Femeia

handmaids-taleDaca mai demult va spuneam despre cum a evoluat relatia mea cu Amelie Nothomb, acum va voi prezenta pe cea cu Margaret Atwood.

Atractia a fost puternica de la prima intalnire – o femeie stapana pe ea, care stie ce vrea si stie cum sa obtina asta. S-a despartit de mine, lasandu-ma cu o dorinta ardenta de a o revedea.

Nu s-a intamplat imediat, dar cand soarta ne-a adus din nou impreuna prin intermediul lui The Handmaid’s Tale, senzatia a fost si mai puternica. N-a  mai existat noutate, insa intensitatea trairii a compensat asta cu varf si indesat.

Romanul e o poveste distopica scrisa la persoana I, a unei femei dintr-o societate viitoare dominata de barbati si viciile lor, in care reprezentantele sexului frumos sunt impartite pe roluri, protagonistei noastre fiindu-i rezervat cel de prasila. Acest cadru scandalos se dezvaluie treptat, iar feminismul lui Atwood, presupunand ca autoarea a fost manata de asa ceva, n-are nimic socant. Pana la urma, in aceasta constructie fictiva, femeile sunt cele care sufera.

Scriitoarea canadiana m-a sedus fara mila prin capacitatea-i uluitoare de a reda zvacnirile interioare ale unei persoane care a pierdut totul si care nu mai traieste decat din amintiri si dintr-o plapanda scanteie de viata. Daca data trecuta m-a atras intr-un labirint de planuri narative, acum doar m-a purtat de mana prin fluxul constiintei eroinei; am urmat-o, insa, hipnotizat de mersu-i scriitoricesc unduitor, caruia nu i te poti opune.

Cand m-am despartit de aceasta scriitoare, am ramas in dilema: Cu The Handmaid’s Tale a vrut oare sa le dea o palma morala barbatilor de pretutindeni sau le-a oferit in cheie criptata un tratat de intelegere a femeii, cu dorintele, angoasele si calitatile ei unice?

Nu stiu, dar nu face nimic, asa am un pretext sa ma intalnesc din nou cu Margaret Atwood.

5 Comments

Dă-i un răspuns lui Roberts Anulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.