Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Motive obiective m-au împiedicat să vă povestesc despre cele mai recente cărţi de non-ficţiune pe care le-am citit, dar o voi face mintenaş:

Arta de a trăi bine – încă o colecţie de sfaturi de la Rolf Dobelli, de data aceasta despre cum să ai o viaţă bună. Evident, e greu de definit acest epitet, însă, dacă ar fi să centralizez şi să sintetizez ideile autorului, aceasta ar însemna să duci o viaţă liniştită şi fără prea mult zbucium. Ca şi în cartea anterioară, nici aici Dobelli nu excelează prin originalitate, având meritul de a da o formă narativă unor principii enunţate de nume mari din filosofie, psihologie sau economie. Însă tot am rămas cu câte ceva, cum ar fi sistemul „tit for tat” sau regula lui 37%.

Sfânta Rusie – o carte admirabilă, atât prin erudiţia de care se slujeşte autorul, cât şi de coerenţa demonstraţiei sale. Alain Besançon urmăreşte un concept care, iniţial, pare vag şi neimportant, ambivalenţa atitudinii ruşilor faţă de ei înşişi şi faţă de ceilalţi, înspăimântătoare, fascinantă şi care ne-a marcat istoria, a tuturor, nu numai nouă, a românilor. Parcurgând cu nesaţ şi cu o minte turată la maxim paginile acestui volum mic, dar încăpător intelectual, mi-am dat seama de un lucru: de când suntem prichindei, ni se spune despre adstratul slav din limbă română. Poate că e cazul să ne gândim că şi mentalitatea ne este tributară ruşilor, aproape la nivel genetic (asta ca să fac trecerea către ultima carte din aceasta serie).

Povestea secretă a speciei umane – se vorbeşte mult despre genetică şi ADN în ultima vreme şi, într-adevăr, pare domeniul care fie ne va duce la autodistrugere, fie ne va înălţa pe o treaptă superioară a evoluţiei, aşa lucrări de popularizare în acest domeniu sunt inevitabile. Christine Kenneally întreprinde o amplă incursiune în modul cum genele, dar şi felul în care au fost privite de-a lungul istoriei ne modelează şi ne direcţionează povestea de viaţă. Se simte în stilul autoarei motivaţia personală, deoarece este australiancă, iar populaţia acestei ţări relativ recent apărute are o reputaţie aparte. Christine Kenneally acoperă un teren vast, poate prea vast, în care regăsim şi explicaţii ştiinţifice, şi investigaţii jurnalistice (cele mai meritorii fiind interviurile luate chiar de ea), iar toate acestea stârnesc o sinusoidă apăsată a interesului. Însă demersul era necesar şi este de apreciat în amploarea lui, de aici şi poziţia de cinste pe i-am acordat-o acestei lucrări. A contribuit însă şi o poezioară plasată ca motto al unui capitol, care este atât de reuşită şi ilustrativă, încât nu exagerez când spun că este însăşi esenţa cărţii:

Au dat-o-n bară, şi tatăl tău, şi mama.

Poate fără să vrea, dar au comis-o rău.

Cu-ale lor erori te-au îndopat, ia seama,

Şi-au mai plusat cu-erori din jur, de dragul tău.

(This Be the Verse de Philip Larkin, în traducerea lui Petru Dimofte)

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)