Muicaaa!

Darren Aronofsky e ateu (cu tot echivocul pe care il presupune asta).

Darren Aronofsky e ecologist (cu tot echivocul pe care il presupune asta).

Darren Aronofsky e artist (cu tot echivocul pe care il presupune asta).

Sub aceasta sfanta treime a indiciilor sa vedeti Mother!, altfel riscati sa ajungeti precum in versetele:

Nefericiti cei oripilati, caci lor li se va strica somnul („Este cel mai fucked up film pe care l-am vazut ever”).

Nefericiti cei dezamagiti, caci lor li se vor fi consumat banii („Decat sa vad filmul asta, mai bine bagam 7 litri de benzina”).

Nefericiti cei prosti, caci a lor nu va fi in veci imparatia cerurilor.

Ce ati citit in parantezele primelor doua sentinte sunt vorbe pe care le-am auzit in jurul meu in timpul vizionarii; nu va faceti griji, am citate si pentru a treia, doar vreau sa le dezvolt putin.

E o scena sublima, cand, sub un unghi mestesugit ales de Aronosfky, Jennifer Lawrence ii spune lui Javier Bardem cu acea ingenua fericire pe care numai o femeie o poate simti:

Sunt insarcinata!

O voce din sala:

Du-te dreacu’!

Filmul isi desfasoara suita fulminanta de cadre si orori si, la un moment dat, protagonista naste, iar aceeasi voce se face auzita din nou:

‘Tu-ti copilu’ ma-tii!

Cum sa nu impartasesti condescendanta regizorului fata de rasa umana?

Altminteri, Mother! este o alegorie morbida, destul de transparenta, a unor motive biblice si sartriene („L’enfer c’est les autres”), incheiata in cheie hindusa.

Si ar mai fi o cheie, una foarte simpla, in care poate fi vazut acest film, atat de simpla, incat nu v-o spun, pentru ca, daca n-ati intuit-o nici pe asta, atunci chiar v-ati dus degeaba.

Lui Aronovsky i se cuvin laude pentru deplina stapanire a nelinistii pe care o induce inca din primele minute si pentru debandada grotesca pe care o instaureaza treptat. I se tot reproseaza acest haos, de parca scopul unui cineast e sa puna ordine in viata fictiva, cand cea insasi cea reala e dominata de entropie si hazard.

Daca nu v-am convins cu metafizicul, hai sa va spun si cat de frumos o pune Aronosky in valoare pe Jennifer Lawrence. O urmareste aproape in fiecare cadru, iar acel unghi usor lateral al obrazului este o tusa vizuala care iti persista cumva in meandrele memoriei. Il ajuta si actrita cu o diversitate uluitoare a expresivitatii – daca as fi folosit manerul scanului ca raboj de cate ori ii vedeam o reactie nou, il faceam ferfenita.

Javier Bardem este Jack Nicholson al secolului al XXI-lea. Nu numai care are un talent imens, dar are si o figura anume daltuita de natura, de care se ajuta pentru a-si supradimensiona prezenta pe ecran.

Cat despre Michelle Pfeiffer, se face vinovata de incalcarea poruncii a opta din Decalog, pentru ca fura fiecare moment cu manifestarile-i lasciv demoniace, suficient de puternice sa-ti insufle inspita de a incalca porunca a saptea.

Daca v-a placut Requiem for a Dream, Black Swan sau The Fountain si nu va place Mother!, inseamna ca nu stiti ce e libertatea.

Cineastul e liber sa faca un film despre ce vrea el si cum vrea el, nu despre ce vor si cum vor ceilalti.

 

 

 

Lasa un comentariu.