Give’em Hell, Radu!

Sunt ahtiat dupa piesele celor de la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova, insa imi ramane destul apetit pentru teatru, incat sa delectez si cu productii independente, al caror numar creste incetisor si in urbea noastra.

O astfel de realizare pe care tin neaparat sa o recomand este Cum am mancat un caine a celor de la FollowSpot – Independent Theatre Company. Scrisa de Evghenii Grișkoveț, regizata de Laurentiu Tudor si jucata de Radu Tudor (din cate stiu, intre cei doi nu este niciun grad de rudenie, insa tot asa se intampla si cu Ingrid Bergman si Ingmar Bergman si uite ce le-a iesit si lor cand au lucrat impreuna), piesa este monologul dinamic al unui soldat pe care catania l-a schimbat si incearca sa-si dea seama cum.

„Rusu’ e om complicat”, imi spunea domn Viorel, un mare mentor al meu intr-ale culturii, femeilor si altor domenii vitale ale existentei. Aceasta particularitate se desprinde si din prezentul text, care asambleaza treptat un mozaic de planuri temporale si emotionale, care te face sa razi pe alocuri, dar te amaraste ca intreg. Eu, unul, am pe cineva apropiat care a fost afectat intr-un mod similar de perioada cand a servit in armata, asa ca e posibil sa fi rezonat mai indeaproape si mai dureros, dar ma indoiesc ca ar fi cineva care ar ramane imun la subtila manipulare la care te supune Radu Tudor.

Unicul interpret are candiditatea omului care isi povestea viata ca la terapie, dar micile interactiuni cu publicul sunt menite a-l atrage pe nevazute in procesul cathartic care isi urmeaza inexorabil cursul.

Performanta actorului este ca, desi alterneaza ipostaze si registre stilistice, nu lasa loc de timpi morti si chiar si scurtele operatiuni de origami au contributia lor in atmosfera spectacolului. Aceasta continua dedublare care te face sa vizualizezi aievea situatii, desi, practic, nu vezi decat un om, un cub si o cortina, mi-a declansat o paralela cu un spectacolul Give’em Hell, Harry! in care James Whitmore ne trece prin toata viata si cariera lui Harry Truman.

Am stat destul prin preajma celor din lumea artelor, incat sa stiu ca o comparatie de genul asta nu ii incanta. Ii asigur, insa, pe toti cei implicati in realizarea piesei Cum am mancat un caine, ca, venind din partea-mi, a unui om care gusta arta din alta directie, e semn de inalta pretuire.

Si va asigur si pe voi ca, daca veti aloca o ora acestui spectacol, investitia temporala se va intoarce intelectualiceste si sufleste inzecita.

Autor fotografii: Alex Mihai.

Lasa un comentariu.