Singurul serial care a reusit sa-mi atraga atentia in ultimii este Lie to Me. Nu ca altele pe care va veti repezi sa mi le ziceti si pe care pot sa le intuiesc n-ar fi bune, ci pentru ca imi place sa parcurg o experienta completa, cu inceput, continut si sfarsit si, de aceea, prefer lung-metrajele.

Dar acesta a reusit sa ma captiveze pentru ca, intr-un fel destul de static din punct de vedere al structurii (cam fiecare episod avea cate un fir narativ principal si cate unul secundar), a abordat genul politist prin prisma unui domeniu care ma intereseaza: comunicarea non-verbala.

Nu mi-a luat mult sa aflu ca personajul principal, interpretat cu vadita placere de catre Tim Roth, se bazeaza pe un expert real pe nume Paul Ekman, o somitate in materie, autor de nenumarate carti si creator de software-uri specializate pentru detectarea a ceea ce el numeste microexpresii, schimbari fugitive de fizionomie (cu durata de ordinul miimilor de secunda) care dezvaluie emotiile care il incearca pe respectivul in momentul acela.

Lie to Me imprima o aura de putere semizeiasca personajelor care rezolva cazuri, asa ca mi-am zis: ia sa vedem cat de veridice sunt toate acestea.

Daca porniti de la premisa ca, parcurgand Minciunile adultilor, va veti trezi peste noapte inzestrati cu superputerea citirii gandurilor pe fata, va asteapta o amarnica dezamagire. Autorul insista pe tot cuprinsul cartii ca asa ceva este un deziderat imposibil si periculos pentru propria persoana si indeamna la moderatie si la a privi lucrurile in context.

Asta nu inseamna ca lucrarea in sine este o dezamagire. Dimpotriva, mi-a indreptat interesul spre o zona mai abstracta, dar indispensabila pentru a intelege fenomenul minciunilor sau al adevarurilor care sunt luate drept minciuni. Ekman face clasificari artistotelice si subliniaza diferente vitale, cum ar fi cele intre emotia de a nu fi crezut si emotia de a fi prins, care se manifesta similar, asa ca pot fi confundate cu usurinta. Astfel de reflectii reprezinta meritul principal al cartii, care e scrisa sec de un om provenind din mediul academic, care citeaza, analizeaza, sintetizeaza.

Ekman dedica un capitol intreg poligrafului, impropriu denumit si detector de minciuni; din nou, atrage atentia ca manifestarea unei emotii nu este un semnal peremptoriu ca persoana in cauza minte. Din noianul de date tehnice si rezultate de experimente, reiese o concluzie pe care am mai intalnit-o si in alte parti: o masina, indiferent de cat de performanta ar fi, are un orizont limitat si nu s-a inventat inca una care sa cuprinda intregul spectru al varietatii naturii umane.

Mi-a placut, de asemenea, ca autorul da exemple din arii diverse, de la istorie la viata publica actuala si la literatura; acest din urma aspect mi s-a parut demn de mentionat pentru ca valideaza, intrucatva, faptul ca romanele nu sunt numai divertisment, ci reprezinta in egala masura studii de caz concludente asupra vietii omenesti; nu intamplator, unul dintre pericolele care ii pandesc pe cei care au impresia ca sunt buni la detectat minciuni poarta numele lui Othello.

Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o intoarcere cu picioarele pe pamant in ceea ce priveste detectarea minciunilor.