazandu-ma pe caracterul parolist al colegului, pana cand primesc un telefon de la D., membru al unui alt echipaj ce urma sa faca deplasarea in capitala:

– Musiu, tu stii ceva de B.? Ca noi il sunaram de 2 ori si nu rapsunse.

– Hopa, imi zic in sinea mea, stai sa-l sun si eu, zic cu voce tare.

Zis si facut, dar apelul a ramas fara rezultat. Dau sa sun pe restul colegilor de echipaj, dar imi da ocupat. Probabil ca au gandit ca si mine si l-am apelat pe B., dar n-am mai avut timp sa ma emotionez la gandul unei atare sinergii, ca pe ecranul matusalemicului meu mobil apare din nou un apel de la D.:

– Ai dat de B.?

– Nu.

– Nici noi si de un sfert de ora suntem in fata casei lui, am strigat de nu stiu cate ori, dar nu a iesit nimeni. Iar masina e in curte.

Situatia devenea dramatica. Mintea a inceput sa-mi lucreze cu febrilitate: daca iau trenul de 7 si nu are intarziere, ajung la 10 in Bucuresti, plus cat mai fac cu metroul si ma car cu bagajele, ajung pe la 11. Prea din scurt si prea multe variabile. Ma suna M., coleg de echipaj, aflat, gratie inexplicabilei disparitii a lui B., in aceeasi oala ca si mine:

– Stii ceva de B.?

– Nu.

– Si ce facem?

O idee fulgeratoare imi brazdeaza intelectul:

– Auzi, tu n-ai masina? Ce-ar fi sa mergem cu a ta?

– Da, m-am gandit la asta, dar nu am rovinieta si mi-e ca sunt filtre de cand cu protestele astea (Nota: aceasta drama s-a petrecut in perioada cand protestele din capitala ajungeau la zenit)

Hotarat sa-mi exploatez ideea pana la capat, sun pe G.:

– Si tu ai masina, nu mergem cu tine?

– Bai, sa stii ca asa m-am gandit si eu, dar mi-am adus aminte ca nu am rovinieta si am mai avut probleme cu politia din cauza asta.

Simtind ca mi se scurge din suflet orice urma de speranta, il sun pe F., care declarase sus si tare ca, in masina lui B., el o sa doarma dus pana la Bucuresti, ca sa fie proaspat la examen. Il intreb direct:

– Ai rovinieta?

– Da, am, spuse el cu obida in glas.

– Pai, si nu mergem cu tine?

– Ba da, am vorbit deja cu ceilalti, hai, ia-ti bagajul si vino in intersectia Cutare.

Nu e nevoie sa mai spun ca misterul lui B. nu s-a solutionat nici pana acum, iar eu, unul, in ciuda explicatiilor tehnice referitoare la ceas si telefon cu bateria descarcata, inca il banuiesc ca a dormit prin „vecini”.