Fundațiile monumentului (Robert Duvall)

Robert Duvall a fost Boo, a fost colonelul îndrăgostit de napalm, a fost taciturnul și eficientul Tom Hagen din seria The Godfather.

Are deja un monument maiestuos ca un grup statuar, în mijlocul căruia tronează și Oscarul pentru Tender Mercies.

Însă merită menționat rolul din The Great Santini, pentru că rar se poate găsi vreo mai ilustrativă mostră a ce e în stare să facă un actor mare dintr-un personaj altminteri schematic.

Protagonistul eponim e militar până în măduva oaselor, un războinic care extinde spiritul cazon și competitiv (bun în perioadă de război, nociv în vreme de pace) în toate sferele vieții, mai ales într-a familiei.

Acest teren de bătălie îl aduce într-un inevitabil conflict cu fiul cel mare, jucat cu deosebită expresivitate de Michael O’Keefe, care își trage o porție masivă din film, așa cum Niculaie deturnează interesul din Moromeții 2.

Lupta dintre un tată remarcabil și asupritor și odrasla care râvnește la libertate nu era o noutate la data realizării peliculei și n-a rămas neexploatată de atunci.

The Great Santini nu se distinge prin inedit și nici prin vreo mare coerență. Pe lângă pendularea cursorului dinspre Duval spre O’Keefe, scenariul mai atinge și vechea nevralgie a societății americane, discriminarea și segregarea persoanelor de culoare, prilej cu care îl descoperim pe excelentul actor de compoziție Stan Shaw într-un reușit și chiar complex rol de tinerețe.

Lui Robert Duvall i-am închinat însă acest omagiu și la el mă voi întoarce. Partitura îi este construită cu ambivalență, reliefând atât calitățile, cât și defectele unui om care respiră militărie și care nu se poate dezbăra de ea și ar fi putut foarte lesne aluneca fie pe panta caricaturalului, fie pe pe patriotismului deșănțat.

Însă Duvall pune calitate și vervă interpretativă în fiecare gest și replică, astfel încât nu m-ar mira să aflu că, în SUA, e dat exemplu de Democrați drept întruchipare a belicosului odios, iar de Republicani drept ilustrare a supremației americane într-ale apărării lumii libere.

Acest măreț și ridicol Santini mi-a adus aminte de Căpitanul Conan al lui Roger Vercel sau de un alt soldat pe care îl admiri și detești deopotrivă, Patton al lui George C. Scott.

Dracu’ de care avem nevoie când șubreda civilizație pe care am construit-o este în pericol să sucombe în fața lui tac-su, dar pe care l-am trimite pe pustii pe timp de pace.

Ce facem cu asemenea ipochimene?

Încercăm să le ținem de partea decenței cât se poate și le admirăm când le regăsim întrupate de actori magnifici precum Robert Duvall.

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.