Imi place enorm Mario Vargas Llosa. Imi place realismul cu care priveste lumea, asemeni unui frig tare de iarna, care te trezeste pe deplin, imi place faptul ca, la el, dragostea si sexul nu mai sunt separate, ci formeaza un agregat de senzatii si sentimente care ne inalta sau ne degradeaza pe noi, cei care purtam numele de oameni, imi place tehnica lui aproape filmica de a construi fictionalul, imi place umorul pe care il presara in doze cu efect maxim.
Cu stacheta astfel ridicata, i-am citit unul dintre ultimele romane, Ratacirile fetei nesabuite, despre care afirm, fara ezitare, ca e prost. E povestea unui tip, traducator de profesie, indragostit de o tipa cam c…, pardon, usuratica:), care isi bate joc de el in mod repetat pana spre finalul vietii (ei), cand recunoaste ca si ea il iubise (in felul ei). Daca vi se pare ca ati mai intalnit asta in Forest Gump sau chiar la Barbara Cartland, nu va inselati. Unde mai pui ca totul se petrece linear, fara vreo tresarire narativa, cu povesti de context cel putin la fel de siropoase.
Cu toate acestea, romanul m-a induiosat. De ce? Pentru ca mi-am dat seama ca durul Mario Vargas Llosa a fost tot timpul un romantic incurabil, iar acum, la 72 de ani, si-a permis luxul sa se lase in voia visarii, sa isi creeze propria Doamna Bovary, roman pe care il adora, si sa spere ca mai exista ceva frumos in lume.
Ratacirile fetei nesabuite este un suspin al unui om extraordinar, in amurgul vietii.
Apel catre cei de la Academia din Stockholm: Baieti, grabiti-va cu Nobelul, ca nu mai e mult timp!
Cărţile te silesc să-ţi pierzi inteligent timpul. Şi, totuşi, această pierdere inteligentă nu e mai puţin absurdă, prin faptul că te consumă şi te înstreinează. (Mirces Eliade)
Dar are dreptate!