Inauntrul meu erau stravechi forte omenesti si preomenesti, intunecate, ale celui Viclean; inauntrul meu erau stravechi forte omenesti si preomenesti, luminoase, ale lui Dumnezeu; iar sufletul meu era campul de lupta unde aceste doua armate se loveau si se uneau.
Lupta mare; imi iubeam trupul si nu voiam sa piara; imi iubeam sufletul si nu voiam sa decada; ma cazneam sa impac aceste doua forte cosmogonice potrivnice, sa simta ca nu sunt dusmani, sunt colaboratori, si sa se bucure, sa ma bucur si eu impreuna cu ei, de armonie.
(Nikos Kazantzakis, Ultima ispita a lui Hristos)
Impecabila precizia grecului in a schita drama perpetua a omului, nu-i asa? La fel de fara cusur este si tehnica scriitorului de a oferi cititorului o cheie universala, utila pe tot cuprinsul povestii pe care se pregateste sa i-o astearna in fata.
Ultima ispita a lui Hristos nu este numai despre zbaterea lui Iisus, desi procentual vorbind, paginile dedicate acesteia ocupa mai mult de de jumatate din roman. Si Matei, prins intre moralitatea cronicarului si ispita producerii unui mesaj universal, si Iuda, sfasiat intre patriotismul sau ardent si constiinta ca exista si o alta cale, si Fecioara Maria, si Maria Magdalena, Zevedeu, Petru, toate personajele acestei carti sunt ilustrarea a ceea ce Nikos Kazantzakis enunta in prolog.
Aceasta pluralitate a luptei interioare da frumusete acestei scrieri, o frumusete pe care altii ar simti-o poate si natural, dar asupra careia eu m-am aplecat mai profund, tocmai datorita cheii de care pomeneam.
Din cate stiu, romanul grecului nu este singurul care se incumeta sa reformuleze povestea lui Iisus. Acum ceva timp, scriam, tot pe acest blog, despre Evanghelia dupa Isus Hristos de Jose Saramago. Si atunci ma intrebam de ce indrazneala portughezului n-a fost taxata in opinia publica, asa cum s-a intamplat cu Dan Brown sau chiar cu Ultima Ispita a lui Hristos, care a fost pusa timp de ani buni la Index!
Formulam atunci o opinie pe care o vad astazi intarita. Forma si simplitatea mesajului conteaza, nu neaparat continutul lui. Saramago invarte la elucubratii, de iti vine ameteala, scrise fiind si in binecunoscutu-i stil care ignora deliberat punctuatia. Kazantzakis, indiferent de cat jongleaza cu materialul si transcedentalul, nu se abate niciun moment de la simpla idee conturata in prolog. Ca intr-o reclama buna, oricat de sugubeata ar fi, iti dai seama instant care calitate a produsului e scoasa in evidenta.
Grecul nu vrea decat sa incite la toleranta. Si ateul ar vrea sa creada, si habotnicul ar vrea sa se indoiasca. Sa nu sarim cu gura pe ei, caci si noi avem tremurul nostru interior.
P.S. Pentru un supliment alimentar sufletesc, imediat dupa Ultima ispita a lui Hristos, cititi Iisus, Fiul Omului de Kahlil Gibran.
P.P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru frumusetea care mi-a insotit trecerea dintre ani.
Am vazut filmul aferent. Mi s-a parut ciudat si slab. Eu tocmai (Re)Vazusem Zorba Grecul, pe baza unei carti scrisa de acelasi autor, si aveam pretentii. Poate exagerate. In comparatie cu Zorba Grecul, Filmul asta cu Iisus pare un draft si nimic mai mult. Posibil sa fie cartea mult mai buna. Si nu, nu sunt religios deloc, deci parerea mea nu e influentata de asta.
„Fiecare om este teantropic, trup şi duh; iată pentru ce taina lui Hristos nu este numai taina unei anumite religii; este universal umană […] Am scris această carte deoarece am vrut să ofer omului care luptă un model suprem; am vrut să-i demonstrez că nu trebuie să se teamă de suferinţă, de ispită sau de moarte, fiindcă toate trei pot fi învinse, toate trei au fost deja învinse.” (Kazantzakis)
Daca e nevoie sa facem neaparat comparatia carte-film, parerile mele sunt cam asa:
Zorba Grecul – mai bun filmul.
Ultima ispita a lui Hristos – mai buna cartea.
Legat de Zorba Grecul, imi zicea cineva o chestie care mi-a placut: filmul e mult mai bun decat cartea datorita muzicii. Muzica aia il ridica enorm. Problema a fost ca n-au mai gasit o muzica la fel de buna si la Ultima Ispita a lui Hristos 🙂
Aici nu sunt de acord: muzica este unul dintre cele mai bune aspecte ale filmului lui Scorsese, care, in sine, nu e rau, dar nu atinge profunzimea cartii.
Coloana sonora a lui Peter Gabriel, insa, este sublima: