Dubla lejeritate pariziana

Era o vreme cand Parisul era la moda. Reformulez, Parisul este tot timpul la moda.

Era o vreme cand Audrey Hepburn era la moda. Nu, nici asta nu merge, superba filiforma este tot timpul la moda, chiar au resuscitat-o virtual de curand.

Ce vreau sa spun e ca in decada a 6-a a secolului trecut au aparut doua filme foarte asemanatoare, care o au pe Audrey Hepburn in prim plan, se petrec in Paris si mai au o sumedenie de lucruri in comun, cel mai important fiind ca sunt excelente amandoua.

Cronologic vorbind, primul a fost Charade (1963), in care protagonista afla ca barbatul i-a murit in conditii misterioase si vede cum ii dau tarcoale diversi indivizi care pretind ca este in posesia unei fabuloase averi pe care i-a lasat-o defunctul.

Al doilea a fost How to Steal a Million (1966), in care Hepburn este nevoita sa fure statueta pe care insusi tatal ei o donase unui muzeu, pentru a preveni expertiza care ar fi aratat-o drept un fals si care l-ar fi distrus pe multiubitul ei papa, mare amator de reprodus si vandut Van Gogh-uri pretins originale.

Desteptaciunea lejera a celor doua pelicule le aduce impreuna. Situatiile se solutioneaza nu realist, ci printr-o inteligenta specific cinematografica, pentru care trebuie sa ai apetenta si toleranta, daca vrei sa savurezi un film, din acea perioada, mai ales.

2_Charade1

Foarte asemanatoare sunt si relatiile lui Audrey Hepburn cu actorii din rolurile principale. Despartiti de 30 de ani ca varsta, Cary Grant din Charade si Peter O’Toole din How to Steal a Million au in comun aerul fermecator-sarcastic cu care o invaluie si o seduc (sau se lasa sedusi, inca nu mi-am dat seama clar) pe superba filiforma. Aceasta, la randu-i, este ravisanta fara niciun fel de efort, iar procesele chimice dintre ea si partenerii de ecran sunt dense, ca poti sa le simti.

Rolurile secundare care ii inconjoara pe protagonisti sunt jucate de actori de cea mai buna calitate: Charade – James Coburn (oscarizat), George Kennedy (oscarizat), Walter Matthau (oscarizat); How to Steal a Million – Hugh Griffith (oscarizat), Elli Wallach (Uratul din The Good, The Bad and the Ugly, adica tot un fel de Oscar al posteritatii), Charles Boyer (cvadruplu nominalizat la Oscar si care a dus engleza cu accent frantuzesc pe culmile rafinamentului).

Exista si un actor comun celor doua filme – Jacques Marin – in roluri similare, de om al legii care e cu un pas, doi in spatele evenimentelor si care este iritat in cea mai mare parte a timpului, spre amuzamentul nostru, pe care il starneste cu figura-i simpatica.

Regizorii sunt, de asemenea, grei din bransa: poate ca William Wyler, cel care a ghidat How to Steal a Million din spatele camerei, este mai titrat (The Best Years of Our Lives, Mrs. Miniver, Ben-Hur), dar Stanley Donen compenseaza prin faptul ca a dat lumii un cadou inubliabil – Singin’ in the Rain – si chiar Charade poarta eticheta onoranta de „cel mai bun Hitchcock pe care Hitchcock nu l-a facut”.

2_Million1

Oricum, cei doi sunt impecabili in a sugera cadrul parizian in niste filme care se petrec mai mult de trei sferturi in spatii interioare. Cateva imagini scurte cu un colt de cafenea, un nume frantuzesc de hotel, un parc, Sena de departe sau pe fundal si poti sa juri ca esti acolo. Unde altundeva s-ar putea desfasura un mister care implica arta, cultura si o poveste de dragoste?

Initial, gandisem acest articol ca o comparatia din care urma sa reiasa care dintre cele doua filme este mai reusit. Dar ce atata adversitate, mi-am zis. Hai sa gandim cele doua filme ca pe doua fete ale unei monede din acest tezaur inestimabil care este cinematografia de calitate.

1 Comentarii

Lasa un comentariu.