Cand Herta Muller a luat premiul Nobel, o sete de apreciere specifica unui popor flamand ca al nostru i-a impins pe multi sa ii gaseasca romanisme cat mai multe in opera, astfel incat sa putem striga sus si tare ca aspectul asta al personalitatii ei i-a adus prestigioasa distinctie.
Care se cam da pentru stangisme si acuze la adresa dictaturilor de tot felul, asa ca Herta Muller a intrat in cursa inca din momentul cand s-a apucat sa redea impresii despre caracterul mizerabil al vietii in timpul regimului comunist.
Cam asta e tema cartii Inca de pe atunci vulpea era vanatorul… Nu stiu despre voi, dar mie titlul mi-a sunat cam dubios si mi-a dat o senzatie de proza lirica greoaie si obositoate. Asa a si fost, cu mentiunea ca, pe alocuri, nemtoaica (va explic imediat de ce-i zic asa) a reusit sa creeze un efect de atmosfera ranceda destul de reusit si, probabil, destul de apropiat de realitatea cotidiana a vietii in comunism.
Despre subiectul cartii nu pot sa va spun mare lucru. Are un personaj central vag conturat in persoana unei profesoare numite Adina, care duce o existenta searbada, are o blana de vulpe drept covor si ajunge sa fie urmarita de Secu pentru asta. O prietena a ei se imbarliga chiar cu ofiterul care o fileaza pe pseudo-eroina principala si mai avem si schita microcosmosului muncitoresc al unei fabrici.
Ce nu a simtit in aceasta carte despre comunism a fost acea rezistenta prin umor a poporului roman, manifestat, de exemplu, prin super bancurile cu Ceausescu (pe cel care se termina cu replica: Daca nu-ti place, nu manca il stiti? E demential!). Proza Hertei Muller este a unei persoane care avea din oficiu probleme cu nervii si care, pe deasupra, a suferit privatiunile si injonctiunile unei dictaturi destul de nasoale.
Am uitat sa va spun ca Adina are si un fel de logodnic, Ilie, granicer la Dunare si foarte muncit de gandul dezertarii la sarbi. Acest Ilie ii prilejuieste Hertei Muller niste randuri sublime prin idiotenia lor:
Apoi fiecare pas lasa o gaura in burta si fiecare respiratie, o piatra in gatlej. Foi de porumb rupte zdrelesc scobitura genunchiului, iarba se lipeste de fundul gol. Ilie trebuie sa-si faca nevoile. Isi inalta capul, se screme. Smulge o frunza de pe tulpina, o frunza lunga, ingusta de porumb. Frunza de porumb se rupe, degetul pute.
Si campul de porumb pute, si padurea. Si noaptea, si luna, care nu e aici, put.
(Herta Muller, Inca de pe atunci vulpea era vanatorul, Editura Humanitas, 2009)
Acestea fiind spuse, eu va declar in mod oficial ca n-am nevoie de romanca Herta Muller care a luat Nobelul. E bine ca l-a luat nemtoaica Herta Muller, ea sa fie sanatoasa. In ceea ce ma priveste, daca nu au luat acest premiu Sadoveanu, Rebreanu sau Marin Preda, apoi nici ca ar avea cine sa il mai ia.
Stam noi si fara Nobel.
Si cum era bancul ala?
Vrei sa ti-l spun aici sau ti-l trimit pe mail? 😛
Vreau si eu bancul! 😀 Sunt de acord cu tine, nici eu nu am nevoie de romanca Herta Muller. M-am chinuit sa citesc una din cartile ei, marturisesc ca pe alocuri era ea bunicica, insa nu m-a impresionat prea tare. Anyways, eu oricum cred ca traducerea face mult. Ar fi o chestie daca as putea citi in germana. 😀 Oricum, vreau bancul!!! Asa ca fa bine si scrie-l pe blog. 😀
Buna ziua!
Numele meu este Cristian Ionescu.In urma trecerii in revista a site-ului dumneavoastra,as fi incantat sa colaboram(interactionam)prin schimb de linkuri.As dori sa postati pe prima pagina un link cu site-ul http://www.pokeronlinebonus.ro , in schimbul acestui serviciu eu urmand sa va postez cate un link pe http://www.pokeronlineking.com (page rank3) si inca doua bloguri cu continut de poker.In conditiile in care acceptati,va rog sa-mi raspundeti pentru a stabili detaliile ancor textului.
Cu speranta ca oferta mea este avantajoasa,astept colaborarea cu dumneavoastra.
Cu respect
Cristian Ionescu
contact@pokeronlinebonus.ro
La cererea femininelor Rada si Olga, iata bancul:
Reagan, Gorbaciov si Ceausescu mergeau cu avionul la o conferinta. La un moment dat, avionul se prabuseste in jungla, iar Reagan se rataceste de ceilalti. Dupa ce bantuie prin jungla si flamanzeste in ultimul hal se intoarce la locul prabusirii si il vede pe Ceausescu frigand relaxat niste carne. „Ia sa ma pun bine cu comunistul ala, poate apuc si eu ceva”, se gandeste Reagan.
– Stii, Nicule, mie nici macar nu-mi place de Gorbaciov asa mult.
– Daca nu-ti place, nu manca.
Multumim, masculinule! :))
Oricum, de acum inainte nu o sa mai mustre chiar asa constiinta cand o sa mai trec iar pe langa o carte Herta Müller si o sa-mi zic:”Lasa, next time!”… Evit, de obicei, lucrurile in jurul carora se face tam-tam. Dupa ce se calmeaza toata lumea, tzup si eu… Am ramas cu un defect: mereu recuperez si nu tin pasul…
Olga, mai citeste o data ultimul proverb pe care l-am publicat inainte de scrie articolul asta si o sa vezi ca modul cum procedezi tu nu e neaparat un lucru rau :).
Da da, multumim. 😀 Cat despre netinut pasul, fii fara grija Olga, nu esti singura. 😀 Fac si eu lucrul asta, si mai stiu pe multi altii. Si chiar nu e un lucru rau. ;)Sper ca voi sunteti mai trezi decat mine si poate nu va plictisiti la serviciu tot asa ca mine. 😀 Plecaciune.
Nu ştiu cum îs traducerile (am auzit că-s făcute de o babă de 90 de ani) însă mie proza ei pe nemţeşte mi-a plăcut foarte mult. Am un mic semn de întrebare totuşi: atâţia români au trecut prin comunismul românesc şi doar atât de puţini nemţi. Din toţi suferinzii, de ce nu a scris un român cărţile alea faine?
Maria, poate ca romanii care au suferit de pe urma comunismului romanesc se chinuie acum sa reziste capitalismului romanesc :P.
Poate, poate. Sau poate o fi altceva…
La ce te gandesti? La faptul ca suntem un popor mai redus intelectual si mai indobitocit decat cel german? Nu te sfii sa spui, pentru ca e mai sanatos sa iti exprimi parerile. Macar cei din generatia mea si a celor mai mici ca mine sa deprinba abilitatea asta esentiala supravietuirii.
Uite eu n-am citit traducerea in romana, ci in engleza, si e cu atat mai rau, crede-ma. :)) Habar n-am care e titlul romanesc, insa cartea pe care am citit-o eu se numeste The Land of Green Plums. Inca raman la convingerea ca traducerea face mult, e pacat sa desconsideri o carte doar pentru ca traducerea nu e asa cum trebuie. Oh well… din pacate nu toata lumea cunoaste atatea limbi.
Eu imi permit sa desconsider o carte, pentru ca ma refer la atitudinea, nu la stilul ei, care, intr-adevar, are oarece legatura cu traducerea. Asa cum spuneam si in articol, in romanul recenzat de mine exista si pagini de o certa valoare literara, dar care nu au rezonat cu personalitatea mea.
misto parerea, nici eu nu voi citi cartea asta, mai bine citesc clasici…
@Iulian Fira: Nu cred că e vorba de inteligenţă (pe baza porcăriilor trăite în ultima lună îmi vine să zic că suntem cu mult mai inteligenţi ca nemţii). Am spus „poate, poate…” fiindcă e un semn de întrebare. Nu ştiu de ce o nemţoaică a scris cărţile astea şi milioane de români nu.