Chemarea pământului

Cu toate cunoștințele de statistică pe care am încercat să le acumulez în ultima vreme, nu mă pot hotărî dacă rata de succes a cinematografiei iraniene în ceea ce mă privește e cea mai mare dintre toate ale mapamondului (peste Hollywood) sau e o iluzie generată de numărul mic (în valoare absolută) de producții ale acestei țări pe care le-am vizionat până acum.

Cert este că Ta’m e guilass (Gust de cireașă) de Abbas Kiarostami vine să susțină acest scor foarte înalt și să mă convingă că pe teritoriul ancestralei Persii există o înțelegere unic de profundă și echilibrată a naturii umane.

Antologiile de specialitate nu se sfiesc să prezinte elementul-cheie al lentei acțiunii a filmului, însă eu n-o s-o fac, pentru că a o desluși treptat este unul dintre darurile pe care autorul le face privitorului.

Spun ”autor”, pentru că Kiarostami regizează, scrie și editează, iar această multiplă ipostază se reflectă în aerul de operă completă a peliculei.

E lentă, pentru ca așa a vrut-o, e gravă, pentru că așa a vrut-o, e deschisă interpretărilor, pentru că așa a vrut-o, e dată peste cap la un moment dat, pentru că așa a vrut-o.

Unii pot considera că Ta’m e guilass e un manifest pentru viață, alții că favorizează mizantropia și chiar mai rău.

Alegerea e a fiecăruia, eu vreau doar să subliniez două aspecte tehnico-sociale, mai suculente decât existențialismul arid precum serpentinele pe unde au loc peregrinările vehiculului, esențial instrument narativ.

Scene care au loc în interiorul unei mașini există cu duiumul în lumea imaginilor mișcătoare, dar niciodată nu am simțit ca acum că tu, cel aflat de partea cealaltă a ecranului, ești acolo, alături de personajul principal sau de companionul vremelnic, căruia i se adresează cumplita și dilematica ofertă.

O mostră de magie a filmului, simplă, dar care te lasă mut, precum un truc de cărți pe care artistul l-a desfășurat în fața ochilor și minții tale, pe care crezi că ești foarte stăpân.

A doua chestiune pe care am remarcat-o, poate mai accesibilă ca descifrare, deși nici pentru aceasta nu bag mâna în foc, este celebrarea multiculturalismului Iranului, oficial supus unei ideologii teocratice unitare.

Pe lângă figura muncită de o mută suferință a șoferului, avem ocazia de a-i contempla și asculta pe un pe kurd, pe un afgan și pe turc. Fiecare dintre ei duce o povară, fiecare dintre ei se zbate pe această lume și fiecare dintre ei oferă o mică piesă din puzzle-ul vieții.

Priviţi cum se schimbă toate; astăzi ari tu pământul, mâine altul, după aceea altul și nu este nimic care să rămână neclintit. Toate se mişcă ca şi cum ar merge pe o cale: unul o pierde, iar altul o află.

Sunt vorbele unui creștin, dar un musulman sau un evreu sau un budist s-ar regăsi în ele.

Așa cum oricine se poate regăsi în Ta’m e guilass.

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.