Istorie dansanta

Exista mutatii in natura care dau nastere unor exemplare aparte, sinistre sau uimitoare sau paradisiace. Asa se intampla si in cinematografie, iar din aceasta rara incrucisare a unor genuri altminteri putin compatibile a iesit Le Bal.

Foarte pe scurt, pe un ring de dans apar aceleasi personaje, combinate dansant si amoros in diverse feluri si pe diverse melodii, reflectand perioade succesive din istoria Frantei: iuresul interbelic, ororile razboiului, colaborationismul, euforia eliberarii, rastignirea colaborationistilor, liberalizarea moravurilor, interactiunile cu americanii, revolta tinerilor din 1968, discriminarea celor de culoare sau sclipiciul anilor disco (’80 adica).

Carevasazica, un documentar care ar dura cat un sezon de A Game of Thrones, redus la sub doua ore si exprimat doar prin muzica si dans.

Cu toate particularitatile exterioare domeniului cinematografic, pelicula dirijata de Ettore Scola ramane, fara doar si poate, un film, o creatie compacta a celei de-a saptea arte, iar aceasta este a doua cea mai mare performanta a sa.

Prima ramane faptul ca nu te plictisesti deloc, ba mai mult, traiesti sublima senzatie de a fi cu ochii pironiti pe ecran, in timp ce picioarele pornesc la tropait in mod autonom, iar degetele bat darabana independent.

Personajele nu vorbesc si nu au nume, insa fiecare figura se individualizeaza si o placere suplimentara e sa ii regasesti in ipostaze uneori diferite, uneori amuzant de perene in fiecare dintre episoadele istorice ilustrate.

De fiorul cvasi-patriotic de a sti ca fundalul sonor a fost compus sau ales de Vladimir Cosma, compozitor francez de origine romana, nu mai amintesc, mi se pare ca e la fel de jenant ca a te mandri cu Herta Muller, care a suferit in Romania, a scris in Germania si apoi a luat Nobelul.

Vedeti Le Bal, ascultati Le Bal, dansati pe Le Bal, faceti ce vreti, numai apropiati-va de el, e o raritate cum nu mai vedem cateva generatii de acum incolo.

 

Lasa un comentariu.