Ficţiune depărtată şi, totuşi, apropiată

Întotdeauna e o plăcere să scriu despre filme, chiar şi când subiectul acestora este neplăcut.

Însă, pentru La isla mínima (2014) apăs pe literele tastaturii cu inimă grea, deoarece tragedia de la Caracal din România îşi găseşte nu ecoul, ci o veritabilă frescă în trama narativă a acestei pelicule.

Doi poliţişti din capitală vin în sudul mlăştinos şi rural al Spaniei pentru a ancheta dispariţia mai multor tinere (presupuse moarte) şi descoperă treptat un angrenaj de corupţie, proxenetism şi dereglaţi mintal.

Familiar, nu?

De remarcat că personajele principale pot suscita analogii la rândul lor. Poliţistul cel tânăr (Raúl Arévalo) este neînduplecat, dar naiv. Cel mai în vârstă (Javier Gutiérrez) e uns cu toate alifiile, ştie exact cum să dozeze brutalitatea şi subtilitatea în investigaţie, mai ales că se vădeşte treptat a avea un trecut pe care noi l-am numi asociat cu Secu, un trecut pe care Spania încă se străduieşte să îl exorcizeze (vezi Floarea-soarelui oarbă de Alberto Mendez).

De aici ambivalenţa atitudinii privitorului, care e nevoit să constate că, pentru a prinde un nenorocit, e nevoie de un alt nenorocit care, printr-un joc al circumstanţelor, se află de partea dreptăţii.

Dacă vă înduraţi să vedeţi La isla mínima (iar asta nu-i uşor, mi-au spus diverse persoane că de la avalanşa de dezvăluiri din ultimele zile n-au mai avut linişte), veţi constata că scenariile care se urzesc în legătura cu nemernicia mematorfozată în aparentă delăsare a organelor legii din România par măcar plauzibile.

Altminteri, filmul regizat de Alberto Rodríguez are ritm, tensiune, imagini superbe şi o coloană sonoră ca la carte.

Spun acestea pentru aceia care nu se sinchisesc de ce se întâmplă în România şi vor doar să-şi umple timpul cât mai cu folos.

Lasa un comentariu.