Nimic nou, dar bun

Citind multe carti contemporane bune, am ramas cu o concluzie trista: marile universuri s-au dat deja, cu greu se mai pot umple spatiile mintii umane cu modele si simboluri care sa dureze mai mult de o generatie. The Lord of The Rings pare sa reziste, poate ca Harry Potter va ramane, si, oroare, chiar Twilight da impresia ca o sa se imprime mai mult decat e cazul in constiinta colectiva.

Oryx and Crake de Margaret Atwood pare sortita uitarii, desi este o carte excelenta. E SF, e poveste de dragoste si prietenie, e un strigat de disperare al sensibilitatii care sufera de desuetudine, e plina de umor. Dar nu e nici Fundatia, nici Dama cu Camelii, nici De veghe in lanul de secara, nici Robinson Crusoe. Are cate putin din toate astea, in doze excelent omogenizate, dar, cand o compari cu fiecare dintre cele de mai sus, pierde duelul.

Dar, asa cum spuneam, este un roman excelent, pentru ca porneste pe doua benzi, una a unei lumi post-apocaliptice si alta a unui viitor (raportandu-ne la timpul actual) in care desteptii sunt grupati in domuri care ii protejeaza de plebe si in care urzesc modificari genetice diverse si cat se poate de neetice. Prezentul se deplaseaza un pic mai incet decat trecutul din roman, asa ca putem reconstitui printr-un puzzle bine decupat, dar usor de asamblat, cum s-a ajuns la peisajul dezolant al unei omeniri decimate si la pustiirea sufleteasca a lui Jimmy-Snowman.

Oryx si Crake sunt numele celor doua personaje principale care compun drama protagonistului. In raport cu amicul Crake,  cu genialitatea si glacialitatea sa, se dezvaluie defectele lui Jimmy-Snowman si, in subtext, calitatile sale (mecanism deloc nou, dar pe care Atwood il foloseste cu efect maxim); Oryx este iubirea obsesiva si umbrita de tragism care explica de ce Jimmy Snowman nu isi pune capat zilelor de disperare si continua sa vegheze asupra Copiilor lui Crake, fiinte umanoide ciudate, altoite cu trasaturi animale.

Fie ca e vorba de chestiuni sentimentale, de panorame ale descompunerii societatii sau de teorii cu iz de stiintific referitor la progresul si viitorul rasei umane, scriitoarei ii ies impecabil. Ajung aici la o alta constatare facuta in timp: autorii de literatura de astazi sunt niste tehnicieni excelenti, dar au nevoie sa munceasca enorm si n-au voie sa greseasca. Cand comparatiile cu ilustrii predecesori apar chiar si in conditiile unei munci bine prestate, n-ai incotro si trebuie sa dai 120%.

Referitor la asta, am simtit un umor meta-textual aparte din partea lui Margaret Atwood, o mica razbunare cu arme specifice cuvantului scris. Oamenii de litere nu au decat o sansa pentru a fi luati in serios in prezent: sa aiba succes, sa vanda. Altfel, nu sunt decat niste marginalizati, niste ciudati care si-au ratat viata, neinvatand programare sau biologie. Autoarea nu-l scuteste pe protagonist de acest abis al neimplinirii, dar cine este supravietuitorul care ne intermediaza derularea firului narativ? Nu e niciun trupete de commando, nici vreun savant stralucit. Este un povestas amarat care isi umple oful cu arhaisme si neologisme, a carui unica delectare ramane derularea, fragmentarea si reasamblarea unui istorii. Ce ar fi fost Magellan fara Pigafetta?

Omenirea va supravietui cata vreme va fi cineva sa ii spuna povestea.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o pledoarie in favoarea literatilor si a maruntului, dar importantului lor rol pe lume.

3 Comments

Dă-i un răspuns lui implant Anulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.