În valea tristeţii

Încă o seară de vineri, încă o experienţă muzicală la Filarmonica „Oltenia” din Craiova.

Şi, ca de fiecare, dată, a existat şi ceva inedit, care mi-a catalizat o revelaţie.

Capul de afiş al acestui spectacol avându-l ca dirijor pe Răzvan Luculescu a fost Concertul în Mi minor pentru violoncel și orchestră, op. 85 de Edward Elgar, care l-a adus în mijlocul muzicienilor din orchestra craioveană pe solistul Robin Michael din Marea Britanie, interpret la violoncel.

Şi cum şedeam eu şi ascultam mi-a dat seama că, pe unde l-am auzit, violoncelul mi s-a părut întotdeauna un instrument care evocă şi trezeşte tristeţe.

Nu cred că îmi fabric singur o amintire când spun că şi trările lui Robin Michael erau în consonanţă cu ideea aceasta, trăire vizibilă mai ales în momentele solo. Confirmări îmi sunt multe dintre figurile membrilor orchestrei, altă dată exprimând încântarea sau nostalgia, după cum v-am mai povestit. Acum, dinspre scenă spre public curgea tristeţe, nu năvalnic, ci dozată în aşa fel încât să invite la contemplare.

Aşa mi-am adus aminte de violoncelul lui Yo Yo Ma şi modul cum însoţeste unele dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste ale culturii universale, cele din Crouching Tiger, Hidden Dragon al lui Ang Lee. De aici, mintea a ricoşat spre alte filme triste, dar şi spre episoade ale propriei vieţi.

Am obiceiul să-mi rotesc privirea prin sală, aşa că îndrăznesc să spun că nu eram singurul care parcurgeam acel liniştit catharsis.

Concertul de Elgar a fost flancat de plăcuta Uvertură „Hebridele” de Felix Mendelssohn-Bartholdy şi de Simfonia nr. 2 în Re major, op. 73 de Johannes Brahms. Referitor la aceasta din urmă, am înţeles pe deplin ce spunea un domn mai în vârstă şi fin cunoscător al muzicii clasice:

Brahms e un compozitor greu.

Împreună, cele trei părţi ale spectacolului m-au condus către următoarea profesiune de credinţă:

Şi chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei tristeţii,

Nu mă tem,

Căci tu eşti cu mine.

Tu, muzică.

P.S. Pentru că am scris aceste rânduri chiar în ziua de 1 aprilie, nu se cădea, monşer, să vă las cu un gust mai degrabă amar, aşa că, inspirat de amuzantul discurs de la bis al lui Robin Michael, care şi-a mărturisit originea scoţiană şi a făcut mişto de englezi şi de Brexit, vă spun un banc:

Un copil cu tatăl lui la un concert cu solist violoncelist:

Tatiiii, după ce termină nenea ală de tăiat cutia aia mare, mergem şi noi acasă?

Lasa un comentariu.