Foarte apropiate ca valoare si prin modul cum impletesc patrunzatoare consideratii psihologice in ample cadre imaginative, alte patru romane SF mi-au incantat intelectul:
Accelerando – o saga de zece capitole si trei generatii, ce incepe intr-un viitor apropiat, in care oamenii sunt deja conectati organic la medii virtuale, si care continua foarte departe in timp si spatiu, cu personalitati care se pot incarca si descarca in mediul virtual dupa voie si cu moartea fiind un fel de stand-by doar. Charles Gross are meritul ca schiteaza niste peisaje conceptuale si tehnologice care dau dureri de cap, dar care raman coerente, in caz ca esti dispus sa investesti neuroni peste limita cititului de divertisment, iar relatiile interumane care se strecoara printre ele sunt redate cu inteligenta si umor. Personajul meu preferat e, de departe, pisica blazata, cinica si un pic malefica.
Redshirts – un roman care incepe ca ca unul de mister-horror si continua ca unul post-modern, in care granitele narative sunt depasite. Despre poveste pot sa va spun cam atat: pe o nava asemanatoare celor din Star Trek, noii recruti au un har aparte de a sucomba in timpul misiunilor, in timp ce alti membrii mai de vaza ai echipajelor scapa basma curata fara sa aiba vreun merit prea mare. De la aceasta premisa, John Scalzi se aventureaza where no man has gone before intr-ale SF-ului, sparge al patrulea perete si, chiar daca devine exagerat de melodramatic pe alocuri, isi duce demersul pana la capat cu brio. In plus, trezeste un pic nostalgia celor care au urmarit cu nesat aventurile capitanului Jean-Luc Picard et comp.
Timescape – intr-un viitor catastrofal din punct de vedere ecologic, niste cercetatori englezi (cine altcineva?) incearca sa faca uz de noile descoperite particule numite tahioni si de proprietatile acestora pentru a trimite mesaje in timp, menite a-i preveni pe inaintasi. Destinatarii sunt, ati ghicit, cercetatorii americani. Calitatea explicatiilor stiintifice ale lui Gregory Benford e intrecuta doar de abilitatea scriitoriceasca de a jongla intre trecut si prezent, de a alterna intre lumea britanica si cea americana, cu toate diferentele lor culturale si de a reda personaje complexe. Desi partea britanica are niste scene familiale si conviviale de tot hazul, cea americana m-a atras mai mult, pentru ca ofera si perspectiva zbaterii omului de stiinta care descopera ceva epocal, e luat la misto de colegi si isi vede viata sentimentala degradandu-se. Asa de bine i-a iesit autorului acest roman la dublu, incat eram curios cum o sa il incheie intr-un mod logic, insa Benford s-a achitat cu foarte multa maiestrie si de sarcina asta. Bravos!
The Ship Who Sang – fara a avea aceeasi amploare a tramei narative precum cartile de mai sus, cea a lui Anne McCaffrey se distinge prin cel mai mult suflet. Seria de intamplari care o drept protagonista pe Helva, o fetita cu deformatii congenitale, care devine creierul unei nave spatiale (Homeworld, ce amintiri!), e o lectura incantatoare din toate punctele de vedere. Desi peripetiile eroinei sunt diverse si pot fi citite si separat fara a li se stirbi prea mult calitatea, impreuna dezvaluie o evolutie psihica atat de frumoasa, incat ar putea sta la loc de cinste in galeria marilor realizari beletristice de orice gen. Relatiile Helvei cu partenerii ei de bord sunt mai ilustrative pentru intelegerea gandirii feminine decat 100 de bloguri patetice luate la un loc. Asadar, doamnelor si domnisoarelor, pentru confirmare si, domnilor, pentru clarificare: The Ship Who Sang!
1 Comments