Dacă nu mai vine Shakespeare la noi, mergem noi la Shakespeare (8)

Chiar dacă nu este ecranizare de Shakespeare pursânge, A Double Life reprezintă, fără doar și poate, un subtil mod de a sublinia una dintre liniile principale din Othello.

Filmul este centrat pe un actor de mare succes pe Broadway, care, în abordarea unui rol, se lăsa cuprins avant la lettre de ceea ce mai târziu s-a numit Metoda pe care au adoptat-o grei precum Marlon Brando, Paul Newman sau Dustin Hoffman.

Fante narcisist și nepăsător la început, protagonistul se vede captiv în aceeași deturnare psihică căreia îi cade victimă maurul shakespearian, ajungând să simtă și să acționeze sub imperiul unor impulsuri de gelozie și agresivitate.

Acest tip de rol a fost și este un veritabil vehicul pentru Oscar. Ronald Colman l-a primit pentru un tip de interpretare similară cu a lui Joaquin Phoenix de anul trecut (recompensată anul acesta). Trăiri intense, variate, o mare disponibilitate fizică și timp din belșug alocat personajului, astfel încât să ne familiarizăm cu ele și să le apreciem pe îndelete.

Deși grosul secvențelor în care Colman își desfășoară arsenalul actoricesc sunt în afara scenei de teatru, acelea în care îl urmărim ca Othello sunt cele în care emfaza devine subtilă.

Nu, nu e o contradicție. De fapt, pot face încă o paralelă cu o creație recentă, cea a lui Michael Keaton din Birdman. Și acolo, pe măsură ce omul se afunda în genunile descompunerii sănătății mintale, intensitatea și profunzimea prestației teatrale sporea.

Reiterări ale aceluiași moment din structura piesei dezvăluie această evoluție, esența și cea mai de preț calitate artistică, atât în A Double Life, cât și în filmul lui Inarritu.

O producție cinematografică despre teatru și care se mai și vrea proiecția unor transformări interioare are nevoie de o compoziție aparte, nu la îndemână oricărui regizor. George Cukor a răspuns acestei provocări fără vreo dificultate, reușind chiar să atenueze trecerea prea bruscă a scenariului de la introspecție la tramă narativă de suspans, și lapidar consumată.

Ca parteneră de ecran a lui Colman, suedeza Signe Hasso (bună prietenă a unei compatrioate de legendă, Ingrid Bergman) afișează o interesantă naturalețe, deși partitura care îi e revine e schematică. Shelley Winters își arată talentul în doar câteva minute de ecran, iar Edmond O’Brien, nici el blagoslovit cu vreun rol prea amplu, mi-a prilejuit o frumoasă constatare: nu cred că l-am văzut vreodată jucând prost.

Pentru un exeget al operelor lui Shakespeare, A Double Life poate sluji drept exemplu cum, dintr-o singură piesă a dramaturgului se poate extrage o singură idee și se poate construi o întreaga interogație în jurul ei.

Othello a devenit nebun de gelozie sau era nebun încă de la început?

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.