Menestrelului îi șade bine cu drumul

Știind că Sergei Parajanov n-a apucat să facă prea multe filme, le văd cu măsură, ca să îmi ajungă vreme cât mai îndelungată.

Dar nici nu pot să stau departe de ele.

Ashug-Karibi (sau Ashik-Kerib) mi-a întregit aventura în opera maestrului georgiano-armean care s-a încăpățânat să exploreze tradițiile popoarelor ținute sub bocanc în URSS, deși asta i-a atras persecuții și marginalizare.

Regizat în colaborare cu Dodo Abashidze, filmul are o poveste simplă și elocventă, așa cum oferă comunitățile care nu și-au tăiat punțile cu trecutul (vezi și Bas ya Bahr): un menestrel (același tip de ashug precum în Sayat Nova) se îndrăgostește de fata unui negustor înstărit. Deși sentimentele sunt reciproce, e refuzat brutal pentru că e sărac, așa că pleacă la drum pentru a strânge ceva avere.

Pe traseu este păcălit, ademenit, cetluit, firitisit, dar nu renunță la misia sa, aducând bucurie celor lipsiți de noroc (scena cu nunta orbilor este vârful de sublim al unei creații care nu duce lipsă de sublim în general) și rămânând fidel unui anume ideal al artistului.

Știind că Ashug-Karibi este ultima producție terminată a lui Parajanov, e tentant să crezi că este și un testament ideatic al acestui mare estet.

De când e lumea, arta a fost siluită, schilodită și aservită puterii. Însă un miracol al istoriei este că a reușit uneori să o păcălească sau să îi supraviețuiască.

Fără astfel de filtre de interpretare, filmul poate părea uneori ininteligibil sau chiar ridicol, cu toate că e mai linear și mai puțin ermetic decât Sayat Nova, cu care împărtășește modul preponderent frontal de realizare.

Parajanov și-a extras seva inspirației din diverse culturi: în Tini zabutykh predkiv au fost huțulii din Carpații noștri și ai Ucrainei, în Sayat Nova spațiul civilizației armene medievale, iar aici ne întoarcem într-un Azerbaidjan ca spațiu de confluență și de tranzit pentru Drumul Mătăsii.

Dar nu a făcut din etnografie un scop în sine, ci un mijloc pentru narativitate. Costumele sunt departe de a fi reconstituiri fidele ale portului azerilor, însă pitorescul și opulența lor se înscriu în atmosfera orientală la care mai contribuie scurtele cadre cu obiecte decorative și, mai ales, muzica.

Dacă vizualul mai dă greș câteodată, prin exces sau prin tranziții care își vădesc vârsta, coloana sonoră, constând în cântece tradiționale, este încântătoare de la capăt la altul. Dintre toate componentele filmului, ea îl ridică cel mai mult de la nivelul de simplu exercițiu stilistic la cel de expresie a magiei din O mie și una de nopți.

Sergei Parajanov i-a dedicat acest film lui Andrei Tarkovski.

Eu îi dedic acest articol lui Sergei Parajanov și îi redau versurile superbului cântec al lui Aurelian Andreescu din Veronica, știind că menestrelul din el le-ar aproba surâzând:

Nimic nu mă sperie, nimic nu mă doboară,

Să vină orice vreme, dar dați-mi o chitară!

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.