Moartea unui inger

De cativa ani incoace, de indata ce se anunta Premiul Nobel pentru Literatura, ma reped catre autorul respectiv care, probabil, imi e necunoscut, ca sa vad ce i-a manat pe membrii inaltului for academic sa ii acorde aceasta distinctie.

Anul acesta, insa, s-a intamplat ca scriitorul nobelizat – Kazuo Ishiguro – nu mi-este numai cunoscut, ci chiar drag, asa ca, pentru a nu perturba traditia de a ma familiariza cu nume noi, m-am intors mult in timp si m-am oprit asupra lui Frans Eemil Sillanpaa.

Finlandezul laureat in 1939 a fost o descoperire remarcabila si un prilej sa revizitez un stil de a plasmui literatura cum rar mai intalnesti in apele involburate ale postmodernismului.

O voce auctoriala demiurgica, deopotriva poetica si grava, care ne conduce prin labirintul sufletului omenesc, dar si prin fresca zonei rurale a Finlandei in ajunul Revolutiei Ruse din 1917, care intercaleaza intre interactiunile umane de tot felul pitoresti descrieri ale pulsiunilor naturii si care, in 300 de pagini, reuseste sa acopere un univers la fel de amplu ca Morometii.

Eroina care imprumuta si numele romanului, Silja, are ceva ingeresc. Desi necazurile nu o ocolesc, ba chiar par a o cauta in mod special, desi masculi diversi atenteaza la puritatea ei si desi se stinge la doar douazeci de ani, aceasta tanara ne castiga inima, permitandu-i autorului sa ne induca acel sentiment de permanenta tristete care strabate aceasta carte de beletristica de la un capat la altul.

Deznodamantul ne este anuntat inca din debut, insa nimic nu m-a pregatit pentru impactul emotional al celor mai sfasietoare si frumoase pagini care au fost inchinate vreodata acelui moment pe care fiecare dintre noi l-a intampinat sau il va intampina in deplina singuratate: moartea.

Pentru ca nu imi ajung slovele-mi umile, ii dau cuvantul lui Frans Eemil Sillanpaa, cronicarul vietii omenesti, pe drept recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatura:

Astfel lua sfarsit povestea ultimei ramuri a unei vechi familii care s-a stins – cum se mai stinsese si alta data. Dar „arborii” genealogici nu seamana cu cei din padure. Pentru o familie nu exista moarte pentru totdeauna; daca s-ar putea vedea peste ani, s-ar vedea ca traiesc „crengute” din toate familiile. Cu siguranta ca e la fel si cu familia Salmelus, care lupta, castiga si pierde si care-si traieste in alta parte varsta barbatiei, chiar in clipa in care se incheie aceasta poveste. Daca ne-am intoarce mult indarat, pe cararea timpului, am sti ca facem parte cu totii din aceeasi familie si ca ar trebui sa ne respectam unul pe celalalt, sa respectam luptele noastre din toate timpurile. Si dumneavoastra, care veti citi poate aceasta povestire intr-un viitor indepartat, va trebui sa respectati luptele noastre.

Puterea fireasca a acestor lupte nu-i decat un semn pe care avem ingaduita si datoria de a-l scruta pana la capat, spre a-i patrunde intelesul si urmarile.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-a adus aminte ce inseamna marea literatura.

Lasa un comentariu.