Încă o alternativă la Zeffirelli

Dacă, de Paşte, doriţi să vedeţi un film despre Iisus şi deja ştiţi Jesus of Nazareth al lui Franco Zeffirelli pe de rost, The Greatest Story Ever Told al lui George Stevens nu vă e la îndemână, iar The Passion of the Christ al lui Mel Gibson nu vă e pe plac, o alternativă ar fi The Last Temptation of the Christ al lui Martin Scorsese.

Bineînţeles, o relaxare a pretenţiilor doctrinare este obligatorie, altfel o să vă simţiţi ofensaţi de abordarea acestei pelicule.

Ideatic, se bazează pe romanul cu acelaşi nume al lui Nikos Kazantzakis şi accentuează metafora cupei pe care Mântuitorul ar vrea-o îndepărtată, precum şi conflictul astfel rezultat între o misiune înaltă şi aspiraţii mundane.

Privit în această cheie, The Last Temptation of the Christ nu mai aşa şocant în substanţă, deşi, la vremea lansării, i-a enervat într-atât pe unii habotnici, încât Scorsese a fost nevoit să umble cu gărzi de corp o bucată de vreme.

De fapt, după un început îndrăzneţ, povestea se aşează treptat în matca succesiunii episoadele biblice emblematice, totul culminând cu o secvenţă contrafactuală nu foarte subtilă, dar la fel de bine realizată precum restul producţiei.

Probabil că nervii obtuzilor au fost inflamaţi tocmai de această deosebită calitate artistică a filmului. Or fi intuit unii dintre ei că forma dictează uneori fondului, aşa cum a înţeles papalitatea când a dezlănţuit barocul împotriva Reformei.

Silit de un buget redus şi constrâns de un calendar pe fugă, Scorsese dă aici adevărata măsură a valorii sale. E aproape ridicol că Oscarul, pentru care această peliculă i-a mai adus o nominalizare, i-a venit peste ani pentru The Departed, care, excelent altminteri, e departe de prinosul de energie creativă manifestat în acest proiect cinematografic.

Filmat printre peisajele aride şi ruinele pitoreşti din Maroc, The Last Temptation of Christ are atât un aer de reconstituire istorică precum mini-seria lui Zeffirelli, cât şi un nimb de atemporalitate.

La această din urmă impresie a contribuit, fireşte, şi divina coloană sonoră compusă de Peter Gabriel, care a reunit sunete şi voci din diverse părţi ale lumii. O mare nedreptate pentru care membrii Academiei vor da socoteală la Judecata de Apoi este lipsa unei nominalizări pentru această meditație muzicală pe care o ascult periodic şi care mă pune în legătură cu metafizicul.

O alegere esenţială pentru eficacitatea emoţională a unei creaţii cinematografice cu o asemenea tematică este întotdeauna persoana actorului care îl interpretează pe Iisus.

Ca şi fiecare dintre confraţii amintiţi mai sus, şi Scorsese la rându-i s-a dovedit inspirat aplecându-se asupra lui Willem Dafoe, superb în pendularea continuă între figură mesianică şi fiinţă plăpândă, între siguranţă şi şovăială, între hieratism şi carnalitate.

Nenumărate scene relevă această perpetuă zbatere interioară, dar aceea în care reuşita sa actoricească, dar şi cea regizorală a lui Scorsese ating zenitul este învierea lui Lazăr. Accepţi sau nu simpla idee a acestui moment, însă n-ai cum să te sustragi tremurului interior pe care îl generează.

Există astfel de miracole? Nu ştiu, însă arta de a le înfăţişa este ea însăşi un miracol.

Din restul distribuţiei, onorabile, fără a fi strălucitoare, se remarcă Harvey Keitel, un Iuda ambiguizat (şi asta are darul să zgândăre pe cei închistaţi în iconografii unidimensionale), precum şi David Bowie (da, chiar el) într-o scurtă, dar foarte de efect apariţie drept Pilat din Pont.

Am ales să vă vorbesc despre The Last Temptation of Christ astăzi, pentru că este o zi de Paşte.

Însă filmul e despre oricare dintre zile, despre oricare dintre noi.

Este despre alegerile pe care le facem între familie şi carieră, între plăceri personale şi implicare socială, între dopamina prezentului şi oxitocina viitorului.

Înăuntrul meu erau străvechi forțe omenești și preomenești, întunecate, ale celui Viclean; înăuntrul meu erau străvechi forțe omenești și preomenești, luminoase, ale lui Dumnezeu; iar sufletul meu era câmpul de luptă unde aceste două armate se loveau și se uneau.

Luptă mare; îmi iubeam trupul și nu voiam să piară; îmi iubeam sufletul și nu voiam să decadă; mă căzneam să împac aceste două forțe cosmogonice potrivnice, să simtă că nu sunt dușmani, sunt colaboratori, și să se bucure, să mă bucur și eu împreună cu ei, de armonie.

(Nikos Kazantzakis, Ultima ispită a lui Hristos)

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.