Dragostea doare

Filme despre barbati care isi pierd femeile iubite s-au mai vazut.

Filme despre lupta impotriva corporatiilor care nu se impiedica de cateva vieti omenesti cand e vorba despre profit s-au mai vazut.

Combinate, mai rar.

The Constant Gardener e remarcabil pentru ca imbina ambele categorii de mai sus intr-un mod natural, in care niciuna dintre laturi nu o stanjeneste pe celalta, ci dimpotriva, ii adauga noi dimensiuni.

Ralph Fiennes este un diplomat britanic in Kenya, moale si lipsit de ambitie, caruia i s-ar potrivi de minune expresia „painea lui Dumnezeu” (si cand te gandesti ca acelasi actor a fost Voldemort, Hades sau infamul colonel din Schindler’s List!). Sotia sa (Rachel Weisz) este la extrama opusa: activista infocata, taioasa, decisa, care nu ezita sa-si riste viata pentru a dezvalui detalii sinistre din activitatea in oropsita tara africana a unor companii farmaceutice internationale.

Insistenta ii aduce un sfarsit tragic, iar sotul, chinuit de durere, remuscari si indoieli in privinta fidelitatii ei, incepe un periculos periplu prin care incearca sa ii reconstituie activitatea. Prin montajul ce tulbura linearitatea povestii, filmul se joaca un pic cu mintea noastra si cu impresiile pe care ni le facem, mai ales despre personajul lui Weisz.

Desi Fiennes e cel pe care il vedem in cea mai mare parte a timpului, Rachel Weisz ne fura atentia atunci cand apare. E altfel decat atunci cand am descoperit-o si m-a fermecat in The Mummy – zapacita, finuta si draguta fara a fi frumoasa; aici emana energie, e acida si parca si trasaturile i s-au inasprit intre timp. Cu toate acestea, nu pot sa contest ca injecteaza vitalitate in film, ca ii imprima acea nota de strigat de durere impotriva nedreptatilor lumii.

Dezolantele peisaje ale favelelor africane (regizorul este acelasi din Cidade de Deus si asta se simte, stilistic vorbind) si muzica trista contureaza cadrul in care drama unuia se impleteste cu a celor multi, rezultand un sfasietor indemn la reflectie asupra fragilitatii vietii pe pamant.

2 Comentarii

  1. E un film frumos, dar parca dureaza prea mult pana sa iti demonstreze ca e un film bun. Deja vedem o juma de film pana sa ajungem in „prezentul” lui Fiennes (cand se desparte el de ea la aeroport). Secventele alea disparate pe care le primim sunt cam plictisitoare la un moment dat, desi, mai tarziu, m-am prins ca erau foarte importante. Mi-a placut laitmotivul cu gradinaritul lui Fiennes (apropo, hai sa nu mai spunem ca a jucat in rolul lui Hades ca presupun ca ii e si lui rusine:)))))))))))))

    Reply

Lasa un comentariu.