Visam sa fim cineva. Visam sa insemnam ceva. Visam ca rodul fermentilor interni ai sensibilitatii noastre sa ajunga la ceilalti.
Sunt sigur ca si cel mai exact dintre oameni isi doreste in adancul sufletului sa fie artist. Ce faci insa cand fierberea launtrica nu are instrumentele necesare pentru a se proiecta in exterior? Multi isi revendicau numele de ”sculptor” in vremea lui Michelangelo. In timpul lui Monet, multi raspundeau la apelativul de ”pictor”. Un contemporan si admirator al lui Dostoievski il definea pe ”scriitor” ca fiind omul care stie sa exprime mai bine ceea ce altii simt mai bine.
Fotografia este arta care sprijina lupta impotriva acestei nedreptati. Tehnologia devine debuseul celor care simt enorm, vad monstruos, dar de care condeiul, pensula sau dalta nu asculta. Cu un simplu aparat poti emotiona, inveseli sau intrista, poti indemna la reflectie sau la actiune, poti crea tragedii sau comedii. Uitati-va in paginile revistei la profesiile celor care impartasesc aceasta pasiune si veti constata ca fotografia este arta democratizata.
Mihaela Cojocariu a profitat din plin de aceasta egalitate de sanse. Fotografiile sale sunt compozitii lucrate cu migala unui bijutier. Nu surprind viata in miscare, ci decupeaza fragmente ale acesteia, pe care apoi le supune unor incantatii poetice. Titlurile sunt cuvintele cheie care deschid cutia interpretarilor. Tot ceea ce extragem de aici este darul pe care Mihaela Cojocariu ni-l ofera: libertatea de a alege.
”Artist” este un titlu pe care oricine il poate oferi, dar care nu are acreditare unanima. Eu ma incumet sa i-l acord Mihaelei Cojocaru, stiind ca voi avea sustinerea voastra.
Pentru mai multe fotografii ale Mihaelei Cojocariu, dar si ale altor artisti fotografi, vizitati numarul 3 al Camerei Obscure.
La multi ani si la multe articole!