Lifeboat este un film care are toate premisele sa atraga atentia si toate calitatile sa o mentina treaza pana la final. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, un vas occidental este scufundat de un submarin german, iar cativa supravietuitori se grupeaza intr-o barca de salvare si indura calvarul pana la intalnirea cu o nava prietena. Situatia se complica in momentul in care si asa chinuitul echipaj salveaza un neamt si nu se indura sa il lase prada valurilor, desi aversiunea fata de cei care au provocat nenorocirea e mare.
Toata actiunea filmului se desfasoara pe aceasta barca, un astfel de cadru restrans avand nevoie neaparat de ceva pentru a-i suplini dimensiunile. Acel ceva exista insa si chiar si prisoseste si se constituie in tensiunea psihologica inevitabila care se instaureaza intre oameni de facturi diferite, care sufera de foame, de sete, au rani fizice si sufletesti si isi pierd treptat speranta. Fara a mai mentiona ca neamtul crutat, in ciuda figurii bonome, are planurile lui si nu ezita sa si le duca la indeplinire.
Din punct de vedere al realizarii, aceasta tensiune se descompune in cateva elemente fara cusur: modul unic in care Hitchcock stia sa induca suspansul, imaginile puternice si cu ceva iz poetic, scenariul subtil al lui John Steinbeck si interpretarile excelente. Acestea apartin unor actori fara nume cunoscute, dar care redau impecabil game largi de trairi. Filmul incepe aproape neverosimil, cu o doamna bine imbracata intr-o haina de blana, coafata ca la carte, care sta intr-o barca de salvare, de parca ar fi intr-o simpla promenada. Acest personaj mi-a atras cel mai mult atentia prin numele cu o rezonanta aparte al actritei (Tallulah Bankhead) si prin trasaturile ei: cu o voce mai groasa decat media feminina, artagoasa, aroganta, dar si buna la suflet si sensibila; mi-a adus cumva aminte atat de Bette Davis, cat si de Marlene Dietrich.
Avand in vedere ca in 1944 marele razboi era inca in toi, din Lifeboat nu lipseste propaganda, dar si aceasta este facuta cu stil si deloc apasat. Neamtul este inteligent, bine dotat fizic si fara scrupule, dar ceilalti, desi ii despart suspiciunea, averea si educatia, raman uniti in fata pericolului si lupta pentru farama de speranta pe care o mai au, pastrandu-si chiar si puterea de a ierta. Propaganda, propaganda, dar realitatea ulterioara a confirmat-o.
P.S. Este un fapt binestiut ca Alfred Hitchcock era un inrait al cameo-urilor, adica al aparitiilor fugitive in propriile creatii. Cam greu sa ii iasa asta intr-un cadru limitat, cu personaje care nu se schimba, dar maestrul a gasit o solutie genial de amuzanta (o reclama dintr-un ziar, probabil la un produs minune pentru slabit), pe care ma mandresc ca am depistat-o :).
Hitchcock este unul din regizorii mei preferati. A fost un regizor magistral. Am vazut Life Boat acum cativa ani si m-a amuzat teribil sa vad ca a gasit si de aceasta data o modalitate de a aparea in propriul film: umorul nu lipseste din productiile sale, fiind un element care ajuta la construirea punctului culminant de suspans; dupa un moment de relaxare, socul va fi cu atat mai puternic pentru public.
Mă bucur că trăiesc în secolul XXI, în acest secol plin de SF, groază, monştri, crocobrontozauri, vampiri palizi şi vrăjitori adolescenţi.
Dacă n-aş fi trăit aici şi acum, nu l-aş fi apreciat atât de mult pe Maestrul Hitchcock. El ne-a amintit şi ne aminteşte mereu că pentru o sperietură zdravănă şi un gol în stomac nu e nevoie de efecte speciale de mii de dolari, ci doar de un cadru liniştit, în care, când nu te aştepţi, vine ba o pasăre, ba un cuţit, ba o foarfecă în spatele vreunuia.
Minunat şi simplu!
Anca, Hitchcock nu mai traieste, dar am sa ma erijez in reprezentantul lui si iti zic: multumesc pentru frumusetea cuvintelor tale.
Mulţumesc şi eu pentru apreciere. Şi să ţinem minte că groaza nu e destul de groaznică daca nu e grozavă!