Fundațiile monumentului (Cary Grant)

Ca actor-emblemă al Epocii de Aur a Hollywood-ului, Cary Grant nu are nevoie de monument, fiind unul în sine.

Reper de eleganță, încă invocat în meme-uri pe Facebook, arătos chiar și la vârsta a doua spre a treia (vezi Charade), flegmatic fără a fi cinic, amuzant și charismatic, a umplut ecranele și a marcat lumea filmului cu o prezență de neuitat.

Pare, așadar, ciudat că, în privința râvnitelor Oscaruri, Cary Grant n-a prea avut succes: în afara statuetei onorifice de la senectute, n-a mai beneficiat decât de două nominalizări, una dintre acestea pentru Penny Serenade.

Erou de cele mai multe ori, cu rare, dar memorabile transgresiuni în partea răului, Grant se vede în partitura de față obligat să se lepede un pic de șarm și să îmbrace veșmintele emoționale ale ușurătății, nesiguranței și neputinței.

Ajutat de un scenariu surprinzător de deschis în privința unor subiecte spinoase (semnat de Morrie Syskind și Martha Cheavens), de o parteneră pe măsură (Irene Dunne) și de un regizor de marcă (George Stevens), actorul spulberă orice dubiu în privința talentului interpretativ, căruia aerul aristocratic înnăscut i-a dăunat uneori.

Povestea este a unui cuplu care urmează etape clasice în evoluție (curte, logodnă, mariaj), până la un moment de fractură, care îi împiedică să aibă copii, motiv pentru care recurg la adopție.

Ajuns aici, nu pot să nu fac o paranteză și să remarc cât de neobișnuit de onest este acest film, care, în formă, urmează stilul canonic al perioadei. Evident, unele aspecte sunt simplificate, altele edulcorate, dar zbuciumul și contradicțiile la care este supusă o astfel de familie rămâne ușor de recunoscut și pentru părinții secolului XXI.

Grant împarte aceste avataruri cu superba Irene Dunne, care, dintr-un anume punct de vedere, este personajul central al peliculei, deoarece amintirile ei sunt filtrul prin care reconstituim traseul parental. Însă există o scenă în Penny Serenade care constituie cea mai simpatică revanșă fața de stereotipul mămicilor atotștiutoare a taților care habar n-au ce să facă în privința unui bebeluș, dar cum, necum, se descurcă.

Cary Grant a fost dintotdeauna un stăpân al comicului, dar aici își ridică la puterea a doua abilitatea de stârni hohote de râs. Așa mi-l voi aminti de-acum încolo.

Pentru regizorul John Stevens, autor al giganticului Giant (joc de cuvinte pueril, dar irezistibil), Penny Serenade este ce Brief Encounter este pentru David Lean – o creație minoră, dar în care se vede o gamă largă de calități, de la mizanscenă la lucrul cu actorii.

Deși condamnat la un stil preponderent static, ca în orice producție de studio a anilor ’40, cineastul ne oferă câteva momente de dinamism și chiar suspans, iar sub îndrumarea sa, pe lângă cuplul regal Dunne-Grant, excelează tot restul distribuției, de la înduioșătorul Applejack (John Buchanan) la copiii adorabili de diverse vârste.

”Cine n-are bătrâni să-și cumpere”, zice o vorbă din bătrâni.

”Cine n-a văzut filme vechi să le caute neapărat”, zic și eu.

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.