Pana si un maestrul al macabrului ca Alfred Hitchcock s-a lasat cuprins de vraja frivolitatilor.
Daca te uiti la To Catch a Thief cu un ochi obiectiv, cu o raceala de om de stiinta, e imposibil sa nu constati ca subiectul e secundar, chiar tertiar. Un hot de bijuterii retras din activitate (Cary Grant) se vede suspectat pentru o serie de jafuri petrecute pe Riviera franceza si e nevoit sa il afle pe adevaratul faptas pentru a-si dovedi nevinovatia. Pe parcurs, se vede prins intre o pustoaica plina de tupeu (Brigitte Auber) si o frumusete cu nasul pe sus (Grace Kelly).
Ce se intampla in film e prea putin important, mai mult conteaza cine face si pe unde. Peisajele din Nice sau Cannes sunt surprinse ca intr-un material de promovare turistica, interioarele sunt fastuoase, planurile largi iti fac o pofta de vacanta de nu se poate, asta pana iti aduci aminte ca e taramul bogatilor. Lasa ca Muntenegru e inca ieftin!
Cei doi protagonisti sunt frumosi in sens absolut. Cary Grant e unic prin modul cum si-a pastrat farmecul de ani ’40 pana la varste pe care le-am considera venerabile. Grace Kelly e blonda, stilata si emana o senzualitate abstracta, curat materie prima pentru odioasele reviste glossy.
Dialogurile din To Catch a Thief sunt spirituale, aduc cu acelea din Charade, insa nu sunt asa spumoase, sunt mai degraba ca un vin intepator si au o tenta un pic mai erotica.
Suspansul hitchcockian se manifesta cand si cand, nu la nivel de subiect, care e straveziu ca apele Mediteranei in care se scalda Cary Grant si cele doua dame in poate cea mai amuzanta scena a filmului, ci mai degraba la nivel de atmosfera.
To Catch a Thief – oameni exagerat de frumosi in locuri inaccesibil de frumoase.
A se servi cu un vin de Porto.
