E bine să fii acasă!

Unul dintre locurile unde mă simt ca acasă este Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Cunosc figurile de pe scenă, pe cele din hol, pe cele din sală.

Cunosc toate colțișoarele, decorațiunile și beteșugurile sălii unde am audiat atâtea și atâtea concerte.

A fost plăcut să mă întorc acasă, deși atmosfera și numărul mic al persoanelor din sală m-a trimis cu gândul la această scenă finală memorabilă din Mrs. Miniver.

Vicisitudinile nu îi împiedică pe aceia dedicați să își urmeze cursul crezului.

Programul acestei deschideri a noii stagiuni, care a coincis cu celebrarea a un secol de la fondarea Societății Compozitorilor Români, a contribuit la senzația de acasă, fiind dedicat creațiilor acestora din urmă.

La Piață, suită simfonică de Mihai Jora și în orchestrația lui Andrea Riderelli a pregătit terenul sturlubatic de mai târziu, dar a și oferit o minunată lamentația prefăcută, executată impecabil de concertmaestrul Gabriel Niță la vioară. Să nu credeți diagnosticul de pesimism aplicat poporului român – ne place să ne alintăm, să ne văităm de mama focului, dar înăuntrul nostru, n-am renunțat niciodată la a spera și a ne bucura de tot ce există.

Concertul pentru clarinet, orchestră de coarde, pian și percuție, oferit publicului în primă audiție și compus de Adrian Iorgulescu (poate vi-l aduceți aminte, este domnul acela cu figură interesantă, ministru al culturii în guvernul Tăriceanu) este o peremptorie demonstrație a ce înseamnă postmodernismul în muzică.

Polifonii distonante, sunete contradictorii și fracturi necruțătoare, cam inestetice luate separat, dar cum, necum, funcționând excelent ca întreg.

Mai bună coloană sonoră pentru acest an de pomină 2020 nu cred că se putea găsi!

Protagonist al acestei ciudățenii simpatice a fost Emil Vișenescu, care a avut de pendulat între clarinetul pe care îl stăpânește atât de bine și un fel de Goliat al saxofoanelor.

De când l-am urmărit prima dată (acum a fost a treia), am fost cucerit de distincția și bonomia figurii sale și nici acum nu s-a zgârcit în a le manifesta. Această bucată a programului serii a făcut câteva victime în rândul spectatorilor, căci unii s-au ridicat și au plecat, iritați că nu aveau parte de clasicism, probabil.

Ce nu au înțeles este că la vremuri deșucheate e nevoie de o muzică pe măsură, iar la restriște umorul e esențial.

Zâmbetul larg și irezistibil pe care Emil Vișenescu l-a schimbat cu dirijorul Cristian Oroșanu, după ce a terminat de suflat ultimele note năstrușnice e dovada că ușurătatea este uneori o virtute.

Deși n-a apăsat atât pe pedala excentricității, Simfonia nr. 1 a lui Tiberiu Olah ne-a ținut în zona modernității, având câteva accente grave, parcă menite a ne aminti că pandemia nu s-a terminat încă, că acea scurtă evadare prin muzică nu ne scutește de vigilență, muncă și solidaritate.

Da, așa e, dar, totuși ce bine e să te întorci acasă!

Imaginile sunt luate de la amicul Daniel Botea, prezent și el în sală, la o distanță socială considerabilă.

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.