Între scriitură şi audio-vizual

Cei de la Librăria Cărtureşti Craiova mi-au adresat o provocare căreia nu i-am putut rezista:

Să vizionez filmul Beoning (În flăcări) al lui Chang-dong Lee şi să citesc povestirea pe care se bazează, Arderea hambarelor a lui Haruki Murakami.

De obicei, ordinea este inversă, însă aşa s-au petrecut lucrurile în cazul meu şi mă bucur că aceasta a fost sintaxa potrivit cărei am fost pus în situaţia de a examina transferul dinspre livresc către cinematografic.

Proza japonezului are acea particularitate de a te duce de nas şi de a vira în direcţii nebănuite, fără vreun aparent din partea autorului. Pentru că inexpicabilul se strecoară în realismul cu care îşi compune poveştile utilizând acelaşi mediu, cel scris, efectul este subtil.

Nu la fel stau lucrurile şi în cazul filmului. Aici, mijloacele ţin de aranjare a succesiunii, iar apariţia unui element care tulbură ordinea firească a lucrurilor sau care îţi direcţionează atenţia are ceva mai apăsat, pentru cei cu simţ de observaţie, bineînţeles.

Aceasta ar fi deosebirile de ordin general între carte şi film, dar în cazul lui Beoning (producţie coreeană, nu japoneză, universul cultural fiind însă acelaşi, aşa că această distincţie nu contează) acestea sunt şi mai profunde.

În primul rând, personalitatea celor două personaje masculine (pentru că protagonista care se află între cei doi are o caracterizare filmică apropiată de cea literară): personajul principal nu este un om matur şi cu posibilităţi financiare, ci un tânăr cam gângav şi lent (altminteri des întâlnit în proza lui Murakami), care se zbate cu slujbe de condiţii joase şi are vagi ambiţii de scriitor (alt lait motiv murakamian); de cealaltă parte, pasionatul de incendii provocate are ceva abstract în nuvelă, pe când în film este un monument de farmec amoral şi are aer de psihopat finuţ, la care se adăugă ostentativa potenţă financiară.

Din acest surd conflict rezultă o deplasare a sensului peliculei spre o tematică de tip social (cum este în Us), chiar dacă trama narativă a producţiei cinematografice bifează destule din momentele descrise de Murakami în Arderea hambarelor.

Filmul devine întrucâtva mai uşor de desluşit, tocmai mulţumită calităţii realizării sale. Scene aparent absurde sau asupra cărora se insistă derutant de mult sunt piese ale unui puzzle macabru pe care regizorul îl construieşte cu o măiestrie care îl plasează în galeria iluştrilor succesori ai lui Hitchcock.

Cu toate diferenţele inerente sau survenite ca urmare a abordării filmice, există un punct în care creaţia literară şi cea audio-vizuală se apropie infinitezimal de mult.

Imaginaţi-vă că neliniştea este o coardă interioară.

Şi la Arderea hambarelor, şi la Beoning am simţit-o vibrând permanent.

Lasa un comentariu.