Dacă nu mai vine Shakespeare la noi, mergem noi la Shakespeare (6)

Deși pe Shakespeare îl simți în plenitudinea splendorii în engleză, există o sumedenie de ecranizări remarcabile din afara lumii anglofone.

Gamlet este una dintre ele, în ciuda unor slăbiciuni izvorâte din înseși calitățile-i artistice.

Filmul lui Grigori Kozintsev este realizat cu vădite ocheade aruncate către versiunea clasică a lui Laurence Olivier, dar cu o abordare psihologică diferită.

Protagonistul, interpretat de Innokenti Smoktunovski, nu este atât de șovăielnic cum am fost obișnuiți să îl privim pe Hamlet, ci mai degrabă agresiv și chitit să răstoarne puterea celui care i-a uzurpat dreptul la succesiune.

Cea mai elocventă dovadă a acestei caracterizări este legendarul monolog, care nu este rostit, ci redat ca un flux de gânduri interioare, derulate în timp ce personajul se lasă mângâiat de sunetul valurilor care lovesc stâncile de la Elsinore.

În rest, acest Hamlet este dinamic și nu pare sărit de pe fix nici în momentele când mimează nebunia.

Aceste zbateri ale sale apar, însă, drept firești, văzându-le plasate într-o curte regală în toată regula, cu costume și etichetă renascentistă, populată de ambasadori, curteni și nenumărați soldați.

Filmat în decoruri de interior somptuoase, precum și în fortăreața ca un cuib de vulturi Ivangorod (astăzi în Estonia), Gamlet este o încântare pentru privire și pentru auz. Acesta din urmă este privilegiat să asculte o coloană sonoră ca o poveste în sine, compusă de însuși Dmitri Șostakovici.

Dar în această splendoare regizorală am întrezărit semnele unui mare orgoliu.

Ca și câțiva ani mai târziu, în colosalul Voina i mir, și în acest film, cinematografia sovietică a vrut să dea măsura imenselor ei capacități.

Și a reușit, fără doar și poate. Fiecare dintre momentele emblematice ale supremei tragedii shakespeariene este construit ca pentru a fi pus în manuale peste ani și ani.

Rătăcirea psihică a Ofeliei (o nespus de frumoasă Anastasia Vertinskaia) sau acel scurt puseu de remușcare al lui Claudius (Mikhail Naznanov, charismatic și detestabil), a cărui umanizare este esențială pentru drama ca întreg, sunt veritabile mostre de colecție ale potențialului expresiv a celei de-a șaptea arte.

Însă, în această ambiție, ceva din poezia cuvintelor lui Shakespeare se pierde. Și nu, n-are legătură cu diferența lingvistică.

Poate, dacă ar fi fost vorba despre o altă piesă, această apăsare estetică ar fi funcționat mai bine.

Însă Hamlet este giuvaierul cel mai de preț din tezaurul pe care ni l-a lăsat bardul de pe Stratford-upon-Avon, tocmai pentru că ne conduce mai adânc în abracadrantele meandre ale sufletului omenesc decât o face oricare altă creație a sa.

Gamlet nu vrea să foreze până în abis, ci doar să zidească ghizduri superb decorate în jurul unei fântâni de suprafață.

Dar nu este, oare, această libertate de a alege supremul dar pe care ni l-a făcut William Shakespeare?

Fiecare poate uza de ea.

Regizorul, actorul și, în ultimă instanță, spectatorul.

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.