Demolam un mit, construim altul

Mi-a placut intotdeauna mitul Ghepardului lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa – unicul roman al unui scriitor inzestrat, publicat postum si descoperit printr-o pura intamplare.

Inestimabila valoare stilistica a cartii a contribuit la aceasta aureola care imi staruia in minte.

Volumul Sirena si alte povestiri a venit, insa, si mi-a demolat mitul operei singulare. Asadar, aristocratul care a creionat ca nimeni altul amurgul lumii sale a avut preocupari si ambitii literare mai ample?

E aproape dureros sa iti vezi o proiectie mentala ravasita, insa placerea de a citi aceste creatii auxiliare a compensat cu varf si indesat repozitionarea cognitiva.

Cartea propune mai multe mostre de proza scurta, fiecare cu deliciile sale.

Amintirile din copilarie sunt o inevitabila extensie a Ghepardului, prin descrierile vii ale spatiilor fizice si figurilor umane care compuneau patura sociala superioara a Siciliei sfarsitului de secol al XIX-lea. Precizia descriptiva si nostalgia autentica de care uzeaza scriitorul cand evoca incaperile resedintei familiale a functionat asa de bine asupra mentalului meu, incat mi-a readus in prim-plan somptuosul si pitorescul Palazzo Te, pe care l-am vizitat in Mantova.

Bucuria si legea este o mica si reusita tentativa de schita psihologica, al carei titlu este mai important in intelegerea ei decat pare la prima vedere.

Sirena da si numele prezentului volum si este limpede de ce. Scriitura lui Lampedusa atinge aici culmi de virtuozitate, atat la nivel al dialogului, cat si la cel al lirismului. Cine a fost fermecat de stralucirea eterna a Greciei si de nemuritoarea sa mitologie este victima sigura a acestei povestiri, asa cum erau sarmani marinari condusi catre pieire de cantecele hipnotice ale acestor ademenitoare fapturii ale marii.

Insa Doi pisoiasi orbi, nuvela de final, a fost pentru mine marea revelatie si a consfintit noul mit pe care il voi asocia de acum incolo cu Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Ma incumet sa spun ca daca aceste pagini s-ar fi continuat cu un roman intreg, asa cum planuia autorul, ar fi fost un rival acerb al Ghepardului insusi, unul mai putin melancolic, dar mai savuros.

O singura obiectie as fi avut: sa-i schimbe titlul – Doi pisoiasi orbi e prea duios pentru spiritul sau caustic – si sa il imprumute pe al lui Nicolae Filimon.

Ciocoii vechi si noi all’siciliana.

Ce roman am fi putut avea!

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru demolarea unui mit si construirea altuia in loc.

Lasa un comentariu.